Ceea ce nu au reuşit protestanţii, au izbutit dominicanii olandezi protestantizanţi—decatolicizarea ţãrii. Acolo unde ereticii protestanţi au dat greş, unde au eşuat duşmanii Bisericii, au izbutit, patru veacuri mai târziu, dominicanii olandezi—şi clerul olandez filoprotestant.
§
Douã surse îl prezintã pe belgian drept un tomist (şi interviul, şi un articol); altele douã (adicã Taft şi belgianul însuşi) îl prezintã ca pe un patristic.
§
O dobitoacã îngaimã, condescendent: ‘Lossky’s is an introductory, descriptive book’. Exemplarã modestie cu meritele altuia!
§
Represia nu constituie o tãmãduire , o terapie adecvatã.
§
‘Dumnezeu ca Judecãtor’ vrea sã spunã cã transformarea propusã are un criteriu, se cuvine sã fie obiectivã, evaluabilã, neiluzorie.
§
Vãd caricaturi, nu oameni. Distorsiuni bidimensionale.
§
Nu mi se pare cã o noţiune ca aceea de ‘profet eshatologic’ ar servi mai bine explorarea ‘misterului nepãtruns’. Nu cred. Nu cred cã progresiştii se comportã aşa cum o fac, din apofatism şi din raţiuni de cucernicie.
§
Nu—mi plac încercãrile de a fi manipulate, ‘dus’, amãgit.
§
Belgianul ‘meu’ ca eseist şi omilist.
§
Gazetãria.
§
Caricaturizãri—involuntare sau nu.
§
Cãrţile teologice indicate de Pãr. Freeman.
§
Scleroza nu e o eventualitate abstractã; scleroza eclezialã, vreau sã spun.
§
Catolicismul olandez postconciliar este imaginea unui eşec, a ceva derizoriu.
§
Iau (numai) ceea ce Dumnezeu îmi întinde.
§
Izbãvirea de vag, de ‘ghicit’, de lãutãrie.
§
Repararea înceatã.
§
Ideea nu e sã aprobi, ci sã reflectezi la acele teze patristice.
§
Ce sunt postul, sau ‘ocazia’, fãrã rugãciune? Ce sunt ele fãrã Hristos, fãrã tovãrãşia şi (fãrã sã fie în) direcţia Lui? Ce mai e postul care nu e—n direcţia Lui Iisus?
§
E important ‘cu ce se începe’, însã şi ‘cu ce se continuã’.
§
A alterna personalul cu doctrinalul, creatorii cu temele.
§
Lista Pãr. Freeman: Sf. Atanasie; Zizioulas, Meyendorff, Lossky, Schmemann, Stãniloae, Uspensky, Hauerwas; Sofronie şi Zaharia.
§
Freeman e reticent în privinţa lui Rose (pe când Sigrist era critic în mod deschis).
Fanatismul de convertit, de neofit.
§
‘I learned something from that. Orthodoxy is the real thing, and because it’s real, I have to be honest with myself and start slow (I’m still starting). It’s why I write only about what I know to some degree, and also what I’m interested in (or else the writing becomes rigid and boring). I’ve discovered in the process of producing the blog, that it has made me far more focused in my reading, in my thinking, in my prayer, in my preaching, etc. And, I think, simpler as well. It’s far better to actually know a very few things (in the context of the fullness) than it is to overreach and read things that have nothing to do with where you are. Thus I admit as I write that I am an ignorant man. I have met very few people who do not belong to that category. I have a deep reverence for them’. (Freeman)
‘I obey my Archbishop and do not think too much about things I can do nothing about. My writing rule, to a degree, is to write mostly about what I know and what holds my interests – so as to be of as much use in writing as possible’ (Freeman, pornind de la disputa calendariştilor).
A nu lua umanul drept altceva.
§
Pe cât de instructive sunt eseurile exanglicanului Freeman (care e pozeur, cochet şi ipocrit ca un anglican, aceasta fiind pecetea indelebilã a fostei lui confesiuni; un pic grandilocvent, un pic alintat, şi deprins cu duplicitatea, cu ‘idealitatea’, cu modelele ideale, abstracte), pe atât de stupide, false şi pedant—snoabe sunt comentariile veleitarilor.
Setea cu care anglosaxoni degeneraţi, fleşcãiţi, becisnici, complexaţi şi tracasaţi, vorbesc despre ‘erezie’.
§
A se adresa Pãrinţilor dintr—un gust pentru autenticitatea umanã, intelectualã şi religioasã, din scârba faţã de inautenticitate, mofturi, artificialitate.
§
Cine nu vede cã H. Küng este o pramatie arogantã şi obraznicã? Cã atuurile lui sunt tupeul sfruntat şi insolenţa? Cã e un manipulator arogant şi parşiv?
§
Chiar şi catolicii germanici sunt protestantizanţi.
§
Când mergeam dupã cãrţi de Ralea, Eliade, Paleologu, Zarifopol, al doilea Gherea, etc..
§
Dupã doi istorici, apare un popã, Benga, şi din primele cuvinte toarnã o înfierare a teutonilor, a ‘abdicãrii’ lor—iritanta notã de strepezit polemism confesionalist şi de moralizare ipocritã, de certare a altora, de candidã superioritate şi exasperantã prezumpţie. Teutonii erau agresivi şi necreştini—spre deosebire de … greci, ruşi, sârbi, bulgari—care, ca state creştine, nu … ‘abdicaserã’ de la idealul religios.
Informaţiile despre teutoni îmi amintesc cã aceştia nu le—au fost duşmani numai ruşilor, ci şi polonezilor.
§
Tradiţia şi raţiunea nu sunt nimic una fãrã cealaltã. Tradiţia nu e prescripţie, legalism, literã moartã.
§
Ghidarea: Bunge, Habra, Teilhard la mine—ca Sofronie, Zaharia şi Stãniloae la Pãr. Freeman. Deasemeni, apusenii (listate).
§
Tocmai—cã nu—mi pot permite ca ceea ce scriu aici sã reflecte (lipsa mea de) lecturi, irosirea.
§
Bucuria datã de ceea ce e creaţie, nu înregistrare. Activitatea literarã inteligentã, de ajustare, de rafinare—nu aceea mecanicã.
§
Pãr. Freeman are dreptate în refuzul asumãrii abstracte a întregului, în refuzul falsului holism, al artificialului.
§
A nu falsifica constatarea. A n—o mãslui. A vedea ce rezultã abia apoi.
§
Cãlinescu, Stancu, Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Eliade—ca idee de astfel de proze slobode; şi cei doi americani (preotul exanglican şi fostul boem, pocãit).
§
Rahner, Schillebeeckx, Martini, Ratzinger, Kasper. Marii dogmaticieni apuseni. Ceea ce chiar rãmâne din creativitatea dogmaticã apuseanã postbelicã—trei nemţi, un batav, un italian ….
§
Myers glumeşte despre un sistem notaţional pentru intriga romanelor; însã aşa ceva s—a fãcut—în cazul basmelor, ale cãror intrigi sunt ‘codificate’.
Cel mai bun lucru publicat mai nou de Myers este INGENIOZITATE ÎN CONSTRUIREA INTRIGII LITERARE.
§
Hogaş, Ghica, Neculce, Creangã, ‘Fracasse’.
Romane analizabile.
§
‘Indeed, it is in the ordering of events that novelists often display their greatest ingenuity. The most intelligent novels, I am almost tempted to claim, are those that are the most brilliantly plotted, in which every piece locks into place with an audible and satisfying click, and you are persuaded that no other ending is even possible. And that fewer and fewer novelists waste much thought on plot may explain the decline of intelligence in contemporary fiction.’ (Myers)
Myers are douã texte despre intriga literarã—unul, pornind de la ceea ce spun un oarecare Vallicella şi Dna. Goldstein, eseul în care chestiunea gândirii, a inteligenţei în ficţiune, îl duce la virtuozitatea intrigii literare; al doilea, despre VÂRSTA INOCENŢEI—şi unde aratã cum trebuie cuprinsã intriga unui mare roman.
§
‘Fiind purtat Chivotul în car …’.
§
Scriitori care nici nu au noţiunea de frumos literar. Prin contrast, Agopian, Stancu, etc.. Noţiunea de frumos literar, de frumuseţe literarã, ceea ce farmecã.
§
Teilhard, Gillet, Bunge, Habra; KR, WK, Schillebeeckx, Ratzinger, Martini; listate; Pãrinţii apuseni; apusenii. Izvoare.
§
Abstract vs. enipostaziat.
§
Gust subtilitatea, fineţea, inteligenţa, farmecul. A comunica experienţe literare.

Sunt trei luni de când a trecut la Domnul teologul flamand Schillebeeckx. Dumnezeu sã—l odihneascã şi sã—l primeascã în Împãrãţia Sa. Lumina fãrã de sfârşit sã îi strãluceascã.
Devenit dominican la 20 de ani şi hirotonit la 27, a aparţinut grupului de teologi germanici cu nume pitoreşti influenţi în anii ’60. Intelectual şi cultural, era un produs al Louvainului; cursurile de fenomenologie de la Ghent l—au orientat, probabil. La 31 de ani a învãţat la Le Saulchoir; la 38 de ani a luat doctoratul cu teza ECONOMIA SACRAMENTELOR. Gândirea despre Sacramente îi caracterizeazã aceastã fazã timpurie:--cãrţile se numesc De sacramentele heilseconomie; Christus, sacrament van de Godsontmoeting (ambele, din anii ’50).
În anii ’60, numele lui se leagã de CATEHISMUL OLANDEZ, de ‘experimente pastorale’, de atacurile împotriva dogmei transsubstanţierii; aveau sã urmeze alte devieri teologice în cam toate principalele privinţe.


Jaki îl detestã—ca şi pe Küng şi Kuhn; Taft îi admirã teologia Sacramentelor.
Cei cãrora le plac autori ca McBrien, Gumbleton şi Chittister vedeau şi în Schillebeeckx o efigie a progresismului radical. E probabil ca reprezentarea despre el sã difere de realitatea operei şi a gândirii lui. Ce se crede sau ce se spune e adesea atât de diferit de realitate.
Spre deosebire de (probabil mai) marele Rahner, Schillebeeckx nu s—a dezis de tovãrãşia lui Küng; au rãmas colaboratori.
Cineva care semneazã Dewar scrie ceva de bun simţ:
‘Unlike Hans Kung, whom I would class as clever and articulate, Edward Schillebeeckx was definitely in the same class as Rahner, de Lubac, Congar, von Balthasar and Ratzinger - that is - profound. However, like Rahner, there are elements of his theology which are profoundly wrong. No doubt he meant well, but the Dutch Church, which is now on life support, was profoundly influenced by his theology. I wonder how Fr Edward explained to himself the slow spiritual suicide of the Church in the Netherlands?’

M—am întrebat şi eu câteodatã cum îşi explica dezastrul pastoral olandez, golirea mãnãstirilor, faptul cã aşezãmintele cãlugãreşti se închideau …. Parcursul lui intelectual şi public ilustreazã deriva unuia din principalele Ordine ‘intelectuale’ (dominicanii şi iezuiţii). Teologia lui sacramentalã e (încã) recomandatã de cãtre un iezuit (Pãr. Taft); iar un alt iezuit, nedizident, Pãr. Schall, cu un parcurs intelectual—universitar mai modest, (încã) mai recomandã Ordinul Predicatorilor ca loc de formaţie teologic—intelectualã.

Proasta familiaritate, insolentã şi neghioabã.
§
Subiectele mele sunt mai degrabã religioase, în sens larg, decât teologice (sau ‘savante’).
§
E mai mult un preot—un pic pozeur—decât un intelectual sau un gânditor de anvergurã. Existã la el şi un pic de simplism.
§
Ei spun aşa ceea ce chiar cred.
§
Vederea rãului. Cotlonul, draperia. Nevoia de curãţire, şi de ‘vedere a rãului’.
§
Zizioulas despre bãdãrãnia lui Alfeiev.
§
Nu manuale, ci semnele vieţii, ceea ce e viaţã, cãutare, efort.
§
Nutrirea cu frumuseţe—pentru viaţa activã şi curãţire.
§
Caracterizabilul—ceea ce chiar oferã material copios, amplu, pentru caracterizare.
§
Diferenţele se remarcã oricum (referirile la nunta din Cana, de ex.). Noi în Rãsãrit vorbim adesea despre nunta din Cana.
A se simţi ca la nunta aceea din Cana, marcatã de începutul vieţii publice a Lui Iisus şi de cãtre progresismul Lui definitoriu.
§
Canonul Sf. Andrei al Cretei vorbeşte cu netãgãduitã şi emoţionantã frumuseţe despre bunãtatea paternã a Lui Dumnezeu, vorbeşte afectuos despre milostivirea iubitoare, necondescendentã, şi îndurarea paternã, ale Lui Dumnezeu.
§
Pãr. Gregory Jensen scrie cã ‘fiecare viaţã umanã e trãitã ca intersecţia a tradiţii multiple’, poate fi vãzutã ca interesecţia a numeroase tradiţii. Reprezentarea e neconvenabilã, şi tocmai de aceea nu trebuie ocolitã. Tradiţia e o virtute, relevatã în modul cum îmi trãiesc viaţa—existenţa enipostaticã a Tradiţiei—ceea ce tocmai cã nu vodevil înseamnã, ci contrariul lui. (‘Tradiţie şi patimile’, din iunie, acum doi ani.)
Raţiunea se aplicã pentru evaluare atunci când învãţãm din cãrţi, nu de la oameni. Nu ne putem da seama, din cãrţi, despre ‘virtutea’ autorului.
§
Dacã nimeni nu ‘judecã’, la ce mai serveşte şi revelarea tradiţiei ca virtute, şi mãrturisirea prin existenţã? Deosebirea trebuie fãcutã.
§
Afirmaţiile teologice nu—s jucãrii—nici edicte absurde—ci noţiuni şi aprecieri despre realitate, situãri.
§
Ceea ce e de fapt ascunsul resort de narcisism.

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM




Mi se pare cã Rancé înãlţase o capelã sau o bisericã în cinstea Sf. Maria Egipteanca, sfântã a cãrei existenţã de penitenţã luminoasã trebuie sã îi fi spus multe acestui reformator al cistercienilor. Asceza Mariei era una în care cistercienii sã se regãseascã şi care sã îi inspire.
De ziua Sf. Maria Egipteanca, voi mai vorbi puţin despre Rancé, a cãrui viaţã e interesantã şi, într—un fel, exemplarã. Reformatorul cistercienilor a fost un convertit (de la mondenitate şi hedonism), şi un penitent de un caracter foarte tradiţional. Credea în necesitatea de a fi un egiptean sau un sinait în Franţa. La vremea respectivã, noile spiritualitãţi catolice, ca de ex. aceea iezuitã, mai acomodante, în mod cert mai netradiţionale în formã şi probabil cã şi în spirit, încã mai scandalizau, încã mai trezeau indignare (martori sau exponenţi ai acestei reacţii sunt, în ziua de azi, minoritari ca Pãr. Bunge). Iar trapismul, reforma trapistã trebuie vãzutã şi pe acest fundal, de refuz al modernizãrii. De proclamare a perenitãţii ascetismului egiptean, sinait, vechi.
Armand Jean le Bouthillier de Rancé, despre care am mai scris aici, un elenist precoce, canonic şi cleric de curte, meritã amintit la aceastã zi a Sf. Maria Egipteanca. Extrem de bogat, numit arhidiacon şi prim capelan, la 30 de ani, al ducelui de Orléans, a vizitat la 36 de ani La Trappe, cãreia i—a devenit, dupã alţi doi ani, stareţ. Rancé era un aristocrat, finul lui Richelieu, şi dusese viaţa unui preot monden; a fost pus abia la 31 de ani pe drumul cãtre convertire. Şase ani mai târziu a devenit monah.

Una din cuvântãrile despre pocãinţã ale lui Nectarie de Eghina atrage atenţia asupra unui fapt interesant: toate cele patru exemple de pocãinţã desãvârşitã provin din Evanghelia Sf. Luca. [1]

‘Viaţa Sfintei Noastre Maici Maria Egipteanca’ este o nuvelã teologicã de la sfârşitul antichitãţii, probabil mult mai veche decât în datarea şi atribuirea tradiţionalã; tonul nuvelei este unul remarcabil de ‘medieval’, cu accentele puse pe cultul Fecioarei, pe Sacramente, pe venerarea Sf. Cruci. Întâlnirea preotului cu Maria Egipteanca, în deşert, are loc chiar în decursul Postului Mare.
Existenţialitatea legãturii cuvioasei Maria cu Fecioara duce cu gândul la Sf. Serafim (cu toate cã, biografic, rusul îi e diametral opus egiptencei). Sã rãmânem cu gândul cã Preacurata i—a folosit şi Mariei Egipteanca, şi lui Serafim de la Sarov.
Fecioara intervine cu puterea ei şi în desãvârşirea treptatã a unui alt rus, Sf. Siluan; ea e aceea care îl cheamã din rãtãcirea lui, înaintea icoanei ei se ruga el la primirea harului rugãciunii. Iar Siluan este un convertit, un întors, ca şi Maria Egipteanca şi ca şi Rancé. (Rancé are în comun cu Sf. Serafim aspiraţia de a fi un egiptean antic în Europa modernã.)
Convertirea Mariei Egipteanca îi este atribuitã Fecioarei, cea care o cãlãuzeşte şi o îndrumã pe penitentã.
Nuvela atrage atenţia asupra faptului cã paroxismului viciilor nu îi urmeazã ‘mântuirea’ —ci numai începutul pocãinţei, începerea a ceva bun. Maria nu ‘se mântuie’, ci numai începe sã se pocãiascã, sã îşi transforme gândirea, sã ‘gândeascã altfel’. Povestirea nu e, de aceea, deloc romanţioasã, ci de un realism—deopotrivã psihologic şi spiritual—emoţionant. Aceastã luminoasã nuvelã hagiograficã nu e deloc un basm cu zâne, o feerie religioasã.
Maria îl salutã pe Avva Zosima cu cuvintele: ‘Binecuvântat este Dumnezeu, Care se îngrijeşte pentru mântuirea oamenilor şi sufletele lor’. Trebuie remarcat cã aceastã nuvelã despre ascezã este în primul rând o nuvelã despre har. De aceea Pãr. Townsend are dreptate scriind cã lectura biografiei Mariei Egipteanca dã nãdejde şi curaj şi vorbeşte despre terapeutica harului.
Discutând despre rolul harului în pocãinţã, Nectarie spune cã ‘harul lui Dumnezeu premerge şi urmeazã, iar voinţa îl însoţeşte la mijloc’. Adâncurile sufletului creştin, a afirmat—o Rahner în diferite feluri, sunt adâncuri de har, adâncuri necreate, adâncuri divine—în strãfundurile inimii sãlãşluieşte Sf. Spirit, adicã împãrtãşirea personalã a Lui Dumnezeu. [2]


NOTE:

[1] Sfântul Nectarie de Eghina: ‘Zece cuvântãri la Postul Mare’, Sophia 2010 (‘Despre pocãinţã’).
[2] Texte relevante sunt antologate în: Karl Rahner, ‘Gânduri despre credinţã’.

Ce ştim de fapt despre Sf. Iosif? În primul rând, ce ne spune NT despre el?
Aproape nimic.
Speculaţiile pioase sunt foarte nesatisfãcãtoare—speculaţiile evlavioase despre firea Sf. Iosif, ca şi despre viaţa lui. Adevãrul este cã nu se poate ‘deduce’ nimic. Textele NT nu susţin sentimentalele speculaţii pioase despre firea şi existenţa Sf. Iosif. Broderiile evlavioase apar ca nãtânge.
Ceea ce ne spun Evangheliile slujeşte strict ca sã evidenţieze caracteristica mesianicã a Lui Iisus. În rest, Evangheliile nu sunt deloc interesate de biografii, nici de ‘pãstrarea de mãrturii’.
Important mi s—ar pãrea de subliniat rolul pe care l—a avut în viaţa de evlavie a Sf. Teresa.

Sãnãtos nu poate fi nici numai curajul luat în izolare, ‘fãrã minte’. Vrusesem sã spun cã dreptate au curajoşii; însã aş fi greşit, curajul smintit n—are dreptate. Putem pãstra formularea, numai dacã dãm o accepţie suficient de diferenţiatã ‘curajului’.
§
Apusenii nu sunt civilizaţi, ci inhibaţi.
§
Dacã Sf. Maria a trãit cam 77 de ani, cei 47 de ani de pustnicie înseamnã mai mult de jumãtate; dezmãţul a ţinut de la 12 la 29 de ani. În convertirea ei, a existat şi o statuie a Deiparei. Bolandiştii cred cã biografia sfintei a fost scrisã timpuriu, cam cu un veac şi jumãtate mai devreme decât ar cere—o atribuirea tradiţionalã.
Sofronie, un arab (ca şi alt autor din Damasc, Ioan), cãruia îi e atribuitã adesea biografia sfintei, se nãscuse la cam 140 de ani de la trecerea la Domnul a sihastrei. (Alte calcule însã ar situa data decesului ei cu mai mult de un veac mai târziu decât cea folositã de mine.)
§
Serafim—sihastru de la 34 la 56 de ani.
Îmbierea sfinţeniei. Rose avea dreptate sã fie dezgustat de o asemenea etnicizare a sfinţeniei (ca la rusul care—i provocase mânia).
§
Existã …--cunosc un pasaj formidabil scris, la Pãr. Taft, care începe aşa: ‘Aceasta este viziunea patristicã unitarã pe care dominicanul flamand …, etc.’ (în articolul de acum 22 de luni).
Pentru Pãr. Taft, dominicanul olandez (admonestat de Curie) este un mare teolog (al Sacramentelor). E drept cã despre cristologia lui kantistã nu spune o vorbã, îi încuviinţeazã exclusiv teologia Sacramentelor. (Reflectând la foarte puţinul pe care—l ştiu despre olandez, mi—am amintit un scurt interviu, din care rezulta deopotrivã cã respectivul cãlugãr a fost considerat de unii a fi un tomist, cât şi cã el, la rândul lui, recomanda studierea Sf. Atanasie sau a altui mare Pãrinte creator teologic.)
§
Oamenii detestã sã le fie demascate iluziile; asta face, adesea, Pãr. Taft, şi în asta constã iconoclasmul salutar. Iar demitizarea lui nu se pierde în relativism sau în scepticism. Ca intelectual, Pãr. Taft e mult mai puţin pedestru decât ar lãsa—o sã se creadã caracterizãrile venite dinspre unii.
Îmi place când criticii, evidenţierii negativului, îi succede pozitivitatea, afirmarea pozitivului (fie ca virtuţi ale Apusului catolic, fie ca încuviinţare a teologiei dominicanului olandez controversat).
§
Acel surâs deschis nu se cumpãrã.
§
La pg. 11, ajunge la ceea ce rãsãritenii au de învãţat de la apuseni.
§
Oriunde vedem virtutea, trebuie sã ştim dinainte cã ea nu va fi larg urmatã sau imitatã.
§
O idee despre scris.
§
Ştiinţele nu ţin de inteligenţã, ci de atitudinea ei, de ‘optimismul cognitiv’. Atitudinea ştiinţificã nu denotã numai inteligenţã, ci şi curajul acesteia.
§
Antiunionistul Marcu al Efesului nu era de acord cu noţiunea de Purgatoriu; însã nici prounionistul Gilbert nu o acceptã (ca patristicã sau tradiţionalã).
§
Harul înseamnã autocomunicarea Lui Dumnezeu.
§
Tonul negativ şi critic, dezaprobator, al altor cititori ai articolului iezuitului melkit.
§
Pãr. Taft nu e cu totul necontradictoriu; de fapt, şi el cere repudierea unui mileniu de creştinism vestic—în numele perturbãrii medievale, ale cãrei urmãri trebuie remediate. Şi el cere o întoarcere la teologia patristicã şi dacã nu excluderea, atunci în orice caz subordonarea a ‘ceea ce e medieval’. În mai multe rânduri, subînţelege cã teologia tridentinã trebuie înlocuitã.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni: Rozariul, evlavia marianã, Via …, câteva imnuri, Sf. Iosif, cultul Preasfintelor Inimi.
§
Întruparea aduce o purificare completã a umanului.
§
Citind o discuţie despre substituţia penalã, mi se pare cã sintaxa de sorginte protestantã e cu totul inadecvatã; tema jertfei este una preluatã de primii autori creştini din VT. Nu e ceva adus de ei, ci constituie cadrul în care gândeau; erau precedaţi de tema teologicã a jertfei necesare. Mie mi se pare cã autorii creştini mai degrabã o ‘atenueazã’, o reformuleazã. Însã preocuparea pentru jertfã era una mozaicã, veterotestamentarã, creştinii fuseserã predeterminaţi cultural sã gândeascã astfel, sã vadã destinul uman al Lui Iisus în termeni de jertfã necesarã.
Nu creştinii au adus sintaxa aceasta a jertfei, ci au fost nevoiţi sã o preia. Era cadrul teologic al gândirii religioase semite care îi precedase. Mozaismul articula cãutarea jertfei desãvârşite, eficiente, satisfãcãtoare; în acest cadru apare creştinismul.
Duby îi citeazã pe Moltmann şi Calvin; acesta din urmã e şi singurul care sunã ceva mai bine.
§
Rancé era un monah preocupat de progresul lui de creştin, şi a cãrui atragere în disputele din jurul jansenismului s—a încercat. Ce aiurealã!
Mã intereseazã mãcar câteva dintre cãrţile scrie de el, mãcar ‘Vieţile sihaştrilor’, ‘Tratatul despre sfinţenie’ şi ‘Regula benedictinã explicatã’.
§
Schiţa biograficã folositã de Fedotov precizeazã cã Sf. Serafim trãia ‘în contact direct cu monahii primitivi din Egipt şi Siria’.
Aceeaşi biografie rezumativã e şi cam scepticã, luând ceva distanţã faţã de ‘naraţiunile naive şi posibil credule’.
§
Imagini ale desãvârşirii creştine (Siluan, Nectarie, Serafim; ca şi unii apuseni). Biblia continuatã, incontestabilul harului şi al sfinţeniei.
§
Prohor Moşnin a avut la zece ani prima viziune a Maicii Domnului. Era un cititor, şi mereu a studiat textele creştinismului şi ale monahismului rãsãritean.
De la 35 la 45 de ani a sihãstrit; Bateman spune de douã ori cã era un pahomian. ‘Rugãciune, studiu şi disciplinã’, se scrie despre sihãstria Sf. Serafim; la 45 de ani a fost deformat, gârbovit de bãtaia primitã. A treia viziune marianã a avut—o la ceva mai mult de douãzeci de ani dupã a doua; şi, conform cronologiei vieţii lui Moşnin, ele sunt viziuni de mângãiere în boalã.
De la 45 la 48 de ani, s—a rugat într—una în felul vameşului. De la 48 de ani, a încetat sã vorbeascã; la 52 de ani a revenit la mãnãstire. S—a zãvorât. În chilie avea o singurã candelã, cu o singurã icoanã. Chilia era neîncãlzitã. La 57 de ani a încetat zãvorârea.
Moşnin era un ascet foarte disciplinat.
§
Moşnin—la Rose, la Sigrist, la Gilbert; numai cã Rose e exponentul unei religii pop, şi ai lui, la fel.
§
Apartenenţa la Bisericã a asceţilor şi a misticilor nu trebuie luatã ca Trãsnea. Existã destulã supleţe. Ea mai lasã loc şi de altceva. E un element între altele, nu ocupã avanscena existenţei.
§
Aşa cum sfinţenia extraodinarã a lui Moşnin pare azi incontestabilã, la fel pãrea sã fie, acum un veac, inferioritatea lui, de unde şi scandalul canonizãrii lui, protestele.
§
Tradiţia ascezei, asceza tradiţionalã, fondul, discreţia, Charles, Juan, sihastrul Bunge; unii athoniţi.
§
De la Simeon la Serafim, asceţii continuã sã vorbeascã despre demnitatea şi ‘cãlugãria’ laicilor.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni.
Serafim, Nectarie, Siluan, Sofronie, Zaharia, Mitr. Zizoulas. Rafail; Pãr. Freeman. Religiozitatea pop şi antiromanismul exprotestanţilor.
Juan, Charles, Pãr. Bunge. Asceza, mistica, sfinţenia, lecţia rãsãriteanã; ‘demodarea’.
Gillet şi Evdokimov.
§
‘Înţelegerea nouã’, modernistã, şi practicile ascezei. Ce mai rãmâne. Cum mai e cineva ascet, odatã ce îşi formuleazã în termeni moderni înţelegerea.
Sau, cu alte cuvinte, ce fel de ascet, de ‘trãitor’, mai poate fi un schillebeeckxian, ce fel de cadru sau premise îi mai creazã ascezei o astfel de înţelegere revizuitã.
§
Cei mai mulţi nu pot aprecia decât forma (care li se pare fermecãtoare sau mãcar corectã), nu şi conţinutul, fondul, adevãrul unei teologii. Succesul la un public neavizat al atâtor teologi schismatici de aici provine: ei farmecã prin formã un public incapabil sã judece fondul.
§
Nu—i înţeleg pe catolicii care refuzã întoarcerea la Trent, însã acceptã întoarcerea la … Luther.
Luther, sacul de enormitãţi şi insolenţe, nu ţine de trecut mai puţin decât Trentul, iar teologia lui nu e mai puţin depãşitã.
§
Cronologii ale vieţii sihastrului rus.
Laicii şi sfinţirea. Poarta.
§
Cãlugãrul olandez, campion al progresismului, martor al perioadei preconciliare, are nişte admiratori de naturã sã—l compromitã, sã—l discrediteze.
Mã gândesc cã situaţia lui ar putea sã fie aceeaşi cu a Pãr. Teilhard, ai cãrui propagandişti sunt discreditanţi. Sã lãsãm autorul sã vorbeascã pentru sine însuşi! E de vãzut ce va rezista.
§
Iconoclasmul literar, detestarea limbajului ales.
§
Oamenii îşi fac idei greşite.
O idee nu e un enunţ—sau nu e numai enunţul ei.
§
Aş rãspunde:--Pleşu, Crumpei, Mitu, englezul (Daniels, 61 de ani) şi iezuitul melkit (şi tradiţia bizantino—rusã). Câteva exemple de medici, eseişti, savanţi.
§
Aprecierile despre oameni şi caractere, la Chesterton. Gustul empiricului.
§
Stancu, Verne, câţiva regizori (ca la Howard).
§
Astãzi, Mama m—a întrebat despre ce sunt eseurile lui Kurp; n—am ştiut ce sã îi rãspund, am ricanat, am fost evaziv.
§
Încercând, în scris, o abordare creştinã, devin conştient de ignoranţa mea, îmi dau seama cã nu cunosc aceste lucruri despre care totuşi vrusesem sã vorbesc; îmi conştientizez veleitarismul şi sfruntarea.
§
Estetismul japonezilor este autentic, însã se însoţeşte de asprime, de stoicism, de disciplinã, de ascetism. Poate cã între timp au înlocuit acest estetism cu isteria dizgraţioasã, cu frenezia. Creativitatea teologicã, muzica, poezia, chiar felul cum se scrie teologia, cititul Bibliei pot fi dimensiuni ale unui asemenea estetism. Vechii japonezi, ca sã revin la ei, puteau fi esteţi fiindcã erau şi stoici, disciplinaţi, etc..
§
Existã un anume gen de virtuozitate, de excelenţã care nu e decât virtuozitate cam vanã, şi care rateazã umanul, se descalificã uman.
Reflecţia lui Kurp, a Pãr. Freeman, a criticului literar evreu, a Ep. Sigrist, sunt mai semnificative ca acelea ale filozofilor tehnici. Existã, la eseiştii amintiţi, o competenţã umanã, adicã spiritualã. O lipsã de artificialitate, de afectare, de pompã absurdã.
§
Nu mai existã gustul sãnãtos, tonic, al experienţei, al testãrii, al deschiderii.
§
‘Şi creaţa o am bunã’.
§
Douã nelãmuriri despre Evanghelia zilei:--ce înseamnã ‘a lãsa în ascuns’;--şi de ce era aşa de inculpantã ‘zãmislirea de la Duhul’, de vreme ce era ştiutã ca atare.
La radio, predicatorul de la Missã menţioneazã declinul postconciliar al cultului Sf. Iosif; dã ca repere ale acestui cult ‘sfârşitul Evului Mediu’ şi sc. IX.
§
Sfinţii sfinţesc istoria, îi dau contur, dimensiuni, tridimensionalitate. Ei legitimeazã istoria, o configureazã, o sfinţesc. Prin ei, de la ei, existã ceva sfânt în istorie—germenele vieţii noi.
§
La el m—au adus adevãrul şi obiectivitatea, interesul faţã de adevãr.
Adevãrul este cel care înalţã arcuri de pod, care face posibile .
§
O interpretare ‘confesionalã’, şi confesionalistã.
§
Existenţã curat intelectualã.
§
Gesturile afectate, de preoteasã, ale lui Hurezeanu.
§
Ceea ce e deliberat vag, intenţionat vag.
§
Dus de şuvoi.
§
A nu subestima fanatismul îngustimii, al mãrginirii.
§
Astion Bandrabulã.
§
Echilibru subtil.
§
Necesitate coercitivã şi exterioarã. Maximalismul ascetic al unor ruşi, al anticilor. La aceştia e vorba despre o altfel de necesitate, nu de cea externã; existã o raţiune internã în asceza lor.
Cum trebuie înţeles maximalismul ascetic care e curat.
§
Monahismul înţeles ca lãrgime şi curãţie, nu ca asprime şi silnicie.
§
Cãlugãrul dominican olandez, despre a cãrui trecere la Domnul abia ieri searã am aflat, mã inspirã prin aceea cã încurajeazã o regândire globalã, o reformulare de anvergurã.
Despre unicul interviu al sãu pe care l—am citit i—am vorbit şi lui P. (acum 37 de luni, pe la Râpa Galbenã). Nota aceea patristicã arãta competenţã, şi mi—a plãcut. De fapt, dominicanul respectiv e, biografic, un preconciliar. Are cultura şi amploarea preconciliarilor, a ‘precursorilor’. Liturgistul iezuit spune cã dominicanul european regãsise suflul patristic, inspiraţia patristicã. Cã a refundamentat patristic teologia Sacramentelor.
§
Tradiţia nu e nimic fãrã raţiune şi fãrã experienţã (deopotrivã în sensul de ‘simţire’ şi în acela de ‘frecare’). De aceea spun cã Tradiţia e numai jumãtate din identitatea cuiva. Nu e deajuns pentru a constitui o identitate completã.
§
Fumam, reflectând la pofte.
Pofta nu e în sine necuratã, n—are cum fi. Ea e o direcţie a dorinţei; iar dacã nu e iubire, nu e nici opusul ei.
§
Pãrinţii Biserici sunt vãzuţi ca martori privilegiaţi ai Tradiţiei, ca martori cu autoritate ai Tradiţiei. Şi cum s—a ajuns la aceastã desemnare? Existã o epistemologie a identificãrii aici. Existã, implicit, un mod de a cunoaşte, de a deosebi. Biserica mare constatã şi interpreteazã; ei îi revine decizia.
§
Cred cã, pentru Iisus, preoţia instituţionalã avea mediocritatea instituţiilor, cred cã o privea fãrã iluzii, empiric, sub aspectul mediocritãţii instituţiilor; o altfel de preoţie, independentã de hirotoniri, venise sã aducã El.
§
Cã e important ca adevãrul sã dãinuie, dincolo de considerente de mântuitism. Simţirea faptului cã existã un bine intrinsec în adevãr şi în profesarea lui—ceva care scapã rutinei şi blazãrii, ceva intrinsec bun.
De asta, în Rãsãrit, ‘universalismul’ sau optimismul soteriologic n—au tocit dogma. Dogma e împãrtãşire de adevãrul lui Dumnezeu, e participare la ceva înalt.
§
Latinii la un monah român experimentat, Cranmer la Pãr. Freeman ….
§
Scrima, Patapievici, Nemoianu.
§
Diferite ocazii de a experimenta Biblia, cuvântul dumnezeiesc.
§
Existã, de fapt, la Pãr. Freeman şi generalizãri, şi idealizãri, şi naivitãţi—e drept, adesea încântãtoare.
Idealizare, idilism, utopism, vorbe mari.
§
Deosebirea sau precizarea frumuseţii.
§
Condiţia epigonismului spiritual, sau aparenţa de epigonism. Ceea ce, mãcar, aratã a epigonism (dacã nu chiar şi e)—dependenţa, aservirea, aparenţa de servilism.
§
Viziuni ale Lui Iisus existã şi la Serafim, şi la Siluan.
§
Reprezentãri mistice, adecvate, nu psihologice, nu caricaturi.
§
La Siluan se vede forţa şi univocitatea opţiunii, o alegere fermã. Continuitatea.
§
Pe primul loc era rugãciunea, ea avea întâietatea, ea prima—viaţa misticã, rugãciunea, dibuirea.
§
Monahismul rãsãritean vorbeşte despre altceva decât acela apusean.
§
Eseurile Pãr. Freeman pornesc: douã de la stareţul Sofronie; unul de la Dra. O’Connor şi sudişti; unul de la Sf. Pavel; unul de la Wurmbrand; unul de la Sf. Marcu (chemarea vameşului Levi), Dostoievski şi Cranmer; unul de la Behr; unul de la Bloom; iar unul e despre moarte şi altul despre icoane.
Porneşte de la un verset biblic sau poate de la câteva rânduri ale unei cãrţi—sau de la semnificaţia unei opere; citeazã ocazional.
Sf. Pavel e citat în 3/ 10 eseuri, iar stareţul Sofronie în 4/ 10.
Hauerwas e citat o datã.
Care sunt pentru Pãr. Freeman autorii citabili. E un rang anume.
§
Ceea ce nu aratã ca ‘ambele bloguri’ nici nu meritã fãcut, e pierdere de vreme.
§
Acest Post Mare nu l—am trãit cu Iisus, nici cu scrierile Pãrinţilor.
§
Ceea ce e deschidere, afirmare, empirism, pozitivitate, raţiune şi testare.
§
A scrie ca Pãr. Freeman, însã despre marea teologie spiritualã apuseanã, preconciliarã sau a progresiştilor.
§
Existã, în formula apuseanã a catolicitãţii, un principiu de relativism, un principiu nociv, un minimalism tactic. Tot ceea ce e degradat la nivelul unei alternative e relativizat. Poate lipsi.
§
Sadoveanu, Lovinescu, Cãlinescu, Scott, Neculce, Verne. Oricâte ediţii.
§
Arta—Maiorescu, Lovinescu, Sebastian, Cãlinescu, Eliade—arta unor articole bine scrise, de limpezime şi fineţã, de argumentaţie ţintitã.
Eseuri ‘de dialecticã’, de elasticitate argumentativã, de logicã în mişcare.
§
Istoria e o ştiinţã a finitului, a interpretãrii unor fenomene finite, ‘nesaturate’.
§
Taft are un accent francez urât, forţat, artificial.
§
Reflecţie, gândire, creativitate. E vorba despre a gândi, despre gândire.
§
A contrazice, pentru a şi încuviinţa.
§
Tradiţia, sortarea obiectivã, comparativ, ceva nearb..
§
Funcţia religioasã a eticii profesionale.
§
Ca premise şi culturale, şi intelectuale. Avanscenã.
§
Nu trãiesc la nivelul înţelegerii şi al trãirii importanţei harului, nu sunt la nivelul cerutei obiectivitãţi.
§
Falsa penurie.
De teamã sã nu se bucure de prea puţin, nu ajung sã se bucure cu adevãrat de nimic.
§
Arghezi, Camil P., MS şi Creangã.
§
Rahner şi Ratzinger, Wojtyla, Balthasar, Küng.
§
Ceea ce e resimţit ca formal şi derizoriu, ca amorf, ca nesemnificativ, darul existenţei.
§
Cãlinescu avea vârsta mea în ’31, când fãcea deja gazetãrie.

TRAUMA (1962)

TRAUMA (1962)




TRAUMA, un horror american din ‘62, foarte puţin faimos, constituie o binevenitã surprizã (şi excepţie) prin competenţa cu care navigheazã într—un gen unde ridicolul face legea. Reprezenta deja, la vremea lui (începutul anilor ’60), o abordare pe cale de dispariţie (prezentã încã în DEMENTIA 13 şi în THE HAUNTING, ca sã exemplific cu un film mai celebru şi cu un altul mult mai celebru), ilustratã mai ales de cinemaul gotic al anilor ’40 (sau, mai larg, ’30—’50)—conace şi arhitecturi bizare, secrete familiale, fizionomii cu luciul rãutãţii energice, iar în domeniul stilistic propriu—zis un fel de demnitate narativã—surghiunitã, de atunci, din cinemaul de gen.
Altminteri, TRAUMA e un horror convenţional, satisfãcut sã recicleze toate hârburile unor povestiri senzaţionale caracteristice altei vremi; reprezentantul târziu, satisfãcãtor fãrã vreo excelenţã, al unei şcoli care chiar atunci dispãrea. Mie filmul mi—a plãcut foarte mult, şi este eficient în raport cu ceea ce—şi propune.

TRAUMA, cu John Conte, Lorrie Richards, scris şi regizat de Robert Malcolm Young.

Cele mai proaste mi se par blogurile de SF; cele mai bune acelea de literaturã (mai ales cei trei mari—Kurp, evreul Myers—despre care precizez cã este evreu pentru a—l deosebi de teologul creştin Myers despre care deasemeni mai scriu, şi Dna. Maitzen), şi aproape la fel de bune cele de cinema.
Mã gândesc sã mai adaug încã trei bloguri de cinema la lista mea (Seitz, Ebert şi ‘lucidul eluziv’). Deja am sub lupã nouã bloguri de cinema—fãrã Keenan şi Teachout, şi fãrã ceea ce mai discutã ocazional şi blogurile de SF.
§
Biblia, poezia, romane, ½ s., gândirea, religia, aventuri—pe alese, genuri, SF, excitant, MS—orã—10 z.; almanahurile vechi, muzicã, cinema, regizorii, regizorul. Tratatele.
Stancu, Neagu, poeme în prozã. Subiecte—azi—cãrţi—2 z.—banii—luni.
§
Merite literare.
§
Autenticitate, nu gesticulaţie.
§
Note, eseuri, studii. Coerenţã. Cum se scrie teologia.
§
Nu e vorba de a începe, ci de a şti cum sã continui, ce continuare sã dai.
§
Vãd şi unde mã aflu—prin comparaţie cu Kurp, cu Pãr. Freeman şi cu evreul Myers. De ce sunt ei în stare; de ce nu sunt eu în stare. Mãcar ştiu asta. Mãcar nu mã amãgesc. Vãd cã nu sunt ca ei, la nivelul lor, la treapta lor. Pot eu face ceea ce fac ei? Ceea ce îi reuşeşte lui Kurp, de ex.?
Vãd cât mã desparte de el, de ei. Cât îmi lipseşte ca sã fiu egalul lui, ca sã—l ajung. Alte patru luni pierdute.
§
Storm—cele patru microromane (la 32, 57, 60 de ani …), poezii şi povestiri. Cei doi poeţi ai ‘lui’.
§
O ipotezã nu e decât atât. Iar în spatele multor afirmaţii se aflã arbitrariul sau factori subiectivi.
§
Naturaleţea binecuvântãrii—nu—s ifose mistice.
§
Filozofie; arte; SF. Subiecte. Almanahuri vechi. Genuri. Eseiştii.
§
A rescrie, reface, îndrepta, a corecta, corija, îmbunãtãţi. Rezultate literare.
§
Sadoveanu şi Tournier. Ca cititori—Sadoveanu, Tournier, Gracq, Chartier (A.), Cingria. ‘Morgan’ despre recitire—negativ. Bougis mi—a reamintit—o. ‘Recitirea’ filmelor; chiar la ‘Morgan’! Demnitatea cinefiliei. [Primele mele scrieri—religie, istorie bisericeascã, rock, cinema, poezie.]
Claudel şi Creangã.
Sf. Grigore şi Beda, Teofilact, Bernardin, Ioan de Capistran, chiar Gerson, deasemeni atâţia autori bizantini; nu ca Sf. Toma, Bonaventura, Augustin, Bernard, Anselm, Alfons.
Pe de altã parte, primeazã omiletica, în special aceea mariologicã.
Întâietatea Sf. Isidor şi a lui Visarion.
§
3 x mail [--autorii; iezuitul neamţ; luteranul—ed.--].
Apucata. Ep. (tomiştii). Cãrţile zise sapienţiale—carnetul.
Nemţii.
§
Siluan, Nectarie, Serafim.
§
Blogul lui Seitz îl recomandã şi Teachout, şi Ebert, şi ‘lucidul eluziv’. M Z Seitz chiar e pe lista tuturor. Existã un consens în privinţa valorii lui.
§
Roma greşea nedialogând cu Moscova; însã şi Moscova greşeşte nedialogând cu Roma, sau fãcând—o ca şi cum n—ar avea chef.
§
De la ţigani am cumpãrat trandafiri mai frumoşi (un galben—crem cald, tivit cu purpuriul cel mai delicat) şi mai rezistenţi decât de la lãudatul depozit.
§
Humpãcel cotrobãie printre vrafurile de cãrţi noi şi vechi.
§
Opt filme analizabile. Cele cinci, şi cele trei de ieri. Inspiraţia, unicitatea.
Howard despre Hawks; cele douã romane discutate.
§
Stevenson, epopeile antice, Claudel, Gracq, Tournier, Dna. Austen, Dna. Yourcenar, Joyce, Kipling, ziarele—ed., ‘Fracasse’, Neculce, Creangã, Hogaş, Ghica. A merge pe cãrţi. Autorii. Plãcerea directã de nivelul celei date de Neculce, Creangã, Ghica, ‘Fracasse’ (--şi, în experienţa mea şi—a lui Streinu, Hogaş--).
Stevenson, Lang, Chartier, Sadoveanu, Gracq, Waugh: vârsta. Romane.
Semnificaţia spiritualã a frumosului literar.
Optimism. Cognitiv. Stevenson şi romanele. Scoţienii ‘mei’.
Romanciere.
§
Un eseu—mai mult despre un subiect, decât despre o carte; se trece de la o carte la alta, urmãrind subiectul. Şi nu de la prima redactare.
§
Ceea ce e nefentabil.
§
Obişnuinţa arbitrarului.
§
Transcrierea unor experienţe de artã, a unor experienţe ale artei.
§
Nu mã mai recunosc sau admit decât în ceea ce intenţionez sã fac. Deloc în ceea ce chiar fac. Acesta e rãul meu.
Nu mai admit drept ‘ale mele’ decât intenţiile, planurile cât mai vagi, amânarea. Nimic din ceea ce e la îndemânã, din ce e în puterea mea.
§
PĂSĂRARUL DIN ALCATRAZ, amar, remarcabil, extraordinar scris, îngrijit filmat şi cuprinzãtor faptic. Cu totul altceva decât ar fi lãsat sã se creadã reputaţia acestui film. M—aş fi gândit la ceva ca SĂ UCIZI O PASĂRE …, o predicã nãclãitã de sentimentalism; or PĂSĂRARUL … este de o asprime deconcerantã şi de o francheţe abruptã. Dialogurile din timpul revoltei de la Alcatraz, ceea ce spune muribundul despre moarte, perplexitatea lui Lancaster ….
Extraordinarã naraţiune, şi, mai ales, fãrã compromisuri. Epilogul sugera cã scenariul ar fi dramatizat evenimente reale; însã asta e, de fapt, complet irelevant—în orice sens.
L—am vãzut pe Lancaster, şi nişte pãsãri, într—un film care arãta ca de acum 50 de ani, şi mi—am spus: ‘Trebuie sã fie PĂSĂRARUL DIN ALCATRAZ’.
Lasã impresia de bogãţie evenimenţialã.
§
Ironic. Nu ostil; dimpotrivã, de o ironie afabilã.
Expresia unei existenţe nutrite de umor, ironie, realism, poezie, Biblie, teologie, romane, muzicã, cinema, genuri, SF, tratate, câţiva autori. A trece de la chimie şi toane, la o substanţã spiritualã, diafanã, nouã, la creativitate. Ca Sebastian, cu romanele lui.
A recurge la reiterare, la repetare, la progres.
În alt plan, probabil, terapia pãsãrarului din Alcatraz, cu lectura, reflecţia şi uranoscopia lui.
§
Batjocura fiindu—mi pâine, şi insulta, bãuturã. Drojdiile deriziunii.
§
Greco—catolic, marxist, slujitor al literaturii naţionale. Ca atare, subiecte religioase, marxiste şi politice, literare şi de artã.
§
Creştinismul nu e o teologie, ci o religie.
§
Gândul la Cuv. Ioan Scãrarul, la eseisticã şi izvoare, la ceea ce fac autori precum Kurp, Pãr. Freeman şi evreul Myers (gândul la ei mã smereşte şi mã redreseazã, e vederea halului meu) şi la lecturi, la citit.
§
4+ 10+ 21+ 6 cãrţi. Ca subiecte—a scrie despre ele aşa cum ar face—o Kurp sau Pãr. Freeman.
Ca izvoare.
Vremea, vârsta, ocazia, chimia. Fibre.
§
Gândirea, ca raţionalitate, rãmâne drept un principiu de analizã—însã nu drept ceva primar, drept ceva fundamental în ordinea fiinţei. Ea nu constituie fiinţa; dimpotrivã, ajunge sã îi reflecte dezordinea, sã o preia.
§
Oameni ale cãror experienţe sunt semnificative, înseamnã ceva. [Simmel şi Gracq ca astfel de oameni, ale cãror experienţe sunt semnificative, au înţeles, sunt relevante, nu—s pleavã.] Cei ale cãror experienţe intelectuale conteazã, nu—s banale, au relief.
De ex., constatarea caracterului biblic al unei teologii.
Exclusivismul rãsãritean. Pornind de la natura egipteanã a experienţei saroviene. Fanaticul Rose şi multiplele cãi ale monahismului. Alternative şi necesarul.
§
Ed.—Novalis şi Sf. Toma.
[Acceptam ed. bilingve.]
§
Ca cei trei sfinţi—Juan, Charles, sfinţenia apuseanã. Monahii.
Apusenii.
Latinii.
4 l.. 6 s.. 8 s..
§
Fiul risipitor este Dismas; iar din alt punct de vedere, specularea asupra destinului ulterior al fiului acestuia risipitor e absurdã, el are ‘existenţa condiţionatã’ a unui personaj literar, existenţã nespeculabilã, funcţionalã, subordonatã înţelesului parabolei.
Parabola fiului risipitor atrage luarea aminte şi prin caracterul ei foarte ‘literar’, elaborat.
§
Etica lui Bruckner, Lupu, Pãun, şi a lui Setlacec, Proca, Berceanu (al cãrui nume l-am reîntâlnit acum trei zile în bibliografia unei cãrţi de limfografie); aş vorbi mai degrabã despre profesionalitate.
§
Eseistul englez şi deprofesionalizarea, cariera, fracturarea, scuiparea din maşina profesiunii. Uzurparea, spuneam, şi scriam despre parveniţi.
§
Caut—sau cer lucruri foarte diferite de la literatura ca artã şi de la filozofie, teologie, operele de gândire în general. Confuzia e foarte nocivã. Operei de gândire nu trebuie sã i se cearã ceea ce i se cere artei; asta nu înseamnã cã întâia nu trebuie sã fie bine scrisã—dimpotrivã, e chiar imperativ sã fie desãvârşit scrisã, însã asta înseamnã altceva decât în cazul romanelor, al poeziei. Cu totul alta e trãsãtura cerutã de gândirea exprimatã abstract.
§
Un corpus eseistic, experienţa şi pragul.
§
Ceva autentic şi real în religie, în literaturã. Unicitatea. Serafim: la Rose, la Sigrist, la Gilbert, la Gherghel. Convenţionalitatea referirii. Stânca, animalul, salutul, lumina/ strãlucirea. Biografia—17 l..
§
Uman, Mitr. Zizioulas îi este net preferabil lui Ware, care se comportã ca un englez isteţ şi extravagant.
§
Ieri, un vicar de rit apusean le spunea enoriaşilor cã epicleza (aşadar, implicit, nu formula de instituire) constituie momentul central al Missei.
§
În duminicile Triodului e evocatã aproape întreaga mare tradiţie cãlugãreascã rãsãriteanã—cãlugãria egipteanã, sinaitã şi athonitã; numai monahismul siriac nu este amintit. Se trece, pe de altã parte, de la douã summe monastice impozante (Sf. Grigore şi Ioan) la lumina curatã a empiriei, la desãvârşirea unei experienţe smerite şi discrete.
Un monah athonit, unul sinait şi o sihastrã egipteanã. Asta spune mult şi despre locul monahismului feminin în tradiţia rãsãriteanã.
§
Exclusivitatea. Pluralismul care a dus la relativism; acceptabil în teorie, a dus la relativism.
§
A îi cere, decis, literaturii, bucuria, bucuria zilnicã, necesarul. A îi cere şi sã dea nota existenţei. Şi anume, bucuria vie, nu simulacrul ei.
§
Discut principii, nu istorie bisericeascã.
§
‘Specializare’ ar însemna Beaufret, Biemel, Dufrenne; sau platonicienii. Ediţii critice, originale.
§
Balfour nimereşte într—o sinistrã lume de ucigaşi şi de degeneraţi, un univers coşmaresc al sceleraţilor şi turbaţilor. Or, universuri ca acesta, al romanelor cu Balfour, sau al STĂPÂNULUI … sau al INSULEI …--sau chiar şi al SĂGEŢII …--aratã cât de nedreaptã era obiecţia scoţianului împotriva lui MONTE—CRISTO, care pare, prin comparaţie, o convenţionalã idilã seninã.
Naraţiunile scoţianului sunt universuri coşmareşti, cu personaje desfigurate de rãutate. Impresia fãcutã de descinderea lui Balfour în acest univers de criminali şi fiare e memorabilã.
Unde e fantezia seninã pe care o contrapunea el lumii lui MONTE—CRISTO? Într—un fel sau altul, Lang şi Chesterton par sã cadã în aceeaşi eroare, sã accepte sugestia cã Stevenson era un creator rafaelesc.
§
Stevenson şi Dumas; Chesteron şi Dickens.
§
Iar un om cu gustul coşmarurilor (De Quincey, Wells, Chesterton, Bloy), Borges, îl va situa, intuitiv, pe scoţian, acolo unde îi e locul.
§
Subiectul unei naraţiuni (roman? film?)—un moştenitor, o casã, o carte, banii.
§
Azi am vãzut interviurile cu Heidegger (la nivel emoţional, ceva zguduitor), Brando (dupã lansarea lui MORITURI).
§
Verne, Negoiţã, Dna. Heller; ZS, RS, KR, Sf. Nectarie, Sf. Sofronie, Sf. Serafim. Douã romane scurte.
§
Existã, în poezia de tinereţe a lui Stancu, incantatorie, melodioasã, de prodogios simţ al limbii, ceva facilitate şi ceva Coşbuc.

Sunt musafir

Sunt musafir




Blogul l—am început, în urmã cu aproape 18 luni, ca rezident hematolog; l—am continuat ca rezident igienist şi apoi ca rezident radiolog. Înaintea lui, avusesem douã forumuri tematice (Bloy şi patristicã) şi publicam, în englezã, analize de cinema.
Scriind blogul acesta, m—am interesat şi de ceea ce fac alţii, şi aşa am ajuns în contact cu doi ortodocşi americani, Peter Gilbert şi Ep. Seraphim Sigrist. Am mai citit şi textele unui cleric anglican hirsut, papist şi filobizantin (Hunwicke), ale unor tineri scotişti, ale unui viitor preot, ale lui Keenan, Mckee, Teachout şi colaboratorii lui, ale Dnei. Maitzen, ale lui Watson, Vasquez, Bougis, ale teologului Myers, ocazional eseurile Pãr. Freeman, şi, o vreme, eseurile lui Kurp şi Stahl; am frecventat nişte bloguri tematice—teologie, filozofie, literaturã, SF, graficã de carte, cinema, muzicã.

Patrologul american Peter Gilbert, specialist în istorie bisericeascã şi în operele capadocienilor (mai ales Sf. Grigore Teologul), ca şi în viaţa şi opera Patr. Ioan Vekkos, m—a invitat sã îi fiu musafir cu un eseu despre Schimbarea la Faţã.

Religia lui Tindal († 1733) şi Toland († 1722). Exista nu numai o pretenţie la bun simţ, ci şi teribilism în demascarea operatã de aceşti moralişti—ceva cabotin şi provocator.
Vroiau şi sã şocheze, sã epateze, nu numai sã repunã în drepturi bunul simţ. Întreprinderea lor era caracterizatã de ambivalenţã.
§
În viaţã şi în scris, Swete a afirmat caracterul inepuizabil al cuvintelor Lui Iisus; la fel, teologul raţionalist Tresmontant scria despre profunzimea infinitã a parabolelor Lui Iisus, ireductibile la o concluzie abstractã. Aceşti creştini întrezãreau, în Evanghelii, infinitul; la Bloy existã aceeaşi atitudine faţã de Noul Testament.
§
Eliade şi Ralea; Kurp, Pãr. Freeman, Dna. Maitzen, evreul Myers, Keenan, Mckee, Stahl. SF. Genuri. Adevãraţii eseişti.
§
Paleologu era prea aspru cu stilul lui Ibrãileanu, şi prea indulgent cu al lui Zarifopol, care era un scriitor mai excitant, însã mai stângaci decât eminescologul armean.
Paleologu era nedrept şi cu stilul, şi cu lecturile savante ale lui Ibrãileanu. Existã aici un contrast al temperamentelor.
§
Dna. Rohan Maitzen atrage atenţia asupra rolului ‘contextelor particulare’ ale studiului; gândirea e orientatã de istoria personalã.
§
Pierre Gavard-Colenny, un imbecil care se respectã, scrie douã alineate despre romanul lui Francisco Arcis, LE FILS DU MAÎTRE D’ARMES, v. II: LA VENGEANCE DU MARQUIS, titlu excelent, neutru, una din permutãrile posibile pentru a obţine titluri rezonabil de atractive în acest gen şi care sã semnaleze cã autorul se pricepe, ştie ce vor cititorii. Numele cãrţii lui Arcis denotã gustul ortodoxiei literaturii de aventuri.
Personajele romanului sunt italieni, spanioli, o irlandezã.
N—am de unde şti cum o fi cartea, pare simpaticã, am transformat coperta ei în DTBG (rol îndeplinit pânã astãzi de ilustraţia copertei MAHABHARATEI, de pe blogul Ep. Sigrist). Ilustraţia reprezintã bine acţiunea: din prim plan, marchizul rãzbunãtor priveşte duelul care are loc pe chei.
§
Nu încurcat între fuste preoţeşti.
§
De fapt, vãd cã îmi vine chiar foarte uşor sã trec zile întregi fãrã a deschide o carte (azi, ieri, luni).
Ba chiar am un fel de râvnã implauzibilã.
§
Schismaticii rãsãriteni iau originalitatea drept exclusivitate; apusenii o iau, mecanic, drept superfluitate.
§
Discursul care se vrea teologic este tot unul natural, originea lui e tot una umanã.
§
Absenţa filozofiei în creştinismul rãsãritean.
§
Degeaba, dacã mã amãgeşte o mãcelãreasã.
Degeaba ….
§
O atmosferã de libertate moralã şi de firesc. La antipod, aroganţa clerului apusean. În Rãsãrit, laicul are un alt loc, nu existã clericalismul apusean.
§
Centralitatea sacerdoţiului la apuseni e şi ea ambivalentã.
§
Cele trei nuvele ale lui Morgan (îi urmeazã romanului). Avea 36 de ani la apariţia romanului, 42, 43 şi 47 la apariţia nuvelelor.
§
Pierre Gavard-Colenny despre RĂZBUNAREA MARCHIZULUI, Paul K Lyons despre un roman finlandez. Cum se scrie despre romane.
§
Filme despre care meritã sã scrii (Kathryn Bigelow, Ridley Scott, Griffith). Mã uit la cei ca Ebert; despre ce scriu ei.
§
Sarcasmul şi strepezirea, mediocritatea în admiraţie.
§
Excitant. A estima. Stevenson şi Lang. Scoţienii ‘mei’. ‘Morgan’. Chartier şi Gracq.
A da gust: ‘Fracasse’, ‘Monte—Cristo’ şi ‘Bragelonne’.
§
Sainte—Beuve sau Simmel—sau Sebastian, Gracq, Lang—aptitudinea de a se bucura—vârsta, şansa de a scrie, de a crea. Pupitrul, ceea ce e în puterea mea, ce e fezabil.
§
Sadoveanu era un cititor hedonic, de un elementar hedonism, criteriul lui era plãcerea cea mai vie (Neculce, Creangã).
§
Proze lirice, esenţialiste sau impresioniste.
Unde şi ce e artã.
§
Bunicul strãbunicii mele; era dulgher.
Fiica lui, terţiara; trei rânduri de copii.
Steagurile, când bunica mea avea câţiva ani—bunica ei, bãtrâna Iacob, soacra strãbunicii mele.
Strãbunica mea se nãscuse la 1887; a trãit 72 de ani. Mama ei, terţiara, a trãit peste 90 de ani, murind la începutul anilor ’40. Soacra ei, despre care strãbunica avea numai de bine de spus, a murit pe la 1926.
Terţiara se remãritase cu tatãl lui Cotlon, dupã moartea soţului ucis în Ardeal.
Bãtrâna Iacob avea patru fii. Strãbunicul meu avea şapte clase.
§
O idee despre excitantele literare, ceea ce dã gust existenţei—ca Neculce şi Creangã la Sadoveanu; ca Gautier la Stevenson; ca Hogaş şi Ghica.
Frumuseţea limbajului nu e totul, simt unii. Plãcerea literarã e totul, simt alţii.
Neculce, Creangã, Hogaş, Ghica, ‘Fracasse’.
§
Emoţia şi gustativul în literaturã. Erezia anticalofiliei, fetişizarea lucrului prost scris, nesatisfãcãtor literar. Anticalofilia, formã a iconoclasmului; iconoclasm literar cu implicaţii pânã la urmã teologice.
Caloclasmul literar.
§
Pornind de la acel dulgher, bunicul strãbunicii mele (acum cinci generaţii).
§
Românii care au scris bine (Neculce, Creangã, Ghica, Hogaş).

H. B. SWETE ÎNAINTEA MORŢII

H. B. SWETE ÎNAINTEA MORŢII







Una din cele mai autentice atitudini ale ingenuitãţii filozofice este curiozitatea faţã de morţile marilor oameni, faţã de ultimele lor zile, considerate ca instructive uman şi moral. Fie cã e vorba de Sf. Toma, de Sf. Domingo, de Sf. Augustin sau de Simmel, existã ceva emoţionant şi instructiv în plecarea unui mare om.
Un cuvânt pentru cititorii români despre teologul, clericul si savantul anglican Swete. S—a nãscut în 1835; tatãl sãu l—a trimis la 19 ani sã înveţe la Cambridge, pentru a—l proteja de influenţa pernicioasã a puseyiţilor de la Oxford, tractarienii. Bãiatul a fost dezamãgit. A ajuns la colegiu în octombrie 1854. A fost un student mai degrabã neremarcat, cu toate cã nu fãrã izbânzi şcolare; conştiinciozitatea lui însã a caracterizat aceşti ani. Duminica mergea la slujbe şi la capelã, şi în parohie. Se decisese pentru celibat încã de foarte tânãr. Credea cã pentru un savant şi paroh viaţa de celibatar e cea mai potrivitã.
Ca preot, a avut etica lui de paroh şi de predicator. În parohia lui (rectoratul Ashdon) trãia şi o bãtrânã irlandezã catolicã; Swete a invitat pentru ea un preot catolic, de la mai mult de treizeci de mile depãrtare. Conferenţia pentru enoriaşii lui despre Egipt şi Palestina. Însã sãtenii din rãsãritul Angliei l—au dezamãgit prin obtuzitatea lor. La Ashdon a stat de la 42 la 55 de ani.
Memorialul atribuit lui F. H. Chase povesteşte cã Swete s—a îmbolnãvit la începutul lui aprilie 1917, iar pe 7 mai, dupã o aparentã recuperare, au apãrut întâiele semne de insuficienţã cardiacã; iar cei din jur au fost martorii smereniei adânci a bolnavului. ‘Privesc înapoi şi nu pot vedea decât pãcat.’
‘Spune—mi cuvintele rugãciunii vameşului—în greceşte, te rog.’
Dupã ce i—a fost cititã ‘Apocalipsa’ 22, 3 (‘Niciun blestem nu va mai fi …’), Swete a spus ‘Nu sunt vrednic, nu sunt vrednic’.
‘A zãbovit mult asupra colectei pentru Înãlţare, şi îi era rostitã constant. Dupã ce a auzit prima parte a Psalmului 63, a spus: ‘Ce ar fi mai bine?’, şi dupã preferatul sãu, Ioan 14, ‘Inepuizabile cuvinte!’.’
A murit pe 10 mai, la 83 de ani, dupã 59 de ani de preoţie.

Am ascultat, în aceeaşi zi, vreo patru cântece ale lui Knopfler şi douã albume ale lui Springsteen, cel din ‘84 şi cel de la Dublin; iar vocea lui Knopfler mi s—a pãrut a fi net pusã în inferioritate de aceea a lui Springsteen. În plus, deşi mai diverse, mai variate ca structurã, mai inventive, cântecele lui Knopfler îmi plac mult mai puţin decât ale lui Springsteen, a cãrui artã e de fapt incomparabil de purã; aşa se face cã nu mai sunt aproape deloc omul lui Knopfler, al cãrui repertoriu a ajuns aproape sã mi se parã meschin, şi cu totul cel al lui Springsteen, de care ascult BORN IN THE USA şi LIVE IN DUBLIN. Springsteen îi e incomparabil superior lui Knopfler.
La o adicã, Knopfler nici nu poate fi comparat cu Springsteen. Muzical, sunt omul lui Puccini, Sade şi Springsteen.
Afarã a nins, eu ascult BLINDED BY THE LIGHT; azi am citit numai câteva pagini din antologia Sf. Vasile (cele referitoare la Cruce, înţeleasã în perspectiva botezului).
§
Am vãzut—o pe
§
Pentru creştinul apusean educat de astãzi, Wright şi Brown reprezintã maximul tangibil în direcţia gândirii biblistice sobre şi ‘conservatoare’, alierea respectabilitãţii ştiinţifice cu lealitatea doctrinarã.
§
DOI ANI DE VACANŢĂ începe excepţional de bine, cu adevãrat în forţã; ca gen, este un roman de aventuri, iar ca subgen este o robinsonadã. Admir stilul raţional, sobru şi logic. Azi (sb.), am ascultat Springsteen, am scris la eseul despre Schimbarea la Faţã, am citit primele trei capitole ale romanului lui Verne şi o pag. din Sf. Vasile, iar dupã aceea, în loc de vruta muzicã, mãrturisiri ale misticului Bougis.
§
Nu puţini sunt schismaticii rãsãriteni la care vãd cã le face plãcere când se vorbeşte bine despre ai lor; îi flateazã. Ceea ce e firesc, mi se va rãspunde.
Numai cã ei nu par sã se întrebe câţi oare dintre ‘ceilalţi’ pot spune la fel despre ‘ortodocşi’? Cu alte cuvinte, câtor ‘ortodocşi’ li se întâmplã sã vorbeascã de bine despre alţii? Cu ingenuitatea egoismului, ei cred cã aşa ceva numai lor li se cuvine. Nu e o amabilitate izvorâtã dintr—o obiectivitate de care s—ar putea şi ei servi când vorbesc despre alţii.
Nici nu par sã—şi punã cumva problema cã ar putea sã procedeze şi ei la fel. De aceea, totul e, adesea, cam pueril, ingenuitatea schismaticilor rãsãriteni burzuluiţi şi vanitoşi, otrãviţi de orgoliu, fiind dezarmantã.
§
Ce înseamnã cutare lucru, ce spun cu el, prin el. Spre aceastã reflecţie mã îndeamnã câteva rânduri ale misticului Elliot Bougis.
§
Unii ‘sintetizeazã’ diluând şi denaturând ambele componente sintetizate, aduse împreunã.
§
Neghiobia pioasã nu ţine de misticã, ci tot numai de psihologie, de chimie, de fibre, de tendoane. Puerilitatea şi aferarea,
Dezagreabila aferare a macacilor teologici, psitacismul gloatei veleitare, al minţilor fundamental vulgare, neinstruite, calpe.
§
Etajarea scrisului, diverse etaje.
§
De ce aş avea mai multã încredere în gândirea oricui altcuiva?
§
Scrisul, ca imagine concludentã a ceea ce sunt. Ca expresie relevantã.
§
Subiecte—despre cabinet, practicã, oraş, strãzi, peisaje (cu gândul şi la scrisul geografic al lui Gracq), moravuri, exerciţii în acvaforte. Scriu mai ales despre actriţe.
§
A se ruga cu gândul la ceva din Evanghelie.
§
Gracq, ‘Morgan’, ambele bloguri—azi (sb.), SF, viitorul preot, evreica, VK.
§
Nu ştiu nici ce sã întrebe—nici primul pas de fãcut, nici direcţia.
§
Nevoia de un corectiv obiectiv, de un ‘reper arhimedic’, o orientare.
§
Toma, Grigore al Nyssei, Vasile; ceva mai înainte, francezii, apusenii. Şi, la monahul român, latinii.
§
Primul pas e ca omul sã nu se înşele cu privire la sine însuşi; însã al doilea e neapãrat sã nu se amãgeascã nici cu privire la aproapele.
§
Ceea ce pare, la prima vedere, ‘cel mai pur’, forma cea mai nediluatã, este şi ceea ce e mai artificial, forţat,
§
Generaţia lui Patapievici (53), Gilbert (51), Camelia (52), protopopul Loudovikos (51),
§
Tendenţiozitatea. Iconomia jertfei la Anselm şi la Grigore Nazianzenul.
§
Procopie al Gazei (sc. VI) pentru greci, apoi Andrei, Ioan, Niceta al Heracleei …; Primasie (sc. VI) pentru latini, apoi Rhabanus şi Paschasius,
Antologii scripturale, dogmatice, şi morale şi parenetice.
§
Ca benedictin, dominican, carmelit. A forţa.
§
Nivel—vârsta—Bloy, Claudel, Rozanov, Simmel, Waugh, ME, Ralea, ieşeanul ‘meu’, A.; filozofia. Etajele scrisului—HB—A.. Vârsta. ‘Morgan’, evreica, VK. 1/ s.—1/ l.. Tempo. Prag; izvoare; subiecte; temele; autorii (ca JV).
A scrie numai despre ceea ce am sub ochi, ceea ce e dat, testat; nu în închipuire. A nu devansa astfel slova Lui Dumnezeu.
§
Când e vorba despre teologi, activitatea lor trebuie subîntinsã de convingerea şi încrederea cã Roma este în acord cu adevãrul; cã cine atinge adevãrul se aflã implicit în acord cu Roma, cã aflarea adevãrului nu îl poate situa pe cineva în dezacord cu Roma.
§
Un rãsãritean cu simpatie pentru Roma.
În ce mãsurã chiar sunt greco—catolicii exponenţi ai tradiţiei rãsãritene?
Nu cu ceva bleg, romanţios, pueril, sentimental, neghiobia macacilor.
§
Ieri, mi se pare, reflectam cã idealul meu creştin—poate nu exclusiv—îl reprezintã urbanitatea; iar în lipsa acesteia, alte valori decât fanatismul şi asprimea—mai degrabã, ingenuitatea, misticismul, simţul autenticului.
Lipsa urbanitãţii nu descalificã; însã fanatismul, da.
§
Pe mulţi monahi rãsãriteni îi vãd nedezorientaţi, nedestrãmaţi, bazându—se, practic, pe ceea ce sunt , pe ceea ce pot, pe ceea ce pricep.
§
Ar trebui început de la experienţã şi de la sfinţire, nu de la un plan abstract, de la religia gazetarilor.
Unde nu e loc pentru religie (--în controversele religioase, religia e absentã--).
În plan mai larg, tocmai aceastã ‘crustã ecleziologicã’, a artificialitãţii, abstracţiunii şi bidimensionalitãţii …. E ceva foarte apusean, accedic şi zadarnic. Principiul iniţial nu poate fi ‘ideologia unei organizaţii’, sau chiar hazardul autoreprezentãrii unei organizaţii religioase, ci experienţa, gândirea, cunoaşterea (ca la Blondel, cred).
§
Ca sã preiau analogia iezuitului Taft, politica SUA faţã de China a fost imbecile; însã şi reciproca e adevãratã. Încercarea Chinei de a ignora SUA nu e mai puţin consternantã. Dupã Taft, catolicii au greşit ignorând Moscova; nu e şi invers valabil?
§
‘Lucrurile mai bune de fãcut’ ar fi fost—muzicã, Verne, redactarea eseului despre Schimbarea la Faţã, filmele ….
[Echivaleazã cu o publicare în vreo mare revistã de teologie.]
§
Mai existã şi altceva, în deciziile unei Biserici, decât numai ‘cea mai înaltã autoritate canonicã’. Şi de la care autoritate canonicã provine definirea ‘autoritãţii canonice supreme’?
Oamenii ca Bougis vor sã demonstreze concomitant cã schismaticilor rãsãriteni le lipseşte o ‘slujire petrinã’ şi cã de fapt nici n—au (neapãratã) nevoie de ea. Testul istoriei demonstrând, dupã cei ca Bougis, cã schismaticii rãsãriteni pot funcţiona şi fãrã, cã renunţarea la primatul roman nu antreneazã regresia doctrinalã sau erezia. Atunci? Au doctrina integrã, au Sacramentele ….
§
A nu regresa de la acel nivel, atins—Jaki, Tresmontant, Bunge, Habra,
§
Dacã infailibilitatea o au toate Bisericile, cum se spune, de ce n—ar avea—o şi Roma, printer ele? De ce tocmai ea ar fi cea mai puţin egalã?
§
Religia nu se referã la ‘prieteni imaginari’.
§
Nespaţialul. Cum acţioneazã spiritualul, nespaţialul, ‘asupra’ spaţialului.
Spiritualul este nespaţialul, şi intervine în spaţial. Nespaţialul acţioneazã asupra spaţialului. Care e ‘interfaţa’?
§
Absolutul. Pentru Sf. Pavel, Iisus era absolutul. De ce? E vorba despre o experienţã. Accesul la absolut. Absolutul genuin e şi accesibil.
A pãrut important sã realizez cã Iisus Nazarineanul însemna, pentru Sf. Pavel, absolutul; cã Sf. Pavel avea nişte motive, şi anume experienţa lui. Iar concluzia este cã acest absolut e, într—un sens, mai accesibil decât s—ar crede.
Nu ştiu dacã atitudinea Sf. Pavel e perceputã în toatã prospeţimea ei, dacã îi este sesizat impactul formidabil. Acest om vedea într—un contemporan al sãu absolutul; în cineva pe care l—ar fi putut întâlni în stradã, absolutul, marea forţã a istoriei mântuirii. Scrie undeva cã El, Iisus, i—a ţinut pe evrei în viaţã în vremea ieşirii din Egipt—El era stânca dãtãtoare de apã. Aceastã cristologie plenarã aratã cã pentru Sf. Pavel, Iisus chiar era absolutul cãutat. Iar acest absolut îi este, într—un sens, accesibil fiecãrui om; bineînţeles cã fiecãruia îi este pretins ceva—curãţia. Stã în puterea fiecãrui om sã atingã acest absolut revelat.
Creştinismul exclude restricţiile contingente, condiţionãrile contingente; e numai în puterea fiecãruia sã se curãţeascã pentru a—L întâlni pe Iisus. Existã pentru fiecare om acces la absolut, odatã îndeplinite condiţiile, care stau în puterea fiecãruia.
§
Câteva modele de discutare a unui film.
§
Ideea mea de critic (şi de eseist) e Gracq.
Ideea mea de cititor sunt Gracq, Stevenson, Lang, Sadoveanu.
§
Neovictorienii, creaţia, emoţia, arta, crezul de artã.
§
Cei care au ceva de spus, n—o vor face pe bloguri; cei care folosesc blogurile pentru a spune ceva n—au nimic de spus.
Cei care meritã ascultaţi nu vorbesc.
§
Ca liman.
Premialitatea.
Neovictorienii.
Absolutul creştin.
§
A nu se încredinţa diferitelor forme ale stihialului.
§
Ideea era cã nu forţez, cã existã o naturaleţe, cã nu pretind un soi de gazetãrie, cã nu supralicitez.
§
Adierea Sf. Spirit.
§
Florenski şi tatãl lui Lossky. Protopopul ‘Parmezansky’, ed. ě. ‘Justificarea binelui’ şi ‘Sensul creaţiei’. Teodiceea.
§
La altitudinea lui Toma, Maxim, Rahner, Bonhoeffer, Claudel, şi a gândirii artistice creştine a lui Waugh. Dinamica harului.
§
Swete despre Gore şi Hooker.
§
Swete dã o judecatã extrem de negativã despre Fotie cel Mare.
§
Boilã despre Vasile al Bucureştilor în faţa lui Groza.
§
Ca eseist—1/ s.—1/ l.—ME, Ralea, Sebastian, Gracq. No.. Vârste. Mail—eseiştii, lecturi, iezuitul. Nemţii.
§
Te epifoskouse; lian proi; ortron bateos; skotias eti ouses.
§
Neovictorienii.
§
Iisus; absolutul. Câţiva creştini.
§
Latham, Moberly,
§
De la înţelegerea Lui ca profet, la înţelegerea Lui ca Mesia—şi în ce constã mesianismul lui.
§
Pg. 22 (46)—despre Schimbarea la Faţã de dupã Înviere, noul chip; Harnack gândeşte ca mine (şi anume, cã Iisus înviat era Iisus schimbat la faţã). En etera morfe.
§
Scott, Dumas, Verne, Stevenson, Reade, ambii Kingsley şi Weyman.
§
Ucenicii distingeau net ‘fantasmele’.
§
Maria, inima, cina, corelarea, valul de rãutate.
§
În mintea şi spiritul lui Swete, ierarhia era cea corectã: Iisus, Biblia, Pãrinţii. Aceastã ierarhie e simţitã, realizatã. Întâietãţile corecte sunt resimţite, impactul lor e complet.
§
Credinţa nu poate sã fie nutritã de ignorarea vieţii reale şi a felului cum sunt oamenii.
§
Neagu.
Paulescu şi Nicodim, ‘accentul’, semidocţii, incompetenţa.
§
Ortodoxia, religie a vorbelor mari, a grandilocvenţei şi ipocriziei. Şcoalã de nãtângã credulitate—şi, aşadar, de duplicitate.
§
Însemna slavã şi splendoare, şi de aici se poate porni—de la teofaniile veterotestamentare. Paştile ca marea arãtare şi împãrtãşire a Domnului, ca teofania majorã. Teofania e cea care purificã ontologic, cu adevãrat. Cea care aliazã cu fiinţa dumnezeiascã.
E cea menţionatã împreunã cu puterea (ca ‘putere şi mãrire’). Revelaţia acestei supranaturale mãriri.
§
Duhem despre limpezimea fizicienilor francezi. Preocuparea lui cu nota etnicã a ştiinţei nu e fãrã legãturã cu naţionalismul lui.
Maxwell despre Faraday, Ampère.
Duhem, Simmel, Durkheim, Bergson,. Naţionalismul, fanatismele şi şovinismul acelei generaţii.
§
Verne—pe alese.
§
Ceea ce se ştie probabil mai puţin, sau face mai puţin parte din reprezentarea popularã, este cã Anselm era monah benedictin, cã a fost canonizat dupã mai mult de şase secole (cu toate cã probabil cã exprimarea sursei folosite de mine e stângace; altundeva spune cã Anselm n—a fost canonizat oficial, iar ceea ce s—a petrecut dupã şase veacuri a fost declararea lui ca Învãţãtor), cã Arhiepiscop a fost 16 ani, cã tatãl lui era lombard (pãrinţii se numeau Gundulf şi Ermeneberga).
Ratzinger îl dezaprobã în plan teologic, Balthasar îl reabiliteazã, Tresmontant nu—l menţioneazã (niciodatã, cred).
§
Nu existã numai un vodevil al veşmintelor, ci şi un fel de vodevil mistic, al autoritãţilor invocate, etc..
§
În a şaptea, Dna. Heller, Negoiţã, Cuv. Vasile; în a opta, Flaubert, Icã; în a noua, Sf. Vasile, Verne. Muzica, filmele. Inspirat de muzicã ( ½, dum.). Muzica, drept senzualitate. Nota intelectualã a unei s..

CRUCE, STEAG ÎMPĂRĂTESC. TEOLOGI AI CRUCII. DUMINICA VENERĂRII SF. CRUCI

CRUCE, STEAG ÎMPĂRĂTESC. TEOLOGI AI CRUCII. DUMINICA VENERĂRII SF. CRUCI


‘Bucuria tuturor, Hristos, adevărul, lumina, viaţa şi învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate şi S-a făcut chip învierii, dând tuturor dumnezeiască iertare’ (Condacul slujbei lui Lazãr).


‘Aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţã veşnicã’ (Iuda 1, 21).



Marele capitol cristologic al Întâiei Epistole soborniceşti a Sf. Ap. Petru abordeazã interpretarea Crucii, la I Petru 2, 21—24; şi scrie: ‘El a purtat pãcatele noastre, în trupul Sãu, pe lemn, pentru ca noi, murind faţã de pãcate, sã vieţuim dreptãţii: cu a Cãrui ranã v—aţi vindecat’. Cristologia acestui document creştin este orientatã de soteriologie (‘Fiind nãscuţi din nou …’, I Petru 1, 23). La Evrei 9, 24—28 se vorbeşte despre jertfa Lui Hristos, discutatã în contextul arhieriei Sale: ‘ci acum, la sfârşitul veacurilor, S—a arãtat o datã, spre ştergerea pãcatului, prin jertfa Sa’.
Cristologia Colosenilor se referã la iconomia jertfei Lui Hristos: ‘Şi printr—Însul toate cu Sine sã le împace, fie cele de pe pãmânt, fie cele din ceruri, fãcând pace prin El, prin sângele crucii Sale’ (Coloseni, 1, 20).
Sf. Vasile scrie despre Cruce în corelaţie cu Botezul, care este, pentru el, un fel de Sacrament al Crucii: ‘botezul cu apã, care este asemãnarea crucii şi a morţii’ (‘Despre Botez’). ‘Apã, care este asemãnarea crucii, şi a morţii, şi a mormântului, şi a învierii morţilor’. Prin Crucea Lui Hristos, creştinul este înmormântat în curãţie, în curãţia şi vrednicia Crucii Lui Hristos, îşi face din chiar jertfa Lui Hristos un mormânt.
Sf. Vasile mai aratã şi cã cel botezat este ‘împreunã rãsãdit cu Hristos întru asemãnarea morţii Lui’. Şi, mai departe: ‘prin sângele Lui Hristos se dezbracã de omul cel vechi’.
Viziunea Sf. Vasile este dinamicã şi soteriologicã, la fel ca şi aceea a autorilor neotestamentari—Crucea ca instrument de mântuire, de eliberare, ca unealtã a eliberãrii, Crucea mântuitoare, pe care blestemul s—a prefãcut în binecuvântare, chiar în revãrsarea îmbelşugatã a Sf. Spirit, cum credea Ap. Pavel. Sf. Vasile explicã amploarea simbolicã a acestui botez cu apã. În Cruce, el vede lucrarea ei, operaţia ei; de unde, indisociabilul optimism.
Acelaşi capadocian are un cuvânt şi pentru cum trebuie trãit postul: ‘Sã fim veseli [în zilele de post], aşa cum se cuvine sfinţilor. Cel trist nu primeşte cununã, iar cel care suspinã nu biruie’ (Prima omilie despre post, 1). Regula optimismului penitenţial este una evanghelicã, şi are legãturã cu lucrarea terapeuticã.

Ap. Pavel spune cã mântuirea provine din ‘revãrsarea din belşug a Sf. Spirit, prin Iisus’ (Tit 3, 5—6).

Sf. Ioan scrie: ‘Cine este cel ce biruieşte lumea dacã nu cel ce crede cã Iisus este Fiul Lui Dumnezeu?’ (I Ioan 5, 5).

Sadoveanu, Stevenson, Lang, galezul, Gracq, Tournier. Tema nerepudierii copilãriei; ceea ce au în comun aceşti cititori. Fideli întâii literaturi cunoscute.
Scott, Dumas, Stevenson, Reade.
Sadoveanu—numai cu Neculce şi Creangã, nu cu Husserl, Bergson, Proust. Moldovenismul exclusiv al lui Sadoveanu (literaturã, istorie).
§
Doyle, Dumas, Verne, Nesin, Istrati,
§
Mama—‘Pãdureanca’, ecranizarea veche a ‘Amintirilor …’ lui Creangã, ‘Rocky II’.
§
E mai puţin important ce titlu are un autor; conteazã ce foloseşti de la el, dacã devii mai sfânt, dacã te îmbunãtãţeşti—indiferent de faptul cã îi acorzi sau nu vreun titlu. Folosul trebuie cãutat aici, în viaţã, în progres, nu în direcţia convenţiilor liturgice; iar restul sunt discuţii de prisos, falsã spritualitate, excedent dizgraţios.
§
Admiraţia veleitarã a apusenilor pentru riturile rãsãritene, inclusiv pentru ceea ce e un pic cam formal, denotã o tendinţã de compensare, nãdejdea cã un exces de sens contrar le va reda ceva din simţul evlaviei. E o tendinţã de a compensa ceea ce e resimţit drept o deficienţã —vor sã corecteze lipsa de suficientã pietate prin contrapunerea a ceva cam formalist pentru gustul meu.
Apusenii vor de la riturile acestea exotice ceva ce nu le poate veni decât numai de la ei înşişi; nu ritualismul rãsãritean va aduce restaurarea evlaviei vestice.
§
Rezultatele gândirii.
§
Însã toate sã fie cântãrite de iubirea pentru Dumnezeu. Inclusiv, sau mai ales, modul cum e cititã/ abordatã literatura religioasã.
§
O înţelegere foarte denaturatã şi improprie a sfinţeniei, la ‘ortodocşi’, o înţelegere deformatã şi confuzã, cãzutã în puerilitate; chestiunea autoritãţii patristice constituie numai vârful aisbergului.
§
Mai degrabã prin ‘împerecheri’ şi juxtapuneri fericite.
§
A sesiza imperfecţiunea unei gândiri sau a unei teorii. Împotriva acestei priceperi nu pot nimic.
§
Memorialisticã; marile basme, ‘Harap …’, ‘Capra …’, ‘Soacra …’, poveştile; manuale şi literaturã didacticã; nuvelele, ‘Nichifor …’, poveştile licenţioase. [--o taxonomie a scrierilor lui Creangã--]
§
Ca Neculce şi Creangã:--Shakespeare, Homer, Manzoni, Goethe ….
§
Când cei de anvergura umanã şi intelectualã a Sf. Augustin şi a capadocienilor se aflau de partea creştinismului ….
§
Patrologul american Gilbert îl celebreazã pe Swete.
§
Falsa perspicacitate psihologicã—de fapt, izmenirea şi vanitatea iconarului—în fond, impostura lui.
§
Ce existã sub aceste veşminte strãlucitoare. Clivajul.
§
Cu clericii nu trebuie uitat niciodatã cã nu e vorba, în ceea ce spun, numai despre adevãr, ci şi despre prudenţã, iconomie, alte considerente, pastorale sau de alt fel; ei nu joacã având toate cãrţile pe masã. Ţin, cu seninãtate, lucruri ascunse, mai şi felicitându—se pentru prudenţã, etc..
§
A scrie despre actriţe. Diverse forme literare, eseistice, ca dãri de seamã sau ca ingenioase ‘juxtapuneri’, utilizând dispunerea ca paragrafe pentru a alterna perspectivele. Se poate face. Resursele tipografice.
§
Rozanov; Bloy; Claudel; romancierii; savanţii. Creaţia. Creativitatea. Emoţia.
§
Scrisul: un fel de imagine, însã simbolicã, a existenţei. Imagine, însã reflectatã, elucidatã.
§
Cine acordã un loc prea mare supranaturalului îl şi abstractizeazã—îl reduce, de fapt, la ceva abstract; la asta duce supralicitarea iraţionalã a supranaturalului, gândirea clisoasã, confuzã.
§
Spiritualul nu e opus biologicului—însã e diferit, copleşitor de diferit. Eu aş accentua nu opoziţia, ci diferenţa; aceasta mi se pare a fi primarã. Din ceva relativ banal, anost, apare ceva extraordinar, nou şi creator.
§
Experienţa lui Gracq, Sadoveanu, Tournier şi Stevenson, nu aceea a Dnei. Tartler şi a lui Gide.
§
Ca Swete la Gilbert—Verne, Stevenson, Kipling, Scott, Dan, Féval, Carroll. A merita.
§
Aprecieri—şansa de a şi fi—literatura copilãriei—Stevenson, Lang, galezul, Gracq, Tournier, Ralea.
§
Şi pe mine experienţa, şi mai întâi chiar cea personalã, m—a îndrumat cãtre ceea ce pretinde Gilbert unei teorii—criteriul, deschiderea, falsificabilitatea, raţionalitatea sau necircularitatea; testabilitatea, caracterul de a putea fi testatã, ‘declinatã’, confirmatã, probatã. Ca şi lui Gilbert, îmi repugnã teoriile ‘inexpugnabile’, modelele autiste, nefalsificabile, autopostulante. Teoriile care pun cãpãstru, nu propun sã acompanieze. Teorii, de aceea, ‘bidimensionale’, abstracte.
În absenţa unui criteriu, teoriile acestea ‘în aer’, ‘în abstract’, sunt inutilizabile, neabordabile, ermetizate.
§
Gracq reprezintã, chiar mai mult decât Sebastian şi Paleologu, ideea mea de criticã literarã vie care meritã (sã fie scrisã). O mare eseisticã analiticã şi ingenioasã. Într—un sens, Gracq este (nu numai cel mai mare, ci şi) unicul; şi unicul în mãsurã sã dea o idee despre ceea ce poate critica literarã.
§
Keenan despre Hauer;
§
Adesea, când schismaticii rãsãriteni vorbesc despre ‘Bisericã’, subînţeleg ‘Liturghia’, care pentru ei rezumã, codificã şi exprimã Biserica; ba încã s—ar mai putea spune un cuvânt şi referitor la atitudinea lor liturgicã.
§
Citirea Apocalipsei la egipteni; la Luther, la Calvin şi la Sf. Grigore Nazianzenul. Jefferson gândea ca primatul anglican actual.
§
Teologi şi creştini ca Swete denunţã, implicit, insipiditatea şi inarticularea clericilor de azi, pierderea gustului asupra cãreia avertizase Iisus. El face sã reiasã, prin contrast, meschinãria şi rizibilul progresiştilor flasci de azi, cuvântul lor fãrã importanţã. El este exemplar, iar ei, ridicoli şi jalnici. El e unul din marii exponenţi ai creştinismului antebelic; aratã cum ar trebui sã arate un teolog creştin, ce atitudine e de aşteptat de la un cleric creştin.
§
‘Autoritatea’ teologic—spiritualã a Reformatorilor e pânã la urmã ceva lipsit de sens; ceva vag şi lipsit de înţeles.
§
Azi, la cabinet, reflectând la o posibilã explicaţie alternativã a teozei, în alţi termeni decât aceia palamişti conscraţi de Sinoadele constantinopolitane ale sc. XIV, regãsesc natural gândirea ‘arhetipicã’ a capadocienilor, principiul asemãnãrii divine, chipul secret. Cel puţin aceastã mişcare a gândirii Mitropolitului IZ pare naturalã.
Aceasta pare a fi alternativa care îi apare spontan gândirii. Acest ‘personalism’ capadocian nu e o invenţie a lui IZ, ci este un umanism de tip antic foarte prezent la Pãrinţii respectivi.
Omul ca imagine a arhetipului dumnezeiesc apare ca alternativa patristicã la învãţãtura despre energiile necreate.
§
Inspiraţia pentru douã eseuri (pe alese—cinci cãrţi de Verne; Sf. Cruce). Poezia; Biblia, Proorocii.
Crucea la Sf. Pavel şi Vasile.
§
Realitatea şi convenţia.
§
Aegidius de Colonna ca tomist; şcoala teologicã augustinianã.
§
Swete şi isihaştii ruşi.
§
A discuta cãrţi, filozofie, religie, literaturã, romane, genuri, SF, muzicã. A ierarhiza—cãrţile.
§
‘A little over a year ago I bought, very cheaply, a near-complete set of Sir Walter Scott's novels. They're nearly one hundred and twenty years old, and yet the pages were all uncut until I began to read them. When I started Waverly I couldn't avoid thinking about how many homes or libraries or used bookstores this set must have wandered through in twelve decades, with no one to read them, waiting for me to find them’.
§
Ce ton iau discuţiile adevãrate, care nu—s rãţoieli şi oţãrâri.
§
O interpretare a Transfigurãrii de pe Tabor se aflã la II Petru 1, 16—18.

O sarbatoare e un suras sau un strop, ceva discret, ascuns si nezgomotos, vreun cotlon necuprins, urma unei arome; ceva cu totul tainuit.

Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului şi taumaturgul; Transfigurarea de pe muntele Tabor

Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului şi taumaturgul; Transfigurarea de pe muntele Tabor




Succesiunea duminicilor Triodului este una foarte semnificativã:--se începe cu teologia foarte înaltã şi tardivã a Patr. Nichifor şi a Sinodului antiiconoclast; se continuã cu teologul harului şi al teozei; se merge mai în profunzime, spre venerarea stindardului de biruinţã al Lui Hristos; se urmeazã cu şcoala asceticã a isihastului sinait; Triodul se încheie cu lucrarea cea mai profundã a harului, în viaţa unei persoane desfigurate de rãu, de pãcate. Într—un sens, se trece de la discursul despre lucrurile cele mai înalte şi sublime, la acela despre lucrurile cele mai prozaice şi mai profunde—spre temeliile umanului deteriorat de rãu. Întâmplarea transferurilor unor sãrbãtori în duminicile Postului a conlucrat la realizarea acestei armonioase dispuneri.
Triodul începe cu elaborãri teologice, cu nişte mari creatori de teologie, expresii ale unor faze înalt diferenţiate ale culturii teologice, cu sãrbãtorirea unor teologi—iconodulii de la cel de—al şaptelea Sinod ecumenic şi Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului; are în mijloc Crucea, şi continuã cu asceţii—un monah sinait şi o pocãitã a cãrei existenţã aratã pânã cât de jos consimte harul dumnezeiesc sã coboare—de fapt, cât de în profunzime descinde, cât de în adânc coboarã pentru a tãmãdui şi a reface în acord cu arhetipul divin, şi cât de folositoare sunt pocãinţa şi harul care îi corespunde. Cea mai înaltã teologie conduce, cu alte cuvinte, cãtre asprimea ascezei.

Milioane de catolici de tradiţie bizantinã (slavi, melkiţi, români) sãrbãtoresc în a doua duminicã a Triodului pe Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului—sãrbãtoare instituitã probabil cãtre mijlocul sc. XV, în deceniile ce au urmat Conciliului de la Florenţa, probabil chiar în Istanbulul ocupat de musulmani.
Catolicii vãd în Sf. Grigore mai ales un neîntrecut omilist şi mariolog, ca şi pe teologul divinizãrii. În plan teologic şi ecleziologic, isihastul athonit dezaprobase atitudinea conciliantã a Patr. Vekkos, împotriva cãruia a şi scris. Identificarea sa simbolicã cu rezistenţa curentului bizantin antilatin nu e chiar neîntemeiatã. Dealtfel, nu e singurul mare teolog rãsãritean care sã îi fi antipatizat pe apuseni.
Originea sãrbãtorii ar fi, cum am spus, Ţarigradul primilor ani ai ocupaţiei mahomedane. Savanţii vorbesc de intervalul 1445—1545. Este posibil ca prãznuirea aceasta sã fi fost decisã în vremea patriarhatului lui Scholarios, care ar putea sã fie şi autorul slujbei. S—a arãtat cã aceasta nu e decât o prelucrare a slujbei originale, scrisã de discipolul palamist Kokkinos.

În Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului, în bisericile de rit latin s—au citit lecturile Transfigurãrii de pe muntele Tabor: una din Evangheliile Schimbãrii la Faţã (Luca) şi Filipeni 3 (‘Hristos, care va schimba la înfãţişare trupul smereniei noastre …’).
Se poate interpreta cã Schimbarea la Faţã este împlinirea promisiunii abia fãcute de Iisus (‘Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pânã ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împãrãţia Sa’, sau ‘împãrãţia Lui Dumnezeu, venind întru putere’).
La Matei 17, 12, Iisus spune cã pãtimirea lui Ioan a fost urmarea ignoranţei cãrturarilor, la fel cum va fi şi propria Sa moarte. Deasemeni, mai spune cã funcţia lui Ioan a fost de a ‘aşeza la loc toate’.
Numai la Luca se aratã despre ce vorbea Iisus cu cei doi prooroci (‘despre sfârşitul Lui’). Transfigurarea de pe Tabor este parte a pregãtirii Lui Iisus pentru pãtimire. Nu poate fi interpretatã ca experienţã senzorialã a dumnezeirii, ca vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, Dumnezeu neputând fi vãzut trupeşte; aceastã întâmplare enigmaticã face, de fapt, pandant pogorârii Spiritului la botezul în Iordan al Lui Iisus.

Transfigurarea de pe muntele Tabor este unul din cele mai bine autentificate episoade ale vieţii Lui Iisus; îl descriu şi Matei (17, 1—13), şi Marcu (9, 2—9), şi Luca (9, 28—36). Exegeţii mai noi se prefac a nu vedea ce corespondent istoric ar putea sã aibã aceste relatãri sinoptice, care însã sunt remarcabil de unitare (la Matei existã strãlucirea feţei şi luminozitatea hainelor, propunerea lui Petru, norul, frica ucenicilor, porunca Lui Iisus; la Marcu avem strãlucirea de nea a hainelor, propunerea lui Petru, norul, porunca Lui Iisus; la Luca, strãlucirea îmbrãcãminţii, torpoarea Apostoilor, propunerea lui Petru, norul). Un gând bun pentru aceastã zi sunt cele de la Filipeni 3, 10—12 (‘Ca sã—L cunosc pe El şi puterea învierii Lui …’). Încã un gând bun pentru aceeaşi zi vine de la Isaia 1, 17—19—povãţuirile pentru pocãinţã, îndemnurile cele bune, cu fãgãduinţa importantã a deplinei restaurãri: ‘Învãţaţi sã faceţi binele …’.

A scrie despre muzicã, analitic. Pot alege, gracqian, proustian, numai acea muzicã într—adevãr semnificativã pentru mine. Nu e un ‘exerciţiu neutru’, ci alchimic. Autotransparent, sincer, neconcesiv, neaprioric, nearbitrar.
A scrie despre filme ca pentru nişte oameni care nu au auzit încã de ele. [Alte 4+ 6+ 2 filme.]
Keenan despre Franju.
§
Muzicã de semnificaţie artisticã, de frumos artistic.
§
Când se spune despre Flaubert cã nu era inteligent, se vrea sã se spunã, cred, cã Flaubert nu era condus sau guvernat de inteligenţa lui; ingenuitatea lui poate trece drept sentimentalism. Inteligenţã avea, desigur, însã nu ea îl guverna. Lãsa, permitea sã—l ghideze şi altceva decât inteligenţa, în falsa desãvârşire a exclusivismului cãreia nu putea crede.
§
Ocaziile de mãsurare obiectivã a progresului.
§
Mizeria, meschinãria şi formalismul vieţii de credinţã clericale, duhnind a rânced.
§
Întrebat de Patapievici, Ciulei n—a avut mai nimic de povestit nici despre Jenny Acterian, nici despre Marietta Sadova, nici chiar despre Iliu. Şi—a evocat un pic debutul, cu chiaburul ucigaş din ÎN SAT LA NOI (de Iliu şi Georgescu).
Numele lui Gordon Craig a revenit întrucâtva frecvent.
Mai interesant e cã îl considerã pe Constantin drept cel mai mare actor al generaţiei sale, avându—l drept succesor pe Rebengiuc (care i s—a pãrut de a doua mânã în SCRISOAREA PIERDUTĂ, nevrednic de precedentul lui Caragiu în acelaşi rol).
Dintr—un album (GÂNDIRI …), am vãzut decorurile cu cumpene la o piesã a lui Paul Anghel montatã de Marietta Sadova. Mi—a plãcut decorul cu fereastra de Plexiglas, înclinatã la 45˚, şi acela cu faţada curbã.
§
Echilibru ironic, realist, ager, afabil sceptic, umoristic.
§
Elementul Zen.
Caracterul rãsãritean şi lecturile.
§
Blogurile pe care le citesc—am început sã parcurg blogul lui Keenan, mai excitant decât pãruse la o primã vedere; vãd ce mai scriu un preot ortodox american şi Dna. Maitzen, care scrie dãri de seamã obiective despre rutina ei de cititoare înveteratã de romane.
Keenan scrie o criticã (de cinema, mai ales) a cãrei notã fundamentalã pare a fi bunul simţ, în general respectuoasã, moderat conformistã şi generoasã, un pic banalã, modestã, convenţionalã în aprecieri.
Mã exaspereazã superficialitatea cu care vorbesc catolicii apuseni despre ceea ce e ‘neesenţial’ în religie.
§
O apreciere, o paginã de criticã pot fi greşite, însã bine scrise.
§
Iar a se putea pronunţa nu înseamnã a se şi pronunţa pe loc.
§
Se poate începe fie cu vederea rãului, fie cu ‘mai binele’, fie cu ghicirea sau intuirea sacrului.
§
Am citit ceva din conversaţia lui Schönborn cu Barbara Stockl, şi mi—a fãcut impresia cã Arhiepiscopul este un om foarte inteligent.
§
Existã în catolicism nu atât o completare a Bibliei cu Magisteriul, cât o subordonare a ei; dacã e adevãrat cã ideile despre auto—interpretarea Bibliei sunt o iluzie, şi cã Biblia e, pentru fiecare, o anume interpretare, nu e mai puţin adevãrat cã în catolicism existã altceva decât numai corectarea acestei epistemologii false. Existã o înlocuire a Bibliei cu altceva, o substituire a ei cu teologia Romei. ‘Interpretarea’ Bibliei n—ar trebui sã însemne ‘încadrarea’ ei, cu reificarea subsecventã, finitizarea ei, transformarea sa în accesoriu.
Între barthianism, iluziile protestante ale autointerpretãrii biblice (absolutizarea goalã, fãrã conţinut, arbitrarã) şi deprecierea ei romanã, aservirea şi relativizarea ei, trebuie gãsitã o altã cale.
Din catolicism pare sã fi dispãrut noţiunea de a fi în serviciul Bibliei ca şi Cuvânt dumnezeiesc, care spune istoria întrepãtrunderii, a colaborãrii, şi o simbolizeazã.
În catolicism, Biblia ajunge sã fie datã la o parte în numele a altceva.
De la ficţiunea unei Biblii autointerpretabile, s—a ajuns la o Biblie dezautonomizatã şi, mai ales, la o teologie fãrã Biblie.
§
Proza pietãţii abstracte.
§
Icã apeleazã la nişte simplisme puerile în istoria lui a controverselor palamite—ceea ce scrie Prohor e dur, ceea ce scrie fratele sãu Dimitrie e violent, iar ceea ce scriu sau întreprind adversarii lor e mereu cumsecade şi cuviincios; cei care l—au excomunicat pe Prohor sunt … lãudaţi pentru meritul de … a nu se fi lãsat intimidaţi de cel pe care—l judecau. Sechestrarea lui Prohor e numitã ‘internare’.
Mã uimesc şi pe mai departe veninul şi mãrginirea lui Icã, orizontul sãu intelectual—emoţional parohial, nu mai puţin decât o fac sãrmanele minţi moi ale catolicilor împãciuitorişti, dezorientaţi şi eclectici, oameni fãrã sârguinţa adevãrului.
Cele mai ordinare clişee antiscolastice sunt clefãite cu nesaţ de Icã. Icã e pãrtinitor, sentimental şi înveninat. Nu existã tonuri intermediare—palamiştii sunt fãrã prihanã, antipalamiştii sunt detestabili.
Toţi antipalamiştii sunt duri şi violenţi; toţi palamiştii sunt evanghelici şi exemplari. Copilãresc mod de a scrie ‘istorie’.
Cãlãii sunt omagiaţi pentru a nu se fi lãsat intimidaţi de cãtre victima lor.
Aceste lupte religioase bizantine lasã impresia de mizerie moralã greacã, de ceva nedemn. Zeloşii ca Icã deservesc cauza teologiei palamite. Tonul lui Icã e pe mai departe cel ştiut—vindicativ, contondent, brutal, de o aroganţã antipaticã. E un autor care—mi place mult mai puţin decât o vreau. Îl descalificã arţagul, absurditatea vindicativitãţii, dispreţul nemãrginit pentru apuseni. Nu cunoaşte ironia, moderaţia. Are un singur registru, o brutalitate provincialã şi de o consternantã ingenuitate, al cãrei alt nume e nesimţirea. Detest faptul de a fi ajuns sã vorbesc despre Icã drept despre un nesimţit, însã aceasta e concluzia naturalã. Oameni ca el ajung sã te convingã de injusteţea cauzei lor; Stãniloae era şi el capabil de astfel de rezultate. Se vede cã pentru reflecţia liberã, nepartizanã, nu mai e loc la ei nicãieri. Sunt cu totul captivaţi de pugilistica lor religioasã.
Pentru ei, discuţia teologicã e un schimb de palme, cu recriminãri şi proboziri.
Icã are aţâţarea scandalagiului teologic.
Lui Icã îi plac vorbele mari; discuţii şi analize teologice la obiect nu dã, iar analizele care îi displac sunt expediate cu o caracterizare moralã (‘nedrepte’, etc.). De aici, lipsa de valoare ştiinţificã a studiilor lui.
Catolicii care rebotezau acum 650 de ani sunt evocaţi cu urã; ortodocşii care o fac azi au, nu—i aşa, toatã dreptatea. Palamiştii sc. XIV sunt eroizaţi, iar antipalamiştii, demonizaţi, aprioric.
§
Iar dacã este dezvoltatã o interpretare simbolicã, atunci sã fie pânã la capãt:--dacã Dumnezeu nu le—a permis bizantinilor victoria cu armele, nu le—a permis însã nici convertirea musulmanilor, nici pe aceea a apusenilor. Or şi aceste douã eşecuri misionare trebuie interpretate. Icã pare satisfãcut de interpretarea datã de Guran; însã aceasta se opreşte la jumãtate.
Dumnezeu nu le—a mai îngãduit grecilor ‘victoria pe calea armelor’; însã convertirea musulmanilor şi a latinilor le—a îngãduit—o?
Care a fost izbânda misionarã a Bizanţului?
Poate cã Ioasaf credea cã grecii sunt chemaţi sã—i converteascã pe mahomedani şi pe latini; trebuie sã concluzionãm cã Dumnezeu nici asta nu le—a îngãduit.
§
Se poate nota şi cã, enumerând Apostolii prezenţi la Schimbarea la Faţã, Icã (sau omilia palamistã la care se referã) inverseazã ordinea de la Matei 17, 1, Marcu 9, 2 şi Luca 9, 28. Schimbare stranie a ordinii Apostolilor, în cel mai bun caz un act ratat.
În fiecare Evanghelie, Sf. Petru e întâiul.
§
Scris, personalitate şi expresie, lecturi, existenţã, ocazia.
§
Este de netãgãduit cã puternicii Bisericii catolice a sc. XX au considerat cã aceasta deviase substanţial de la credinţã, iar Evul Mediu şi Contrareforma le apãreau drept rãtãciri, drept derapaje. Aceastã intenţie autocriticã a existat.
Preoţii catolici au tratat Biserica de parcã Evul Mediu şi era posttridentinã ar fi constituit devieri de la credinţã, abateri, greşeli.
În acest fel, au şi dat apã la moarã detractorilor Bisericii, cu care s—au aflat la unison.
A existat acest sentiment, chiar la apuseni, al unei îndelungi şi ample devieri de la credinţã. A existat convingerea acestei devieri de la credinţã; şi s—a tradus în lepãdarea de tot ceea ce a urmat, în Apus, creştinãtãţii roman—antice, tot restul a fost pus în cauzã, denunţat ca deviere. Antichitatea creştinã a fost datã ca ideal exclusiv.
Tot restul a fost ‘retractat’. Ceea ce, în adânc, constituie o altã formã de iconoclasm şi de anti—istoricitate.
Înţelegerea a ‘ceea ce a urmat’ trebuia reinformatã de contactul cu izvoarele; însã aceastã ‘urmare’ medievalã şi tridentinã a fost repudiatã. Pentru puternicii Bisericii catolice a sc. XX, ceva mai mult de un mileniu de istorie reprezenta o deviere notabilã de la credinţã.
§
Referirea, folositã de palamism, la întâmplarea de pe Tabor indicã faptul cã teologia luminii increate se referã la un fenomen senzorial, cã lua drept prototip al ‘vederii Lui Dumnezeu’ un eveniment senzorial (pe care unui latin nici nu i—ar fi trecut prin minte sã—l discute mãcar ca pe un caz de posibilã vedere a Lui Dumnezeu). ‘Vederea’ e luatã în sens direct, senzorial. Se pare cã palamismul se referã la o vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, ca energii comunicabile, la o dumnezeire vizibilã chiar cu trupul.
Evangheliile precizeazã net caracterul vizual—senzorial al experienţei de pe Tabor. Luminozitatea nu e, la sinoptici, o metaforã, ci o caracteristicã vizualã. Datele ţin de natura vãzutã a experienţei.
Episodul taboric trebuie înţeles în conexiunile lui, în relaţia pe care o are cu pogorârea Spiritului la botezul din Iordan şi cu crucificarea. Eroarea unor rãsãriteni constã în izolarea acestui eveniment mistagogic, ceea ce duce la desemnificarea lui. În izolare, nu mai poate fi înţeles; nu mai înseamnã nimic, sau i se atribuie semnificaţii greşite. Splendoarea e (numai) pregãtirea pentru Cruce. Are o funcţie în aceastã iconomie a pãtimirii mântuitoare.
Vãdire a puterii sau substanţei ascunse a Lui Iisus, episodul de pe Tabor e corelat cu noţiunea pãtimirii iconomice, perspectivã suveranã asupra parcursului mundan, apãrând ca precizarea locului în iconomie al Lui Mesia; referirile sunt la istoria Mântuirii şi la înfiere, fiind surprinsã unitatea Testamentelor pentru a evidenţia deplin demnitatea de Fiu a Nazarineanului. În relatãrile sinopticilor, caracteristicile vizibile ale Lui Iisus transfigurat nu reţin mai mult decât prezenţa profeţilor, glasul ceresc, starea confuzionalã a Apostolilor. Mai e, cu alte cuvinte, şi altceva în Transfigurare, decât strãlucirea nouã a Lui Iisus, care serveşte desemnãrii Lui ca Fiu.
Episodul taboric aparţine mai degrabã unei cristologii ‘de jos în sus’, cvasiadopţioniste, ascendente; nu e o întâmplare cã NUMAI SINOPTICII au nevoie sã—l relateze, e ceva ce ţine de ordinea mesianicã. Nu ţine de cristologia dumnezeirii, sau ‘de sus în jos’, sau descendentã; ci de aceea a umanitãţii glorificate, de o cristologie a înfierii, a ‘Celui înfiat’. Interpretarea palamistã rãstoarnã cu totul acest înţeles originar al Transfigurãrii; istoric şi cristologic, Schimbarea la Faţã e de acelaşi tip cu botezul Lui Iisus (Matei 3, 16—17; Marcu 1, 10—12; Luca 3, 21—22); subiect pentru un sinoptic (cu toate cã şi la Ioan e relatatã coborârea Sf. Spirit: Ioan 1, 32—33). Evenimentul taboric e exemplar pentru cristologia neotestamentarã a înfierii.
§
A învãţa sã ai rãbdare.
§
‘Boul de Papã care—a crãpat … ãla n—a fost popã …’.
§
Brãtescu (la TV); figurã de obtuz aparatcik bolşevic.
§
EL, artã, crez; creaţia; emoţia; evreul (interb.). Loara. Geografia. Banii, HK—sinteza despre iudaism.
§
Arta n—o discut în termeni de dogmatism. Preocupãrile de artã sunt strãine de vizarea consensului inerţial.
Descrierea gamei emoţionale a unei lecturi.
§
Neagu, la TV, despre Sadoveanu. Şi Sadoveanu despre Creangã (‘de la 7 la 70 de ani’). Neagu greşeşte numele Dnei. Velisar (‘Ştefana’), crede cã Pãstorel era fratele lui … Ionel; vorbeşte despre bãutul lui Cezar Petrescu; Labiş, boemã, Brumaru şi Ştefanache, Hagiu.
În linia mitomaniei boeme, Neagu declarã a fi fost prietenul lui Pãstorel, Cezar P., Labiş, Stãnescu, a i se fi vorbit de cãtre Sadoveanu şi Ionel T.. A vrut sã scrie opt romane şi 500 de povestiri; în ’93, la data interviului, scrisese cam 250 de povestiri şi patru romane. Prezicea perenitatea supremaţiei sadoveniene.
Avea, în ’93, o fiicã de 22 de ani; femeile familiei îi arbitrau lui Neagu creaţia literarã.
Aşa cum ştia şi Mama, spune cã e din Brãila; iar în bucata de interviu pe care—am vãzut—o, nu—i amintea pe Sãraru, Barbu. Neagu afirmã cã Sadoveanu îi îndemna sã—l citeascã pe Creangã ‘de la 7 la 70 de ani’; pentru Neagu, Sadoveanu l—a surclasat pe Creangã.
§
Creangã la Ibrãileanu, Iorga, Sadoveanu; la Cãlinescu şi Streinu. Sugestiva tãcere a lui Paleologu (--venit din stirpea lui Sebastian şi a lui Camil P.--).
Literar, Sadoveanu era omul lui Creangã şi Neculce.
§
Sadoveanu şi Creangã—Gracq şi Verne—Stevenson şi Gautier, Dumas—Lang şi Dumas, şi atâţia alţii.
Verne, Scott, Reade. Bãieţii.
Listate.
Relaxarea; Mama, ecranizarea; Neagu, ’93.
§
Lecturile de copil, de bãiat—şi nedezicerea.
Preocupare de bucurie, nu de arheologie.
Firescul dinamicii, nearb..
§
D. Toma, Ep., criticii englezi, eseiştii. MS.
Ca la MS …. EW—vârsta.
§
MT—MS—JG. Ca la MS …. EW—vârsta.
RLS, Lang, galezul. [--Doi scoţieni şi un galez. Lecturile lor de bãieţi.--]
MT—nu numai Verne, ci şi alte lecturi ale copilãriei lui.
§
A nu confunda încrederea în vocaţia Romei cu aceea în ierarhia înţeleasã formal; experienţa îndeamnã la moderaţie, la ceva circumspecţie, lealitatea trebuie completatã cu simţul empiric şi cu o abordare empiricã. Existã, în transferarea asupra unui aparat administrativ a prerogativelor unei instanţe bisericeşti ideale, cum e Roma, o ‘ispitire a Lui Dumnezeu’.
Dreptatea Romei e una în linii mari; cu toate cã e un fapt istoric şi o constatare empiricã, nu un deziderat ori o intenţie. Roma poate şi înseamnã mai mult decât pot şi înseamnã oamenii ei, funcţionarii ei, dicasteriile ei.
§
Ca relaxare, şi ca lecturi ale copilãriei, de bãieţi, şi ca pe Creangã la Mama (pornind de la ecranizarea regizoarei). Distanţa pânã la produsul finit.
§
Cuprinsul umanului, înaintea aceluia al supranaturalului; îmi rãmâne domeniul rutinei umanului, al eticii, al înfrânãrii şi al principiilor de comportare.
§
Umor, ironie, relaxare, nu fricã.
‘Distanţele’. Comuniunea iluzorie.