Din viaţã

A scrie despre muzicã, analitic. Pot alege, gracqian, proustian, numai acea muzicã într—adevãr semnificativã pentru mine. Nu e un ‘exerciţiu neutru’, ci alchimic. Autotransparent, sincer, neconcesiv, neaprioric, nearbitrar.
A scrie despre filme ca pentru nişte oameni care nu au auzit încã de ele. [Alte 4+ 6+ 2 filme.]
Keenan despre Franju.
§
Muzicã de semnificaţie artisticã, de frumos artistic.
§
Când se spune despre Flaubert cã nu era inteligent, se vrea sã se spunã, cred, cã Flaubert nu era condus sau guvernat de inteligenţa lui; ingenuitatea lui poate trece drept sentimentalism. Inteligenţã avea, desigur, însã nu ea îl guverna. Lãsa, permitea sã—l ghideze şi altceva decât inteligenţa, în falsa desãvârşire a exclusivismului cãreia nu putea crede.
§
Ocaziile de mãsurare obiectivã a progresului.
§
Mizeria, meschinãria şi formalismul vieţii de credinţã clericale, duhnind a rânced.
§
Întrebat de Patapievici, Ciulei n—a avut mai nimic de povestit nici despre Jenny Acterian, nici despre Marietta Sadova, nici chiar despre Iliu. Şi—a evocat un pic debutul, cu chiaburul ucigaş din ÎN SAT LA NOI (de Iliu şi Georgescu).
Numele lui Gordon Craig a revenit întrucâtva frecvent.
Mai interesant e cã îl considerã pe Constantin drept cel mai mare actor al generaţiei sale, avându—l drept succesor pe Rebengiuc (care i s—a pãrut de a doua mânã în SCRISOAREA PIERDUTĂ, nevrednic de precedentul lui Caragiu în acelaşi rol).
Dintr—un album (GÂNDIRI …), am vãzut decorurile cu cumpene la o piesã a lui Paul Anghel montatã de Marietta Sadova. Mi—a plãcut decorul cu fereastra de Plexiglas, înclinatã la 45˚, şi acela cu faţada curbã.
§
Echilibru ironic, realist, ager, afabil sceptic, umoristic.
§
Elementul Zen.
Caracterul rãsãritean şi lecturile.
§
Blogurile pe care le citesc—am început sã parcurg blogul lui Keenan, mai excitant decât pãruse la o primã vedere; vãd ce mai scriu un preot ortodox american şi Dna. Maitzen, care scrie dãri de seamã obiective despre rutina ei de cititoare înveteratã de romane.
Keenan scrie o criticã (de cinema, mai ales) a cãrei notã fundamentalã pare a fi bunul simţ, în general respectuoasã, moderat conformistã şi generoasã, un pic banalã, modestã, convenţionalã în aprecieri.
Mã exaspereazã superficialitatea cu care vorbesc catolicii apuseni despre ceea ce e ‘neesenţial’ în religie.
§
O apreciere, o paginã de criticã pot fi greşite, însã bine scrise.
§
Iar a se putea pronunţa nu înseamnã a se şi pronunţa pe loc.
§
Se poate începe fie cu vederea rãului, fie cu ‘mai binele’, fie cu ghicirea sau intuirea sacrului.
§
Am citit ceva din conversaţia lui Schönborn cu Barbara Stockl, şi mi—a fãcut impresia cã Arhiepiscopul este un om foarte inteligent.
§
Existã în catolicism nu atât o completare a Bibliei cu Magisteriul, cât o subordonare a ei; dacã e adevãrat cã ideile despre auto—interpretarea Bibliei sunt o iluzie, şi cã Biblia e, pentru fiecare, o anume interpretare, nu e mai puţin adevãrat cã în catolicism existã altceva decât numai corectarea acestei epistemologii false. Existã o înlocuire a Bibliei cu altceva, o substituire a ei cu teologia Romei. ‘Interpretarea’ Bibliei n—ar trebui sã însemne ‘încadrarea’ ei, cu reificarea subsecventã, finitizarea ei, transformarea sa în accesoriu.
Între barthianism, iluziile protestante ale autointerpretãrii biblice (absolutizarea goalã, fãrã conţinut, arbitrarã) şi deprecierea ei romanã, aservirea şi relativizarea ei, trebuie gãsitã o altã cale.
Din catolicism pare sã fi dispãrut noţiunea de a fi în serviciul Bibliei ca şi Cuvânt dumnezeiesc, care spune istoria întrepãtrunderii, a colaborãrii, şi o simbolizeazã.
În catolicism, Biblia ajunge sã fie datã la o parte în numele a altceva.
De la ficţiunea unei Biblii autointerpretabile, s—a ajuns la o Biblie dezautonomizatã şi, mai ales, la o teologie fãrã Biblie.
§
Proza pietãţii abstracte.
§
Icã apeleazã la nişte simplisme puerile în istoria lui a controverselor palamite—ceea ce scrie Prohor e dur, ceea ce scrie fratele sãu Dimitrie e violent, iar ceea ce scriu sau întreprind adversarii lor e mereu cumsecade şi cuviincios; cei care l—au excomunicat pe Prohor sunt … lãudaţi pentru meritul de … a nu se fi lãsat intimidaţi de cel pe care—l judecau. Sechestrarea lui Prohor e numitã ‘internare’.
Mã uimesc şi pe mai departe veninul şi mãrginirea lui Icã, orizontul sãu intelectual—emoţional parohial, nu mai puţin decât o fac sãrmanele minţi moi ale catolicilor împãciuitorişti, dezorientaţi şi eclectici, oameni fãrã sârguinţa adevãrului.
Cele mai ordinare clişee antiscolastice sunt clefãite cu nesaţ de Icã. Icã e pãrtinitor, sentimental şi înveninat. Nu existã tonuri intermediare—palamiştii sunt fãrã prihanã, antipalamiştii sunt detestabili.
Toţi antipalamiştii sunt duri şi violenţi; toţi palamiştii sunt evanghelici şi exemplari. Copilãresc mod de a scrie ‘istorie’.
Cãlãii sunt omagiaţi pentru a nu se fi lãsat intimidaţi de cãtre victima lor.
Aceste lupte religioase bizantine lasã impresia de mizerie moralã greacã, de ceva nedemn. Zeloşii ca Icã deservesc cauza teologiei palamite. Tonul lui Icã e pe mai departe cel ştiut—vindicativ, contondent, brutal, de o aroganţã antipaticã. E un autor care—mi place mult mai puţin decât o vreau. Îl descalificã arţagul, absurditatea vindicativitãţii, dispreţul nemãrginit pentru apuseni. Nu cunoaşte ironia, moderaţia. Are un singur registru, o brutalitate provincialã şi de o consternantã ingenuitate, al cãrei alt nume e nesimţirea. Detest faptul de a fi ajuns sã vorbesc despre Icã drept despre un nesimţit, însã aceasta e concluzia naturalã. Oameni ca el ajung sã te convingã de injusteţea cauzei lor; Stãniloae era şi el capabil de astfel de rezultate. Se vede cã pentru reflecţia liberã, nepartizanã, nu mai e loc la ei nicãieri. Sunt cu totul captivaţi de pugilistica lor religioasã.
Pentru ei, discuţia teologicã e un schimb de palme, cu recriminãri şi proboziri.
Icã are aţâţarea scandalagiului teologic.
Lui Icã îi plac vorbele mari; discuţii şi analize teologice la obiect nu dã, iar analizele care îi displac sunt expediate cu o caracterizare moralã (‘nedrepte’, etc.). De aici, lipsa de valoare ştiinţificã a studiilor lui.
Catolicii care rebotezau acum 650 de ani sunt evocaţi cu urã; ortodocşii care o fac azi au, nu—i aşa, toatã dreptatea. Palamiştii sc. XIV sunt eroizaţi, iar antipalamiştii, demonizaţi, aprioric.
§
Iar dacã este dezvoltatã o interpretare simbolicã, atunci sã fie pânã la capãt:--dacã Dumnezeu nu le—a permis bizantinilor victoria cu armele, nu le—a permis însã nici convertirea musulmanilor, nici pe aceea a apusenilor. Or şi aceste douã eşecuri misionare trebuie interpretate. Icã pare satisfãcut de interpretarea datã de Guran; însã aceasta se opreşte la jumãtate.
Dumnezeu nu le—a mai îngãduit grecilor ‘victoria pe calea armelor’; însã convertirea musulmanilor şi a latinilor le—a îngãduit—o?
Care a fost izbânda misionarã a Bizanţului?
Poate cã Ioasaf credea cã grecii sunt chemaţi sã—i converteascã pe mahomedani şi pe latini; trebuie sã concluzionãm cã Dumnezeu nici asta nu le—a îngãduit.
§
Se poate nota şi cã, enumerând Apostolii prezenţi la Schimbarea la Faţã, Icã (sau omilia palamistã la care se referã) inverseazã ordinea de la Matei 17, 1, Marcu 9, 2 şi Luca 9, 28. Schimbare stranie a ordinii Apostolilor, în cel mai bun caz un act ratat.
În fiecare Evanghelie, Sf. Petru e întâiul.
§
Scris, personalitate şi expresie, lecturi, existenţã, ocazia.
§
Este de netãgãduit cã puternicii Bisericii catolice a sc. XX au considerat cã aceasta deviase substanţial de la credinţã, iar Evul Mediu şi Contrareforma le apãreau drept rãtãciri, drept derapaje. Aceastã intenţie autocriticã a existat.
Preoţii catolici au tratat Biserica de parcã Evul Mediu şi era posttridentinã ar fi constituit devieri de la credinţã, abateri, greşeli.
În acest fel, au şi dat apã la moarã detractorilor Bisericii, cu care s—au aflat la unison.
A existat acest sentiment, chiar la apuseni, al unei îndelungi şi ample devieri de la credinţã. A existat convingerea acestei devieri de la credinţã; şi s—a tradus în lepãdarea de tot ceea ce a urmat, în Apus, creştinãtãţii roman—antice, tot restul a fost pus în cauzã, denunţat ca deviere. Antichitatea creştinã a fost datã ca ideal exclusiv.
Tot restul a fost ‘retractat’. Ceea ce, în adânc, constituie o altã formã de iconoclasm şi de anti—istoricitate.
Înţelegerea a ‘ceea ce a urmat’ trebuia reinformatã de contactul cu izvoarele; însã aceastã ‘urmare’ medievalã şi tridentinã a fost repudiatã. Pentru puternicii Bisericii catolice a sc. XX, ceva mai mult de un mileniu de istorie reprezenta o deviere notabilã de la credinţã.
§
Referirea, folositã de palamism, la întâmplarea de pe Tabor indicã faptul cã teologia luminii increate se referã la un fenomen senzorial, cã lua drept prototip al ‘vederii Lui Dumnezeu’ un eveniment senzorial (pe care unui latin nici nu i—ar fi trecut prin minte sã—l discute mãcar ca pe un caz de posibilã vedere a Lui Dumnezeu). ‘Vederea’ e luatã în sens direct, senzorial. Se pare cã palamismul se referã la o vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, ca energii comunicabile, la o dumnezeire vizibilã chiar cu trupul.
Evangheliile precizeazã net caracterul vizual—senzorial al experienţei de pe Tabor. Luminozitatea nu e, la sinoptici, o metaforã, ci o caracteristicã vizualã. Datele ţin de natura vãzutã a experienţei.
Episodul taboric trebuie înţeles în conexiunile lui, în relaţia pe care o are cu pogorârea Spiritului la botezul din Iordan şi cu crucificarea. Eroarea unor rãsãriteni constã în izolarea acestui eveniment mistagogic, ceea ce duce la desemnificarea lui. În izolare, nu mai poate fi înţeles; nu mai înseamnã nimic, sau i se atribuie semnificaţii greşite. Splendoarea e (numai) pregãtirea pentru Cruce. Are o funcţie în aceastã iconomie a pãtimirii mântuitoare.
Vãdire a puterii sau substanţei ascunse a Lui Iisus, episodul de pe Tabor e corelat cu noţiunea pãtimirii iconomice, perspectivã suveranã asupra parcursului mundan, apãrând ca precizarea locului în iconomie al Lui Mesia; referirile sunt la istoria Mântuirii şi la înfiere, fiind surprinsã unitatea Testamentelor pentru a evidenţia deplin demnitatea de Fiu a Nazarineanului. În relatãrile sinopticilor, caracteristicile vizibile ale Lui Iisus transfigurat nu reţin mai mult decât prezenţa profeţilor, glasul ceresc, starea confuzionalã a Apostolilor. Mai e, cu alte cuvinte, şi altceva în Transfigurare, decât strãlucirea nouã a Lui Iisus, care serveşte desemnãrii Lui ca Fiu.
Episodul taboric aparţine mai degrabã unei cristologii ‘de jos în sus’, cvasiadopţioniste, ascendente; nu e o întâmplare cã NUMAI SINOPTICII au nevoie sã—l relateze, e ceva ce ţine de ordinea mesianicã. Nu ţine de cristologia dumnezeirii, sau ‘de sus în jos’, sau descendentã; ci de aceea a umanitãţii glorificate, de o cristologie a înfierii, a ‘Celui înfiat’. Interpretarea palamistã rãstoarnã cu totul acest înţeles originar al Transfigurãrii; istoric şi cristologic, Schimbarea la Faţã e de acelaşi tip cu botezul Lui Iisus (Matei 3, 16—17; Marcu 1, 10—12; Luca 3, 21—22); subiect pentru un sinoptic (cu toate cã şi la Ioan e relatatã coborârea Sf. Spirit: Ioan 1, 32—33). Evenimentul taboric e exemplar pentru cristologia neotestamentarã a înfierii.
§
A învãţa sã ai rãbdare.
§
‘Boul de Papã care—a crãpat … ãla n—a fost popã …’.
§
Brãtescu (la TV); figurã de obtuz aparatcik bolşevic.
§
EL, artã, crez; creaţia; emoţia; evreul (interb.). Loara. Geografia. Banii, HK—sinteza despre iudaism.
§
Arta n—o discut în termeni de dogmatism. Preocupãrile de artã sunt strãine de vizarea consensului inerţial.
Descrierea gamei emoţionale a unei lecturi.
§
Neagu, la TV, despre Sadoveanu. Şi Sadoveanu despre Creangã (‘de la 7 la 70 de ani’). Neagu greşeşte numele Dnei. Velisar (‘Ştefana’), crede cã Pãstorel era fratele lui … Ionel; vorbeşte despre bãutul lui Cezar Petrescu; Labiş, boemã, Brumaru şi Ştefanache, Hagiu.
În linia mitomaniei boeme, Neagu declarã a fi fost prietenul lui Pãstorel, Cezar P., Labiş, Stãnescu, a i se fi vorbit de cãtre Sadoveanu şi Ionel T.. A vrut sã scrie opt romane şi 500 de povestiri; în ’93, la data interviului, scrisese cam 250 de povestiri şi patru romane. Prezicea perenitatea supremaţiei sadoveniene.
Avea, în ’93, o fiicã de 22 de ani; femeile familiei îi arbitrau lui Neagu creaţia literarã.
Aşa cum ştia şi Mama, spune cã e din Brãila; iar în bucata de interviu pe care—am vãzut—o, nu—i amintea pe Sãraru, Barbu. Neagu afirmã cã Sadoveanu îi îndemna sã—l citeascã pe Creangã ‘de la 7 la 70 de ani’; pentru Neagu, Sadoveanu l—a surclasat pe Creangã.
§
Creangã la Ibrãileanu, Iorga, Sadoveanu; la Cãlinescu şi Streinu. Sugestiva tãcere a lui Paleologu (--venit din stirpea lui Sebastian şi a lui Camil P.--).
Literar, Sadoveanu era omul lui Creangã şi Neculce.
§
Sadoveanu şi Creangã—Gracq şi Verne—Stevenson şi Gautier, Dumas—Lang şi Dumas, şi atâţia alţii.
Verne, Scott, Reade. Bãieţii.
Listate.
Relaxarea; Mama, ecranizarea; Neagu, ’93.
§
Lecturile de copil, de bãiat—şi nedezicerea.
Preocupare de bucurie, nu de arheologie.
Firescul dinamicii, nearb..
§
D. Toma, Ep., criticii englezi, eseiştii. MS.
Ca la MS …. EW—vârsta.
§
MT—MS—JG. Ca la MS …. EW—vârsta.
RLS, Lang, galezul. [--Doi scoţieni şi un galez. Lecturile lor de bãieţi.--]
MT—nu numai Verne, ci şi alte lecturi ale copilãriei lui.
§
A nu confunda încrederea în vocaţia Romei cu aceea în ierarhia înţeleasã formal; experienţa îndeamnã la moderaţie, la ceva circumspecţie, lealitatea trebuie completatã cu simţul empiric şi cu o abordare empiricã. Existã, în transferarea asupra unui aparat administrativ a prerogativelor unei instanţe bisericeşti ideale, cum e Roma, o ‘ispitire a Lui Dumnezeu’.
Dreptatea Romei e una în linii mari; cu toate cã e un fapt istoric şi o constatare empiricã, nu un deziderat ori o intenţie. Roma poate şi înseamnã mai mult decât pot şi înseamnã oamenii ei, funcţionarii ei, dicasteriile ei.
§
Ca relaxare, şi ca lecturi ale copilãriei, de bãieţi, şi ca pe Creangã la Mama (pornind de la ecranizarea regizoarei). Distanţa pânã la produsul finit.
§
Cuprinsul umanului, înaintea aceluia al supranaturalului; îmi rãmâne domeniul rutinei umanului, al eticii, al înfrânãrii şi al principiilor de comportare.
§
Umor, ironie, relaxare, nu fricã.
‘Distanţele’. Comuniunea iluzorie.