Vaticanul II a reprezentat adevãratul triumf asupra jansenismului. Abia Vaticanul II a eradicat jansenismul. Partea omului, locul omului, parteneriatul cu Dumnezeu, interesul şi demnitatea fiinţei umane. Vaticanul II a însemnat restaurarea umanului. Unii îl considerã o protestantizare a Bisericii; însã el a coincis cu o oarecare deprotestantizare a chiar protestantismului, cu o oarecare redresare a acestuia.
Vaticanul II a însemnat o modernizare, nu o protestantizare. Biserica a ieşit ‘mai modernã’, nu ‘mai protestantã’. Chiciura jansenistã reprezenta tentativa de protestantizare a Bisericii.
Religia janseniştilor nu a fost niciodatã idealul meu.
§
Rostul teologiei nu e sã livreze citate, ci sã soluţioneze probleme; de aceea, talmudismul patristic nu duce nicãieri, e numai o fundãturã. Nu citatele, mai mult sau mai puţin rãstãlmãcite, fac teologia. Citatele sunt, în teologie, pleava—morişca patristicã. Protestanţii chiar au oarecare dreptate sã vadã în recursul la Pãrinţi un transfer al inspiraţiei de la Biblie la autorii ulteriori. Un citat, în sine, nu garanteazã nimic.
§
Nu am agerimea consideraţiei pentru fiinţã, grija pentru fiinţã.
§
Masculinul şi femininul sunt caracteristici ale umanului, forme ale umanului, ale psihicului, nu ale duhului. Dumnezeu nu e nici masculin, nici feminin, fiindcã nu e un psihic, nu e un psihism, cum se zice, ci duh. Dumnezeu este o existenţã spiritualã, un act spiritual, nu un psihism, ca sã aibã caracteristici sexuale. Imaginea patriarhalã e, în acest sens, nu mai puţin falsã decât substitutele triadologiei revizioniste.
Într—un anume sens, masculinul şi femininul au deopotrivã chipul întreg al Lui Dumnezeu, apt sã primeascã pecetea harului. Lui Dumnezeu Îi revine adâncul bunãtãţii, insondabilul milostivirii, supraabundenţa harului curãţitor şi care desãvârşeşte.
§
În asceticã, rãsãritenii fac psihologie metafizicã, iar apusenii, psihologie empiricã, de aceea rezultatele nu sunt întotdeauna superpozabile. Rãsãritenii fac un fel de metafizicã a psihologiei, a psihicului. Acesta e mesalianismul lor: caracterul simţit al primirii harului, etc.. De drept, lucrurile stau aşa cum le descriu ei; în fapt, experienţa are caracterul învãlmãşit şi atipic din psihologia empiricã, pozitivistã, a vesticilor. Rãsãritenii caracterizeazã adevãrul metafizic al situaţiilor; apusenii descriu aspectul empiric, constatabilul.
În acest fel, rãsãritenii par sã se situeze adesea cu un pas înainte; uneori, acest pas e unul în gol.
§
Harul e sensibil numai pentru simţirea exersatã—şi în grade diferite. De aceea, harul poate sã fie dat, fãrã sã şi fie simţit.
§
De multã vreme, existenţa mea e un uragan, un taifun, un ocean în furtunã.
§
Spiritualitatea e tocmai cea care le scapã ‘istoricilor spiritualitãţii’.
§
Uneori se întâmplã sã nici nu caracterizezi cartea, ci numai lectura cu impresiile ei, trãirile remarcabile ale lecturii. Sunt rânduri despre binele lecturii.
§
Rãsãritenii vorbesc mai mult despre iubirea ca simpatie, trãire, sentiment, simţire, iar apusenii—despre iubirea—caritate.
§
Un creştin post—liberal. Zgura folclorului, a legendelor, a convenţiilor.
§
În lumina Sf. Spirit.
§
Demult, despre rugãciunea cãtre Sf. Spirit; importanţa rugãciunii cãtre Sf. Spirit, frecvenţa utilizãrii.
§
Sf. Grigore al Nyssei i—a fascinat pe ‘Noii teologi’ (Daniélou şi von Balthasar), pe Marcel (convins de interpretãrile celui dintâi dintre iezuiţi), iar reprezentãrile lui au fost criticate, în anii ’60, de Ratzinger, despre care remarcasem douã lucruri: cã nu îi citeazã niciodatã pe Pãrinţi direct—ci numai din izvoare secundare, ‘citând citate’; şi cã îi criticã pe Sf. Anselm şi Grigore al Nyssei. Interpretarea anselmianã, anii ’60, rescrierea, dezicerea. Voga lyonezului.
Bibliografia tratatului din anii ’60 al lui R. a reprezentat pentru mine o referinţã şi o îndrumare (în ‘Noua teologie’).
§
De la existenţã, la fiinţã.
§
Afecţiunea e altceva decât dorinţa.
§
Sf. Pavel tocmai de sabia statului a şi fost rãpus. Sf. Pavel, cel care spunea cã statul nu ţine sabia în zadar.
§
Eu, care citesc despre coşmaruri, şi trãiesc unul.
§
Tonul aspru, decis, ferm, viril, colţuros, tãios, contondent, al Sf. Atanasie.
§
Manualul nemţesc& ed., tarabe& ed. aniversarã& marea culegere.
§
Isihasmul sc. XVIII—XIX a fost un fenomen încã tatonant, destul de stângaci, o redescoperire.
§
O teologie anostã, de savanţi, şi nu de cuvântãtori despre Dumnezeu. O teologie îmbâcsitã.
§
Utilizarea oracularã a locurilor biblice şi patristice, folosirea lor ca oracole. Sunt fãcute sã însemne ceea ce vrea utilizatorul. Sunt tratate ca oracole.
§
Scrieri de o inspiraţie autentic teologicã—nu dizertaţii savante. Teologii ‘de catedrã’—vs. eseiştii.
§
‘Ortodoxia fãrã urã’ şi fãrã aroganţã; rezerva faţã de scrierile convertiţilor apuseni.
§
Realul ‘de sub preş’, mocirla.
§
Cele şase sinoade: 1341—1351.
§
Mã refeream la ‘predicile palamiste’, adicã ocazionate de celebrãri ale Sf. Grigore al Tesalonicului, ale lui Antonie şi Luca.
§
Kievul, Antiohia şi Ciprul au refuzat palamismul, i s—au împotrivit. Episcopatele care au identificat palamismul drept o inovaţie. Ulterior, tocmai antiohienii şi ucrainienii au reabilitat palamismul în Bisericã, au pledat neîncetat în favoarea acestuia. Nu s—a instaurat defel o tradiţie antipalamistã. Tocmai uniaţii antiohieni şi ucrainieni s—au arãtat sensibili la existenţa faliei care separã perspectivele celor douã emisfere ale Bisericii.
§
Inima împãrţitã, divizatã, scindatã, şi inima neîmpãrţitã.
§
Vederea rãului. Aflarea a ceea ce e rãu.
Lunga derivã. Devierea& violenţa& delãsarea, declasarea, rãtãcirea& cvadrupla cruzime (la 22, 27, 30 şi 32 de ani). Cele şapte rele. Delãsarea, de la 26 de ani. Asprire a minţii. Taxabile ca rãtãciri.
§
Ceva din antropomorfismul veterotestamentar este susceptibil de a sugera idolatria. Acel antropomorfism era reprezentarea imprecisã a ceea ce NT aratã desluşit, lãmurit. NT nu mai vorbeşte, ca acela vechi, limbajul ‘pasiunilor Lui Dumnezeu’, al reacţiilor pasionate ale Lui Dumnezeu. Nu mai e vorba despre gelozie, etc..

Oare a început palamismul, fie şi privit ca inovaţie, considerat drept ‘ceva nou’, cu Sf. Grigore al Tesalonicului? Oare nu existã nişte predecesori imediaţi? Chiar admiţând noutatea vederilor Sf. Grigore al Tesalonicului, oare nu existã nişte precursori ai sãi—de ex., isihaştii? Oare nu i—au premers mãcar scriitorii isihaşti ‘mai timpurii’? Sau oare nu fãceau ei, deja, necesarã distincţia ‘inauguratã’ de Sf. Grigore?
Oare Sf. Grigore nu a preluat de la ei cel puţin sugestia, sau tendinţa? Oare nu au existat vreun fel de palamişti, chiar înainte de Sf. Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului?
§
S—a vorbit despre ‘impopularitatea arhiereascã’ a Sf. Grigore: nu era iubit de popor, se zice; detaliu neconcludent, mi se pare. Ca Episcop, nu a fost iubit, simpatizat. Poporul nu îl vroia.
§
Nenumãraţii autori ascetici şi mistici vestici. Nu puţini care ar merita aceeaşi cinstire de care se bucurã, în Rãsãrit, unele figuri monastice.
§
‘Lucrarea’ e ceea ce face identificabilã firea.
§
Habra are un articol din ’58 despre doctrina Sf. Grigore referitoare la lucrãrile dumnezeieşti. Pentru el, sorgintea patristicã a acestei învãţãturi e netã. Iatã cã Habra are un anume prestigiu ca patrolog palamist, ca interpret al palamismului. E un autor de referinţã; iar ca melkit, e firesc sã aibã aceastã simpatie, caracteristicã uniţilor melkiţi, ‘bizantini’, pentru Sf. Grigore al Tesalonicului.
§
Luciul irizat al emailului unei vechi pietre tombale.
§
‘Ambianţa’ şi icoanele.
§
În orice femeie, dorinţa de a plãcea, de a arãta bine, de a folosi avatanjele civilizaţiei, de a hãlãdui prin magazine, preocupãri în care femeile se regãsesc spontan şi cu toatã naturaleţea, firesc, e numai înãbuşitã, reprimatã, deturnatã, distorsionatã, ‘amânatã’—însã existã.
§
Chinul atroce al absenţei.
§
Lumea unui roman trebuie sã preexiste, trebuie imaginatã înaintea redactãrii—şi nu pe mãsura acesteia. Lumea trebuie sã preceadã înfãţişarea ei ca literaturã. Imaginarea trebuie sã preceadã redactarea. Aceasta e dimensiunea de reportaj a literaturii. Literatura e constatare a ‘ceva preexistent în imaginaţie’.
§
Temele mai mundane ale teologiei (de ex., Pãr. Habra), temele de ‘viaţã obişnuitã’, nu numai piscurile contemplaţiei mistice; societatea nu e compusã numai din aghioriţi. Ceea ce e marginalizat sau desconsiderat franc în ‘teologia înaltã’, ‘ceea ce îi lipseşte Filocaliei’ (dupã cum remarca o rusoaicã). Explorarea ‘cotloanelor teologiei’. Atitudine echilibratã, pozitivã şi nerestrictivã. Când teologia ‘preia teme ale socialului’. Falsul angelism al teologiei, ifosele absurde, mimarea elevaţiei. Teologii care abordeazã ‘lumescul şi banalul’, mundanul ca atare. Teologia nu e numai pentru contemplativi, sihaştri şi atoniţi. Reabilitarea teologicã a ‘mundanului şi efemerului’, ‘metafizica efemerului’, aceastã nouã sensibilitate metafizicã, deschisã cãtre mundan şi obştesc, dezîmbâcsirea. Noua tendinţã teologicã, spre ‘metafizica cuplului’, slava din viaţã—Rozanov, Patr. Atenagora, francezul şi romancierul rus citat cândva de el—teologia nerebegitã, nezgribulitã.
§
Imperialismul religios rãsãritean nu e, în esenţã, decât imperialismul bisericesc bizantin şi slav, cu succedaneele sale (sârb). Tendinţa imperialistã a creştinismului rusesc şi sârbesc o continuã pe aceea a bizantinilor; altfel, celelalte forme ale creştinismului rãsãritean (sirianã, egipteanã, palestinianã) au fost sufocate în numele prerogativelor Constantinopolului. Militantismul schismaticilor nu e pentru o formã rãsãriteanã—ci pentru forma constantinopolitanã, cu urmaşele ei, ruseascã şi sârbeascã. Constantinopolul a fost intolerant şi necruţãtor, drastic, cu ‘creştinismele semite’, cu sensibilitãţi religioase altele decât a sa. Chiar şi bulgarii denunţã aceastã intenţie imperialistã, de aservire. Nu de ‘Rãsãrit’ e vorba—ci numai despre Bizanţ şi urmaşele sale: Rusia şi Serbia. Altfel, riturile rãsãritene neconstantinopolitane n—au avut o soartã prea bunã; iar recrudescenţa naţionalismelor şi a autonomismelor (filetismul) n—a remediat decât în parte aceastã anomalie. Ruşii şi sârbii s—au autointitulat, fiecare, legatarii (unici) ai Bizanţului imperial. De aceea, ei nu continuã ‘Tradiţia rãsãriteanã’ (un conglomerat vag), ci strict pe aceea a Bizanţului. Papismul constantinopolitan a generat aceastã situaţie, soldatã cu marginalizarea tradiţiilor rãsãritene locale altele decât aceea bizantinã.
Constantinopolitanii invidiau primatul papal, şi au nãzuit mereu sã îl preia (cu cel mai semnificativ început prin operaţiunile Sf. Fotie cel Mare). Orgoliul bizantin a reprimat expresiile locale ale creştinismului (la sirieni, la egipteni, la palestinieni). Persanii, armenii şi etiopienii au avut privilegiul de a scãpa dominaţiei imperiale. Nu era vorba deloc despre ‘afirmarea localului’, a particularului bisericesc—ci, dimpotrivã, de uniformizarea silitã în numele legii şi al cârmuirii constantinopolitane.
§
Iubirea nu înseamnã numai ceea ce faci—ci şi ceea ce simţi (încântarea, înfrigurarea, compasiunea, ‘sfâşierea inimii’). Aici aş accentua naturaleţea şi fluenţa fenomenului, cursivitatea lui, caracterul fluid. Iubirea este mai ales despre ceea ce simţi—şi se completeazã prin ceea ce faci; însã înaintea gestului din iubire, existã sentimentul, originea afectivã. Cu alte cuvinte, începi prin a simţi, prin ‘a resimţi iubirea’. Originea este afectivã, emoţionalã—şi în niciun caz volitivã; e o înfiripare emoţionalã, ‘nevãzutul’. Iubirea începe prin simţire—şi numai se continuã şi se completeazã în fapte, se întregeşte. Eu vorbesc mereu despre iubirea—eros.
§
‘Plãcutul’, ‘ţinutul’, simpatia, atracţia, iubirea.
§
Mireasma blândeţii.
§
Iisus nu se referea în niciun caz la un soi de legalism al iubirii, la o silnicie afectivã. Nu se referea la o obligaţie de îndeplinit ca pe ‘faptele legii’, nici ca la o strãdanie de a scorni iubirea, de a nãscoci o simţire. Iubirea nu poate fi nãscocitã, constrânsã, scornitã.
§
De ce, de la un anumit moment, predicţiile mele au încetat sã se adevereascã.
§
Îmi place, la femei, pofta de mâncare—denotã vitalitate.
§
Nerãbdarea şi neapãratul.
§
Urgenţa revederii, neapãratul, nerãbdarea prevãzutã—şi, apoi, sistarea.
§
Pe de altã parte, iubirea afectivã, ‘cu sentimentul’, nu e şi aceea despre care vorbea Iisus—cu toate cã VT o descrie foarte bine şi pe larg. Ulterior, creştinii o vor degrada ca ‘aprinderea simţurilor’.
§
Subiectele teologice ‘de sub preş’ (prea—omenescul). Rusul, ieri, orã& reflecţia, mintea, agerimea, pãtrunderea, obiectivitatea& dezîmbâcsirea, aerarea, ‘banalul şi mundanul’—subiecte teologice; irizarea.
Ce sã citesc. 110/ an. Clase. Vraful.
Despre mamografie.
§
Tratatele despre teologie rãsãriteanã ale lui PE.
§
Preferinţa pentru temele marginale, ‘de sub preş’, vitregite, desconsiderate, ale teologiei, ceea ce e considerat prozaic şi ‘lumesc’. Teologie ‘a laicitãţii’, a subiectelor vitregite. Ca cel mai mare rãu, aceasta e abordarea artificialã şi nesãratã, retoricã şi pedantã, a lui Bãdiliţã, Puric, etc.. Teologia nu prea ştie sã investigheze lumescul.
Teologia referitoare la existent.
§
Weininger, Simmel, Kűng.
§
Tonul post—conciliar, domol şi nestrident, e mai plauzibil, mai uman.
§
A scrie cãrţi—nu a asambla fragmente. Nu a reuni studii.
§
Ceva liniştit, discret, domol, irizat, calm, alcãtuit numai din semitonuri, din fericirea nespusã a semitonurilor.
§
Ortodoxia politizatã şi naţionalistã (Pârvu; sârbii). Mã gândesc la contrastul dintre Pârvu şi Noica, dintre propaganda searbãdã a unuia şi învãţãtura şi gândirea creştinã, ale celuilalt. Existã, în ortodoxie, o alternativã la naţionalismul sforãitor al lui Pârvu (pentru mine, emblemã a molimei naţionaliste). În acest sens, sunt ca eseistul Ionescu, Ralea, etc.—interbelicii ‘de stânga’, refractari la jargonul naţionalismului religios de inspiraţie sârbeascã/ slavã.
§
Teologia existenţei ca şi categorie literarã (literatura religioasã de îndrumare şi de povãţuire). Analiza teologicã a existenţei. Aşa cum Simmel a întreprins o analizã metafizicã a existenţei—sub forma filozofiei artei.
§
Teologia existenţei şi pristolul artei.
§
Legitimitatea modernului, a abordãrii moderne, a perspectivei moderne.
§
Iubirea—caritate şi iubirea—eros.
§
Iubirea nu înseamnã a face, ci, mai întâi, a simţi. Iubirea ca interes însufleţit faţã de o persoanã.
§
Cartea—ieri (joi). Intenţia de a aduce biscuiţi.
§
Rezultate literare finite, nu schiţe.
§
Pilaf, salatã boeuf, cremwurşti şi sosul picant necesar.
§
De fapt: 3 ½ l. de ignoranţã, 2 ½ l. de durere. Vin. (11 z.), apoi joi (5 z.). 21 de z.—ieri—din care 11, de la îndemnul de vin..
§
Azi, marţi, cele trei modificãri: adresa, tabelul şi republicarea.
§
Cinã: sarmale, pui prãjit, cola, bere.
§
La 4 l.. 2 ½ l..
§
Lubac& Papa. Ed.. Tarabe. JV.
§
Pasul V (‘locul’)& nãruirea; batjocura (‘studiul’)& refuzul& strategia, jocul intersecţiilor& instinctul, azi. Discontinuitatea. Ceea ce fusese ‘neapãrat’. Prudenţa. O primire cam rece. Pe de altã parte, tripla încurajare (salutul; gluma; tel.). Marţea.
Azi—urgenţa soluţionãrii.
Absurditatea—când nu sunt …. Neîntrebatul& revanşa.