View My Stats

sâmbătă, 27 decembrie 2008

DESPRE DOCUMENTUL CARD. IOSIF (REFERITOR LA CANONIZAREA ŞI CULTUL SF. GRIGORE AL TESALONICULUI)

























DESPRE DOCUMENTUL CARD. IOSIF (REFERITOR LA CANONIZAREA ŞI CULTUL SF. GRIGORE AL TESALONICULUI)




۞
Dupã cum se ştie, existã acordul explicit, concret, nu tacit, al Romei, pentru cultul Sf. Grigore al Tesalonicului ĩn acele Biserici de rit estic care au cerut—o.
Un acord este echivalent cu o decizie, şi cu o canonizare.
Se spune cã decizia a fost susţinutã de un memoriu amplu al Card. Iosif (fost rector al Acad. de la Lviv, şi profesor de dogmaticã la seminarul de acolo). Acest om refuzase net, rãspicat, ĩn ‚53, sã se alãture schismei.
Decizia Romei referitoare la cultul Sf. Grigore al Tesalonicului este un pas istoric.

۞
Mulţi creştini aflaţi ĩn unitate cu Sf. Scaun (ucrainieni, orientali) practicã ,şi cu acordul Romei, cultul Sf. Grigore al Tesalonicului—refuzând sã accepte grila propagandei antilatine.
Ei ĩl revendicã pe Sf. Grigore ca pe un mare sfânt şi pãrinte al Bisericii Rãsãritului.

۞
Din partea Romei, nu putea sã fi fost o ‚concesie’, şi din partea Card. Iosif, cu atât mai puţin.

Roma de fapt n—a revocat niciodatã canonizãri; a revocat, dacã se poate spune aşa, cu ocazia reformei postconciliar—liberale a calendarului, nişte canonizãri populare, locale, produse ĩn afara Romei, ĩnainte ca Roma sã fi preluat acest prerogativ.
Dar ‚propriile’ ei canonizãri, canonic efectuate, Roma nu şi le—a revocat niciodatã; aşa ĩncât nu existã un precedent pentru Sf. Grigore al Tesalonicului.
Nimic din ceea ce a fost sancţionat oficial de Roma n—a fost vreodatã revocat.
Aşadar acordul Romei ĩn ceea ce priveşte cultul Sf. Grigore al Tesalonicului nu poate fi tratat ca un compromis, etc., ci este o decizie fermã, netã ĩn favoarea acestui cult.
Pe de altã parte, ĩntreaga dezbatere este bizar de marginalã şi de ignoratã. Abia este vag menţionatã, ceva vag menţionat.
Ĩncã douã menţiuni:--ĩn atmosfera anilor ‚70, vesticii erau deja prea abrutizaţi, dezabuzaţi pentru a sesiza implicaţiile acestei omologãri cultuale (ea ĩnsãşi, de fapt, practic general ignoratã, neremarcatã);--o analogie s—ar putea mai degrabã face cu Sf. Isaac Sirul, şi s—a şi fãcut altundeva de cãtre alţii.
Ĩnţelegerea contextului real trebuie completatã cu faptul cã Ioan Paul al II—lea a precizat cã existã unele incompatibilitãţi de doctrinã cu isihasmul—lucrurile nu trebuie tratate belfereşte.

CINEMAUL PENTRU TOŢI




CINEMAUL PENTRU TOŢI

1—OSPÃŢUL LUI BABETTE—mi—a plãcut numai atât cât a fost interpretabil ca pamflet antiprotestant ultraviolent, ca şarjã ĩmpotriva ingratitudinii şi prostiei protestante. Ĩn altã ordine de idei, actriţa din rolul titular—foarte atractivã.
La un moment dat, spectacolul prostiei daneze hidoase devine revoltãtor, ignoranţa şi ipocrizia lãfãite.
La final, filmul pare sã sugereze cã ‚bucuria’ mesenilor fusese una ‚integratã’, parte a Ĩmpãrãţiei, şi cã mesenii au devenit finalmente capabili sã aprecieze harul care le fusese acordat; eu o considerasem sacrilegã, animalicã şi revoltãtoare.
Arta BABETTEI constã ĩn aceea cã alegoria este admisibilã, neostentativã, nemecanicã. Personajele sunt integral simbolice (‚Babette’ este Sudul, creştinãtatea latinã, etc.).
Iar o concluzie importantã şi practicã a filmului este:--‚fereascã Dumnezeu de bucãtãria danezã—şi, ĩn general, de bucãtãria protestantã!’.

DESPRE POSIBILITATEA UNEI EXPERIENŢE NEPOLUATE DE FANATISM A ORTODOXIEI CONFESIONALE

DESPRE POSIBILITATEA UNEI EXPERIENŢE NEPOLUATE DE FANATISM A ORTODOXIEI CONFESIONALE

Abia acum, de curând, şi poate cã nu independent de contactul cu Ep. Sigrist, şi de reflecţiile lui Watson despre Sf. Marcu (Eugenicul), şi de propriile mele reflecţii despre cãmarã/ cotlon (ceea ce este secret, ascuns, imediat şi experienţial) am ajuns sã pot concepe, sã ĩntrezãresc posibilitatea unei experienţe ‚ortodoxe’ (ĩn sens confesional) ingenue, nepolemice, orientate şi nutrite de cãtre altceva decât fanatismul şi exclusivismul şi ĩndârjirea stupidã, pornirea care ĩmi pãreau definitorii şi ‚necesare’ ,SINE QUA NON. Abia de curând ĩntrezãresc faptul cã un om ar putea ajunge la o experienţã a ‚ortodoxiei’ confesionale pe o cale independentã de aceste sechele ale polemismului şi fanatismului.
Corelaţia cu fanatismul este falsã, nenecesarã, nedefinitorie. Cã fanatismul AR PUTEA sã nu fie un ingredient fundamental şi definitoriu; cã s—ar mai putea şi altfel. Este un act de curaj din partea acelor (puţini) ortodocşi care aratã cã se poate şi altfel, cã ei nu acceptã condiţionãrile fanatismului asmuţit, exterioritatea şi inautenticitatea acestuia.
Acei prea puţini ortodocşi practicanţi, nenominali, decişi sã nu se lase descumpãniţi de puhoiul fanatismului şi al pornirii xenofobe.
De fapt: nu doar cã SE POATE ‚ortodoxie’ (ĩn sens confesional) fãrã fanatism; dar, de fapt, NUMAI aşa se poate, numai fãrã fanatism, fãrã reflexele fanatismului se poate.
Abia refuzul fanatismului este capabil sã scoatã la luminã experienţa ‚ortodoxã’ ĩn virtuala ei pozitivitate şi rotunjime.
Falsa necesitate a polemismului confesionalist este imediat evidentã—ceea ce ĩn Antichitate şi ĩn epoca antecalcedonianã fusese pluralism veritabil, este transformat, artificial, cu rea—credinţã, cu nãrav, ĩn opoziţie.
Reducţionismele acestei mentalitãţi suburbane şi vindicative sunt imediat vizibile, ĩn resorturile lor banale, prozaice, cât se poate de ‚nemistice’—indignãri de oameni nescoşi ĩn lume, neieşiţi din satul lor, ghettoizare şi cantonare ĩn primitivism şi brutalitate deghizatã ĩn virtute.
A ajunge, a reuşi sã resimţi fanatismul ca pe ceva strãin, extrinsec, artificial, factice, alienant , şi, mai ales, tern şi calp, zoologic, neinteresant, sinistru şi mecanic—a repune valorile religioase ĩn ierarhia lor fireascã, marginalizând agresivitatea şi aţâţarea hidos—penibilã.
Ĩntr—o lume care consacrã fanatismul, opoziţia şi reaua—credinţã ca esenţiale, a avea curajul sã le denunţi ca factice şi spiritualiceşte vane, neimportante, superflue.
A vedea dincolo de pozã, de ifose, de mofturi, de xenofobie—a le vedea drept ceea ce sunt, ĩn resorturile lor zoologice, a concepe o experienţã curatã, integrã, nepoluatã, neotrãvitã.
Vocile nonconformiste (Ep. Sigrist, Gilbert, cei doi ruşi, athonitul ajuns ierarh american) sunt probabil marginalizate sau bagatelizate.
Resursa agresivilor este una singurã: sã te sileascã sã te poziţionezi ĩn funcţie de ei—sã te forţeze sã ‚alegi’ colţul opus (chiar mie mi s—a ĩntâmplat uneori aceasta, ĩn schimburi cu ‚tradiţionalişti’ sau cu ‚progresişti’ de duzinã—când celãlalt cautã sã—ţi impunã ce colţ sã ocupi, unde sã te situezi ...), sã—ţi repartizeze şi ţie o poziţie la fel de abstractã ca şi a lor.
Ei vor sã te scoatã din plenitudinea ecperienţei deschise, şi sã te forţeze la abstractul opoziţiilor, la artificialitatea ‚taberelor’.
Ei nu admit libertatea, neĩnregimentarea, independenţa, mintea liberã, neabstractã.
Ei sunt spiritualiceşte denutriţi—şi anorexici.
Rãul fãcut de confesionalismul ‚ortodox’ este acela cã a reuşit sã impunã prejudecata cã fanatismul şi ura sunt normative, sunt regula, sunt ingrediente definitorii.
Cã a reuşit sã devalorizeze inteligenţa, echilibrul, lipsa de prejudecãţi; cã a fetişizat dezechilibrul şi ranchiuna.
Aceasta este sinistra teologie cu bâta, aceştia sunt oamenii cu ciomege ai lui Watson—fanatism deghizat ĩn militantism, şi prostie ternã maimuţãrindu—se ca perspicacitate.
۞
Un preot american sugera undeva cã ĩn mai toate convertirile la ‚ortodoxie’ resentimentul antiroman ĩşi are, de fapt, rolul sãu, contribuţia sa.
۞
A percepe nocivitatea—şi, deopotrivã, facticitatea şi insipidul fanatismului.
۞
Sunt unii, foarte puţini, care vin la ‚ortodoxie’ pentru ALTCEVA—pentru spiritualitate, Liturghie, etc.—complet ĩnafara fanatismului de rutinã, a fanatismului uzual.
Şi care, apoi, nici nu vor sã aibã de—a face cu aşa ceva, se menţin ĩnafara lui.

Ĩn polemici, este esenţial sã refuzi sã te laşi poziţionat de cãtre interlocutor, mecanic, ‚distribuit’ ĩn colţul opus, dupã regulile ĩnguste ale altercaţiei.
Depãşirea ĩn ambele direcţii—celestul doctrinei, şi simplitatea afectuoasã, discretã, a evlaviei. Crisparea este net exclusã din ambele. Ĩn ambele sensuri, fanatismul şi ciondãneala sunt refuzate ca stupide şi exterioare—fie ĩn taina şi discreţia chiliei, fie ĩn curãţia ĩnãlţãrii minţii prin doctrina corectã ,nearbitrarã.
Fanatismul rãmâne mereu, ĩn cazul experienţei autentice, ca ceva exterior, dependent şi neinteresant, lipsit de viaţã realã.
Pentru cei care, dimpotrivã, sunt atraşi ĩn primul rând de fanatism, de altercaţie, aş spune cã umanitatea lor este una un pic descentratã.
Nevoia, setea de scandal este un semn de accedie, şi de dezgust de sine, de plictis, de spasm.

PORNIND DE LA CÂTEVA PAGINI ALE LUI McCABE

PORNIND DE LA CÂTEVA PAGINI ALE LUI McCABE

Ar putea sã nu fie alb/ gras/ scund, etc., ĩnsã tot CAL ar fi, spune aristotelicianul. Tot cal am zice cã este. Pot fi imaginate schimbãri care n—ar modifica ‚substanţa’, aceastã identitate genericã, neindividualã.
‚Accident’ este tot ceea ce se schimbã, fãrã ca esenţialul ultim, definitoriu, sã se schimbe.
La ostia consacratã, nu mai sunt ‚aparenţe’, ci semne sacramentale.
Accidente aristotelice, aparenţe/ ‚specii’, semne.
Sacramentele ca limbajul de semne al Lui Dumnezeu.

Sunt detestabile ‚teologiile’ şi atitudinile care—i ĩnvaţã pe oameni sã se dezicã nu de falsul rezonabil, ci de rezonabilul ĩnsuşi.
۞
Percepţia desluşitã, spontanã cã Pãr. McCabe ĩi este superior Pãr. DS, şi multor altora la fel de simandicoşi. Cã Pãr. McCabe poate şi ştie sã gândeascã. Mintea lui luminoasã, curatã, robustã.
Paraponul schismaticilor.
۞
Ce bine ar fi dacã unele din cãrţile de inedite ar ajunge la distribuitorii slobozi ....
۞
Acolo unde ‚conformarea la Tradiţie’ devine iluzorie, pur verbalã, servilism—sau manipulare, arbitrar, toanã.
Simpatia multora; mintea lui iscusitã.

DESPRE NÃRAVUL CREŞTINILOR OCCIDENTALI BOMBÃNITORI

DESPRE NÃRAVUL CREŞTINILOR OCCIDENTALI BOMBÃNITORI

Ce—ar fi oare dacã atâţia occidentali ar ĩnceta sã bodogãneascã ĩmpotriva catolicismului posttridentin, calul de bãtaie al emancipaţilor de azi? Modul lor de a bombãni mereu mi se pare o ticãloşie. Şi poate cã tunurile ar trebui puse mai mult pe ‚lume’ şi pe alienare, pe degenerare, decât pe Bisericã. Toţi se simt superiori ‚preconciliarilor’, şi ştiu numai sã—şi strâmbe râtul a dispreţ; dar pânã şi—n materie de modernism, tot preconciliarii erau mai creatori şi mai inventivi. Nici mãcar modernismul acesta postconciliar nu este unul de calitate. Bunã parte din ‚modernismul’ ‚preconciliar’ era fin şi ĩncântãtor; cel care i—a urmat dupã Vaticanul II este inept, sãlciu şi tern. Este modernism ‚instituţionalizat’, i.e., birocratizat.
Oare propria lor formulã este mai aptã sã salvgardeze şi sã menţinã adevãrurile credinţei? Oare sunt ei mai eficienţi decât blamaţii creştini ‚posttridentini’? Sunt strategiile lor mai valabile?
Catolicismului preconciliar, ei ĩi vãd numai defectele; iar cel de azi este atât de confuz, cã poate fi clasat oricum, dupã voia fiecãruia.
Aceşti creştini vestici sunt foarte scârbiţi de ceea ce este occidental, şi nu se sfiesc s—o spunã, uneori pe un ton insultãtor. Totul le displace; nimic nu e pe gustul lor. La ALŢII, totul este bun şi valabil. Acesta este antioccidentalismul vestic.
Este evident cã numai procedând aşa cum i—a ĩndrumat Sf. Spirit au putut catolicii posttridentini (şi ...’preconciliari’) sã pãstreze adevãrurile Bisericii, simultan ĩnfruntând lumea modernã.
۞
Eu cred cã astãzi Biserica s—a redus, s—a micşorat, dar n—a dispãrut. Mai mult, eu resping ca absurdã şi imbecilã orice peroraţie despre lipsa de validitate a Missei zise pauline.
Refuz ambele [false] alternative: peroraţia de tip ‚tradiţionalist’, şi cea de tip liberal. Refuz atât fetişizarea, idealizarea şi idilizarea Bisericii preconciliare; şi, ĩn egalã mãsurã, nãravul postconciliar de a bodogãni şi desconsidera tot ceea ce este vestic, latin.
Critica literarã reuşitã este ĩn stadiul de schiţe, de rudimente—câteva cãrţi, ici şi colo, studii, eseuri, articole, ĩnsemnãri—dar asta este valabil şi pentru literaturã, teologie, istorie, filozofie, sociologie, etc.—abia foarte puţin s—a fãcut. Decisivã este premisa cu care se lucreazã:--cã reuşita este regula, sau excepţia. Eu tind sã consider reuşitele drept excepţia, ceea ce survine rar, pe când alţii pot crede cã reuşitele ĩn aceste domenii apar pe bandã rulantã, sunt norma, standardul.
Iar ceea ce este reuşit, izbutit, abia reprezintã o pornire, un interlocutor, nu un ‚idol’.
Reuşitele ĩn critica literarã sunt, ca oriunde, puţine, rare—nu atât autori, cât cãrţi, articole, sau pagini. ‚Aşa trebuie vorbit/ scris despre un autor’—critica literarã autenticã nici nu se distinge atât prin indiscutabilul concluziilor, ci prin atitudine, prin justeţea tonului, a abordãrii, prin cogniţia manifestã.
La nivelul de sus, nici nu existã ‚mari critici’, ci numai ‚mari cãrţi, sau articole, sau studii, sau pagini’ ale unor critici. De fapt, nimic nu este cu adevãrat acceptabil decât numai la acest nivel.

COMUNISMUL MARXIST SECŢIONAT ĨN ADÂNCIME

COMUNISMUL MARXIST SECŢIONAT ĨN ADÂNCIME

Hegelianul, fie el şi marxist, nu raţioneazã, ci dibuieşte, sau pipãie calitãţi. Calitativul, calitativitatea ĩi dispenseazã de a mai raţiona. [De altfel, hegelianismul şi este, chiar manifest, un soi de intuiţionism.]
Faptul cã hegelianismul nici nu ajunge la raţional, nu—l aproximeazã, etc., este confirmat şi de repulsia sau batjocura pe care le provoacã el minţilor raţionale, faptul cã este neĩncetat demascat, denunţat.
Hegelianismul nu numai cã nu procedeazã raţional ĩn descrierea raţionalului; ĩnsã nici n—a ‚dus’ de fapt pe nimeni din cei cu adevãrat interesaţi de raţionalitate.
Iar marxismul preia epistemologia aceasta capricioasã şi falacioasã.
De aceea, marxismul ĩnfãţişeazã aceeaşi condiţie epistemicã de divinaţie, de incantaţie fantasmagoricã.
Aceastã bolborosealã divinatorie şi fundamental solipsistã, nealimentatã de contactul periodic cu realul, şi urmând numai coerenţa falsã, narcisicã, a verbiajului, a trecut apoi, ca marxism, drept ‚metodã ştiinţificã’—sminteala germanã consacratã.
۞
Engels trâmbiţa oriunde cã ‚ştiinţa’ comunismului derivã din ‚filozofia germanã’—adicã dintr—o formã de gnosticism şi mai ales de iraţionalism.
Pãrinţii comunismului materialist—dialectic au fost cei care au lucrat fãrã preget la lipsirea construcţiei lor de un fundament raţional şi raţionalist—la ‚fundamentarea’ ei pe jargonul ‚filozofiei germane’, adicã poate cea mai proastã şcoalã filozoficã ce poate sã existe.
Engels declara pe faţã cã materialismul lui derivã direct din fantasmagoriile şi proastele deprinderi ale ‚filozofiei germane’, din nãravurile acesteia.
Ar fi trebuit sã nu poatã ‚duce’ pe nimeni—câtã vreme şi cel mai sumar examen al fundaţiilor intelectuale ale comunismului marxist arãta aceastã origine intelectualmente umilã—idealismul german extravagant, cu nãravurile şi apriorismele lui.
Nişte filozofi de mâna a doua, foarte speculativi de fapt, beţi de tiradele ‚filozofiei germane’ ....
Gata sã transfere necritic cele mai pitoreşti tirade hegeliene ĩn programele politice; gata sã altereze ştiinţa ‚burghezã’ a economiei politice clasice cu fantasmagoriile şi ĩnsãilãrile hegeliene, gata sã o polueze cu izurile gnosticismului profetizant ....
Cine se gãsise sã vorbeascã despre ‚ştiinţã’? Un club de hegelieni resentimentari.
Idealismul german este iraţionalism de la un capãt la celãlalt (se ĩnţelege cã nu includ aici şi criticismul, kantismul nefiind, ĩn acest sens, un ‚idealism’).
Iar acest idealism fantezist, fantasmagoric, nu constituie altceva decât plãmada materialismului marxist ....
[Numindu—i pe Marx şi Engels filozofi ‚de mâna a doua’, se ĩnţelege cã o fac ĩn sensul ĩn care acelaşi lucru se poate profera şi despre Leibniz, Fichte, Schelling, Feuerbach, etc.—tot ceea ce nu este propriu—zis de prim—rang, de altitudine, dacã vreţi, kantian—hegelianã.]

DESPRE O PREDICÃ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU

DESPRE O PREDICÃ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU

Azi, ĩn cursul predicii, deodatã, aceastã certitudine: cã preotul, dacã ar avea ĩnãuntru ceea ce pretinde cã are, ar vorbi altfel, ar SUNA altfel, cuvintele lui s—ar simţi altfel—ar da altã mãrturie. Problema era ĩntre cuvintele lui, ceea ce vroia sã spunã—şi ceea ce avea, sau putea sã spunã; el ĩnsuşi, primul, nu vorbea ca unul transformat de experienţa la care se referea—vorbea ca unul netrasformat. Cã el ĩnsuşi nu avea, nu fãcuse, NU ERA, dacã pot spune aşa, experienţa pe care ĩşi ĩndemna enoriaşii s—o facã. El ĩnsuşi nu vorbea ca un om transformat cumva de respectiva experienţã. Chiar vorbele lui erau reci şi mecanice, abstracte.
Când experienţa existã, cuvintele eu o anume scãpãrare, şi o fosforescenţã, şi se simt ĩntr—un anume fel. Dar, ca adesea, la aceastã predicã vorbele recomandau ferm o experienţã care ĩn mod evident lipsea chiar ĩn spatele lor; altfel ar fi vorbit cineva cu acea experienţã—sau, ĩn general, cineva cu o anume experienţã, cineva cu o experienţã.
Vai, când ĩi ĩndemnãm pe alţii, oare nu—s cuvintele noastre primele care sã mãrtusireascã fãţiş despre sãrãcia şi puţinãtatea propriei noastre experienţe? Ce sã le cerem altora?
Dacã acea experienţã umanã ar fi preexistat, ar fi precedat, atunci cuvintele predicatorului ar fi sunat cu totul altfel—şi ar fi fost, probabil, altele.
Predica trebuie sã ĩndemne prin substanţa şi luminozitatea ei—nu prin ghionturi—ea nu prin ĩndemnuri verbale, factice, mecanice trebuie sã dea ghes, ci prin ceea ce preia din ospãţul nevãzut, din experienţa inimii.
[Dealtfel, predica era bine conceputã, cu o şarjã ĩmpotriva festivismului, a falsei aţintiri, şi cu sublinierea cã Naşterea Domnului nostru este abia ceea ce urmeazã sãrbãtoririi ei—ceea ce se naşte din aceasta, ceea ce rezultã—nu festivismul.]

ŢÂFNA POLEMISMULUI, SEMN MAJOR DE ACCEDIE

ŢÂFNA POLEMISMULUI, SEMN MAJOR DE ACCEDIE

Mie schimburile polemice ‚religioase’ mi se par foarte plictisitoare; şi numai rareori, şi ĩn mâna celor extrem de calificaţi, necesare sau mãcar utile.
Dar ca meciuri, sunt foarte plictisitoare, anoste—şi foarte factice deasemeni.
Am mai scris despre ‚dubla depãşire’; doctrina, teologia sunt rezervate contemplaţiei, secretului cãmãrii, discreţiei—nu arenei, nu combativitãţii agresive.
Ĩn rest, polemica este divertismentul plebei, al oamenilor fãrã interioritate, al arţãgoşilor.
Ea decredibilizeazã; este partea cea mai puţin credibilã, cea mai superflu, a operelor. Mai mult ,cred cã ea ĩnsãşi porneşte din plictisealã, şi este nutritã de aceasta, de sãrãcia lãuntricã, de degradarea pânã la nevoia unor asemenea ‚divertismente’ cu totul exterioare. Banalitatea dinafarã o reflectã pe cea dinãuntru. Polemicile sunt plictistoare—fiindcã pornesc din plictis, din disipare, din mecanizare, din sclerozã şi ĩnrãire.
Polemica aţâţatã nu este decât caricatura gândirii, pivniţa acesteia.
Unele opere par ‚ĩnzestrate’ cu polemicã, aşa cum casele sunt ĩnzestrate cu latrinã—nu este ceea ce le arãţi musafirilor.
Prea multã calitate ĩn astfel de altercaţii eu n—am vãzut—nici la ‚cei mari’. Dupã cum am spus, premisele neuropsihice ĩnsele fac cu neputinţã contemplaţia, o zãdãrnicesc.
Nu poţi face teologie (polemicã) cu sfinţenie, dacã de fapt voluntar te situezi de la ĩnceput ĩn afara acestei sfinţenii.
۞
Criteriul lui Watson este, ĩn aceastã privinţã, şi direct, şi exact—VEZI, atingi aţâţarea veninoasã, ostilitatea celui pus pe harţã.
Nu trebuie escamotat evidentul—agresivitatea, pornirea.
۞
Africani grecofoni, şi africani latinofoni.

DESPRE PARADIGMELE SUCCESIVE ALE TEOLOGIEI VESTICE ŞI DESCONSIDERAREA ĨN EST A TEOLOGIEI PATRISTICE A PRIMATULUI

DESPRE PARADIGMELE SUCCESIVE ALE TEOLOGIEI VESTICE ŞI DESCONSIDERAREA ĨN EST A TEOLOGIEI PATRISTICE A PRIMATULUI

Paradigmele suucesive ale teologiei vestice, mutaţiile, schimbãrile de cadru şi model. Ceea ce a dus la situaţia ĩn care unor teologi medievali li se adreseazã ĩntrebãri de fapt neadresabile ĩn paradigma respectivã—anacronisme.
Periodic, teologia vesticã a trecut prin transformãri fundamentale, mutaţii de paradigmã.
Privitor la mersul teologiei ĩn sc. XX, paradigma rahnerianã, cu alimentarea ei din tradiţia misticã, şi cu fineţea ei terminologicã, etc., mi se pare un bun model.
[Ca o notã de subsol, Ratzinger pare sã se fi dezis de bãtrânul sãu mentor neamţ; dar Cardinalul Vienei n—a fãcut la fel, iar Roma a administrat aniversarea teologului german. Se spune cã impresia fãcutã de el esticilor ar fi una bunã; ĩnsã unii din discipolii lui au, tocmai, reputaţia de a fi opuşi modelului teologic şi doctrinar rãsãritean ĩn scrierile lor.]
[Orice s—a specula despre gleznele sale, KR este un gigant teologic.]
۞
Pot foarte bine ĩnţelege cum, pornind de la accepţia patristicã a primatului papal, atribuţiile s—au amplificat şi adiţionat—cum, de la câteva atribuţii, s—a trecut la mai multe. Dar nu ĩnţeleg cum, ĩn Estul schismatic, de la câteva atribuţii primaţiale s—a trecut la niciuna. Cãci esticii de fapt nu menţin un tron primaţial vacant, cu cele câteva atribuţii atestate patristic.
Ĩnainte ca vesticii sã le explice esticilor cum s—a ajuns de la cele câteva atribute papale atestate patristic la cele actuale, trebuie ca esticii sã—şi recunoascã lor ĩnşile, ĩn spirit de autotransparenţã, cum de la ei s—a ajuns de la cele câteva atribute (reale, concrete) la niciunul—ci numai la un verbiaj superflu despre ‚primatul onoarei’, etc..
۞
Eu cred cã ĩncrederea mutualã, necesarã, preliminarã, este definitiv otrãvitã; ce criteriu inerţial, legal, canonic, va mai putea fi trasat privitor la care cazuri sunt adresabile judecãţii Romei, etc.?
Tocmai, cã eu cred cã Ratzinger era, cu propunerea sa, excesiv de optimist, şi anacronic. Funcţionarea din primele secole presupunea o mentalitate nealteratã de veninul argumentaţiilor antilatine şi al urii. Momentul ‚350’, sã spunem, nu se poate recompune, mecanic, canonic.
۞
Spre cinstea sa, Rahner s—a opus activ küngizãrii sale a posteriori.
۞
Kimel, propunând noţiunea unei ‚dogme locale’, a unei dogme valabile numai pentru un rit, aratã tocmai cât este de strãin modului cu adevãrat estic de a gândi. O ‚dogmã localã’, valabilã local, este un oximoron, ceva imaginar, o bãtaie de joc.
Elucubraţiile lui Kimel sunt inacceptabile, şi propun explicit lepãdarea unor definiţii conciliare.
۞
Vãd semnul unei minţi inferioare şi de turmã ĩn aceea cã majoritatea celor care se ocupã de dogmele ‚vestice’ se rãsucesc furioşi tot cãtre ‚latini’ şi—i ceartã—fãrã sã vadã puhoaiele de otravã revãrsate de schismaticii estici, reaua credinţã, violenţa, ca şi tromba de ‚dogme’ estice, care nu par sã—i nedumereascã pe vesticii care ceartã Roma pentru, de ex., FILIOQUE. Este un dublu standard.
Acesta este instinctul indivizilor de turmã de a—l certa pe cel ultragiat, pe cel aflat sub foc.
۞
Cea mai grosierã minciunã este aşa—zisa ‚recuperare a Pãrinţilor estici, de cãtre vest, ĩn sc. XX’. Nici vorbã de aşa ceva! Ĩn sc. XVI—XVIII scrisul teologic vestic era mult mai permeat de culturã patristicã, inclusiv rãsãriteanã, decât este jargonul fad al sc. XX.

CUVÂNT DESPRE MECANICISM, MAGICISM, PELAGIANISM

CUVÂNT DESPRE MECANICISM, MAGICISM, PELAGIANISM
Reflectând un pic la subtextul mecanic, magic, la mecanicismul şi la magicismul implicite de fapt ĩn teologiile universaliste ale Ĩntrupãrii, cu exteriorismul lor, se vede ĩnrudirea acestora cu lutheranismul—aceeaşi exterioritate fatalistã, aceeaşi gândire mecanicist—magicistã.
Aceste teorii uitã premisa fundamentalã a misticii: partea omului, lucrarea umanã—ĩn sinergie, bineĩnţeles.
Aceastã scurtãturã—unirea magicã, mecanicã, unilateralã—a fiecãrui om cu Iisus prin Ĩntrupare este ĩnruditã cu recentele ‚teorii generoase’ soteriologice ,ca fatalism (vestic). Lucrarea este reprezentatã ca efectuându—se din afarã, deci mecanic, magic, extrauman—aşa cum vede şi luteranismul raporturile.
Cu omul degeaba ‚se fac’ lucruri, dacã el nu rãspunde, dacã el nu colaboreazã activ, voluntar, conştient.
Primul pas, cel divin, este numai preliminariul—salutar, necesar, dar insuficient. REALA unire, eficientã, mântuitoare, nu este lucratã dinafarã, din exterior. Ea rãmâne, dimpotrivã, obiectul sinergiei divinoumane—a ĩmpreunã—lucrãrii.
۞
Pe de altã parte, este un loc comun afirmaţia cã Estul antic se confrunta cu erezii ‚elevate’, şi nu cu unele de tipul pelagianismului. O cunoaştere mãcar rezonabilã a istoriei doctrinelor aratã cã pelagianismul este o erezie esticã ĩn mult mai mare mãsurã decât s—ar crede. Problema este cã Estul n—a identificat, n—a sesizat, n—a resimţit pelagianismul ca erezie, ceea ce e cu totul altceva; Estul n—a admis cã pelagianismul este teologic litigios.
Pelagianismul este ĩn mult mai mare mãsurã o trãsãturã a teologiei estice—dar şi, diametral opus, universalismul.
Estul şi Vestul ĩnfãţişeazã douã clase de fatalisme—cel universalist ,’generos’ (estic), şi cel mai pesimist (ajuns la ultimele concluzii ĩn protestantisme).
۞
Francheţea şi vigoarea augustiniene. La el: primatul efectiv al umanului, al umanitãţii nefalsificate, directe (ĩn creativitatea teologicã).

Cardinalul Iosif Slipij






















Mitropolitul Andrei Septitki





































De natura rerum diversarum

Tonul viril, ferm, tãios, tranşant, neechivoc al Papilor din vechime.
۞
Cele şapte opţiuni ale Pãr. Finigan.
[De remarcat şi cã opţiunile acestea ale lui sunt de fapt mult mai ‚la dreapta’ decât sunt cele ale Papei.]
۞
Roma n—ar trebui sã poatã pur şi simplu sã ridice din umeri şi sã se spele pe mâini de abuzurile liturgice postconciliare, de parcã ar fi strãine de ele şi nu s—ar regãsi chiar ĩn practica ei. Oportunismul revizionismului ‚tradiţionalist’ actual, ipocrizia.
۞
'Marea cãpetenie a regatului Romei’.
Da, ca şi Pãr. H., ca şi japonezii, şi eu sunt papist, infailibilist, filioquist şi imaculist.
۞
Nu se deziseserã de preoţie, creştinism (‚Misiunea’).
۞
EXILE ON MAIN STREET.
۞
Ĩnainte de a vedea LA DOLCE VITA, credeam cã ştiu ceva despre Fellini; nu ştiam, de fapt, nimic, ĩl ignoram.
۞
Ĩn Occident, cãlugãrii sunt avangarda vieţii religioase, sunt avangarda Bisericii.
۞
False condiţionãri (ĩn ...dublu sens).
۞
Nu mai oţãrât şi anticatolic decât Calvin şi Luther.
Convingeri raţionale.
۞
Vechii medici, preoţi, savanţi; stil.
Azi, scris ‚bine’ ĩnseamnã scris simplist.
Se considerã ca limpezime un simplism foarte rudimentar, şi foarte sãrac noţional.
۞
Rugãciunea ca ‚mod de a fi ĩmpreunã cu ...’, ca ‚venire ĩn contact cu ...’, ca ‚restabilirea, reluarea contactului cu ...’.
۞
Listele de biblişti ale lui Kimel: cei 6+ 1 savanţi [‘Hence I trust scholars like N. T. Wright, E. P. Sanders, John Meier, Raymond Brown, and Ben Witherington a lot more than I trust scholars like John Dominic Crossan, Marcus Borg, and all the Jesus Seminar types. When a scholar (Crossan) can seriously claim that Jesus’ body was buried in a common burial ground and was eaten by dogs–on the basis of absolutely no evidence whatsoever–then one knows one is simply dealing with fantasy. All controls upon the use of the evidence have been abandoned.’].
۞
Treptatã desluşire; corelativ, o expresie tot mai exactã şi ‚explicitã’.
۞
Greşit aţintit.
۞
Vermes, critic al lui Brown (pe care—l acuza de duplicitate, cã o scaldã).
۞
Distanţã.
۞
Declin. [Degenerare.]
۞
Ceea ce este numai accedie.
Este numai accedie, şi nu cerinţã realã. Este toanã, moft.
۞
Gustul Breviarului, al contemplaţiei, aer, nevoie, experienţã, a alterna.
۞
Bloguri tematice.
۞
Gustul, impresia realului.
۞
Benedict, Padre Pio, Bonaventura (Bagnoreggio).
۞
Cele câteva acte fratricide ale Bizanţului—iconoclasmul, pretenţiile Patriarhilor, etc.; paşii cãtre rupturã fuseserã deja fãcuţi.
۞
Ĩnţeleg cum s—a ajuns de la câteva atribuţii, la mai multe; dar cum s—a ajuns de la câteva, la niciuna, şi de la real, la ‚simbolic’ şi verbal?
۞
Dar noua teologie a patriarhatelor?
Dar naţionalismul?
۞
A ajunge sã ofer o rugãc. puternicã şi vrednicã.
۞
Atunci când catolicii apuseni scriu despre patriarhul grec sau cel rus lasã mereu impresia cã s—ar referi la nişte Papi rãsãriteni, şi cã i—ar complimenta pe ‚ortodocşi’ cã şi ei au Papi remarcabili—practic, atribuindu—le respectivilor ierarhi un loc şi un rol pe care aceştia nu el au.
۞
Minunatele cuvinte ale Sr. Tereza de Calcutta despre când se naşte Domnul nostru, şi cum.
۞
Ailbe J. Luddy, O.Cist., The Real De Rancé.
۞
Trãsãturile spiritualitãţii engleze—Deipara; romanitatea; eremitismul; moderaţia, realismul; fidelitatea; Missa; formalitatea; exilul. (Cf. Pãr. Schofield.)
۞
Watson, foarte interesant, despre o carte a lui moş McI..
۞
Watson, foarte evident un ticãit, un moşnegos, un compulsiv, un sclerozat.
۞
A ĩnscrie.
۞
Din cãhuialã ĩn cãhuialã.
۞
Ceva viaţã ştiinţificã.
Interacţie.
۞
Stahl spune (‚my general preference for the capacious strangeness of the novel’) cã este un om al romanului.
۞
Franc şi tãios despre plãcerile lui literare.
۞
La Stahl: existã un iz de veleitarism, de simplism, de neautenticitate (ca ĩn acel ‚cogniscenti’, de ex.; se aflã la antipodul lui Kurp). Şi, ca om, intens antipatic, dezagreabil.
۞
Câteva filme ale lui Newman, Brando, Clift, Hackman, Mitchum şi Grant; şi mulţi alţii. [De la un roman, The Rock Pool, citat de Stahl, şi care mi—a amintit de vechile polaruri ale lui Newman, Dumnezeu sã—l ierte.]
Aparenta penurie, paucitate.
[Filme care sã livreze, furnizeze, dea roluri bine croite, ample, compacte, nu talaş, nu ....]
۞
Insul care greşea nume de teologi, ĩndruga la elucubraţii grosiere despre ‚erorile Vestului’ şi tot el poza, cu demnitate comicã, ĩn ‚specialist’. De care parte se afla specializarea, rogu—vã?
Dar, ce—i drept, tupeul, impostura schismaticilor, obrãznicia, aferarea lor sunt nesurprinzãtoare—cloacã de agramaţi.
Ca şi agresivitatea care—i face sã se ĩnfiinţeze, vindicativi, terni, cu insultele lor.
۞
Falsitatea poziţiei, a situaţiei schismaticilor—tocmeala, etc..
۞
Iisus nu era 50% Dumnezeu şi 50% om, ci 100% Dumnezeu şi 100% om.
۞
Predica, azi (joi), despre Ĩntrupare, normalitate.
۞
‚an anthology of 100 Best-Loved Poems I edited years ago’.
Ca antologator de poezie.
۞
Nu ştiu cât de adecvatã este comparaţia, dar ĩn ceea ce priveşte poezia englezã—şi chiar stilul englez, ĩn general—am acelaşi gusturi ca şi la femei—ĩn poezie, adicã, dicţia amplã, robustã, ‚barocã’, la antipodul modernismelor ultraeterate.
۞
Ca simbol al unei culturi, educaţii, cultivãri, al unui unghi cultural, al unei calificãri.
۞
Un blogger, despre ceva de Bruckner—‚its sheer sensuous beauty’.
۞
Patr. Daniel seamãnã cu Nãstase, un Nãstase cu barbã, deghizat.
[Ceea ce ĩl face mai cool pe Patriarh.]
۞
Marile biografii vechi, detaliate, intelectual şi uman satisfãcãtoare, compacte, bine scrise, inteligente.
۞
Catolicii nu—şi doresc catolicismul, deoarece cred cã—l au deja, cã—l deţin, cã li se cuvine. De aceea, la ei nu existã dorinţã realã, ci placiditate.
Nu existã un interes viu, ci, dimpotrivã, orientarea cãtre exterior, ajustãri, diluãri, etc..
۞
Eu nu sunt un marxist, ci un cititor al lui Marx (--din ‚93, de la 15 ani, când am dat peste pasajele despre Vladimirescu--).
۞
Când cineva preia, reia ĩntocmai sudãlmile agramaţilor din schituri şi concomitent se prevaleazã de ...’studii’, de iluzoriul ascendent dat de o diplomã.
۞
Eu ĩi privesc pe schismaticii estici ca şi pe anglicani; cât despre insulte, dacã cele ale calviniştilor şi ale altor protestanţi stropşiţi, fanatizaţi, nu mã mai scandalizeazã ....
۞
Trãsãturile profund dezagreabile, chiar caricaturale, antipatice, ale evlaviei protestante. Acesta este criteriul:--antipatia spontanã.
۞
Cârpãceala liturgicã romanã. Politizarea.
Oportunismul dezgustãtor al autoritãţilor liturgice romane—care vor, acum, sã sugereze cã ele n—au fost ĩn niciun fel pãrtaşe ale protestantizãrii liturgice postconciliare.
۞
Mi se pare cã, atunci când vine vorba despre lefebvrişti, de ex., preoţimea uitã de gargara cu ‚respectul faţã de persoane’.

De natura rerum diversarum

Irenicismul simpatic şi rezonabil al lui Nor transpare cât de cât şi ĩn REĨNTOARCEREA PÃIANJENULUI, roman despre activitatea lucrãtorilor de Securitate. Mã refer la faptul cã detectivul de la Interpol este totuşi un personaj ‚pozitiv’.
Pânã ĩn prezent am citit un singur alt roman din SFINX, iar cartea lui Nor mi se pare mai bunã.
۞
Dupã romanul securist al lui Nor, continui cu LUMINA ZILEI, de Swift; ĩntâmplarea a fãcut ca ĩn zilele de Crãciun sã ĩntâlnesc realizãri care se referã la cultura mâncãrii—unele, direct (ca romanul de faţã), altele, alegoric ĩnsã extrem de concret (şi de ĩmbietor)—ca OSPÃŢUL BABETTEI (sã comparãm numai cu hidosul film al italianului, MAREA CRÃPELNIŢÃ). BABETTE este un pamflet, o alegorie, dar şi o reuşitã reprezentare hedonicã.
Arta culinarã din acest film nu este o aiurealã, ceva figurat, ci rezultatul unei cogniţii reale. De aici şi amplul realism al reprezentãrii.
Ĩn dublu sens, ce, cum mãnâncã un om (mecanic, abstras; dizgraţios—zoologic, vorace) rãmâne un test de personalitate formidabil.
La Swift este interesant cã e exclusã convivialitatea—el considerã, sau protagonistul policierului considerã, cã mâncatul singur nu te transformã ĩntr—un mâncãu.
La fel de satisfãcãtoare ca reprezentarea unui meniu este reprezentarea actului de a mânca ( ĩn OSPÃŢUL ..., generalul este cel care ştie sã aprecieze şi sã consume).
Este usor de vazut ca argumentul Bulgakov/ Kimel se poate la fel de bine inversa--relativ la 'dogmatizarea' practica a tezei lui Fotios; relativ la dogmele isihaste, etc.. Argumentul functioneaza la fel de ascutit in ambele sensuri.

luni, 22 decembrie 2008

Per viscera misericordiæ Dei nostri: in quibus visitabit nos oriens ex alto:Illuminare his qui in tenebris et in umbra mortis sedent: ad dirigendos pedes nostros in viam pacis.

CONGAR CA INTELECTUAL

CONGAR CA INTELECTUAL
PÃR. CONGAR—cred cã era mai perfid şi, doctrinar, mai deraiat ca Pãr. Balthasar; mai cutrã. Dar, ca intelectual, avea o stofã mult superioarã celei a elveţianului. Era mai machiavelic, poate mai mefistofelic, dar de o naturã intelectualã mai ĩnzestratã (indirect, asta este ceea ce admite şi Pãr. Jaki—nu face explicit comparaţia, dar se referã cu mai mult respect la Pãr. Congar, care avea o minte superioarã).
Pãr. Congar face mereu impresia unui adevãrat intelectual, ĩn timp ce Pãr. Balthasar pare un ‚enciclopedist’ veleitar, de tipul popularizatorilor.
Ĩn ce priveşte doctrina, Congar era un alunecos, un dugos; şi, din diferite motive, numai parţial sincer (ĩn perioada preconciliarã).
Noii teologi francezi erau oameni de o destul de bunã condiţie intelectualã. Din grupul zis al ‚noilor teologi’, mã refer la aceia ajunşi celebri, Pãr. Balthasar pare cel mai puţin ĩnzestrat. Dominicanii, iezuiţii francezi ĩl depãşeau cu mult.
Pãr. Congar lasã impresia unei minţi ascuţite, pãtrunzãtoare, deşi prozaice, cam pedestre, probabil nemetafizice.

De natura rerum diversarum

Şarjele crude ĩmpotriva lui Cela şi Graβ (rev. vechi).
Francheţea lui AP.
Denunţarea mediocritãţii şi a banalitãţii patente.
۞
Hal. Autenticitate. Degenerare.
۞
Opt cãrţi ale ‚radicalilor’.
۞
Clişee.
۞
A evalua, a aprecia. Şansã. Ocazie.
۞
Toles chiar citeazã ceva, despre recunoştinţã.
۞
A CUNOAŞTE o carte, câteva cãrţi—nu formal.
۞
Pãrinţii; teologii (/Eliot );preotul episcopalian; 3 x duh; clasicele.
۞
Nu mai este vorba de pionierat, de tatonãri, ci de rezultate, de reuşite. Nu mai sunt experimente, ĩncercãri, ci rezultate.
Nu mai sunt primii paşi.
۞
O logicã, o coerenţã; un scop; o dinamicã proprie.
۞
Kimel; o pg./ s..
Cary.
۞
Transformare, nu decizie. Prelucrare, divinizare, nu ‚decizie’, abstract, ca intenţie, verbal.
۞
‚Actul sãvârşit DE HRISTOS ĩn noi’, scria Lewis.
۞
Complicitate. Complicitate iluzorie, falsã.
۞
Adevãrata umanitate nu este ‚numai umanitate’, ci sinergia cu Dumnezeu. Adevãrata umanitate ţinteşte dincolo de ‚omul izolat’.
۞
Ca egal, nu veleitar, ‚aspirant’, postulant.
۞
Eu ştiu cã ĩn cunoaşterea obiectivã adevãrul urmeazã falsului; astfel ĩncât ceea ce este ulterior nu e, mecanic, o ‚invenţie’; poate fi, dar din alte motive. Ĩn rest, elaborarea gradualã a ortodoxiei creştine vorbeşte mai degrabã despre caracterul ei de cunoaştere obiectivã, la care s—a ajuns treptat.
۞
Hristos, primul dintre mulţi fraţi. El ne—a precedat pe noi toţi ‚cu semnul credinţei’.
۞
Un mallarméan al socialului.
۞
Lecturi; 6 s.; blândeţe luminoasã, sobrã.
۞
579 mii& 2,236 milioane.
۞
Hal; vraişte; lecturi.
‚Compasul ..." &v. I.
[Confuzie cu o carte de ştiinţã pentru copii.]
Zadie& tarabe& rev. ieşeanã (interb.).
Ziar& a lista.
Streinu (v. II)& tarabe& SF,..., ed..
Zadie& ‚Biserica ...’.
۞
Conciliul—un aspect instituţional, ‚prozaic’, dus dincolo de el ĩnsuşi, transformat ĩn altceva.
۞
Cuvântul iubirii—sincere ,biruitoare.
۞
Marxistul meu este Simmel.
۞
Brusc.
A compara.
۞
Cele cinci curse ale gândirii lui Marx; ethosul solidaritãţii apare ca fiind contribuţia lui FE.
Cartea despre condiţia clasei muncitoare engleze.
Marx a ĩnceput mai degrabã cu filozofia istoriei, cu sociologia. La 26 de ani, vede cartea lui FE.
۞
Deliciile caragialiene.
۞
Sordidul şi sublimul; prozaicul.
۞
Ultimul postmodern, şi postdeconstructivist, şi Rãcãciuni, Monda, Sevastos.
۞
Ca nişte copii care vãd jucãriile altora ....
۞
Afecţiunea mea faţã de Ralea este mai filialã.
۞
Azi (joi) am vãzut o ed. nouã a ‚DOCTORULUI OX’, cu textul divizat ĩntr—o mulţime de capitole (doar numerotate).
۞
Pann; chirilice; o ed. bibliofilã a PRINCIPELUI, ilustratã ĩn culori; Rebreanu (publicisticã). Germanã; chirilicã; latinã; greacã.
۞
'Viaţa este perioada de succes al unui sistem imun.'
۞
Temeiul vieţii; temeiul secret al vieţii. Iisus Nazarineanul este temeiul secret al vieţii; Domn al inimii. Numai din viaţa Lui preacuratã, existã viaţã.
Zgura. Pãlãmida.
۞
Mai degrabã nişte relaţii misterioase, inexprimabile, decât o dependenţã directã, sau linearã.
۞
Ĩl va fi cercetând Hristos şi pe protestantul smerit.
۞
Un act lovinescian.
۞
Abia când sesizez distanţa pânã la Dumnezeu ştiu cã sunt ĩntr—un raport cu El.
۞
A rectifica. Progresul erorii.
Back ....
۞
Azi, o creştinã: ‚Sper cã nu aveţi aici acatistul Sf. ...’. [Vroia, desigur, sã spunã: ‚Cred cã nu ...’.]
۞
Harismã teologicã:-- nu sunt neutru ĩn privinţa infailibilitãţii, a Zãmislirii Neprihãnite. Sunt cât se poate de infailibilist şi de ‚imaculist’.
۞
Pãr. H.: singurul care gustã cu adevãrat ‚latinitatea’, caracterul specific latin (al cultului, al teologiei).
۞
Ca ripostã datã adopţionismului.
۞
Retorica secularistã anticarolingianã blasfemiatoare.
E o modã ‚savantã’, universitarã, emanciparea estropiaţilor.
۞
Indiscretul; surâs strâmb; avans; a ceda (prioritatea); intervenţia.
Oferta; mofluzul; ed.; 2 cãrţi; tocmealã; propunerea.
۞
Oetinger, Baader, Kuyper, Benz.
Filiaţii.
۞
Când un autor, sau un stil, nu este dat ca regulã, ca normã ....
۞
Dacã aceasta ar fi fost singura carte de la el .... Impresie.
۞
Cummings gusta jurnalul lui Swift.
۞
Tempo; lecturi; nesaţ; exterior.
۞
Sectoare; la ‚geografie’.
۞
'... Swift records in that extraordinary fantasia of tenderness and politics — the Journal to Stella’.
۞
Sãlbãticia experimentelor (pe lilieci) ale lui Spallanzani; şi cred cã nu voi mai putea citi despre el fãrã ceva urã.
۞
Direcţia principalã (a unei epoci).
۞
Sf. Simeon folosea cuvântul ‚monah’; ca sinonime, athonit, isihast. Luciditatea schmemannianã.
۞
Se spune despre Pãr. Spallanzani cã avea o sãnãtate de oţel.
۞
Piesele anatomice.
۞
Bineĩnţeles cã ştiinţa naturii n—are religie, nu cunoaşte confesiune; numai cã azi ştiinţa este ĩntemeiatã pe o ideologie explicit antireligioasã, nu este neutrã, obiectivã, ci tendenţioasã.
۞
Stãnescu, Bogza, Naum, Jebeleanu; Philippide, Botta şi Doinaş.
۞
Aspectul sezonal.
۞
No. ore de plãcere literarã; dietã, terapie.
۞
Kurp ĩi acordã lui Kenner un loc unic; eu m—aş gândi la Cãlinescu, Streinu, Sainte—Beuve ( pentru acest titlu de reuşitã supremã).
Câţi oare ajung acolo?
۞
Vechi tratate medicale.
Nişte cãrţi. Nordicii. Rasã. Ed.. Sincer. Poftã. Spontan.
A lista.
۞
Azi (vin.), cineva cãuta ‚René’ şi ‚Attala’; mai aveau şi ‚Cãlãtoriile’ (cu supracopertã!), biografia de Maurois, şi antologia lui Panaitescu.
۞
Tate are dreptate, el restabileşte eficient bunul simţ—ideea este sã preferi femeile cailor, şi poezia sociologiei (i.e., NUMAI sociologiei proaste, de catedrã).
۞
Cetitorii. Deprinderi. Nesaţ. Aşa cum caut şi dibuiesc eu eseuri de ....
۞
Pentru Kurp, ‚cãrţi’ este echivalent cu ‚literaturã’, cele douã sunt sinonime.
۞
Deficienţele de educaţie, de civilizaţie, dar şi de culturã (ortografierea greşitã—ca şi cum nu chiar prin asta era tranşat de care parte se aflã ‚specializarea’, calificarea, şi studiile reale ...).

De natura rerum diversarum

Marea carte a lui Lagbehn despre Rembrandt.
۞
DB ,absent dintr—o prezentare (fie ea şi sinteticã!) a creştinismului german.
Pg. 212.
Viaţã religioasã, evlavie, simplitatea ĩntrezãritã, cotlonul, nevoia—şi doctrina.
Ritm. Abces. Autenticitate. Rugãc.. Ritm. Redresare. Dezmorţire. Joi, .... 6 s.. No. ore.
Unicitatea lui Iisus, subliniatã teologic de cãtre Bonhoeffer.
۞
Evitã unicul rãspuns posibil şi esenţial:’ prin teozã’.
۞
Lucrãri, sinteze fundamentale.
۞
Ĩn serviciul unui autor, sau al unei cãrţi. A servi. Creativitate.
Creaţie, sens, neaservit, rang, ligã, clasã.
Articole, ora, clinicã, dogmaticã, vârsta.
۞
Nu existã un articol despre Kasper (a cãrui cristologie este atât de importantã), dar existã unul despre ...Küng! Avantajele publicitãţii, ale scandalului.
۞
Com. lui Westcott.
۞
Dumnezeu ca maicã.
۞
La ei, era spontaneitate şi curãţie; la cei de azi, este ceva deliberat, scontat.
۞
A testa; GM; doctrine; abordare; englezii; ed.; ‚96; ‚97: D. Toma, raft, ora. Impresie.
۞
A contrasta. A contrapune.
۞
E interesant, dar nesurprinzãtor, cã Bultmann ĩl ĩncuviinţa cu totul pe Harnack.
De unde ştiusem de corelaţie, de corelarea lor [ME/ CT].
۞
Liberalii protestanţi ĩi scandalizau franc pe cei mai liberali teologi catolici. Aceasta este o probã a demnitãţii doctrinei administrate de cãtre Bisericã.
۞
Torrance: Barth, Calvin, Sf. Atanasie cel Mare, alexandrinii, grecii/ rãsãritenii. Analogii tâmpite.
۞
Aceste teorii sunt mai primitive, rudimentare, chiar inepte—dar sunt noi.
Speculaţiile primitive ale ‚bãieţilor ĩn blugi’, ale omenirii calpe, neautentice, buimace, necultivate.
۞
Altitudine. Ĩnãlţime. Milton, Herbert şi Vaughan.
۞
Opiniile religioase (nebuloase) ale lui Greene—fie ele timpurii sau târzii—nu prezintã NICIUN interes pentru mine.
۞
Westcott—ca loc, ca rang, ca ligã, clasã.
۞
Poziţia fideistã, antiintelectualistã, subiectivistã, este cea care face de neĩnţeles evoluţia cogniţiei creştine obiective—aşa cum de la Columb se trece la Galilei şi de la acesta la Newton, etc., ĩn cunoştinţele despre Pãmânt.
Este progresul raţional al unei cunoaşteri obiective.
۞
Omul Iisus este templul Lui Dumnezeu;Iisus ĩn umanitatea Sa.
Iisus nu gândea defel ĩn termenii unui dualism grecesc.
۞
Cele mai extravagante, şi, uneori, stupide cristologii la modã sunt aclamate.
۞
Indignare vs. reticenţã sau ironie, rezervã, distanţã.
۞
Experienţa luminoasã a lui Eliot. Când, unde, cum a evocat—o?
Eliot şi Andrewes; biblicul; dimensiunea biblicã. Sinceritate. Izvoare. A compara. Nesubordonat.
Parcurs intelectual (nu moral—volitiv); Eliot n—a decis de pe o zi pe alta.
۞
Poemul lui Jones.
۞
Pãrinţii.
Studiu.
۞
Anglicanismul chiar ĩncercase sã fie ‚Ortodoxia’/ alternativa ‚ortodoxã’ (ĩn sens confesional) a Vestului.
۞
Anglicanism moravianizat.
۞
Experienţa anglicanã aş fi fãcut-o (fãrã a apostazia, bineĩnţeles).
۞
Ĩl iubeşte acest autor pe Mântuitorul nostru? (Aşa cum Ĩl iubea ţãranul din biserica parohului din Ars, de ex., sau aşa cum Ĩl iubea Sf. Bernard, lãudat sã—i fie numele).
۞
Despre anistorismul şi abstracţiunea cristologiei ‚alexandrine’, ‚descendente’.
۞
Interpretarea teologicã, sinteza dogmaticã. A spune cã pe Sf. Pavel nu—l interesa biografia lui Iisus este ca şi cum ai afirma cã pe Evanghelişti nu ĩi interesa teologia.
Sf. Pavel face, scrie ceea ce se simte chemat sã facã; ĩn consecinţã, ĩşi ierarhizeazã subiectele.
۞
Se sugereazã cã mai degrabã Sf. Atanasie ar fi fost monofizit—şi nu succesorul sãu Sf. Chiril, care avea o noţiune explicitã despre umanitatea Lui Iisus.
۞
Ĩn studii/ tratate, predici şi scrisori.
۞
Notele la Sf. Atanasie ale Ven. Newman.
Remarcabilele ‚Tratate athanasiene’ ale Ven. Newman.
Articolul lui despre formula Sf. Chiril.
Ven. Newman continua sã scrie teologie, patrologie.
۞
Oare Apolinarie nu pierde teoza?
Diagnosticul Sf. Atanasie (deteriorarea naturii umane, stricarea).
۞
Pentru Sf. Atanasie, divinizarea are o semnificaţie corporalã concretã.
۞
Este interesant cã tocmai ‚semimonofiziţii’, ‚cvasimonofiziţii’ sunt cei care exploreazã resorturile divinizãrii umanului.
۞
Nu speculaţie vanã.
Gândire. Eliot; Ven. Newman. Teologi. Pãrinţii. Studiu.
Stahl +ţaţa.
۞
Dacã lichefierea sângelui nu ‚demonstreazã’ nimic, atunci nelichefierea ce—ar fi demonstrat?
۞
'Situaţia fortuitã ĩn care ne gãsim ĩn acest moment ...' (Geoanã).
۞
Diversitatea, lãrgimea, varietatea, multiformitatea: --da, existã şi acestea.
۞
De la Dante la misticele şi vizionarele Evului Mediu, la Claudel ....
۞
Cutra de Congar este aspru cu Sf. Carol cel Mare, nu şi cu Sf. Constantin. Nu se ştie de ce bunele intenţii ale primului n—ar fi la fel de lãudabile. Cutra de Congar ĩncã mai fãcea jocul fabulaţiilor despre ‚agresiunea francilor’.
۞
Cum ĩnţelegea Sf. Leon I autoritatea papalã?
Ca putere de a anula un decret conciliar, de ex., PER AUCTORITATEM B. PETRI APOSTOLI.
۞
Ca Stahl: eseuri+ triadã+ stil+ o pg./ s.+ cãrţile—lista.
۞
Cei şase mitropoliţi ruşi ĩn comuniune cu Roma. La fel, monahii kievani. Ficţiuni.
Roma, din ĩngustime, n—a ştiut sã—i pãstreze.
۞
Ulterior, Pãr. Congar şi—a revizuit lealitatea.
۞
Pareto, despre oportunismul intelectualilor.
۞
Construcţia, necesara reconstrucţie a Vestului.
Restaurarea civilizaţiei vestice, gesturi necesare, vanitãţi nemenajate.
۞
Latinii, constant umiliţi, şi pe vremea Sf. Nicolae cel Mare.
[Cutra de Congar nu—i acordã Sfântului Nicolae titlul de sfânt.]
۞
De o dispoziţie protestantizantã.
۞
Aspectele stângace, ĩnsã pasagere, secundare.
۞
Bineĩnţeles, admirator al simplistului Regnon.
۞
Iubirea ĩnseamnã nãdejde—ĩn sensul cã pe cei apropiaţi omul este chemat nu sã—i ‚cunoascã’, ci sã nãdãjduiascã, sã—i nãdãjduiascã buni.

CINEMAUL PENTRU TOŢI







CINEMAUL PENTRU TOŢI


1—COBRA, de Cosmatos, cu Stallone, din ‚86.
Probabil cel mai bun film cu Stallone, scris (execrabil) chiar de el ĩnsuşi (de ce nu—l ĩmpuşcã pe platforma camionetei derbedeii; de ce Cobretti şi colegii lui nu investigheazã retragerea pazei de la spital?).
Dna. Nielsen nu aratã aşa de bine pe cât era de aşteptat.
Muzica este foarte bunã.
Presupun cã filmul a fost acuzat de fascism, etc..
Este regretabil cã nu s—a fãcut o francizã COBRA.
Reuşita COBREI este explicabilã, sunt reunite mai multe elemente obiectiv valabile.
Aminteşte de cele mai bune thrilleruri ale anilor ‚80 (cele cu Bronson; HALLOWEEN 2, etc.).
Am apreciat accentele de umor—unele din ele (ca acelea legate de numele lui Marion Cobretti, etc.).
Tonul, atmosfera mi—au plãcut; ca sã reiau trioul clasic, COBRA este mai bun decât oricare film al lui Schwarzenegger, şi la nivelul celor câteva filme foarte bune ale lui Van Damme.
Vorbim, de fapt, nu numai despre ‚prezenţã’, ci şi, necesar, despre filme ca reuşite.
COBRA este şi destul de scurt (la TV: sub 1 2/3 ore, inclusiv reclame).
۞
Ĩn '93, eu şi Mili B. sãrbãtoream venirea lui RAMBO 3 la videotecã—jubilam la venirea lui RAMBO 3.
۞
COBRA este filmul cu care ar trebui sã rãmânã Stallone.
2—ALEKSANDR NEVSKI—sinistru megalit propagandistic.
Ştiţi cine ĩl admirã, ĩn Vest? Cei care nu—şi mai pot reveni din trauma Vietnamului, şi condamnã ‚dictatura’ lui Franco.
Cei care considerã regimul lui Franco o dictaturã, aclamã acest megalit sinistru.
Totul, ĩn NEVSKI, are ‚entuziasmul’ rigid, forţat, nefiresc, silnic al propagandismului cel mai sinistru; este ‚artã’ agitatoricã, etc..
Ei, nu mã voi adãuga corului adulatorilor lui ...Eisenstein.
Dacã se ĩndepãrteazã stalinismul, chitina stalinistã, nu mai rãmâne nimic.
Am observat cã oştenii care luptau ĩmpreunã cu cavalerii erau copii—sau pigmei.
Am gustat aceste poante expresioniste ale regizorului.
3—LA DOLCE VITA—nu cred sã fi vãzut vreodatã un film mai bun, mai reuşit. Faţete care alcãtuiesc un caleidoscop; iar esenţa o constituie, da, raporturile, relaţiile ĩntre elemente.
Rolul lui Mastroianni—adesea, de un ĩncântãtor umor care modereazã tonul.
Aceste scene din viaţa romanã sunt la modul propriu o frescã, o reprezentare de o cuprindere vastã.
Poate cel mai bun scenariu pe care l—a avut Fellini vreodatã.
Liniile sunt de o fermitate uimitoare.
Ĩl consider pe Fellini superior lui Welles; iar pe Tarkovski şi Bergman, superiori lui Fellini. Sau poate numai Tarkovski.
Capodopera lui Fellini ĩn care viaţa şi arta se acoperã perfect; o reuşitã de artã ĩn sens lovinescian.
Forţa lui LA DOLCE ... este cea a valului, a fluxului. Aici Fellini ajunge la o stranie obiectivitate ,la o obiectivare stranie. Filmul vorbeşte despre nãdejdile de iubire, echilibru, sãnãtate ale omenirii.
4—FILMELE ANULUI—sã ies oare şi eu cu o listã? Sã fie una numai de ‚prime vizionãri’?
Aş enumera—LA DOLCE VITA; STIGMATUL RÃULUI [care nu este o primã vizionare]; filmele lui Bergman; ambele filme cu Gabin [vechile LE JOUR SE LÈVE şi BESTIA UMANÃ]; capodopera DOAMNA CU CÃŢELUL; CERCUL ROŞU; un favorit revãzut: A WOMAN SCORNED; AMORES PERROS; ABRE LOS OJOS; DIVINA CREATURA; vreo trei filme de Truffaut [CAMERA VERDE; CELE DOUÃ ENGLEZOAICE ...; NU TRAGEŢI ...]; câteva thrilleruri (MIRAJ; noul BOND; ‚ARZENTA’; ‚MEMENTO’] ;o comedie din ‚54 cu Lemmon; GŐSTA BERLING şi NOSFERATU; NOAPTEA MORŢILOR VII; ARMATA CELOR 12 MAIMUŢE.

PÃR. BLAKE DESPRE CULTUL SFINŢILOR

PÃR. BLAKE DESPRE CULTUL SFINŢILOR

Ĩntr—un scurt text intitulat ‚SF. NICOLAE FÃCÃTORUL DE MINUNI, CARE ĨI BATE PE ARIENI’, Pãr. Blake scrie:
‚I find something incredibly attractive about saints whose post mortem careers outshine the acts of their life. St Nicholas' life is lost in legend, what we have is the experience of those who pray to him.
The Russians have a saying, "If God left us, do not be sad, we would still have Holy Nicholas". His prayers work. The cultus of Nicholas is independant of historical fact. It is like the pre-reformation cult of St Thomas that grew and grew because his intercession worked miracles and prayers addressed through him were answered.Many in the West suggest that the working of miracles should be dropped as a requirement for beatification or canonisation, the Lourdes authorities have decided it is impossible today to define a miracle, many suggest Newman should be beatified without a real cultus or miracles, I suspect it is because we have moved to a neo-Pelagianism, or an Arianism that is uncomfortable with God's intervention in the world and our lives.One of legends of St Nicholas is that he confronted Arian bishops at Nicea, tearing at their beards, punching them in the face, for this he was stripped of his episcopal dignity and imprisoned. That night Our Lady appeared to him and restored his stole to him, whilst Christ blessed him. His miracles, his association with the Feast of the Incarnation are strong and simple catechetical statement that God is involved in his people and the life of the world.The centre of the Christian faith is God has become flesh and dwelt amongst us, St Nicholas the Wonderworker is a mighty sign of God's dwelling amongst us, and Christians' experiencing his presence in their lives. Still he beats up Arians and sends them running, still he is the terror of those Pelagians who want to make grace a psychological, rather than divinely given, power.’
http://marymagdalen.blogspot.com/2008/12/st-nicholas-wonderworker-who-beats-up.html

CONVERSAŢII CU HUMPÃCEL

CONVERSAŢII CU HUMPÃCEL

--despre SF—ul propagandistic şi anticapitalist;
--despre policier;
--despre romane istorice;


۞
Humpãcel:--Nor scrie mai bine decât Cubleşan?
Eu:--Mi se pare cã are un stil mai vioi.
Humpãcel:--De fapt,da, cred cã Nor este un scriitor mult mai bun. Şi este unul din exponenţii legendari ai SF—ului nostru vechi.
Ai mai citit altceva de el?
Eu:--Demult, ĩn ‚90, o prozã din CPSF.
H.:--Aşa—i cã ţi—a plãcut CAPITOLUL XXIII [romanul lui Nor, n. mea]?
E.:--Comparativ cu Cubleşan, este mult mai bun. Sunt chiar câteva lucruri ingenioase.
H.:--Hai, cã partea cu câinele primitiv era stupidã!
E.:--Da.

De natura rerum diversarum

Predoiu: figurã de cutrã alunecoasã, unsã cu toate alifiile. Este o cutrã ĩn genul lui Stoica, un alunecos.
‚Tehnocrat’ de succes, etc..
۞
Cãutau discuri, Puceanu, policieruri, Dna. Christie.
۞
Predoiu nu aratã a filfizon politic. Pare un profesionist solid, versat, rutinat.
۞
Trebuie luate nu ca exprimându—i gândurile, ci strategiile.
Este literaturã politic—ideologicã nu ‚sincerã’, ‚transparentã’, ci strategicã şi militantã, tenedenţioasã, un aparat propagandistic.
۞
Aparte, ocazie.
Ed..
Ed., ...,pe o viaţã ....
۞
Apele curate ale doctrinei.
A testa.
Un roman, ‚sau sã citeşti o carte şi sã scrii un «comentariu» [sic!] despre ea ...’.
۞
Despre arta şi miza romanului.
۞
Culant, prompt.
Ĩndemn.
Flasc.
۞
Ĩn strãfundul inimii, ei Ĩl vor regãsi, Ĩl vor ĩntâlni pe Hristos, Domnul nostru.
۞
‚P. n.’ (ca francezii); Preasf.; afectuos; dumnezeiescul şi teoforul.
۞
Noul şi originalitatea sunt interesante; rigiditatea este repugnantã.
۞
Valul antitomismului strident, manifest, militant; sechele ale lutheranismului.
۞
Studii, eseuri, articole, proze diverse.
O pg./ s..
۞
Nu era mai puţin vital, sau degenerat, ci mai vital, mai robust.
۞
Ceauşescu ca ...idealist (siderurgia)—cf. unui licean nãvodãrean.
۞
Fizicã energeticã.
۞
Altul: Hitler, Stalin, Ceauşescu (viziune).
۞
Continuitate, dar nu orice fel de continuitate, ci continuitate ĩn ‚self’, ĩn autenticitate.
Ĩmprospãtarea.
۞
Proze verniene, hoffmaneşti, wellsiene.
۞
Metoda lui, de a interpreta, de a citi printre rânduri, de a privi ĩn perspectivã, peste capetele celor la care se referã ....
۞
‚Intelectuali’ (tip Morar) care nici nu ştiu sã pronunţe franţuzescul ‚de’.
۞
Ceva organic, deschis, original, creator vs. ceva mecanic, aprioric.
Astfel de minţi ĩncurajeazã ostilitãţile.
۞
Ceea ce—l ‚ameţeşte’ ,şi, de fapt, alieneazã pe om.
۞
Deriva grãitoare a unui tradiţionalist; capricii, toane.
Lecturile şi izvoarele lui teologic—doctrinare.
Patologia lui ‚culturalã’.
۞
Model politic. Gândirea corectã, nu absenţa gândirii. Nu anularea. Módele teologice.
۞
Centralitatea (umanã, spiritualã) a dumnezeiescului Augustin.
Inima.
Interacţia.
Viaţa, familia, fiul; a iubi.
۞
Obicei latin (antic).
۞
Canaliile care deplâng ‚coruperea’ Romei de cãtre franci şi ‚apãrã’ ‚onoarea’ teologicã a romanilor ĩşi dau arama pe faţã când vine vorba despre Conciliile sc. V—unde minimalizeazã centralitatea latinã.
۞
Poezie; SF propagandistic.
۞
Semiconştient.
۞
Mi se pare cã pronunţasem ceva de felul ‚trőşu’.
۞
Când trebuie sã le spargã capul francilor, le pasã, vezi Doamne, de romani; când este vorba numai despre romani, le fac la fel ca şi francilor.
۞
Cred cã un om necultivat, ignorant, poate fi, de bunã credinţã, ‚ortodox’; nu şi un intelectual.
۞
Eu cred cã ‚ortodoxia’ a fost, istoric, un anglicanism; construcţiile autocontradictorii justificative sunt numai elucubraţii a posteriori, cârpãceli.
Nu au existat raţiuni teologice; iar cele speculate tardiv sunt contradictorii, incoerente, arbitrare, simple toane preoţeşti.
۞
Mi se pare cã ‚ortodoxia’ nu este un protestantism, ci un anglicanism, o toanã, o pornire, o ranchiunã antiromanã.
۞
Melkitul şi jansenistul ultraaugustinian.
۞
Chiar existã relaţia concretã a lui BP cu scrierile Preasf. Augustin.
Nu este numai o ipotezã sau ceva arbitrar.
۞
Aliniere. Mintea.
A ĩnainta. Istorie.
Cogniţie.
۞
Pânã unde e gândire, curaj, şi de unde este cârpãcealã, şi concesie, cedare.
Clément.
۞
Ostilitatea/ obtuzitatea unor declaraţii impulsive nu—l aratã doar a fi un om foarte mãrginit, ci şi aratã independenţa ‚misticii’, a ‚experienţelor’, de sfinţenie. [Ĩl aratã ca pe un om necumpãtat, impulsiv, pripit, fãrã discernãmânt, pornit.]
Experienţa creştinã.
۞
Perfectã este numai sfinţenia Lui Hristos.
۞
Dar nici la primatul onorific, simbolic n—ar fi subscris. Nici cu asta n—ar fi fost ei de acord.
۞
Cum este la simţire, cum se simte.
Cedãri/ concesii/ complicitate.
۞
Poezie/ omilii/ semnificaţii/ thrilleruri, ed.; surse. Pãrinţii.
۞
SF; policieruri; Verne, ed..
Ĩncântãtor.
Genuri.
Genuri/ clase.
۞
Cifruri.
Coduri.
۞
Plãcerea.
Este vorba despre plãcere. Ceea ce trebuie sã dea o carte.
Ceea ce cer.
Nu este ceva silnic, ci plãcerea (Stahl, crezul lui practic).
۞
'Fantastic scriitor şi simţãtor de românitate’ (Boda, bizar, despre ...Paler).
۞
Oamenii ĩşi doresc proza, fraza, stilul, adevãrul, obiectivitatea, lujerii, mlãdierea, elasticitatea ,volutele.
۞
Ĩnţelegerea—viziune.
۞
Ceea ce este oribil ĩn produsele de serie ale corectitudinii politice—americanii ticãiţi, cu idei prefabricate.
۞
Filme respectabile, rang, clasã, nivel.
۞
Filme—cult, de liga COBREI stalloniene.
۞
Respectabile: 2/10. Neamericane: 3/10.
۞
Mecanic vs. distanţã şi cu profesionalism.
۞
Stilul pseudobizantin la modã: sunt surogate, contrafaceri, aiureli.
Ar trebui sã nu—i mulţumeascã pe cei care vor bizantinitate.
۞
De cine, de ce ĩmi bat joc, ĩmi râd.
۞
Ora. Tabelul malaiezianului.
Filme, ora. Ritm.
۞
De—acum, cititorii mei cam ştiu la ce sã se—aştepte: multã literaturã de gen, ocazional asezonatã cu ceva literaturã principalã.

De natura rerum diversarum

A le gusta ca literaturã, fatazie, ingeniozitate, artã, inventivitate—creaţie.
۞
Tiesto seamãnã uneori (‘NYANA’, de ex.) cu Jarre.
۞
Nu este simpla lecturã neutrã, de cercetãtor.
۞
Azi (sb.), douã filme (NEVSKI şi un Renoir american), şi vreo 15 cãrţi; ieri (vin.), un film sovietic pentru copii, de acum jumãtate de veac, şi OMUL CU BRAŢUL DE AUR—filmul numai atuuri (Sinatra, Dna. Novak, vârsta actorilor, anii ‚50, reputaţia ĩnaltã a filmului, şi ĩnceputul—delicios), şi mai multe cãrţi, de diferite feluri.
۞
Nu este vorba despre exerciţii, practicile ĩn sine; ci despre noimã, despre atitudine. Dacã asta era necesar, vital pentru Sf. Ioan Botezãtorul, cum ar fi altfel pentru restul oamenilor?
۞
Trei paşi: predica (luni); Papa; anglicanul.
Cartea de omilii.
۞
Se ĩndepãrteazã de Dumnezeu ĩn mãsura ĩn care cedeazã polemicii veninoase sau pur şi simplu pedante.
۞
Locurile veterotestamentare sunt ‚cristologice’—adicã teologice şi mistice, nu ‚profetice’; reprezintã o gândire coerentã şi valabilã despre divinizare şi ţinta umanitãţii.
Reflecţia şi inspiraţia conlucrau ca autorii sã ĩntrevadã cum va fi Mesia, omul divinizat chiar de la ĩnceput.
۞
Teologia nespeculativã şi practicã, strict necesarã. (Sf. Francesco; benedictinii.) Despre realitãţi experiate, trãite. Bucuria misticã, inalterabilã.
۞
Newton, Lavoisier, Pasteur n—au ‚inovat’ nimic. Adicã, ĩn ceea ce este neperisabil ĩn descoperirile lor, n—au ‚inventat’ nimic. La fel este şi ĩn dogmã.
۞
Prezenţa, tridimensionalitatea unui text patristic. Sesizat ĩn tridimensionalitatea şi semnificaţia lui. Mã inspirã un scurt text ĩn care un anglican cita ceva de Sf. Chiril Ierusalimitanul. Suavitatea acestei apartenenţe comune la Bisericã.
Un vãduv episcopalian cu o bunã practicã a textului patristic—ceva salubru.
۞
Graficã, funcţie, creaţie, artã.
۞
Pãr. Hunwicke despre ecleziologiile papiste; acolo unde ‚adevãraţii’ catolici bat, cel mai adesea, câmpii. [Centralitatea ministerului petrin, defineşte el.]
Dinspre anglicani lucrurile acestea se vãd cu maximã limpezime.
La anglicani eu vãd impecabile exemple, ‚de manual’, ale catolicismului integru.
Simţul formei semnificative, organice, vii, la englezi. Educaţie, culturã. Chiar dacã azi este o poziţie minoritarã, marginalizatã.
Afabil—burzuluit, redutabil, prompt.
۞
Eu, Breviarul, ed., Mama, ora, şansã.
Impresie.
۞
Subiecte liturgice.
Coerent—subiecte medicale; de naturale; ştiinţifice; literare; istorice; filozofice; patristice; teologice. Ţinuta englezã a gândirii.
Experienţa, 3—D, nu improvizaţia, nu veleitatea.
۞
Pãr. Hunwicke nu ĩncearcã sã SCUZE latinitatea/ romanitatea. Dimpotrivã: despre altceva el nici nu vrea sã mai ştie.
۞
Fundamental: oroarea de apostazie.
۞
Sublimul transverbal: asta vrea sã spunã Pãr. Hunwicke despre Sf. Grigore.
Da, este una dintre evidenţele despre care nu se vorbeşte; pe care morocãnoşii patrologi le eludeazã.
۞
Un anglican: Sf. Chiril Ierusalimitanul; celãlalt: Sf. Grigore.
Modele neantagonice.
[Şi, ĩn parantezã: nu cred cã Pãr. Hunwicke este ignorant, cã ignorã litigiul respectiv!]
۞
Antagonismele enorme au efectul de a le relativiza ,aparent, pe cele mai mici.
۞
Opusul real al antipapismului nu este acela, mecanic, al papismului (ca la Pãr. Hunwicke cel aşa de doct …), ci ecleziologia obiectivã, nepolemicã, netendenţioasã.
۞
Nu mã voi lãsa ĩmpins, situat, mecanic, ĩn colţul opus al ringului ideologic.
۞
Ecleziologia catolicã clasicã a situat mereu autoritatea papalã ĩn dependenţã de Sf. Tradiţie.
۞
Istoria teologiei, istoria Bisericii.
۞
Hunwicke subliniazã demnitatea istoriei liturgice şi doctrinare vestice.
Le trateazã ca pe lucruri sfinte, nu ca pe surogate.
۞
Papa; englezul (fost anglican); Alfons; Bernard; antologia rãsãriteanã;
۞
Existentul ;3—D; real, obiectiv.
۞
Ĩnclinarea creştetului—şi pentru Sf. Iosif, Ioan Botezãtorul, Francesco, Toma, Augustin.
۞
A supralicita.
۞
Relaţia unicã, specialã, privilegiatã (Sf. Toma şi Sf. Domingo; Pãr. Bunge şi Evagrie; Coman şi Sf. Grigore).
۞
Am uitat dezacordul meu cu el, de acum o lunã.
۞
Simpatia anglicanilor pentru ‚ortodocşi’ provine din aceea cã ei se vãd pe ei ĩnşişi ca pe un fel de ‚ortodocşi’ ai Vestului, ‚ortodocşi’ de rit latin; precedentul rãsãritean ĩi legitimeazã.
Sau, cu alte cuvinte, le aratã cã poţi fi schismatic menţinând ortodoxia doctrinarã—fãrã, adicã, a deveni şi protestant.
۞
Faţa urâtã, slutã, mai rãu decât dizgraţioasã, a localismului. Localismul este derivã. ‚Ortodocşii ‚ au ales sã ignore dimensiunea universalã; reversul este vizibil.
۞
Simţul viu al realitãţilor spirituale aşa cum le sesizeazã vesticii.
۞
De ex., ceea ce scrie Pãr. Hunwicke despre Venantius Fortunatus.
Nu este deajuns ca oamenii sã aibã nişte lucruri sub ochi, ca sã le şi vadã.
۞
Pentru ortodocşi pare sã aibã, ĩn mod stupid, importanţã numai ceea ce—i deosebeşte şi separã ;altfel, un lucru este neinteresant pentru ei—dacã nu serveşte cauza ‚deosebirii’, a izolãrii lor orgolioase.
۞
Absurditatea desãvârşitã a lacunei—ca tocmai un latinist sã nu ştie, sã nu vadã, mãcar, ce ĩnseamnã ....
۞
Mama, stilul, literaturã, lecturi. Studii. La fel: picturã, muzicã .... Englezul. Simţ. Albume. Reticenţe.
Explicabil prin carenţele educaţiei, prin mediul defavorizat cultural.
(La ei, la unii ca ei, este, o fi de ĩnţeles, atâta ştiu,....)
۞
Bigotismul vechi s—a dus; prostia, mereu nouã, a rãmas. Aşadar, era prostie deghizatã ĩn bigotism.
۞
Polemica lor facilã, mioapã, este meschinã, pierde elemente, este pripitã şi izvorâtã din pornire ,din oţãrâre.
۞
Din nou, o opinie de bun simţ pe care circumstanţele o fac sã parã senzaţionalã: Pãr. Hunwicke despre holodomor, holocaustul ucrainian.
۞
Ceea ce sicofantul Ware [nici de aceastã datã] nu pricepe este cã viziunea, apariţia a fost aprobatã de Bisericã fiindcã şi ĩntrucât spunea acelaşi lucru ca şi dogma Bisericii; şi nu invers. Nu apariţia poate submina dogma pronunţatã de Fer. Pius al IX—lea; ci, invers, apariţia este cea testatã ĩn funcţie de dogmã.
Ware pare a vorbi pentru un soi de harismatism anarhist—care este refugiul celor ca el. Viziunea are nevoie de un criteriu de valabilitate (concordanţa cu ĩnvãţãtura Bisericii; nu invers).
۞
Evitând extremele, deriva, a aduce un element de obiectivitate.
۞
Dezicerea de Baroc—ce stupiditate. O distanţare vremelnicã, o luare de perspectivã era una. Ĩnsã dezicerea abominabilã ....
۞
Mi—a plãcut sã gãsesc numele Pãr. Rahner la Ep. Sigrist (care numai ĩl menţiona ĩn treacãt, fãcea o referire exterioarã, convenţionalã).
۞
Mila acceptatã, mãcar ĩn vis.
۞
Pastoralitatea genereazã oi.

De natura rerum diversarum

Predica despre identitate a pornit de la Evanghelia Ĩnaintemergãtorului Ioan, şi a explorat diferenţa dintre identitate şi rol, identitatea fiind gânditã ca misiune (la Sf. Ioan Botezãtorul, la Sf. Tereza a Pruncului, la Tereza de Calcutta—glas, iubire, creion dumnezeiesc). A nu confunda rolul, ‚locul’ ,cu identitatea/ misiunea.
Anecdota cu tânãrul ţinut cu capul sub apã (ĩl va vedea pe Dumnezeu când ĩl va dori la fel de mult ca pe aer).
Identitatea omului este misiunea (ce—l trimite Dumnezeu sã facã).
۞
Eu nu cred cã De Quincey era mai de acord decât sunt cei de azi cu ‚ideile’ lui Milton, sau cu teologia acestuia, sau cu tot ceea ce este denunţat actualmente.
Ĩnsã la De Quincey exista nesaţul, pofta imensã pentru stil, pentru artã.
Grist, un bãtrân hidos, cu chip de babã, confundã ‘limbajul’ cu ‘stilul’.
۞
Conţinutul literar—hedonic—era prezent ĩn ‚90—‚92.
۞
Autoritatea epistemicã.
۞
O carierã de microbiolog.
۞
Bloguri generaliste, şi cele ‚specializate’ (de ex., istorie romanã).
۞
Redactarea ĩn trepte a dialogurilor.
۞
Blogurile ‚din citate’.
Scuar II. Faze: forumurile; scuarul.
۞
A indica, amuzat, sardonic, nerozii.
۞
Pãrinţii.
Studiu.
Vârsta.
Deprinderi.
Pãr. Blake ,Stahl—rutina, banalul. Nepeiorativ. No. ore.
Kurp, Stahl.
۞
Pentru anglicani, catolicismul nu este ceva ‚dat’, inerţial, ci ceva râvnit, dorit; de aceea ei nu—s gata sã desconsidere ceea ce ‚catolicii’ ‚acceptã’, placid, cã este tern, etc..
۞
Expert de rangul III. Contabil—şef. Hurezeanu despre eşecul strategiilor lui Stolojan.
۞
A se amuza+ sarcastic+ toane+ numai câteva repere, jaloane.
۞
A pune tunul—incoerenţele flagrante.
۞
False analogii, arbitrare, naive.
۞
A ieşi numai cu eseuri.
۞
Humpãcel: ĩi revin comparaţii, etc.. Sugereazã comparaţii, diferenţe, fapte, nu alte evaluãri. Sau ajutã, orienteazã.
۞
Card. Dulles face o remarcã de bun simţ când ĩl considerã pe Pãr. Rahner un teolog de tip sistematic (deşi mi se pare cã acesta ĩnsuşi afirma despre sine contrariul); este teologie sistematicã fãcutã ĩntr—o formã eseisticã, fragmentarã, fundamental nesistematicã.
۞
Fragmente mici, şi ĩntregul, liniile, şi alternarea, echilibrul, variaţia.
۞
Este deja istorie, fapt, dat.
۞
Pãrinţi; cãrţi; genuri; autori; clase; poezie.
Senzaţii; impresii; senzorialul literaturii.
Activ, vârsta.
۞
Ce le lipseşte, ce ignorã ei (Kurp, etc.). Au lacune, ignorã complet literaturi ĩntregi, autori—cheie.
۞
'Reading, he found was like with pain, or a delicate appetite; you minced your way around the outside tasting this dish and that and getting more and more irritable. And nothing suited you, until you had made up your mind to promise yourself you would read every word on every page. Once you got yourself started and into it you weren't irritable any more and it was kind of fun, in a way.’
۞
‚Ĩi sugeţi din putere dlui. Stolojan ...’. [Referitor la funcţiile vicepremierului. La care Diaconescu a avut tresãrirea de rigoare.]
۞
Efectele; ed.; şansã; vârsta, monografii, noul. SF (şase+ antologia+ trad.) &Meredith. Catalogul/ Stahl. Eseuri. Ţel. Cr..
Dozã. A alterna. A varia. Beneficiile.
۞
Izvorul tainic, alimentarea linã, secretul inimii, latura de discreţie.
۞
Atunci când o ţoapã—de fapt, o ţaţã—ĩi acordã lui Demetriescu faptul cã era un ...’ erudit incontestabil’. Ei, da ....
۞
Cele zece cãrţi. Gracq, Gide, Sterne, Eco, Herriot.
Vanitate.
Stahl/ catalogul. A alege.
۞
Nu sunt de acord cu o practicã esteticã a celor douã adevãruri, sau a dublului standard. Cu alte cuvinte, cã ar exista ‚preferinţele’ (particulare/ subiective), de o parte, şi ‚capodoperele’ (insipide), de alta. Gustul trebuie educat, format, dus ĩn direcţia reuşitelor literare, condus spre plãcerea datã de acestea.
۞
Autenticitate. 3—D.
110/an.
Cele zece cãrţi; opt autori (suprapunerea este parţialã); şase autori; liste timpurii; latura Caragiale/ Proust/ Wilde; cele patru cãrţi. Lista ei de plãceri. Aşadar, 4+1+10 cãrţi; 6 cãrţi; 6+4 autori (eliminând repetiţiile de autori).
Dezmorţire.
[MC,... &MP& Eco, ....]

JACQUES BARZUN

A LITTLE MATTER OF SENSE

By JACQUES BARZUN; JACQUES BARZUN'S MOST RECENT BOOK IS ''A WORD OR TWO BEFORE YOU GO.''
Published: June 21, 1987
LEAD: FEW things are more characteristic of the modern mind than to take complication for improvement. We have automatic windows on our cars, which is a convenience; but on a hot day, or in an accident, they cannot be opened unless the engine is running. The paradox of inconvenient convenience repeats in all domains.
FEW things are more characteristic of the modern mind than to take complication for improvement. We have automatic windows on our cars, which is a convenience; but on a hot day, or in an accident, they cannot be opened unless the engine is running. The paradox of inconvenient convenience repeats in all domains. A literary example is the improved criticism of the arts, which has reached the point where it is so expert that it defies common understanding.
Let us look at a brief sampling:
* ''The formal interplay of colors and shapes creates forces of both harmony and tension . . . while the linear design composed of all the edges of tone and color-masses weave [ sic ] a unifying rhythmic network throughout the painting.''
* ''In the final scene the plot finally assumes its status as the crown of an intricate development of poetic resources.''
* ''Control of the subject, coupled with irony, gives astringency to both foreground and background of the emotion.''
* '' [ The hero's ] consciousness grows larger than life, or than death, to show that life itself is large and cannot be detached in the reclusive self, framed in the indefectibility of the portrait, which no longer attests to life, hung up in the closed consciousness.''
These examples come from ordinary sources -a newspaper, a literary journal, a popular encyclopedia, a book for college use. What would a candid judge call this Critics' English? Obscure, to begin with, and pompous besides. And both from a single cause: the incessant use of words in a figurative sense. To read about any of the arts nowadays is to slog through sentences full of tension, rhythm, control; structure, texture,dynamics; restraint, irony, lyricism; icon, epiphany, dimension, distancing, metaphor - above all, metaphor - and hardly any of these used in a literal or technical sense.
As a result, the language of criticism sounds identical with the prose of the advertiser of fashions: vague images create the sense of moving among luxurious things. The word ''metaphor'' itself typifies the loss of meaning. It has been so debased as to qualify even what does not exist. Thus in a recent review of a fine singer whose upper register has faded we are told: ''She turned this to her advantage, using it as a metaphor for the uneasy yearnings of the Mahler songs.'' Elsewhere, as a new book informs us, the word suggests that what we think about may not be the reality: ''What the hunter kills is not the deer but the metaphor of the deer.'' From which it follows, no doubt, that the subsequent chewing of venison is only an allegory of eating dinner.
Actually, metaphor implies a comparison among four terms. If one says ''the ship plows the sea,'' the meaning is that just as the plow in its forward motion divides the soil, so the ship moves and divides the sea. Without four terms, no metaphor. Hence there is no discoverable meaning in praising a sculptor for ''his way with three-dimensional metaphors'' or in saying that in literature the mention of food ''serves up many metaphors.'' Critics whose eye is clearly focused will choose among terms: symbol, emblem, sign, simile, metaphor, comparison, analogy are at hand, all distinct, not synonyms.
With these examples in mind, we may ask why critics, who are certainly educated people of uncommon ability, have adopted this style, this reverse English that destroys integrity and beauty at one stroke. I do not think they have been simply perverse. Rather, they have succumbed to certain widespread social attitudes. If that is so, a critique of their vocabulary points in two directions - on one side toward what everybody now does with language, and on the other toward what everybody thinks criticism is. What are these social attitudes?
First, the cult of creativity. Do something new, original, startling; above all, be yourself and therefore disregard common rules, feel free to violate usage, show off your imagination and your specialty. From this cluster of precepts come the new words and phrases that gain currency in business, government and the professions - orbit, dialogue, parameter, paradigm, quantum jump, interface - and metaphor. Notice that their metaphorical use is their only novelty -new labels stuck on old objects in hopes of exciting fresh interest. A recent news story announced that the removal of a chocolate factory from Belgium to Switzerland was ''the loss of a national icon''; and a book on the Southwest declared that ''man-made is the metaphor most fitting'' for the city of Houston.
We see here - shall I say the interface? - of the idioms of business and of criticism. Both are powered by the rage for figurative language, the compulsion to dress up what is felt as a too commonplace reality. In short, everybody wants to be a poet, not knowing that real poets do not dress up reality but transfix it. When the journalist, the novelist, the critic, the scientist and the stockbroker reject prose for imagery they also give up sense; when the whole world speaks in tropes, readers who care for prose and consecutive thought must seek their pleasure in the early pages of the telephone directory.
Obviously, this urge to poeticize matches the fact that in our present state only two social types, two human endeavors, enjoy any regard: art and science, the poet and the physicist, or their counterparts. Former heroes have vanished - soldier, statesman, divine, inventor, jurist, industrialist are of little account; their very occupation, we think, denies them moral worth and excludes them from the ranks of genius, which is for us the only democratic figure deserving the cult of personality.
The critic, in this situation, instinctively sees a double chance. He naturally identifies himself with the artist; and he soon thinks he is one; and because his task is analytic, he readily begins to talk like a scientist. As we saw, his favorite words have the aura of technicality. Scientism also lurks in his use of the little word as: theater as myth; nature as gesture; costume as sculpture in motion. This play with interchangeables recalls the metaphor habit, but it also smacks of the equations of science - heat as motion, mass as energy -where there is warrant and utility in the substitution.
Shameless manhandling of the vocabulary can also yield a scientific aura. When, in writing of pictures, the critic refers to negative space, or when in dealing with literature he throws in mimesis (because imitation would be too crude), he feels he has gained status in the world. When inspired to go further and erect the theory of a genre or an art with the aid of new Greek names, then he has won his place between Yeats and Einstein. That is how the architecture and planning of cities became Ekistics, and why, just recently, the ''Poetics of Ekphrasis'' have begun to codify ''the literary representation of visual art.'' Ekphrasis is from a Greek verb meaning ''to tell it all,'' so perhaps we should not complain. But we are free to wonder again how these additions to the language would strike a self-respecting reader. I think we would hear a murmur of: ''Pretentiousness. Pedantry.''
In truth, nothing in the nature of criticism justifies these shenanigans. Criticism is not an art; it is not a science; it has no method and no theory. It is a craft with varying maxims and devices; a difficult craft, but always subordinate to the arts. That is why it must vary as they have varied. The critic is properly a servant, of the public and of the artist, both. He removes barriers to understanding and enjoyment, a task that can be performed in many different modes. Or rather, I should say that there are several kinds of criticism but only one mode - the indicative mode. The critic always points, with his finger on the diagnostic spot.
Good criticism is rare and it comes in many shapes, from annotation to dialogue and from poem to epigram, including the essay and the anecdote along the way. We must welcome it and read it in whatever form it takes. The essential is that the critic should speak in what I have termed the indicative mode and should address the common reader.
The high theorists of our day -structuralists, semioticists, deconstructionists, and others -therefore belong to some other guild. For among them, as well as between them and the public, communication is rare. Each practitioner has a vocabulary of his own making and believes it alone capable of producing profound discoveries. Lucid explanation has no place and no merit. The late Roland Barthes expressly disparaged clarity, saying that after Marx and Freud complexity had ruled out the clear and simple. The argument is naive. One could also say that after Pythagoras or after the medieval scholastics, the human mind was doomed to eternal complexity and perplexity.
The argument is also specious, because it assumes that art is a riddle to unravel, like what goes on in the outer reaches of the cosmos. Art is on the contrary something shown - it is by definition exhibitionist, and whatever hides in it is hidden coyly, with the hope of being found, like a small child playing invisible behind a curtain. Even when a work is, as we say, difficult, it is the critic's duty to make the form or meaning clearer, not more opaque.
This once done, it is also the critic's duty to leave the beholder's soul to its adventure, to its enjoyment. It is not the critic's business to disembowel the work by applying to it a doctrine, which leaves the reader feeling that the critic's essay is so complete that viewing the work itself would be at once superfluous and less comprehensive. The critic, we must never forget, is but a handmaid.
Does this mean that the modern critic should abstain from using technical words and from inventing new terms and images? Not at all. To talk about art for the beholder's benefit one must use the technical names of its elements; dozens of such terms have entered the general vocabulary. But the critic's guiding thought should be to use as few as possible, indeed to replace designation by description whenever he can. In discussing the Shakespearean sonnet he need not say ''the couplet ending''; he can say ''the last two lines.'' To avoid the simple and familiar is not only a critical but also a moral fault, as William Hazlitt said of his inferior colleagues: ''A critic's object [ nowadays ] is not to do justice to his author . . . but to do himself homage and to show his acquaintance with all the topics and resources of criticism.''
If a critic is to point unmistakably to a feature of the work, or an idea about art, or a trait in the artist, all his words must be used with technical precision. It is as great a blunder to write metaphor for symbol or tension for conflict as it would be for a physicist to use photon for proton. But current criticism indulges in cliches that blur meanings and deserve the discard. Let us think straight and talk sense: the facade of a building is not a statement; a painting in various shades of one color is not a symphony; a sculptured group does not show any rhythm, which is strictly a division of the passage of time; and if a critic cannot resist the vogue use of strategy, he should not say: ''at this point, the poet's strategy is. . . . ,'' because the words ''at this point'' show that he is dealing with tactics, the strategy applying to the whole poem. And there is no need to call in the military anyway.
When he is literal and therefore exact, the critic finds that for him, as for the historian, the effort to tell the truth makes every word into a technical term. Noun, verb, adjective, and their combinations refer unmistakably to the evidence.
As for adding new terms or inventing images, the critic has the same freedom as any citizen, coupled with the duty to be a critic of his own productions. Any new terms should be few, clear at sight or after a sharp definition, unambiguous, memorable and if possible beautiful. Each of these tests rules out Greek and Latin compounds or precious twists given to words familiar in another sense. Too often the new is an escape from the old difficulty of describing. That is why the critics change adjectives every generation. We now praise with distance, control, irony, and even with literate, which properly means able to read and write. Turn to Fowler on usage and you will find the words in vogue during the first quarter of this century. They include: inevitable, cachet, sympathetic, distinguished, and they seem feeble to us. They were feeble then, as ours will seem shortly, but they were a little less pretentious.
Among latter-day phrases, ''the intentional fallacy'' is a model of what not to do. It would have been so easy to say ''the fallacy of intention;'' and much clearer to make it ''the fallacy of author's intention.'' Another coinage, T. S. Eliot's ''objective correlative,'' sins both by its ugliness and by its pomposity. Eliot evidently did not think of the shorter form correlate, which is a noun as well as a verb; or consider that the simple word object was enough. Had he settled for ''corresponding object,'' he would have impressed on the reader's mind the neglected fact that a poem is an object on the same footing as a painting, a statue or a sonata.
Images and formulas for making or clinching a point cannot be specified in advance. They occur at inspired moments and are best when they cap a demonstration in plain language. Coleridge, who distinguished between the fancy and the imagination, or Oscar Wilde who, in his famous paradox that Nature imitates Art, pointed out that art changes the way we see things, supplied formulas with which we can think and observe better. In a collection of essays just published, Robert Lowell says that he is ''not a practiced critic and has no gift for the authoritative and lucid comment that can make a quotation sail.''
This splendid sentence is another example of the apt critical image and a sign of the very gift he denies having.
No doubt such a thought comes unbidden as the critic writes, but freshness is not enough. The image may seem as brilliant as it is new, but is it solid? Does it work in all the directions suggested by facts? Goethe told his young friend Eckermann that ''architecture is frozen music.'' If Eckermann had had the nerve, he might have asked whether music was to be regarded as melted architecture.
Mentioning Goethe brings up an idea that is always popular with artists and their friends, the idea that those best qualified to be critics are the artists themselves. The notion has an insidious appeal and can arouse heated discussion. I will say only this, that if freely offered, statements by artists about their work or their art are valuable - and dangerous: they can mislead unless interpreted.
It is only during the last 150 years that the public has expected artists, famous or aspiring, to disclose their aims and visions. The periodical press, and especially the newspaper interview, have fostered the obligation for each artist to have ''ideas,'' original and unique to himself. The natural curiosity thus aroused among the public is now a steady appetite: what does Dali think about Dali?
But many artists would rather not talk or write, especially painters and sculptors, and when forced to do so, they say things that are likely to be trivial or foolish. At best, what artists supply is an inkling of their exclusive intent; that is the valuable nugget that criticism can use, as given or with interpretation. As for remarks uttered by artists under the pressure of competition for publicity, they are generally worthless - conventional jargon, echoes of vague ideas in the air: read the catalogue of any one-man show at a leading gallery. WE are thus brought back to our beginning. When critics began to think of themselves as artists, they abdicated their role and corrupted their speech. This in turn corrupted the minds of many artists and much of the public l until it became, as George Orwell said, ''normal to come across long passages [ of art and literary criticism ] which are almost completely lacking in meaning.'' And often the passages on each side of those voids need a translator. This service was once performed in France by a true critic who saw the beginnings of the anarchy I have tried to illustrate. Quoting him by way of conclusion may serve as a pattern for the common reader to follow. The exercise concerns a book about the ''primitive'' painter Rousseau.
''For Rousseau a painting was a primary surface on which he relied physically as a means for the projection of his thought. [ Translation: Rousseau wanted to paint on canvas. ] But his thought consisted exclusively of plastic elements. While structure and composition constituted the base, the pictorial substance was distributed gradually as execution progressed. [ Translation: He painted bit by bit, since one cannot cover the whole canvas at one stroke. ] In his work, what simplicity! Nothing descriptive - only surface relations on the given primary surface. These relations are infinitely varied and, without losing their inherent reality, they can also compete with nature within the limits of the painting. [ Translation: He drew natural objects in two dimensions; or, rather, to avoid tautology: he drew objects. ] Rousseau does not copy the exterior aspect of a tree: he creates an internal rhythmic whole conveying the true, grave expressiveness of the essentials of a tree and its leaves in relation to a forest. . . . But his style was established neither derivatively nor in obedience to fashion. It stemmed from the determination of his whole mind as it incarnated his artistic aspirations. [ Translation: Rousseau painted just as he liked and he liked painting trees. ] ''
Surely the test of a critic is that he does not need another critic to explain him. Language was not invented for monologues, and a critic is the last man who should be caught talking to himself. This essay is based on the keynote address delivered last month at the Ceremonial of the American Academy and Institute of Arts and Letters.