Celibat, cuplu, eshatologie

Celibat, cuplu, eshatologie






Gãsesc la unii apuseni o foarte rudimentarã exaltare a abstinenţei. Ei fac aceasta cu preţul rãstãlmãcirii versetului în care Iisus vesteşte depãşirea funcţiilor fizice în Împãrãţie, rãspunzând astfel unei glume grosolane a saduceilor, care Îl întrebaserã cui îi va ‘reveni’ o nevastã. Astfel, am citit câteva rânduri ale lui Chastek despre ‘teologia trupului’. Acolo se debitau nişte enormitãţi deloc necaracteristice pentru gândirea apuseanã asupra sexualitãţii.
Nu mã recunosc deloc în climatul moral al teoriilor apusene despre celibat.
Eu cred cã iubirea dintre bãrbat şi femeie este de la Dumnezeu. Iisus sugereazã un ‘dincolo’ misterios al împãrtãşirii fizice a acestei iubiri, nu o ‘spiritualitate a castrãrii’. Or, abstinenţa trebuie vãzutã ca un mijloc foarte imperfect de simbolizare a condiţiei eshatologice a fiinţei. Hristos nu revocã chemarea universalã la cuplu; faptul e confirmat de decizia Bisericii de a include cãsãtoria printre Sacramentele ei—adicã cele mai înalte mijloace obiective de comunicare a harului. Iisus indicã spre ‘deplinãtatea cuplului’.
Dumnezeu învaţã cã între bãrbat şi femeie existã o complementaritate unicã. Iubirea cuplului rãmâne cel mai înalt termen de comparaţie pentru iubiri. Newman spunea cã şi—a iubit prietenul ‘ca pe o nevastã’; niciun om sãnãtos nu ar spune cã îşi iubeşte soţia aşa cum îşi iubea Newman prietenul.
Dacã ar exista o ‘chemare universalã la celibat’, aşa cum spune Chastek, atunci Biserica nu ar fi instituit cãsãtoria drept unul dintre Sacramente. Biserica nu poate numi ca mijloc de comunicare a harului ceea ce e mai puţin decât ‘chemarea universalã’; dacã nunta ar contraveni acestei ‘chemãri universale’, Biserica nu ar fi înãlţat—o la rangul unei Taine.
Or, Biserica învaţã cã prin cãsãtorie e comunicat harul Lui Dumnezeu. Ap. Pavel numeşte cãsãtoria o ‘Tainã mare’, un mod major de comunicare a harului. Aşadar, Biserica nu vede în cãsãtorie complacerea într—o condiţie obiectiv inferioarã. Dimpotrivã, ea proclamã cã misterul cãsãtoriei e misterul unirii cu Dumnezeu şi revelarea unei complementaritãţi ascunse.
La autori de felul lui Chastek, eu vãd un puritanism strepezit. Subzistã în teologia apuseanã o înţelegere foarte defectuoasã a cuplului. Lucrurile nu sunt suficient aprofundate.
Iisus îndeamnã la transperenţã, nu la abolire. Interpelat de saducei cu o glumã grosolanã, El le rãspunde cã femeia nu va mai fi a nimãnui, în sensul în care se gândesc saduceii, care vedeau în nevasta respectivã un obiect. Iisus criticã, astfel, opacitatea saduceilor, primitivismul reprezentãrii lor despre cãsãtorie, şi grosolãnia aluziei lor fizice.
Chemarea universalã e aceea la curãţie. Aceasta poate fi realizatã prin viaţa de cuplu sau prin celibat. Biserica nu instituie Sacramente care sã contravinã chemãrii universale. Pe acest pãmânt, cãsãtoria e realitate, iar celibatul e numai semn. A se vedea cã Biserica nu a desemnat celibatul ca Tainã, pe când cãsãtoria, da. Biserica nu a declarat, prin Tainele ei, cã ar vedea în celibat un mijloc instituit de Hristos pentru comunicarea harului. Nu existã un Sacrament al celibatului. Însã apusenii par uneori iresponsabili în aprecierile lor.
În aceastã viaţã, celibatul înseamnã abstinenţã, pe când în cealaltã viaţã, nu; în acest sens, celibatul terestru e numai semn, şi nu realitate, şi anume semn nu al unei abţineri, ci al unei plenitudini încã misterioase. Altfel, eu, ca şi Clément, Merejkovski, Vlachos şi un misionar rus din sc. XIX (care mângâia un soţ vãduv), prefer sã asociez cuplul unui bine intrinsec. Toţi oamenii cu adevãrat morali înţeleg binele cuplului. Celibatul terestru e numai simbolic superior. Se poate vorbi despre o ‘depãşire fãrã anulare’ în Împãrãţie: o desãvârşire în iubire. Celibatul terestru are valoare simbolicã, nu intrinsecã. Din acest punct de vedere, consider cu totul nesatisfãcãtoare prezentarea lui Chastek. Nu cred sã existe o ‘chemare universalã la abţinere’. Maniheismul acesta apusean sunã foarte dezagreabil pentru un rãsãritean ca mine. Biserica apuseanã e o Bisericã dominatã de celibatari, şi în care întreaga instituţie revine celibatarilor. Sexualitatea ţine de necesarul condiţiei terestre; şi, bineînţeles, nu numai ea—ci întreaga ‘împãrţire în cuplu’. În perspectiva rãsãriteanã, centralitatea simbolicã a nunţii din Cana accentueazã latura realã a evenimentului; creştinismul în general vede în cãsãtorie o Tainã, adicã o comunicare a Lui Dumnezeu. ‘Facerea’ spune cã omul e conceput pentru cuplu: ‘bãrbat şi femeie i—a fãcut’. Adicã fiinţa umanã nu e fãcutã ca termen singular, a cãrui reunire ulterioarã ar fi ceva întâmplãtor. Cuplul dã sens existenţei fiinţei umane.
Rãsãritenii sunt ceva mai prudenţi când e vorba despre lauda nemãsuratã a celibatului. Atitudinea generalã e una mai pozitivã şi mai catafaticã, la antipodul zootehnismului apusean. Sigur cã se pot da contraexemple, etc., însã alura generalã a celor douã civilizaţii creştine, vesticã şi rãsãriteanã, aceasta este. Apusenii rãmân tributari prejudecãţilor şi fobiilor augustiniene, laturii temperamentale a învãţãturii marelui Pãrinte bisericesc. Desconsiderarea actului sexual, a vieţii de cuplu, a complementaritãţii masculin—feminin, rãmân racile apusene de sorginte posibil augustinianã (însã şi literatura patristicã greacã cunoaşte astfel de aberaţii: teologia ‘veşmintelor de piele’ şi exagerãrile ascetice ale marilor teologi platonizanţi ai sc. IV). Fapt este cã, în viaţa bisericeascã practicã, Rãsãritul a izbutit, în linii mari, sã cantoneze şi sã izoleze aceastã pornire anti—sexualã, în timp ce în Apus linia s—a rigidizat.
Celibatul e o harismã deosebitã; însã nu e cu nimic superior vocaţiei cuplului (care e o vocaţie a ‘împãrţirii’, a unirii, şi nu a împreunãrii mecanice şi silnice). Eu nu cred în angelismul eshatologizant.
Rãul sexualitãţii e rãul raportãrii greşite la femeie; teama de sexualitate provine din intuirea acestei raportãri nefaste: cei speriaţi simt oarecum cã au o reprezentare falsã a femininului, aşa cã reacţioneazã repudiind unirea cu femeia, comportându—se anti—etiologic.
În concluzie, nu cred deloc în ‘chemarea universalã la celibat’; cred cã una din cãile de realizare a curãţiei este viaţa cuplului, cu nimic inferioarã vieţii de celibat. Vãd în teoriile apusene o pervertire virulentã a noţiunii biblice a cuplului. Chemarea la cuplu este o chemare la sfinţire şi la desãvârşire, nu mai puţin decât chemarea la celibat. Nu cred nici în legalismul care aşeazã ‘instituţionalizarea’ sau ‘oficializarea’ înaintea înţelesului intrinsec al cuplului, fãcându—l sã depindã de acelea. Vocaţia cuplului nu este deloc mai puţin misticã decât aceea a ‘consacrãrii’. Nunta e şi ea ‘consacratã’—ba mai mult, e sãrbãtorirea unui Sacrament, a unei realitãţi sacramentale—ceea ce ‘semnul eshatologic al celibatului’ nu e. Aceasta e şi diferenţa dintre semn şi realitate. Celibatul indicã spre altceva, viitor, care va veni; nunta este o distribuire actualã a harului. Cred cã am argumentat suficient cã nunta îi e superioarã celibatului, în mãsura în care comunicarea obiectivã a harului dumnezeiesc printr—un semn vizibil (Sacramentul) îi e superioarã semnului (vestirea eshatologicã). Şi înţelegerea cãsãtoriei şi a cuplului—nu mai puţin decât eshatologia generalã—cunoaşte o distorsiune gravã în reprezentarea apuseanã. Bineînţeles cã erorile menţionate de mine nu pot fi atribuite tuturor vesticilor, etc.; însã impresia generalã datã de doctrinele lor religioase aceasta este. În realitate, viaţa de cuplu nu e deloc mai puţin ‘consacratã’. Ea corespunde catafatismului religios şi unei interpretãri catafatice; dacã oazele monastice sunt ‘plãmânii’ Bisericii, cuplurile sunt inima.

Maurice Renard, estetician al romanului SF

Maurice Renard, estetician al romanului SF





În urmã cu 101 ani, Renard publica un studiu despre romanul SF, a cãrui genealogie o traseazã prin patru autori: Poe, Villiers, Stevenson şi Wells; rãsunãtoare este tãcerea în privinţa lui Verne (la acest capitol al genealogiei), pe care Maurice Renard nu—l considerã menţionabil nici mãcar cât pe … Flammarion şi About. Se simte antipatia lui faţã de un SF didactic şi educativ, moralizator şi adresat copiilor. Verne este menţionat abia ulterior în eseu, pentru a fi descalificat, împreunã cu Robida; la ambii, Maurice Renard vede numai greşeli, şi niciun merit. Renard era un purist, anti—didactic şi, pe cât se pare, anglofil (cu toate cã greşea grafia prenumelor şi a titlurilor engleze).
Pentru Maurice Renard, Verne nici nu aparţine genealogiei SF—ului, etichetarea lui ca sefist e o neînţelegere. Atât Ion Hobana, cât şi ‘Morgan’ (stripologul şi bedefilul francez) îi iubesc deopotrivã pe Wells şi Verne; nu şi Renard, care resimţea dispreţul stevensonian şi borgesian faţã de placiditatea didacticismului şi a educativului programatic.
Maurice Renard resimţea cã un mare SF ar trebui sã provinã din Villiers, nu din Verne; cã abia Villiers face legãtura cu Poe, şi nu Verne, autoproclamat discipol poesc. Renard gusta caracterul halucinatoriu al SF—ului, şi pe acesta se strãduia sã—l defineascã. Ce au în comun, ca sefişti, Poe, Villiers, Stevenson şi Wells? Tocmai febrilitatea caracterului halucinatoriu al imaginaţiei—caracteristicã sumbrã, la antipodul placiditãţii însorite (care le apãrea altcum vernienilor Tournier şi Gracq).
Maurice Renard vroia un SF halucinatoriu şi înfrigurat, febril, extrem de îngrijit ca logicã.
Din pãcate, SF—ul interbelic n—a mai purces nici din Poe şi Wells, nici din Verne, ci s—a americanizat şi a apucat—o pe cãrãri dupã pãrerea mea greşite. Interbelicii au reinventat SF—ul: şi l-au nãscocit.

Am descoperit literatura lui Maurice Renard într—o varã, la Comãneşti, în bibl. unui chirurg care devora mult SF; în toamna aceluiaşi an, ’91, am cumpãrat o culegere a scrierilor francezului. Mi s—a pãrut mai bun decât Stevenson, Rosny, Wells şi Doyle. Apreciam nebişnuita puritate a elementului fantastic, ca şi verva elementului de febrilitate, de însufleţire a ingeniozitãţii—un mare logician, cu adevãrat, al cãrui stil scânteia de inteligenţã.

Locuinţa unui mozartian

Locuinţa unui mozartian




Ce se înţelege prin pãcate de neiertat, şi prin degradarea ireversibilã a sufletului.
Ideea era cã nu mã voi dezice nici de rãsãritenii antilatini.
Valuta, banii, risipã, mâncarea, cãrţi, ed., tarabe. Savurat; haine; tors; savuroasã: 46; inspiraţia, azi: ca o îngheţatã; azi: la spital, biletul, la web …, vreme. Generozitatea. Apelul.
A precedat, a preexistat.
Apostazia, gândul şi ispita apostaziei. Isihaştii mei.
Un isihast atonit grec, onorând isihasmul slav şi renaşterea isihastã slavã a sc. XVIII. (Pelerinajul sau vizita Mitropolitului Vlachos la locuri paisiene.)
Firea ei, dominabilitatea, circumstanţele, subjugatã timpuriu, şi etnia. O cunoştea pe fata asta de când era aproape o elevã; îi învãţase toate resorturile. Divertisment, pleşcar. Exploatarea. Cã nu are voie sã fie a nimãnui altuia.

Azi, sb., Sf. Grigore Decapolitul şi Proclu.
Eu iau imprecaţiile antilatinilor ca pe o formã a conştiinţei ecleziale.
Zilele Sf. Paisie, Grigore al Tesalonicului, Simeon şi Nicolae, ale lui Cozma, Atanasie (Colivarul) şi a stareţilor de la Optina.
Zilele acestea am vãzut adâncul suferinţei, şi adâncul rãutãţii. Dumnezeu m—a învrednicit sã vãd adâncul animalitãţii. Repezirea celor patru vecini care au cãutat sã îmi punã cãpãstru (‘başii’, azi; vechimea spitalului, tot azi; banii; mârlanca, luni). Dumnezeu mi—a ascuţit privirea.
Banii şi îndemnul.
Ea a suferit, eu m—am desãvârşit şi limpezit, iar ezitarea, irosirea ocaziilor, susceptibilitatea au fost penalizate.

Însã la ortodoxia lui Clément, Gillet, Mitr. Ioan, Ep. Sigrist. Ceea ce nu e o variantã atenuatã sau diluatã.
Dansul. Ce e mai bun. Aspiraţii. Aspiraţii fireşti. Vârful. Nobleţea. Încercat în vãpaie. Muzicã. Cluburi. Operã. Sufocantul.
Rãsãritenii par mai cu picioarele pe pãmânt.
Duhoarea oribilã a nelegiuirii.
Isaac e mai puternic decât un ştab, decât un securist învârtit. La fel cum puterea stareţilor de la Optina, a Sf. Cuv. Paisie şi mijlocirea unchiului meu Partenie Ciopron sunt mai puternice decât ştabii. Ceea ce întrece uneltirile.
Neîntrecuta mãiestrie literarã a nuvelistului Cervantes; GC, aprecieri, clasicistul, VN. Ca renascentist (în sensul renascentismului timpuriu) şi ca italienizant. Defectele trad.; prin ce îi e deficitarã arta, stilul. D. Toma gãsea cã trad. româneascã e proastã; un clasicist spaniol afirma cã şi stilul original e prost. De unde, pãrerea cã ‘Don Quijote’ e o carte prost scrisã. Iar autorul ei, un cârpaci, un cârpaci literar. Alţii gãsesc cã nuvelistul e foarte interesant şi priceput, iar hispanistul Cãlinescu nu prelua şarjele lui Unamuno şi Nabokov referitoare la cârpãceala cervantescã. De aceea, în privinţa artei lui Cervantes aprecierile sunt împãrţite. Arta lui e artã de Renaştere. Impresii despre alte douã scrieri ale lui Cervantes (culegerea de nuvele şi romanul).
Regãsit şi identificat deplin în elementul rãsãritean.
Ce e mai bun: iubirea, dansul. Cuplul; relaţia. Savoare.
Nişte poeţi; Pãr. DS, Sf. Paisie, ceilalţi Pãrinţi (mai ales bizantini şi greci).
Vãruit. Masa. TV. Albituri. Cuier. Cadã. Chiuvetã. Centralã. Zidãria.
A nu se mulţumi cu mai puţin decât se poate.
La Missã, vicarul a predicat mai mult despre scopul regalitãţii Lui Hristos, decât despre conţinutul ei; lecţionarul nu favorizeazã înţelegerea scotistã a regalitãţii. Vicarul a explicat în ce scop e Hristos rege—nu în ce fel. ‘Pentru cã’, nu ‘prin aceea cã’. Exercitarea suveranitãţii Lui Hristos transistoric ar fi fost un subiect preferabil.
Bucuria convieţuirii, a împãrţirii, de a avea pentru cine sã arãţi bine. Ceea ce pune un sens în toate.
Alegerea. Bucuriile. Privirea fetiţei (cu 2 s. înaintea joii …).
Îmi place sã citesc despre operele lui Mozart—articole, lucruri nu prea tehnice, mai degrabã vioaie şi instructive.
Cinema; sãruturi; mare, ora; haine; obez, haine; caleidoscopul; cãrţi, Vest; cuplu, a împãrţi; alegerea, bucurii, lipsa alternativei afective;

Unde sunt adevãratele norme.
Albume.

O casã renovatã

O casã renovatã





Ştia cã eu mã voi mulţumi cu câteva atingeri fugare; cu toate acestea, şase ocazii (banii; luni; joi şi vin.; joi; râsul).
Lãsasem impresia de a fi nezorit şi indecis, plus îmbufnat.
Judecatã fiindcã nu a acţionat pe loc, fãrã ezitare, imediat.
§
Hãrţuirea; simţitul. Plimbarea.
§
Sechele şi cicatrici ale educaţiei.
§
Enorma automulţumire a legalistului şi a rigoristului.
§
Ce e mai bun. Dansul.
§
Zguduire şi iluminare. Turismul şi vestul.
§
‘Tristan …’.
§
Aer de ‘Kir’. Seniorial.
§
Rugãc.. Lit..
§
Ameninţarea cu elevele.
§
Vestul; regimul; generozitatea.
§
Impresia mea fusese cã ‘Fidelio’ e o operã neterminatã, rãmasã la stadiul de uverturã. Sau, cel puţin, cã numai uvertura ei conteazã—sau primeazã. Simfonismul.
§
Operã, cititul. Dansul.
§
Simţind cã eu nu ştiu cum e cu femeile, ce merge, cât merge.
§
Un mare cunoscãtor de Beethoven, Mozart şi Puccini.
§
Cãrţi: vin. (scuarul II, rev.) şi luni.
Tarabe.
§
Osmozã—nedespãrţiţi—muzicã—în doi—a savura—plimbãri—flori—cãrţi—
Pictura—liceul ei—complexarea.
§
Fiinţã de cuplu.
Cultura cuplului şi a împãrţirii.
§
Şovãirea de 6 l..
§
Uşurinţa şi deprinderea pãcatului.
§
Câţi i—au vãzut—o.
§
Pretenţii mici vs. silnicia.
Adulmecarea vulnerabilitãţii.
§
Complacerea ei, tergiversarea, amânarea, lãlãirea, temporizarea.
Cã i—a vãzut—o/ atins—o. Orgasme. Cum se comporta ea, şi ce simţea. A simţi& hãrţuirea.
§
Lãcomie vs. sfialã. El nu s—a sfiit; nu se sfia. Nu era sfios, nici oblic.
§
Îmi spunea mie ceea ce ar fi trebuit sã îi spunã lui.
§
Pe alt canal, nu pe acela al formalitãţii.
§
Supãrarea, ranchiuna, i. sunt false soluţii.
§
Vin.; numãrarea.
§
‘Înãlţarea gândului cãtre’.
§
Mie, retribuţia pentru ticãloşii; ei, disperarea, nesaţul curãţiei.
§
Mie, nici atingerea degetelor. A hãrţui& ‘a simţi’. A simţi: cr..
§
Renaşterea ortodoxiei prin isihasm, în sc. XVIII, în lumea greco—slavã, s—a fãcut sub semnul antilatinismului furibund (Sf. Nicodim, Paisie, Cozma şi Atanasie). Isihaştii şi colivarii, compilatorii şi traducãtorii, etc., erau virulent antilatini. De fapt, antilatinismul era deja, de câteva veacuri, stindardul creştinismului rãsãritean. Isihaştii sc. XVIII erau rãspicat antilatini. Era, în aceasta, o oarecare formã de autodefinire, de definire a identitãţii.
§
Cã a plâns; cã plutea. Cã a transmis.
Etnia ei. Firea, dominabilitatea, lipsa duritãţii. Cã a învãţat—o.
§
Dezvãţul. Deprinderi.
§
Ceea ce poate face Dumnezeu este sã îi convingã de contrariu.
§
Firea, savuros, tors, chipul. Gol. Savurat. Haine. Şicul juvenil.
§
Nici raporturile extrinseci din Islam, nici indistincţia, nediferenţierea din panteism.
§
Pe ce dau banii.
§
Pedeapsa ezitãrii, a tãrãgãnãrii.
§
Ocaziile& cã a transmis& certat cu dragoste.
§
Mãsura împotrivirii dãdea tocmai mãsura intenţiei.
§
Nu mai bine s—ar fi înţeles cu mine, decât cu o întreagã clinicã?
Intenţia, mârşãvia ei, manipularea.
§
Firea mea.
§
Ca sã nu parã disperatã—tocmai fiindcã era.
§
Başii; spitalul; banii.
§
‘Hai sã ne trãim şi noi viaţa.’
§
Când se spune despre creştinism cã este o religie asceticã, aceasta nu înseamnã o religie a privaţiunilor.
§
Lipsa completã de interes faţã de persoana mea (fraţii, familia; masteratul) şi dorinţa de a fi împreunã.
§
Ce sã iubeascã.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Mãcar a lepãda penibilul, surplusul retoric, ridicolul.
§
Silnicia. Abel. Zi şi noapte mã rog Lui Hristos fie sã îi trãsneascã El pentru mine, fie sã îi dea în mâinile mele. Sã îi desfacã aşa ca pe peşti. Sã îi spintece.
Sã le desfacã Dumnezeu maţele ca la peşti. Dacã nu îi voi strivi eu coaiele, i le va strivi cancerul.
§
Japonia. Vestul. Turism.
§
Fumat, familia, operã, cãrţi.
§
Oamenii au mintea lor, nu îşi transferã mintea şi decizia, Bisericii.
§
Descrierea unui ideal, a unei situaţii ideale (şi ipotetice).
§
Hristos nu va avea cruţare; cãci e unul dintre pãcatele despre care VT spune cã sunt de neiertat, cã denotã depravarea ireversibilã a umanului.
§
Oraş; casã; fumat, familia, cãrţi. Muzicã. Dansul.
Haine.
§
Elementul rusesc, înaintea elementului unguresc, ugric.
§
Resortul. Japonia; tehnologia; peisaj. Biletul, Tokyo.
§
Autori citiţi ca la GS.
§
Susceptibilitatea; de douã ori, semnul orei. ‘A simţi’. Hãrţuirea.
§
Înţelegerea, pãtrunderea deosebitã, ‘încredinţarea’ (ceea ce se vede în felul în care îi citeazã CT pe marii scolastici). Înţelegerea e o satisfacţie cognitivã, altceva decât interpretarea formal corectã.
§
Insaţiabil. Matricial. ’91. 46. Fustã. Cãmãşuţã.
§
Realul e mai interesant decât imaginarul.
§
Aprilie şi mai le—am irosit; iunie a fost blocat. Iulie— ½ sept.. Tel.. Lunea. Cele trei ocazii (frica, paralizat; luni, apoi râsul). Licãriri.
§
Estetizarea. Mâncarea. Aspiraţii—şi rãspunsul la aspiraţii. Ocaziile.
Cauza temporizãrii, a tãrãgãnãrii—de vreme ce, pe de altã parte, ….
Se gândise cã voi afla, cã mi se va spune de cãtre alţii, cã se va bârfi.
A dezarma.
§
Din obiect, fiinţã.
§
Cã a vrut, cã a încercat, cã intenţionase, însã eu eram susceptibil.
§
Cã a încercat; alte trei ocazii, râsul. Ocazii, susceptibilitatea. Cf. ieri, indicaţia, tâlcul. Fusta; vremea. Sensul unei alegeri, noima ei; balanţa. Ieri, paşii (curãţia; ‘başii’; banii, îndemnul, oferta; salutat, la Missã). Azi, a doua hainã; blonda şic. Blândeţea ei; firea ei, dominabilitatea. Resorturile ştiute. Punerea în temã: schiţatã. Nevoia de ocrotire.
Noul. Obez, casã, falus; Mama; lecturi; haine. Obez.
2 x orã; false oprelişti. Lecturi. Poezia. Analize. Cãrţi savante. Religiologie. Ca hispanicul. Subiecte.
§
Se certau. Era plânsã. De ce mai era cu el, dacã nu ca s—o facã, s—o facã din nou? În ce scop? Cu care alt scop?
§
Datul de speranţe. Tehnica temporizãrii. Alternativa, eu, nivel. Imediatul, lipsa promptitudinii, amânarea.
§
Haine. Obez. Tactica. Mai puţin durã, şi supusã, curbatã, sfioasã. Sechelele, cicatricile. Glumele (prostituata convertitã). Copil (vârsta; radiaţiile; salariul; taxe).
§
Dacã m—ar fi iubit, dacã i—ar fi pãsat de mine, ar fi plecat mult mai devreme.
Prostituata; ce îi face; salutat, ieri.
§
Alegerea; balanţa; dragostea, îmbrãţişarea, cãmãşuţa.
§
Mã reîntâlnise, şi totuşi continua sã iasã cu el. M—a lãsat şi m—a fãcut mereu sã sper; cu toate cã ocazii au existat, şi chiar o dezvãluire oblicã.
Absent din drama vieţii mele.
§
Impulsul de a o umili. Subzistã pornirea, impulsul de a o umili, înjosi, de a îi vorbi dispreţuitor.
§
Bancul spus de ea.
§
Simt ceva necurat în impulsul de a o umili, de a o jigni.
§
Numai cine a dus viaţa ei sã o judece.
§
Oferta o interesa (de asta m—a şi reîntâlnit), nu şi persoana—nu şi persoana mea.
Lit.. Privirea dureroasã (hiatul). Tel. nefast. Teroarea mea. Bancul ei.
§
Am încredere în reputata preferinţã a Lui Dumnezeu pentru mijloacele neînsemnate, banale.
§
Stricteţe în privinţa normei, înţelegere în privinţa circumstanţelor.
§
Nevoia lor de a fi ocrotite mã mişcã pânã la lacrimi.
Ce am înţeles ieri şi sb..
Cavaleria, chivãra, vechea chivãrã, mesajul transmis de spaniol, în ajunul luminii.
§
În mizerie, delãsare şi apatie.
Descurajarea.
§
O persoanã trãitã în mediul ei, curvitã, deprinsã, obişnuitã cu asemenea lucruri, nu mã poate decât dispreţui.
§
A pedepsi vs. a ajuta. A chinui vs. a fortifica.
§
Nu era deajuns cã fetiţa nu are tatã—trebuia sã aibã şi o mamã cu o asemenea reputaţie.
§
Japonia& studiile fetiţei.
§
Smerirea cu surplus.
La bãtaia de joc care a fost viaţa mea, ….
Rapiditatea.
§
Penibil. Grotesc. Paşaport, taxe. Niciun sentiment. Înduioşare. Muzica anilor ’80, şi pula anilor ’50.
Bãtaia de joc; rapiditatea; compararea; tranzacţia, cãlcâiul, sfruntarea, Vestul, studii.

http://www.archive.org/details/DiaryofaNudist
http://www.archive.org/details/TheTerror_96
http://www.archive.org/details/TheCaseOfTheScreamingBishop
http://www.archive.org/details/SirArthurConanDoyleSpeaks_272
http://www.archive.org/details/TheBlondeCaptive
http://www.archive.org/details/TheNakedHills
http://www.archive.org/details/ScottoftheAntarctic
http://www.archive.org/details/BlackCobra
http://www.archive.org/details/HighLonesome
http://www.archive.org/details/Metropolis1925-LongerVersion
http://www.archive.org/details/TheYesterdayMachine1963
http://www.archive.org/details/TheAlphaIncident1978
http://www.archive.org/details/MurderOnFlight502
http://www.archive.org/details/Blackmail1929

Luni, Sf. Paisie. Succesiune de sãrbãtori importante (ieri, Sf. Grigore al Tesalonicului; azi, Sf. Paisie).

Marţi, în coşmarul de la cabinet, realizez câtã putere am eu asupra E., cât de enervatã şi pornitã e negociatoarea ei, şi cã E. nu e propria sa negociatoare, ci e reprezentatã. Însã E. a aşteptat—o, pentru a—i primi ordinul.
Atât îndemnul la ‘blestemarea Papei’, citat undeva, cât şi reticenţele Pãr. Stãniloae, mã îndepãrtaserã de Sf. Paisie.

La trei zile dupã întâlnirea de pe stradã, javra bãtrânã apãruse în cabinet.

Sf. Grigore, care ai cuvântat despre tainele dumnezeieşti. Sfinte, care te—ai învrednicit de adâncurile bunãtãţii dumnezeieşti.
Ierarhii şi scandalagiii.

46. Momente de intimitate fizicã şi moralã, de comuniune inegalabilã.

Propagandiştii ateismului îl considerã pe Loisy un compilator, un mãrginit şi, uneori/ câteodatã, un scriitor prost, defectuos—un soi de cârpaci savant. Nu e considerat mai mult decât un compilator; e etichetat ca un compilator mãrginit şi cam obtuz, a cãrui calitate literarã fluctueazã. Ca savant propriu—zis, e considerat ca ‘pe jumãtate de duzinã’.
§
Se culeg roadele glumelor: neîncrederea şi ezitarea.
§
E foarte uşor sã fii stãpân pe situaţie, când tu alegi mereu termenii şi condiţiile. Când tu impui regulile.
§
Irealizabilul.
Am încetat de mult sã mai cred în realizabilitate.
§
Nu suntem pe aceeaşi lungime de undã, nu gândim în termeni similari, sau mãcar aproximativ similari.
§
Vrea sã se împace exact când m—a adus în punctul de a nu mai vrea eu împãcarea; aşa a fost şi luni, şi joi.
Irealizabilul.
Cerc vicios. Mereu mai jos.
§
Amestec de laşitate şi cruzime.
Curaj nu are, iar nevoii de a tortura nu îi poate rezista.
§
Semn rãu; lupul; glume şi decont; grotescul. Folosirea şi a ultimului cartuş.
§
Dacã ea considerã cã din partea ei ar fi o umilire, înseamnã cã şi din partea mea tot o umilire o considerã.
§
Din grija de a departaja esenţialul, creştinismul apusean transformã prea multe lucruri în secundare şi accesorii. Esenţializarea aceasta antreneazã şi o bagatelizare a ceea ce e perceput, prin opoziţie, ca secundar. Esenţialul e privit ca minimul comun abstract. De unde, o universalizare care înseamnã abstractizare şi depeizare. O universalizare care nu e prea bunã. Un principiu de uscãciune şi de dezempirizare. Dacã istoricitatea ia, la rãsãriteni, şi forma minciunii, la apuseni prevaleazã anistorizarea. Rãsãritenii falsificã istoria, ornând—o; apusenii o aplatizeazã. Succesul lor în istorie înseamnã şi o banalizare a istoricitãţii. Triumful lor e pe un teren fals, pe o noţiune amorfã a istoriei. Între abordarea hieraticã şi aceea pragmaticã a istoriei, cred cã întâia e mai aproape de viziunea biblicã.
§
Ajutorul. Cinstitorii.
§
Haine, ras, miros, gurã.
§
Este sfinţenia compatibilã cu un îndemn la ‘blestemarea Papei’?
§
Un mare filocalic, sau neptic.
§
Fragmentarea şi fãrâmiţarea devoţiunilor.
§
Palamismul rusesc. Substratul palamist rusesc. Optina şi Athos. Ce mai cãutau ruşii la Athos, când aveau Optina şi paisianismul.
§
Rugãciunea neîncetatã cãtre stareţii Optinei, Paisie şi Grigore, Nicolae, Simeon, Cozma şi Atanasie (‘Colivarul’).
§
‘—Fiule.’
Sfinţii stareţi de la Optina sunt de partea mea, şi n—or sã mã lase nici de data asta.
Cinstitor& pelerinaj întreit (Optina, Tesalonic, Paisie).
Ei mã considerã drept unul de—al lor.
§
Dumnezei prin har şi prin adopţiune—nu prin fire.
§
Splendoarea unei armate orientale triumfãtoare.
§
Adâncurile bunãtãţii.
§
Calitãţile pe care le am eu nu se obţin la salã.
§
Cavaleria. Chivãra. De ce îl iubim pe Quijote. Fiindcã nu e bosumflat, morocãnos.
§
Ca sã fie sigurã cã nu am sã mã sfiesc şi am sã iau din plin ceea ce mi se cuvine.
§
Femeile iau bãrbatul ca pe un dat, ca pe cineva de iubit. Adevãratele lor criterii.

‘Romanul Ferrarei’. Iluziile estetismului

‘Romanul Ferrarei’. Iluziile estetismului





Existã ceva care impresioneazã în întreprinderea narativã a lui Bassani: independenţa şi puritatea ei, şi, deasemeni, cãutarea neabãtutã a frumuseţii. Cu ce rezultate, vom discuta mai pe larg în cele ce urmeazã.
‘Romanul Ferrarei’ reprezintã integrala creaţiei narative a lui Bassani; ea relevã, a posteriori, unitatea profundã a creaţiilor epice ale acestui prozator.
Subsumabilã formulei narative a realismului amar al vieţii de provincie, fresca prozatorului italian Giorgio Bassani provine din cele mai bune tradiţii ale realismului continental: acela autohton şi acela francez, în care forma cronicii oferã un instrument de stilizare adecvatã. Amãrãciunea şi substanţa lipsei de orizont a provincialitãţii, mizeria existenţelor întunecate de restrişte, impresia de tristeţe pãtrunzãtoare şi ‘perspicacitatea tristeţii şi a eşecului’ dau nota dominantã a mãnunchiului acestuia de povestiri reunite a posteriori ca summã a vieţii unui oraş. Evreitatatea, asumatã şi tematizatã, nu l—a ghettoizat, artistic sau altminteri, pe Bassani; iar dacã am vrea sã depistãm caracteristica evreiascã a scrisului sãu, ea ar putea consta tocmai în nostalgia domoalã, în melancolia liniştitã şi adâncã (însã aceleaşi trãsãturi, regãsite la Sadoveanu, nu fac din acesta un evreu). Evreitatea lui Bassani nu a devenit niciodatã ‘evreism’.
Provincialitatea ca determinare socialã negativã a umanului a devenit o preocupare a realismului în sc. XIX. Dacã metropola striveşte sau potenţeazã, oraşul de provincie, ‘târgul’, sufocã lent, erodeazã şi denatureazã, distruge inexorabil.
Naraţiunile lui Bassani sunt scrieri ale unui temperament, determinate de caracteristica temperamentalã a scriitorului acestuia enigmatic şi insolit. Filtrarea temperamentalã e puternicã, cam ca la Sadoveanu.

Se resimte faptul cã realismul programatic are nevoie de o justificare general—umanã alta decât reprezentarea însãşi, alta decât calitatea intrinsecã a reprezentãrii; şi poate cã niciun mare realist, niciodatã, nu s—a mulţumit cu pura valoare de reprezentare a creaţiei sale, ci i—a juxtapus sau subsumat ‘şi altceva’ (critica socialã, intenţia satirei, valorile muzical—picturale ale lui Stendhal, substraturile filozofic—magice ale lui Balzac, ambiţia ‘ştiinţificã’ a francezilor de la Balzac şi Flaubert la Zola şi Proust), dincolo de absoluta neutralitate a impersonalizãrii. Realismul trebuie sã mai fie ‘şi altceva’. Neutralitatea reprezentãrii impasibile nu poate fi ţelul ultim al artei. Cu alte cuvinte, realismului îi este juxtapusã o ambiţie alta decât aceea realistã: esteticã, filozoficã sau ştiinţificã.
Privitã ca termen ultim, creativitatea artisticã le apare unora drept desãvârşirea umanului, drept acces la desãvârşire şi la decondiţionare—formã de mântuire laicã, imanentã şi secularistã, în care elucidarea artisticã opereazã asupra omenescului o transformare eliberatoare—ţel intenţionat sau declarat. Acest rezultat este mai degrabã resimţit, decât definit; nu s—ar putea spune în ce fel mântuieşte arta, ci numai cã la asta serveşte, la asta se ajunge.

Impresii dintr—o laicitate rãsãriteanã

Impresii dintr—o laicitate rãsãriteanã






Pontul era cã ea nu va începe sã se uite la alţii decât atunci când, şi dacã, mã voi sãtura eu de ea, adicã de asta se uitã femeile la alţii, cautã în altã parte ceea ce nu mai primesc. Cã numai femeile neglijate şi neiubite înşealã. Mi—a sugerat cã ea nu m—ar înşela decât dacã eu aş neglija—o. Femeile cautã la alţii ceea ce nu mai primesc de la soţ. ‘Datoria’ umileşte; singurã pasiunea încântã.

Trei paşi: profesiunea de credinţã anti—rusã; paisianismul, revocarea mai vechii antipatii şi prejudecãţi, a animozitãţii (scuarul şi preotul; P.); stareţii; ed.; azi: ed.. Opţiunea, azi, pentru o ortodoxie greco—rusã, nu dualã, ci completã.
[Alesesem deja destule cãrţi de ruşi: triadologia parizianului, romancierul odinioarã repudiat şi desconsiderat ca un neopãgân şi antiascetic.]
Dezechilibrarea. Elementul bizantin—grecesc sã constea tocmai în echilibru.
Nu aleg una împotriva alteia: ci, ca Gillet, Clément, Ware, Egger, Sigrist şi patrologul Gilbert, aleg pozitivitatea. De aceea, mã şi consider rãsãritean, nu schismatic; iar slavitatea pronunţatã, adâncã, nu exclude catolicismul—dupã cum o aratã istoria. Chipul (sub care …).
Paisianismul privit ca renaştere, reluare, confirmare şi evoluţie a palamismului.
Sunt fireşti reticenţele faţã de excese.
Ep. Sigrist ia ceea ce e pozitiv în slavofilism.
În creştinism, prevestirea morţii e prevestirea învierii.
Dans, picnicuri, tenis, turism, excursii, Vestul.
Dumnezeu a rãspuns rugãciunilor mele, cu iubirea ei. Vârsta, ≠. Graviditatea.

Un cosmopolit ca Ep. Sigrist gãseşte ceva pozitiv la slavofili. Pentru mine concluzia este cã, dacã aceastã minte moderatã şi echilibratã gãseşte ceva de apreciat la slavofili, înseamnã cã, în mod obiectiv, nearbitrar, chiar existã un substrat de pozitivitate cognitivã, un avans ideatic, ceva utilizabil pentru cogniţie, elemente valoroase pentru gândire, ceva independent, ireductibil la verbiajul naţionalist. Slavofilia gustatã de cãtre Ep. Sigrist nu poate sã fie aceea a xenofobiei şi a politicii expansioniste. Înseamnã cã gãsea el altceva la acei vechi teologi ruşi de acum 1 ½ veacuri. În acest fel, cosmopolitismul întâlneşte gândirea religioasã de anvergurã. Dominanta atitudinii intelectual—spirituale a Ep. Sigrist este fineţea. Fineţea îi determinã şi gustul proununţat arãtat pentru gnosticismul rusesc, pentru arabescurile gnosticismului speculativ rusesc.
Cine m—a învãţat panicat, prãpãstios.
Substratul: iubirea/ cuplul/ dedicarea, meseria, literatura şi lectura. Haine, miros, formã, tors, turism, gurã,
E, într—adevãr, esenţial sã nu îi repudiem pe cei ca Sfinţii Fotie, Marcu, Paisie, Cozma şi Atanasie, pe înaintaşii noştri anti—latini: cãci nu asta e ceea ce cãutãm la ei mai întâi. Vrem spiritualitatea lor, care nu e una a urii, şi doctrina lor. Istoria dezacordurilor şi a faliei dintre cele douã conglomerate ale creştinãtãţii vestice (adicã latinã şi bizantinã).
Iubirea femininã, ca humusul.
Nu existã nimic în natura umanã care sã fie lãsat înafara harului dumnezeiesc, spune Sf. Simeon. Nimic, şi nicio parte nu rãmâne înafara harului dumnezeiesc. Harul, sau relaţia sfinţitoare cu Dumnezeu. Murdãria spiritualismului. Spiritualismul e un nãrav al minţilor murdare. Murdarã e pudibonderia, pudoarea derapatã.
Polemica anti—latinã (Nichita, Grigore, Marcu, Paisie) vine din isihasm şi din tradiţia Sf. Simeon (cu toate vicisitudinile situãrilor personale ale unui polemist sau ale altuia). Cu alte cuvinte, mulţi dintre marii isihaşti au fost anti—latini, câteodatã fervenţi.
Iubirea femininã, ca substrat nutritiv al existenţei masculine.

Dum., în calendarul rãsãritean, Sf. Grigore al Tesalonicului (care a trecut la Domnul în urmã cu vreo 6 ½ veacuri).
Cumpãtarea purificã trupul, cititul curãţã intelectul, iubirea înalţã inima (dupã aforismul Avvei Longin).
Trãiri mistice la ascultarea muzicii mi—au dat numai Beethoven şi Puccini: întâiul, cu nişte melodii ascultate la 27 de ani; al doilea, cu o operã ascultatã la 31 de ani. Interesul pentru italian mi l—a deşteptat o bãbãtie americanã ciufutã, sucitã.
Dumnezeu nu lasã chiar nimic înafara harului Sãu, afirmã Sf. Simeon. Harul dumnezeiesc include şi integreazã totul, poate pãtrunde orice. Tot ceea ce e creat, e divinizabil, e ‘bun’, adicã îndumnezeibil. Nimic din ce—a creat Dumnezeu nu e de neîndumnezeit, nu e în mod natural refractar la divinizare.
Prânz, înaintea cumpãtãrii (ocazia e triplã: torsul, praznicul, postul), cu pilaf cu ciuperci, un pui prãjit, sarmale, cola şi fumat.
Lecturi, îmbrãcat bine, subţierea, cuplul, noul—ras, etc..
Numesc misticã sapiditatea vieţii, înfrigurarea caracteristicã a experienţei fireşti trãite cu normalitate, gustarea prelungã a viului.

Teza palamismului Pãr. Bulgakov este interesantã—numai dacã nu s—ar referi la un palamism sui generis, ci relaţia e documentatã. Afirmarea palamismului existã şi la Clément, şi la Patr. Bartolomeu.

Sf. Atanasie era cu şapte—opt ani mai tânãr decât Sf. Cozma, care l—a precedat la Rai cu 34 de ani; iar acesta din urmã a fost canonizat în timpul patriarhatului lui Atenagora, la începutul anilor ’60. Cu aceşti doi sfinţi suntem în inima renaşterii ortodoxiei greceşti.
Dacã i—am acceptat pe pionierii credinţei şi ai spiritualitãţii ortodoxe (fie şi dinspre stânga teologicã, sau gruparea ecumenistã), le—am acceptat şi polemica, pornirea, antilatinismul acerb. Sau, oricum, nu le mai privesc ca descalificante. În har.
§
Azi am rãsturnat vraful de haine frumoase.
§
Aer de mahalagioaicã.
§
A juca; condiţii; jucat; condiţii. Bãrbat, indiciu. Douã glume, 5 ½ ore. 5 z. (vin.—azi). Schimbarea. Legea islamicã. Cum e îmbrãcatã. Irakianul, dorul.
§
Dezabstractizarea, dezintelectualizarea.
§
Licãrirea. Silueta.
§
Confruntare inechitabilã.
§
Monofiziţii egipteni s—au comportat faţã de bizantini aşa cum aveau sã se comporte aceştia faţã de latini. Deasemeni, Antim al Ierusalimului. Cozile de topor ale civilizaţiei creştine. Tradiţia rãsãriteanã de pactizare cu musulmanii. Mereu au preferat înţelegerea cu musulmanii, aceleia cu cei mai de la apus de ei. Semiluna a fost preferatã Constantinopolului, apoi şi Romei. În Islam, ei gãseau adevãratul substrat estic. De aceea, soluţia musulmanã pãrea mai satisfãcãtoare. Dominaţia Islamului a fost preferatã acelora ale Bizanţului sau Romei celei vechi. Colaboraţionismul rãsãritean: egiptenii, apoi Sf. Grigore al Tesalonicului, apoi clericii de pe pragul turcirii Bizanţului—cei care salutau robirea; apoi, aceia ca Patriarhul ierusalimitan. Detestarea metropolei ortodoxe (la început, Bizanţul calcedonian, apoi, Roma filioquistã) a mers mânã în mânã cu simpatia pentru musulmani.
§
Istoria atonitismului începe spre sf. sc. VII.
§
Oamenii cred, din fericire, mai mult în instincte decât în cuvinte.
§
Dezbrãcarea. Sânii. ‘Doar atât’. ‘Pânã la sâni’. Scrierea; vioiciunea simpaticã.
§
Un studiu despre Sf. Maxim şi unul despre Sf. Ioan Damaschin.
§
Accentuarea palamismului, a doctrinei distincţiei reale: Patr. ecumenic. Afectuos: paisianismul şi palamismul.
§
De ce credeam eu cã depinde.
§
Partenerã& mai blând& râsete.
§
A cinsti.
§
Descins din nori, sau ca dintr—o bulã de cristal.
§
Vreau ortodoxie, cu ecumenism. Moderaţie, cumpãtare. Dezechilibre.
§
Femeile iubesc pe cine le iubeşte, pe cel care le iubeşte.
§
Ocazia de pãcat e şi ocazia de virtute.
§
Numerotarea la patriarhi. Constantinopolitanii inoveazã, nu par sã ţinã la ….
§
A cuceri. Turism. Flori. Gurã. Miros. Axile. Ras.
§
Nu tratative şi negocieri. Cu excluderea teologilor. A mã ruga Patr.. Patriarhii, oameni practici.
§
Cei care îşi dau drept chip, o maşinã.
§
Obrazul uman.
§
Teologia obrazului uman.
§
Cui mã rog: Patr. aromân, vârstnic; unchiului meu, şi stareţilor ruşi isihaşti. O teologie a chipului.
§
Ticurile. Zvâcniri.
§
Înştiinţat& a primi& rãsplãtit.
§
Iubirea rezultatã din cãsniciile de pe vremuri, aranjate.
§
Gândurile unei femei.
§
Pusã pe gânduri.
§
Ca bãrbat.
Muiere.
§
Filme: contrastul; sau tiparul.
Athonitism; azi; cãrţi: azi; iluminarea; ocazia, liber, harul.
§
Ca sã fiu decrispat& atonitism& liber& descusut& neutralitatea amuzatã şi prefãcutã.
§
Autenticitatea. Autenticitatea unei experienţe.
Rodul rugãc.. Vremea. Favorabilul. Scuarul II.
§
Impresii (literare), analize filozofice. Ceea ce ofer, şi ceea ce îmi rezerv.
§
În confuzie, rãmâne nãdejdea în Dumnezeu.
§
Paisianismul nu e ceva de dispreţuit.
§
Flori; lecturi şi scuarul II: la ea; umanul; dedicarea; a fi siamezi.
§
Cervantes: ed..
§
Nesuferit şi crispat şi îmbufnat şi oţãrât, indignat, furios şi antipatic.
§
Nu se reduce totul la a ne culca şi la a nu o bate.
§
Femeile sã nu ştie ce e bun?
§
Ce e mai bun.
Dans.
Picnicuri. Sportuleţ.
§
Mutual.
Rossini, Wagner, Beyle şi JG—notaţii despre muzica de operã.
§
Occidentul pare sã nu fi înţeles nimic din lupta rãsãriteanã pentru icoane.
§
Simţirea conjugalã.
§
Cine v—a spus cã lucrurile acestea sunt înafara mântuirii?
Patr. Atenagora predica nelimitarea, neconstrângerea, lipsa silirii.
§
Pentru cã atunci nevoia, dependenţa, bizuirea şi mutualitatea se pot exprima pe deplin.
§
Neajungerea la cicatrici şi sechele.
§
Formalism la mine, şi seriozitate moralã/ responsabilitate, la ei.
§
Firescul cu care ecumeniştii schismatici integreazã tradiţia isihastã, inclusiv pe reprezentanţii sau exponenţii anti—latinismului celui mai fanatizat.
§
Anticii, cartea despre Seneca, SF—ul.
§
Isihasmul a ajuns sã fie identificat cu anti—latinismul, cu cauza anti—romanã.
§
A arãta cã apreciez.
§
Ca substrat.
§
Gândul la mişcarea, la tendinţa aceea de puişor orb.
§
A nu arãta desconsiderare.
§
Modernitatea postbelicã (sau postmodernitatea) a adus neîncrederea faţã de generalizãri, faţã de etichetãri, de aprecierile generice. Refuzul pitorescului generalizãrilor.
§
Simplitatea şi unitatea, cu bonomia aferente.
§
Conţinut şi expresie. Expresia corespunde substanţei lãuntrice, nu se poate trişa. Trebuie schimbatã nu expresia, ci direct substanţa.
§
Minciuni şi calomnii.
§
Sperios şi vulnerabil.
§
Puterea curãţitoare. Misionarul belgian, viziunea Avvei rãsãritean (întâmpinarea).
§
Simţul artistic al ruşilor i—a ghidat bine. Impozantul ritual.
§
M—a dezgustat perspicacitatea parşivã cu care ei adulmecã o femeie lipsitã de apãrare. Perspicacitate nefastã, care adulmecã victima. Care se desfatã deja cu lipsa de apãrare.
§
Tarabe, Gamow, Cervantes: ed..

Acasã

Acasã




Dumnezeu nu a vrut ca focul iubirii sã ni—l petrecem împreunã.
Instinctualã în mod prozaic.
Gândul cã e epilatã, şi acela cã e înjositã de moşneag şi datã şi altora. Pare o femeie care sã guste dominarea şi umilirea.
Abia seara înţeleg ce era cu transmiterea mesajului şi cu luarea de prost.

Paradoxul. Însã, din moment ce nu vroia ca eu sã îi vãd, eu sunt acela vizat; pe de altã parte, ea pe el îl înşealã cu mine.
Cã par stressat.
Dumnezeu a vrut sã mi—i arate ciondãnindu—se.
Pe mine Mitr. Ioan m—a îndrumat cãtre şi m—a hotãrât pentru monopatrismul strict. Nu ştiu dacã Mitr. Ioan este un fotian, dacã argumenteazã, în triadologie, ca Sf. Fotie cel Mare.
Îi plac javrele care o iau tare.
Am experimentat comuniunea sfinţilor: stareţii sfinţi de la Optina—Ambrozie, Leonid şi Macarie—şi carmelita Thérèse.

Francheţi neavenite.
Analogia cu aşteptarea de cãtre Hristos.
La Missa de searã, paróhul a predicat despre semnificaţia cazuisticii prezentate de saducei: ei priveau femeia ca pe un obiect, ca pe o posesiune, ca pe o proprietate—FIINDCÃ NU CREDEAU ÎN ÎNVIEREA TRUPURILOR. Cine nu crede în învierea trupurilor, bagatelizeazã semnificaţia fundamentalã a persoanei umane, trateazã omul ca pe un produs, ca pe un obiect—reificã omul. Acesta e, spune paróhul, tâlcul discuţiei—şi de aceea Sf. Luca începe relatarea prin a menţiona cã saduceii nu credeau în învierea trupurilor. În legãturã cu esenţialitatea învierii, paróhul l—a citat pe Sf. Pavel. Dacã ar fi crezut în învierea trupurilor, saduceii nu L—ar fi întrebat pe Iisus ceea ce L—au întrebat. Întrebarea lor e consecinţa erorii lor. Necrezând în înviere, ei ajung sã trateze persoana ca pe un obiect.
‘Cheia şi lãcata’; îndrãgostit; pãrinţii mei; piţipoanca; fetişoarã; verighetã. Piţipoancã; îndrãgostit; pariul; asemãnarea; ’71; profilul; delicãţicã; ruşii; partenerã, fetiţa, fetişoarã, o fatã; gelozia; asistentã, piţipoancã, fetişoarã; moment; hotãrât. Ruşii.

Catolicismul e un set de afirmaţii doctrinare, ortodoxia este o spiritualitate plus un corpus doctrinar, un întreg binar, duhovnicesc—teologic. Catolicismul, reducţionist în ochii unora, esenţialist în ochii altora, se mãrgineşte la a propune un set de afirmaţii sine qua non, lãsând în rest frâu liber şi la latitudinea şcolilor. Ortodoxia are o viziunea mai organicã a adevãrului. Nu e o toacã, ci o simfonie. Ortodoxia (şi folosesc cuvântul ca prescurtare pentru ‘atitudinea rãsãriteanã’, înafara sau în comuniunea Romei) priveşte adevãrul ca pe un tot organic, nu ca pe o sumã de enunţuri teoretice, abstracte (un ‘catehism’). Prin comparaţie, catolicismul aratã reducţionist şi simplist. Rolul pe care îl are ortodoxia ca întreg îl au, în catolicism, şcolile, tomismul, scotismul, etc., cu deosebirea cã fragmentarea face ca niciuna din aceste versiuni sã nu întruneascã amploarea organicã pe care o are creştinismul rãsãritean nediluat.
Paróhul aprecia ieri, la Missa de searã, cã întrebarea saduceilor adresatã Lui Iisus provenea din neacceptarea de cãtre ei a învierii trupurilor. Azi, la clinicã, am avut ocazia de a rosti versetul paulin (‘Dacã Iisus nu a înviat din morţi, zadarnicã este predica noastrã’).
Grãdinã, badminton, pizza, cinema, masaj, muzicã, teatru, magazine, concerte, cofetãrie. Dedicarea. Costum. Miros. Ras. Sãrutãri; plimbãri. Flori. Picnicuri. Dans. Slavofilii—citiţi ca la Ep. Sigrist (Icã denunţa parţialitatea lui GF, iar VL e privit ca legatarul polemicii lor—aşadar, ambii neopatristicieni provin din slavofilism). Teologii neopatristicieni ruşi au moştenit polemica anti—occidentalã slavofilã. Flori, plimbare, Grãdina, dulciuri.

Bebeluş. Bãrbat& atuuri& ca bãrbat. Îndreptarea. Cuţitul. O blondã& schimbarea. Concediu. Ras; sudori; haine; valuta; miros; hainã. Partenerã. Glume; a se necãji. Partenerã; moment; hotãrât; lãcatã; concediu; privilegiu. O blondã: 4 x azi& DS; Cozma& concediul. Eleve. Glumã; umor; deficitar. Vârsta& partenerã. Aspiraţii. Lãcata.

Ep. Sigrist utiliza noţiunea (slavofililor) de sobornicitate, nu ideologia aferentã, nu iluziile panslaviste, etc.. Nu are nevoie de bagajul conceptual al peroraţiei xenofobe şi al aroganţei. E simptomatic cã un cosmopolit ca Ep. Sigrist se acomodeazã gândirii slavofile.

Coşmarul

Coşmarul




Vã voi povesti un coşmar remarcabil.
În urmã cu douã zile, în zorii joii, am avut un vis atât de oribil încât m—a trezit. Iatã despre ce am visat. Mã aflam într—o locuinţã; visul s—a derulat ca succesiune de trei scene. Mai întâi, fãceam sex cu o femeie, a cãrei identitate nu îmi spune nimic, probabil cã în vis o cunoşteam, însã nu era cineva din viaţa realã; aceastã porţiune a coşmarului nu era un vis erotic, pur şi simplu înregistram un act fizic al meu. Nu a existat componenta de vis erotic (excitarea, erecţia, poluţia), ci era o înregistrare la rece. Apoi, în aceeaşi încãpere, eu asistam sau numai participam la mutilarea unei/ unor femei. Cineva tãia areolele unei femei, pentru a le ajusta; erau nişte areole brune, groase, pe care torţionarul le reteza la margini ca sã le încadreze dupã ideile lui. Nu ştiu dacã participam şi eu la mutilarea victimei/ victimelor.
Cadrul era scufundat într—o luminã neliniştitoare. În a treia secvenţã, dintr—o încãpere alãturatã s—a auzit un urlet, şi am ştiut cã este urletul cuiva ucis. M—am trezit. Am înãlţat un gând cãtre sfinţii stareţi de la Optina; m—am gândit un pic la unchiul meu, Partenie Ciopron.
În seara aceleiaşi zile mi—am întâlnit iubita în compania amantului ei, un vârstnic.

Filozofia unui cinstitor al stareţilor de la Optina

Filozofia unui cinstitor al stareţilor de la Optina




Nu existã victorii fãrã rãzboi. Victoriile se câştigã pe câmpul de luptã. Nu se poate biruinţã fãrã rãzboi. Biruinţa fãrã rãzboi e un nonsens.
§
Chiar dacã mai puţin regulamentarã, Fotie cel Mare era o alegere foarte bunã pentru tronul bizantin; ceea ce enerveazã este pedanteria neavenitã şi legalismul romane, când chiar tronul Romei cunoscuse şi avea sã mai cunoascã atâtea neregularitãţi. Devieri de la canoane se mai vãzuserã şi se mai fãcuserã. Stricteţea romanã nu îşi avea rostul—cu atât mai puţin în acest caz, când era vorba despre o alegere bunã. Protestele Romei au fost neavenite şi ipocrite. Fotie cel Mare a ripostat şi el conform firii şi temperamentului sãu.
§
Patriarhul Bartolomeu este un preot elegant, şic.
§
Paradoxul& 7 l.. Risipã. Vremea.
§
Nu voi mai pãrãsi locuinţa decât ca bãrbat. Deficitul, strãdania, efortul, dispreţul.
§
Vreo rezidentã nemãritatã; fluctuaţiile pramatiei bãtrâioare;
§
Dumnezeu a fost mişcat de curãţia iubirii.
§
Am pricepere; n—am rapiditate şi promptitudine.
§
Dezmeticit, sau dumirit.
§
Absurditatea dezacordului cu înaintaşii noştri (ca Sf. Paisie) din raţiuni de ecumenism, din motive ecumenice. Cu vremea, componenta anti—latinã a devenit indisociabilã de ceea ce e mai bun în tradiţia rãsãriteanã. Cu alte cuvinte, funcţioneazã ca o formã de afirmare a identitãţii.
§
Paradoxul.
Însã ea vrusese schimbarea încã de acum 7 l..
§
Privirile vitei; mesajul, luarea de prost, atenţia. Pariul.
§
Rutina copulaţiei, prozaicul copulaţiei mercantile.
§
Chiar dacã nu primesc unele din principiile generale, pot accepta elemente importante.
§
Despre maroniţi, libanezi, monahul care a povestit folcloristului basmele, ‘Halima’.
§
Coranul, prelucrare a unor Evanghelii gnostice.
Marinarii. Prostituarea. Iosif, zis Barnaba. Filozoful aiurit. Misticii musulmani. Vechimea civilizaţiei irakiene, Avraam.
§
4 mil./ s.. Muiere. Mizeria.
§
Ea e chiar aceea înafarã.
§
Spontan, am ales cinci eleni, cinci sfinţi greci, ambii din al doilea mileniu.
§
Patericul, Sf. Simeon, Sf. Grigore, Sf. Nicolae. Sf. Cosma.
§
Capadocienii, sinaiţii şi pentada pravilei: azi.
§
Cartea despre Sf. Cozma şi sinteza Pãr. DS.
§
Tendinţa orienteazã şi elementele.
§
Rãsuflarea, cãldura, gestul—ca un puişor orb. Încrederea.
§
Glume, bãtaie de joc şi întrecerea mãsurii, depãşirea limitei—obiectivatã prin neparticiparea uneia. Escaladarea oligofrenismului şi a deriziunii. Cele de care se râde—se râde de cele mai bune şi mai frumoase, nu de cele mai hâde, mai diforme.
Rol, loc goethean.
§
Pentru cã visez la rãsuflarea ei.
§
Discreţia.
§
Semnul hologramei, semnul amprentãrii strânse.
§
Slãbãturile. La haine sunt M/ L. Marinarii.

Experienţele unui tânãr rãsãritean

Experienţele unui tânãr rãsãritean





Luni, cinã cu cola şi covrigi; câteva rânduri festive ale patrologului Gilbert îmi inspirã gânduri despre arta microeseului. Disiparea.
Iar ocazia de a mânca şi bea poate funcţiona şi ca ocazie pentru cumpãtare.
Am în comun cu Sherrard faptul de a fi amândoi rãsãriteni, de a fi optat amândoi pentru Rãsãrit.

O încuviinţare ar fi contat, pentru mine, pe lume—iar pe aceea o şi am.
Nedumerit, dezorientat şi confuz.
Perspectiva rãsãriteanã. A ilustra perspectiva rãsãriteanã. Aceea pe care o gãsesc şi la unii ‘bãtrâni îmbunãtãţiţi’ ai mei.
Spiritualitatea zootehnicã, ‘etica reproductivã’ a apusenilor îmi repugnã.
Comutarea de la abstract la existenţial, de la imaginar şi închipuit, la empiric. A ierarhiza.
Marţi, cinã cu cârnaţi, cremwurşti, bere, cola, alune, eclere cu frişcã şi snickers.
Încercarea de a înţelege femeile—ca intenţie afectivã—paşii. Darul, cum spunea Mitropolitul Ierotei—şi ‘binele’ companiei feminine, cum o sugera patrologul.
Voi avea ocrotirea ei—şi mã va învãţa lucruri pe care crede cã trebuie sã le ştiu/ aflu.
Sunt mai atent la rezonanţe, decât la vorbe. Aşa deosebesc eu autenticul.
Nu voi mai trişa—în religie, în existenţã, în iubire. Tripla rampã de ieri, luni. Înţelesul secvenţei acesteia. La mormântul sfinţit al bunicii mele a slujit vicarul cel mai distins din noua echipã, poate unicul, alãturi de paróh, a cãrui prietenie mi—aş dori—o. Din faţa mea sã nu plece nimeni necãjit. Rainer, zâmbetul pacientei, primatul comuniunii anglicane, septuagenarul.
E adevãrat cã ortodoxia, sau creştinismul rãsãritean ca întreg coerent, e o chestiune de iubire; ceea ce nu înseamnã cã aş avea mai puţinã iubire pentru creştinismul geamãn, apusean, a cãrui Missã mi—a alimentat zilele.
E o dovadã de mândrie sã primeşti de la Dumnezeu numai pedeapsa, nu şi rãsplata. E o dovadã de mândrie sã refuzi împlinirea, rãspunsul dat de Dumnezeu.
Ceea ce cred cã m—a decis pentru rãsãriteni este fineţea.
Ortodoxiile care sunt o negare de principiu a capodoperei losskyene, o contestare; cu alte cuvinte, nu toate ortodoxiile sunt ca în cartea lui Lossky—iar unele sunt deosebite în mod deliberat, vrut. Idealul meu religios este ortodoxia practicatã de apuseni, ortodoxia pusã în practicã de apuseni.

O singurã carne cu ea. Semnificaţia unirii.
Ieri, marţi, am spus cinci Mistere, acelea ale slavei, la mormântul bunicii mele; vremea era blândã, iar ora, de un farmec nesfârşit. Eram acolo, lângã bunica mea, şi în rugãciune cãtre Preasf. Maria. Nu înceteazã sã mã încânte obiectivitatea şi nearbitrarietatea situãrii duhovniceşti a cuiva, caracterul nearbitrar şi neconvenţional, viu, trãit, al relaţiilor de rugãciune.
Gãsesc un paragraf formidabil la Brianceaninov (‘Tatãl ceresc este atotputernic şi atoateştiutor. Vede necazul tãu, şi dacã ar gãsi cã e necesar …’).
Nevoia femeii de bãrbat, nevoia bãrbatului de femeie.
Creştinismul nu e reprezentat atât de vreo dogmã, cât de corectarea şi ‘smerirea’ oricãrei dogme, de atitudinea criticã faţã de ‘idolii’ noţiunilor prea înguste: ‘smerirea’ minţii, ajustarea ei. El nu se opune religiilor în felul în care s—ar opune o reprezentare, altor reprezentãri, ci în felul în care se opune cuminţenia, nemãsurãrii ideilor. Asta, şi cu privire la ‘aflarea Lui Hristos în alte religii’, sau ‘Hristos ca etalon al oricãrei religii şi desãvârşiri’. Creştinismul nu oferã o reprezentare mai corectã, ci una cumva ‘corectatã’.
Îmi plac cei care aduc şi în religie gust şi omenie, sapiditate şi savoare, omenesc şi relaxare, aprecierea justã, echilibru, intuiţie, fineţe (atitudinea lui Ralea, Gehlen şi Simmel).

Bucurii scurte, (numai) momente vs. substrat.
Preasfinţilor stareţi ai Optinei, rugaţi—vã pentru mine!
Scrisul Lui Dumnezeu e domol, pentru a fi şi cât mai îngrijit.
Eu cred cã unchiului meu, Ep. Partenie, i—ar plãcea sã ştie cã mã rog Pãrinţilor stareţi ai Optinei.
Ortodocşii apuseni care preferã aspectul rusesc al creştinismului (Ep. Sigrist, Pãr. Freeman).
Devoţiunea cãtre Sf. Thérèse începe cu invocarea Sf. Spirit. Paróhul a predicat despre asemãnãrile dintre viaţa Sf. Carol al Milanului şi viaţa lui Wojtyla, invocând nişte coincidenţe pur exterioare şi nesemnificative.
Pedagogia; şi joia reluãrii i.. Dimineaţã, în drum spre spital, nebãrbierit şi îngãlat, mã gândisem la Roxana, la Mary, la Laura, la respectul simţit încã faţã de ele, la eleva înaltã şi la copila de vin. (ed.). Întâlnirea de joi seara m—a şi excitat.
Abia azi m—am rugat şi eu, apãsat, Sfintei Thérèse; dupã Missã, la venerarea relicvei, s—a cântat un imn terezian, însã inferior aceluia ştiut de mine.
Iar dacã nişte carmeliţi nu se vor fi ajutând între ei ….
Pânã la urmã, vorbim despre doi cinstitori ai Sf. Ilie şi Juan.
Mã gândesc cã Dumnezeul nostru Hristos vrea, însã o vrea în termenii corecţi.

Mi—o închipui supusã, docilã, atinsã, degradatã, înjositã de craiul de mahala, complãcându—se de zor în mocirlã.
Îmi place şi gândul cã bujaverca o prostitueazã, o dã altora, o înjoseşte.
Bãrbatul cu deficit matern cautã substitute materne—însã tot nocive, tot rele, tot lezante. El pare sã nu caute terapia, ci agravarea.
Faţa ‘Lorelei’ şi faţa amanta bujavercii, a decrepitului. Ieri, joi, remarcasem cã e plânsã; azi era coafatã şi severã.
Ieri, coşmarul, strategia femininã, şi pofta de glucide, dupã Missã.
Bãrbat vs. stressat. Latura prozaicã şi chiar imundã.
7 l. irosite.

Însemnãrile unui modernist rãsãritean

Însemnãrile unui modernist rãsãritean





Spiritualitatea lui Evagrie are o marcã distinctã, aceea a misticului care fusese şi om de lume, a misticului care cunoscuse lumea şi pãstrase bunele deprinderi. Cuvintele lui nu ar putea proveni de la Pãrinţi mai puţin obişnuiţi cu socialul citadin. Cãci se cunoaşte, la Evagrie, citadinul, omul deprins cu societatea finã, largheţea gentlemanului; pentru a spune ceea ce spunea Evagrie, e necesar sã fii deopotrivã gentleman şi mistic, ambele sunt la fel de necesare.
§
Femeilor nu le e, din fericire, ruşine de directeţea iubirii; asta face parte din maternitatea lor, şi aratã gusturile lor nepervertite, de aceea ele iubesc direct şi cald, cu directeţe. Iubirea femeilor nu se ruşineazã. De asta se spune cã le place îndrãzneala: fiindcã le înfurie reticenţa, pe care o gãsesc nefireascã şi contrarã vieţii. De aceea atitudinea eroticã femininã e una foarte profundã, pe când cea masculinã e, cel mai adesea, neremarcabilã. Tot de aceea au dreptate femeile sã le enerveze eschivarea şi lipsa robusteţii—care în ele existã.
Femeile simt cã manifestãrile iubirii, ‘giugiulelile’, sunt firescul. Ceea ce penalizeazã ele e tergiversarea, otrãvirea spontaneitãţii. Ceea ce simt şi penalizeazã ele e crisparea, ezitarea, josnicia.
§
Admonestarea din iubire şi generozitate, fãrã pornire, crispare şi înverşunare—tetrada ecologiştilor: Sherrard, Patr. Bartolomeu, mai vârstnicul Mitr. Ioan, şi Clément.
§
Bobrinskoy predã dogmaticã din ’54, de la 29 de ani; la noi i s—au tradus mãcar douã cãrţi (dintre care una, un vol. colectiv), şi ştiu câteva scrieri scurte (despre Sf. Serafim). La 32 de ani s—a cãsãtorit. Chipul cred cã i—l ştiam. O şarjã a Mitr. Ioan mi—a readus teologia lui în atenţie.
Familiile Stavrou şi Lossky şi ortodoxia francezã/ parizianã. Clanurile ortodoxiei franceze.
§
Dincolo de cuplul erotic, nu existã nimic.
§
Existã un feminin generic, un feminin generic adresabil, independent de înfãţişarea, etc., a femeii, un feminin care funcţioneazã firesc.
§
Dealtfel, Mitr. Ioan e ştiut, reputat, cunoscut ca anti—filioquist, asta îi şi e faima. Critica lui e ştiutã ca tãioasã, tranşantã, neconcesivã.
§
Rolul şi semnificaţia directeţii iubirii în erotica femininã trebuia sã o fi ghicit din experienţa preşcolarã cu Marlena, suava mângâietoare de omizi. Tot de atunci, fuga mea de simpatie, de valul cald al simpatiei feminine, de afecţiunea revãrsatã molatic şi cuceritor.
§
‘Stareţ’ poate fi şi unul din modernişti, şi un ierarh progresist, şi un laic, şi un teolog, etc.. Caracteristicile stãreţiei nu sunt neapãrat legate de asceza monasticã. Stareţul nu e neapãrat sã fie un monah vârstnic—ci fiinţa de încredere. Fiecare ne avem ‘bãtrânii îmbunãtãţiţi’.
§
Fundãturile nu sunt în realitate—ci în mintea înfricoşatã a omului.
§
Adicã rugãciunea lui (a medicului alexandrin care era egalul Avvei Antonie) e primitã la fel cu aceea a corurilor îngereşti neasemuite.
§
Multe femei vor sã fie mãmicile iubiţilor lor.
§
Nici omul nu aratã rãu când e înconjurat de puii lui, nu aratã urât când e împreunã cu puii lui.
§
Trebuie judecat, apreciat în funcţie de omul pe care îl ai în faţã, şi nu dupã reguli abstracte, nu ‘în aer’. Trebuie judecat dupã efecte, şi nu dupã principii.
§
‘Judecarea’, banii—ieri.
§
Extravaganţa englezã a gãsit un teren propice în ortodoxie—înclinaţia cãtre hiperbolã, etc..
§
Ca benedictinii şi iezuiţii. Într—o Bisericã reunitã ar subzista astfel de diferenţe, de opoziţii, nu ar fi suprimate deosebirile şi chiar divergenţele. Apusenii cer un armistiţiu teologic, însã unirea care e acordabilã nu presupune aşa ceva. Rezerve şi critici ar surveni.
§
Poate Hristos, în îndurarea Lui, le—a spus: ‘Ai lucrat bine, slugã credincioasã şi bunã’.
§
Incomparabilul, neasemuitul Hristos. Credeţi cã Hristos se comparã cu altcineva?
§
Am ezitat întrucâtva înainte de a scrie aceste rânduri, din grija de a nu scandaliza şi de a nu brusca credinţa acelora pentru care …, sau care gãsesc un ajutor în ….
§
Slavofilii—existã, la Ep. Sigrist. Existã în pozitivitatea lor în gândirea lui, de autor care a fost atras de ceea ce e valid la ei.
§
Femeile existã pentru a—l aduce pe bãrbat la realitate, şi la constatarea nevoilor fiinţei. Substratul bunei credinţe.
§
Ruşii sunt mult mai pudibonzi ca grecii. Existã o pudibonderie a asceţilor ruşi, ceva artificial şi constrâns.
§
Urâcioşii.
§
Calmul; jurnale, mintea.
§
‘Cauza unicã’ e un alt nume dat Tatãlui, Ipostasului. De aceea, Filioque submineazã monarhia Tatãlui. Nu e vorba despre numãrul de cauze, ci de Tatãl, de ontologia treimicã, de monarhia Tatãlui, de teologia Ipostasului dintâi. De aceea, ‘concesia’ purcederii din primele douã Ipostase ‘ca dintr—un singur principiu’ rateazã miza discuţiei. În Sf. Treime, numai Tatãl e cauzã. În sensul de ‘cauzã generatoare’. Filioque pune în discuţie tocmai monarhia Tatãlui. Nu despre ‘numãrul de cauze’ e vorba, ci despre statutul ontologic al Tatãlui.
Nu e vorba despre ‘atestarea istoricã a lui Filioque’, aceasta e o cãrare înşelãtoare; atestat sau nu, rãmâne contestabil.
§
Pentru cã atunci îşi descoperã nevoile, dependenţele, complementaritatea, nevoia mutualã, potrivirea, aspiraţiile fuzionate. Pentru cã numai asta îi dezbãţoşeazã. De aceea se împacã oamenii mai ales fãcând dragoste.
§
Femei care nu se ruşineazã de nevoile şi instinctele lor. Instincte vii, nedomolite şi neabãtute. Instinctualitatea.
§
Nu trebuie rãmas, spune Mitropolitul Ioan, la faptul cã Ipostasele nu sunt persoane în accepţia modernã, ci trebuie trecut la acela cã oamenii pot deveni persoane în sensul antic.
§
‘Sã aibã şi ea’. Aspiraţia de a funcţiona ca femeie, ‘precocitatea’. Reculul meu stupid.
§
Puţinele fiinţe de elitã. Cei care meritã altceva, produse ale unor civilizaţii rafinate, oameni ca evreul berlinez Simmel.
§
Pecetea va fi aceeaşi, nu şi substanţa în care va fi imprimatã.
§
O amplã viaţã afectivã, instinctualã şi emoţionalã, corporalã. Existenţã situatã în trup—şi la antipodul ‘destrupãrii’.
Iconoclasmul, somatofobia, antisacramentalismul rãmân primejdii însemnate ale contaminãrii filozofice a religiei; iar pãgânismul nu era o religie a trupului—ci dimpotrivã. Sacramentalitatea cãsãtoriei o învaţã numai creştinismul şi iudaismul.
§
Creştinismul mediteranean şi acela nordic.
§
Realizarea în feminitate.
§
La personajele lui Maurois am gãsit fie temperamente isterice—fie complacerea în viciu, fetişizarea ticãloşiei.
§
Aiurit, aerian, destruparea. Ignoranţã.
§
Flamura anti—filioquismului sterp.
§
Se referea la ea ca la fiinţa pe care eu o divinizez.
§
Giugiuleli.
§
Cum nu aş crede în Bisericã, dacã eu cer rugãciunea şi blagoslovirea Bisericii (apusene) pentru cei dragi?
§
Ambele extreme: apusenii lipsiţi de sapiditate, şi îngustimea, fanatismul, sãrãcia şi schematismul, puerilitatea îndârjiţilor—surogatul, veninul pornirii şi al urii.
§
Apusul are nevoie de cultivarea vieţii duhovniceşti.
§
Familie, iubire, giugiuleli, muncã, rãspunderi, protejarea fetelor.
§
Ca neîntrecut isihast, maestru spiritual, om de rugãc.. Preponderent ca isihast şi ca experimentat teolog al isihasmului.
§
Impresii la lectura romanelor.
§
Îmi place foarte mult lumea radiologilor.
§
Renaşterea ortodoxiei, realã, autenticã şi incontestabilã, s—a fãcut prin sfinţi, ‘de jos în sus’. Ceea ce reţinem de la mãrturisitorii ortodoxiei este cã avem de—a face cu o religie pentru care meritã sã lupţi şi sã mori.
§
Mitr. Kallistos chiar şi este episcop al Patriarhatului ecumenic.
§
Joantã, care a scris o carte despre cultura isihastã româneascã.
§
Relaţia gândirii lui Rozanov cu creştinismul—şi chiar cu ‘instituţia’; altfel, şi Yannaras a fost acuzat de pornografie. Atitudinea cognitivã autenticã este aceea care îndreptãţeşte o gândire. Rozanov şi creştinismul stãreţesc al vremii sale.
§
Minte deschisã, elasticã şi vie, neanchilozatã; atitudine elasticã.
§
Sfatul Sf. Spirit.
§
Avva Evagrie ştia cã unii se retrag în grote ca sã îşi cloceascã ura.
§
Sunt prompt cu persoane pe care le întâlnesc o singurã datã, şi bleg cu acelea care îmi sunt dragi.
§
A nu judeca unilateral, miop şi anchilozat.
§
De ex., saga familialã a lui Druon, dogmatica Pãr. DS, ‘Filocalia’ stareţilor.
§
Ecumeniştii care ştiu cã nu se va ajunge nicãieri diluând, cedând. Un creştinism diluat nu e unul mai ecumenic.
§
Aspiraţiile nupţiale sunt unicul lucru important al existenţei şi se leagã de ceea ce e mai intim şi mai adânc în om.
§
O reajustare a poziţiilor va implica o reajustare a canonizãrilor? Cãci Roma asta pare sã sugereze, orgoliul roman asta cere.
§
Femeile vor ca bãrbaţii sã le primeascã dragostea aşa cum le acceptã bebeluşii sânul, sau laptele.
Laptele este modelul darului feminin.
§
Semnul amprentãrii strânse.
§
Haine.
Spoliat.
Cu un costum alb strâmt, ea arãta trãsnet.
§
Prin puterea Sf. Thérèse şi prin intervenţia ei sfântã; cãci azi, joi, îngenuncheasem şi la consacrarea speciilor, şi la devoţiunea terezianã.
§
Îmi displace mult tonul oţãrât, acru al tradiţionaliştilor catolici.
§
Gustul dumnezeiesc pentru lucrul cu mijloace neînsemnate, anoste, banale, oroarea de stridenţã şi de spectaculos, de teatralitate, de baroc. Dumnezeiescul e clasic şi discret.
§
Pe mine, femeile mã gustã ca pe fondante.
§
La femei, a cãuta nonverbalul şi semitonul. Gestualul, eficientul.
§
Figurã de pramatie, de javrã bãtrânã, uscãţivã, de şnapan, de mârlete, de şmecheraş, de puşlama, de boarfã înrãitã, de crai de mahala.
§
Autorii filocalici rãmân unul din interesele mele majore—duhovniceşti şi teologic—filozofice.
§
Unul se întorcea de la o Missã pentru cinstitorii Sf. Thérèse. Un înveselitor gust al vieţii ei.
§
Prin intercesiunea Sf. Thérèse, a sfinţilor stareţi ai Optinei, şi a unchiului meu, Ep. Partenie.
§
Unchiul meu era un elenofil. Mama spune cã era ‘cu grecii’, şi cã era stimat de greci.
§
Dependenţã fizicã. A o pricepe şi pe ea.
§
Foarte înşelat de aparenţe.
§
Grecizarea creştinismului.
§
O bujavercã jigãritã.

Remarci despre prelegerile de dogmaticã ale lui Ioannis Zizioulas

Remarci despre prelegerile de dogmaticã ale lui Ioannis Zizioulas



Zizioulas citeazã cu admiraţie cartea de ecleziologie a lui Rahner şi Ratzinger. Vede în ecleziologia apuseanã o reflecţie a triadologiei apusene. Iar critica adresatã de Ioannis Zizioulas, în cursurile sale de la Tesalonic, triadologiei apusene, e una foarte ascuţitã, profundã şi nesentimentalã. Zizioulas este cel care mi—a dezvãluit şi m—a convertit la o triadologie cu adevãrat esticã. Triadologia predicatã de Zizioulas este una intens şi pasionat anti—sabellianã. Esenţa nu precede Ipostasele. Ceea ce vrea sã spunã Zizioulas este cã, atunci când apusenii spun ‘Dumnezeu’, ei nu vor sã spunã ‘Tatãl’, ci ‘ceea ce au în comun cele trei Ipostase’; pe când rãsãriteanul, când spune cã i se roagã, simplu, Lui Dumnezeu, subînţelege ‘Tatãlui’. Pentru apuseni, ‘Dumnezeu’ nu înseamnã ‘Tatãl’, ci esenţa comunã. Ei situeazã esenţa deasupra Tatãlui.
Nu e greşit sã spunem ‘Dumnezeu’ şi ‘monoteism’, dacã prin asta înţelegem Tatãl şi ‘religia Tatãlui’. E greşit, însã, dacã ne referim numai la ‘ceea ce au în comun Ipostasele’. Triadologia rãsãriteanã e aceea biblicã, a Revelaţiei, şi nu un politeism. Nu existã o ‘esenţã’ distinctã de Tatãl, şi din care El sã provinã. Celelalte douã Preasfinte Ipostase provin direct din Tatãl, nu din ‘esenţa împãrtãşitã’.
Deplora supraaccentuarea pneumatologiei în Rãsãrit, vãzând în ea cauza subminãrii episcopatului. Vedea în Lossky şi Bobrinskoy promotori ai supraaccenturãrii pneumatologiei.
Cursurile lui Zizioulas lasã impresia unui om care ştie sã priveascã cu limpezime şi obiectivitate esenţa chestiunilor teologice. Concluziile lui derivã din practica unei gândirii vii.
Un istoric bisericesc de talia lui Duchesne considera triadologia capadocienilor ca semiarianism corectat. Aceste prejudecãţi le—a moştenit şi discipolul sãu ceva mai îndepãrtat, Tresmontant.
Zizioulas discutã idei, noţiuni şi reprezentãri teologice. Nu face rabat de la existenţialitate, nu face concesii. Triadologia lui e foarte anti—augustinianã. Nu e vorba, explicã el, cã Ipostasele nu pot fi numite ‘persoane’ în acelaşi sens ca oamenii—ci cã şi oamenii pot fi consideraţi ‘persoane’ în acelaşi sens ca şi Ipostasele, fãrã conotaţiile moderne.

Pentru ‘Filioque’, Zizioulas separã faptul dogmatic de faptul canonic şi e în acelaşi timp mai radical şi mai deschis decât Larchet—admite istoricitatea noţiunii, însã o contestã. Nu înmoaie tonul criticii anti—augustiniene şi anti—filioquiste niciodatã.

Lecturile lui Angelus Silesius. ‘Recapitularea filozofiei mistice’

Lecturile lui Angelus Silesius. ‘Recapitularea filozofiei mistice’





Se ştie cã poetul silezian cunoştea multã literaturã misticã. Pe la mijlocul sc. XVII, Angelus Silesius îi citea pe Sfintele Gertruda, Mehtilda şi Brigita, pe Merswin şi Tauler. Îi plãcea şi un mistic spaniol, Johannes ab Angelis.
A scris versuri despre Teresa, Iñigo, Gertruda şi Mehtilda.
Prefaţa ‘Pelerinului …’ enumerã autorii faţã de care silezianul simţea gratitudine.
Iar istoria literarã înregistreazã şi patru mentori protestanţi.
‘Giuvaier cu mii de faţete’ numeşte cineva ‘Pelerinul …’, arãtând cum Silesius pornea de la Eckhart, Bőhme, Mehtilda, Teresa şi Czepko.

‘Dumnezeu nu este numai Dumnezeul evreilor şi al creştinilor, însã şi al pãgânilor, da, al tuturor neamurilor.’

Ceva despre Féval

Ceva despre Féval







Féval se împrietenise cu Dickens; era cãsãtorit cu fiica unui homeopat.
Legãturile lui cu Anglia şi cu literatura popularã englezã sunt ştiute; iar romanul de mistere londoneze a fost o ‘Halima’ a literaturii de consum a sc. XIX—ca şi Scott, ca şi Dumas, ca şi Sue, Féval a redactat o ‘Halima’ pentru vremea lui. Scânteierile, licãririle şi farmecul fabulosului rãsãritean apar în scrierile acestor romancieri din vremea romantismului—dând varianta popularã a acestui romantism. E interesant cã nu la germani, ci la englezi şi mai ales la francezi a luat romantismul forma aceasta popularã, colocvialã, locvace, a cunoscut metamorfoza întemeietoare a literaturii populare moderne, cãreia i—a asigurat un veac de dominaţie (pânã ceva dupã al doilea rãzboi mondial). Aşa, Féval a scris o ‘Halima’, urmându—l pe Sue, şi la fel au fãcut şi alţi mari romancieri ai sc. XIX. Literatura sc. XIX a fost una vehement polarizatã, estetismul avându—şi reprezentanţii sãi, iar ostracizarea literaturii acesteia nepretenţioase şi amuzante fiind una severã. Reabilitarea esteticã a acestei literaturi a fost una târzie (prototipic fiind, pentru domeniul anglofon, Borges), iar majoritatea prejudecãţilor împotriva ei au rãmas, condamnarea la care au supus—o marii realişti ai sc. XIX nefiind casatã. Labirinticul urban e replica arhetipalã a labirinticului ‘Halimalei’. Farmecul subjugant al acestei literaturi a labirinticului citadin provine din misteriosul naiv şi acaparant. [Pamuk reţinea din ‘Halima’ mai ales dezabuzarea, cinismul, sfruntarea, însã marii cititori apuseni ai culegerii acesteia, De Quincey şi alţii, au gustat farmecul basmelor, nu latura realistã; iar neîntrecuţii cititori au fost poate în primul rând contemporanii traducerii franceze, literaţii francezi ai sc. XVIII, şi dramaturgul danez care a dat şi o iscusitã pastişã sub forma unui basm pentru scenã—înaintea romanticilor anglofoni, au fost oamenii sc. XVIII, iluminiştii, care au gustat frumuseţea ‘Halimalei’.]
Genurile abordate de Féval sunt câteva: capa şi spada, misterele urbane [1], naraţiunile bretone şi fantasticul. Ca şi Trollope, e unul din autorii a cãror descoperire aduce mult—cine îl place, beneficiazã de o bibliotecã de scrieri ale lui.
Se nãscuse în ’16, era cu 12 ani mai tânãr decât acela al cãrui imitator prompt a fost—Sue.
Am vreo zece romane ale lui Féval, în trad. (cele mai faimoase douã, şase ‘Fracuri’, etc.). D. Toma îl descoperise târziu, la aproape unsprezece ani dupã mine, în trad. de dupã ’89, şi îi aprecia mult stilul—la fel ca şi mine (de ex., Zévaco mi—a plãcut cu adevãrat, ca scriitor, numai la zece ani, în toamna lui ’88, cu toate cã, la 12 ani, l—am citit mult).
Féval a fost marea mea descoperire de la 11 ani, acum 21 de ani; iar un roman al lui e ultima carte cititã de bunicã—mea. Féval aparţine clasei de scriitori dispreţuiţi de Baudelaire, apreciaţi de Bloy, şi învecinaţi, prin franja Balzac—Dumas—Hugo, de ceea ce e mai bun în romanescul sc. XIX. Au existat, în sc. XIX, câţiva romancieri ‘cu dublã apartenenţã’—aceia numiţi, şi alţi câţiva—care au legitimat estetic noul gust literar, acela popular. Ei au legitimat, cu autoritate, barbaria gustului literar popular. În opera lor, esteticul elitist se intersecteazã cu acela popular, destinat consumului popular.

NOTE:

[1] A cãror continuare, azi, o reprezintã thrillerurile, inclusiv excitantele thrilleruri zise ‘istorice’.

Acasã

Acasã




Nu trebuie încercatã înlocuirea unui act cognitiv printr—un act volitiv. Opţiunile, deciziile au semnificaţie numai ca acte cognitive, ca elucidãri, ca desluşiri—nu ca acte volitive.
Mi—au plãcut teologia autenticã, feminitatea autenticã, nu surogatele (maculatura pioasã şi ‘evlavioasele’).
Douã articole bune—Plekon despre Afanasiev, Arjakovsky despre Bulgakov; articolul Dnei. Behr—Sigel despre Buharev.

‘Nicio rugãciune nu e pierdutã.’
Timiadis.
Îmi displace, îmi repugnã ascetica disjunsã de misticã—însã nici mistica nu trebuie înţeleasã ca ‘simţire’, mesalian, dupã un primat al simţirii.
Abia ieri am concluzionat, conştient, cu privire la ceea ce vreau.
Sf. Maria Skobţova a antologat, undeva, o scurtã Filocalie a ‘iubirii de aproapele’—Macarie cel Mare, Casian, Nil Sinaitul, sirienii Efrem şi Isaac. Sfânta vedea în iubirea aproapelui întemeierea gândirii creştine ruseşti.
Conformarea servilã e mai puţin utilã religios decât raportarea, situarea, plasarea.
Marţi am fumat—cu toate cã fãgãduisem sã nu mai fumez decât împreunã cu ea.
Elementele unei pietãţi simple, laice şi afabile, umane şi sapide.
Nazismul, care a devorat ceea ce avea mai nobil o civilizaţie—femei ca fenomenologa carmelitã şi Sf. Maria.
A nu lua drept anti—catolicism ceea ce e o intuiţie originalã—apoi, parizienii, cu Gillet şi Clément, Evdokimov şi Bulgakov, Zander, Antonie şi Sf. Maria; parizienii enumeraţi lui P., contrastul cu ortodoxia francezã talibanã. [De la aceastã ortodoxie parizianã, filozoficã şi originalã, de la ortodoxia francezã a ruşilor, misticã şi filozoficã, se revendicã Ep. Sigrist.]
Cuvinte şi lucrãri. Cuvintele nu sunt deajuns. Cuvintele singure denotã bidimensionalitatea.
Curãţia iubirii, a abnegaţiei, nu e ‘curãţia’ negativã a neştiinţei, a ignoranţei.
Nici rugãc. nu are sens fãrã intenţia, voinţa şi lucrarea schimbãrii.
Sf. Spirit e frumuseţea în care se exprimã forţa bunãtãţii.
Douã articole bune ale lui Clément—interpretarea lui la ‘Împãrate ceresc’ şi discuţia sexualitãţii (şi a contracepţiei); remarcabilul Atenagora, despre care mereu instinctul mi—a spus numai lucruri bune. Însã Clément susţine, fals, cã Rãsãritul nu leagã pãcatul strãmoşesc de sexualitate.
A scrie ca Montaigne eseurile religioase ale lui Clément—sau ‘variaţiunile’ apostatului Larchet. Fãrã diluare.
Cvadrupla concluzionare—într—un sens, în ultimele zece zile am concluzionat în privinţa mai multor oameni—în urmã cu 10 z., referitor la P.; în urmã cu 7 z., referitor la opincar, iar azi—referitor la ambii radiologi. E interesant cum lipsa de apãrare naşte gândul agresiunii—atât e de pervertitã fiinţa umanã. De zece zile, eu radiez oameni; radiez şi iluzii. Nici renovarea casei, nici ‘evoluţia’, înregistrabilã ca ‘scuarul II’, nu mai au interes. A survenit o limpezire—amarã. O dezicere de falsele companii, amãgitoare şi înşelãtoare; azi îi povesteam radiologului despre ‘scuarul II’ şi odihnã, iar el m—a întrebat dacã, ‘dupã aceea’, ies în oraş. Bineînţeles cã nu, mi—a venit sã îi rãspund.
Aceste concluzii amare trebuie traduse într—o atitudine. Reflexul pe care îl formeazã durerea este ‘evitarea’. Nu voi uita cocteilul de fructe bãut cu P. într—o zi rece, nici lumânãrile parfumate şi bãutura fluturate de opincar. Nu voi fi un bãrbat ‘de viaţã’. Într—un fel, înfrângerea poate sã serveascã la ceva.
În iubirea eroticã, eu nu am cãutat absolutul manifestãrilor, al actelor—ci absolutul sâmburelui. Pe acesta nu l—am aflat. De aceea, ‘evitarea’ devine conduita mea. Rãspund prin ‘evitare’. Reacţionez prin ‘evitare’; în acest fel, nu îmi mai pasã nici de hainele mele murdare, nici de rufe, nici de casa mea nerenovatã.
Complacerea e reversul şi însoţitoarea ‘evitãrii’.
Mai întâi, trebuie anulatã falsa suplinire.

Asceza fãrã misticã e lipsitã de sens, e sterilã; asceza e, la marii mistici (ca Sofronie de Essex sau ca sirianul Isaac), complementul misticii, mijlocul, latura prozaicã. Mistica, la rândul ei, e sfinţirea, e îndreptãţirea, cum scrie Biblia. Scopul ascezei e mistica, adicã sfinţirea fiinţei umane, transfigurarea ei în lumina Taborului.
Chiar pentru rãsãriteanul nepalamist, Taborul rãmâne faptul central al NT. Vestim evenimentul de pe Tabor.
În teologia unui ecumenist ca Olivier Clément, era loc şi pentru Sf. Grigore al Tesalonicului, şi pentru Lossky—şi probabil cã şi pentru Sf. Paisie de la Neamţ. Atenagora nu l—a ‘dezbãrat’ pe Olivier Clément de Lossky.
Romanţiozitatea feminismului lui Evdokimov fusese remarcatã şi de Clément.

E cea mai frumoasã femeie pe care ai întâlnit—o tu vreodatã.
Joi revãd comentariul, început de Lossky, al ‘Crezului’; mã intereseazã CONTACTE, revista (francezã) a ortodocşilor. Cum îi declaram şi opincarului, eu mã identific cu ortodocşii—mai ales apuseni—luminoşi şi deschişi.
Pruncul nu e conştient, însã nici vreo rezistenţã nu opune; Danneels gândeşte ‘persoana umanã’ la fel ca Mitr. Zizioulas (un anti—personalist, un antic, un capadocian în aceastã privinţã). Noţiunea harului şi corelarea cu fiinţa umanã. Danneels şi Zizioulas spun acelaşi lucru despre fiinţa umanã—cã noţiunea ‘persoanei’ trebuie depsihologizatã, cã ea îi cuprinde firesc pe aceia fãrã conştienţã. Ei afirmã cã existã neapãrat un subiect ontologic distinct de subiectul empiric. Cã existenţa ontologicã e altceva decât conştienţa, decât datul existenţei empirice.
Simeon, Nichita, Nil, Grigore, Marcu, Paisie—paradoxul câtorva ecumenişti—palamişti şi paisianişti.

CONTACTE, revista francezilor ortodocşi, a precedat, ca apariţie, Vaticanul II, cu toate cã nu e prea citatã, şi poate cã nu scriu în ea autori prea renumiţi; nu ştiu dacã au apãrut în ea aşa multe scrieri notabile, însã ea conteazã cel puţin ca iniţiativã. Existã şi aceastã ortodoxie apuseanã a punţilor, ortodoxia interesatã în stabilirea de intersecţii, etc..
Lossky sublinia elementul intelectual, cognitiv, de înţelegere, al religiei.
Linia palamiştilor ecumenişti—ca Sf. Nicolae şi unii mistici ruşi—isihasmul ca nedivergent faţã de ecumenism—nu conduce la anti—ecumenism, existã o a treia cale. Controversa epiclezei e o scornealã apuseanã—aşa cum aceea a azimilor e rãsãriteanã—iar ‘Filioque’ a fost o succesiune de greşeli bilaterale. Scandalul alegerii Sf. Fotie cel Mare a denotat în mod cert o lipsã de tact şi un rigorism absurd şi de farizei din partea Romei, o ipocrizie detestabilã, o lipsã de mãsurã.
Existã, la Zizioulas, mândria grecitãţii.
Fanatismul nu e o consecinţã necesarã a palamismului.
Un mare cititor de predici, de omileticã. Ca eseisticã/ oratorie religioasã; gen mai degrabã eseistic, decât oratoric (adicã vizând gândirea şi simţirea, nu efectele vane).
Sherrard îi citeazã mai ales pe Sf. Grigore al Tesalonicului şi pe Sf. Maxim. Interesul sãu viu pentru teologia bizantinã e evident. Altfel, Sherrard, discret, nu e una din vedetele anti—catolicismului; constat cã scria încã din anii ’50, era o autoritate teologicã încã în anii dinaintea convertirii lui Ware (al cãrui colaborator a fost, la editarea ‘Filocaliei’ engleze). Unii dintre englezi se simt bizantini.

Nu eram deprins sã mã gândesc la Sherrard ca la un autor al anilor ’50, ca la un autor din anii ’50, din anii care au premers, au precedat convertirea lui Ware.
Ieri, vin., am lipsit de la lit.. Azi, alimentarea cu cãrţi; gândul la muzicã.
Paróhul spune, la Missa de searã, cã ‘inima’, în Biblie, traduce nu sentimentalismul, ci ceea ce e mai adânc în om, adâncul fiinţei. Întâia lecturã Îl numea pe Dumnezeu: ‘Stãpâne, iubitor al vieţii’.
‘Iluminat mai mult de fapte, decât de cuvinte’. ‘Mai degrabã de lucrãri, decât de vorbe’.
Comparat cu Atenagora, Patriarhul ecumenic Bartolomeu e un interlocutor al Apusului mai teologic, mai strict şi mai critic, mai incisiv, mai net; nu îi seamãnã iniţiatorului breşei—însã meritã relevat cã patriarhatul constantinopolitan e unicul care a luat în serios dialogul cu Roma. Dealtfel, poziţiile teoretice ale Patr. Bartolomeu trec dincolo de chestiunile ecologice, numai un reducţionism absurd face ca atitudinea lui sã fie redusã, arbitrar, la problematica ecologicã.
Ca ortodocşi care mi—au fãcut o impresie aparte, ieri, vin., l-am citit pe Sherrard (cu o analizã de la sfârşitul anilor ’50), iar azi, sb., pe Patriarhul Bartolomeu.

Îmi plac rãsãritenii rãspicaţi, limpezi, care nu sunt dispuşi sã punã între paranteze, sã ‘suspende provizoriu’ ceva din tezaurul estic; ei nu acceptã ca, în numele concesivitãţii, sã punã surdinã isihasmului, principiilor palamismului, etc.. Atitudinea ecumenicã nu îi demoralizeazã. Clément, Patr. Bartolomeu, Mitropolitul Ioan al Pergamului sunt astfel de teologi. Ecumenismul lor nu îi îndeamnã la ‘punerea între paranteze’ a tezaurului de dupã schismã, nu se preteazã la strategii.
Unii apreciazã cã anti—catolicismul actual a pornit de la slavofilii sc. XIX, de la gestul slavofiliei de sc. XIX—şi nu de la renaşterea isihastã a sc. XVIII (cu Sf. Paisie de la Neamţ şi Nicodim de la Sf. Munte). Unii cred, aşadar, cã slavofilii sunt responsabili pentru valul polemicii anti—apusene—şi nu isihaştii, nu noii maeştri ai isihasmului. Mai exact: vechiul polemism viza noţiuni, nu atitudini; abia slavofilia a vizat în primul rând atitudini.
Într—un fel, abia cei ca Olivier Clément şi K. Ware reprezintã autentica posteritate teologicã apuseanã a lui Lossky, transplantarea cu succes a ortodoxiei. Cu tact, ei au eliminat balastul tendinţei polemice, tendenţiozitatea de tendinţã slavofilã, ba chiar etnicistã, şi au continuat cu originalitate şi cu scânteiere traiectoria maestrului lor timpuriu. Ei nu au rãmas blocaţi la tendinţele integriste ale lui Lossky, au depãşit ceea ce fusese rea—credinţã şi mãrginire la învãţãtorul lor, pe care nu au încetat sã îl venereze. E relevant cã atât Clément cât şi Ware au avut, ulterior, apreciere şi pentru Stãniloae, un alt anti—filioquist. Ei au epurat ceea ce primiserã de la cei ca Lossky şi D. Stãniloae. I—au continuat, corectându—i, dând chip unei ortodoxii progresiste şi moderne, lucide.
Abia aceia ca O. Clément şi K. Ware au ştiut cum sã îi continue pe aceia ca Lossky şi Stãniloae.
Ceea ce admir eu la ei e nu eclectismul—ci echilibrul. De la K. Ware mã intereseazã scrierile scurte (articole, etc.) şi cursurile, mãcar o schiţã a cursurilor; cãci omul a fost mai mult decât un traducãtor sau compilator, are merite de scriitor original, de analist, de interpret.
Fapte, cuvinte şi visãri. Iubirea nu se demonstreazã prin cuvinte, şi cu atât mai puţin prin visãri.
Teologia lui Rozanov nu e nici o teologie libidinoasã, nici teologia unui libidinos, o teologie de libidinoşi—cu toate cã e corelatã cu înclinaţiile scriitorului.
Lecţionarul de dum. e unul al iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni—versetele înãlţãtoare din ‘Cartea Înţelepciunii’ şi Evanghelia conversiunii lui Zaheu. Lecţionar, spune vicarul, şi al bucuriei celor care sunt laolaltã. Bucurie a comuniunii, a faptului de a se gãsi împreunã, şi a face din firea laolaltã un termen al identitãţii.
Cred cã meritul lui Clément este acela de a mã fi învãţat sã îi privesc cu alţi ochi pe Merejkovski şi Berdiaev (doi din pentada de ruşi descoperitã la 17 ani—ultimii doi, cu un dicţ. şi o ed. a scrisorilor rãşinãreanului); o transformare s—a produs, disoluţia e corijabilã. Retractarea repudierii şi pronunţia germanã a numelui istoriozofului. Cele câteva cuvinte despre Rãşinari (şi casa poetului)—fieful preoţilor. Autorii care nu sunt atât ‘tari’, cât responsabili în afirmaţii. O veche rev., scrisoarea dintr—o veche rev.—pe la 17 ani, pe frig. Pentada de ruşi antebelici—Mama vorbise, în douã rânduri, de ‘misticii ruşi’ şi de ‘Loţki’, stâlcindu—i, greşindu—i numele. Rapid, la 18 ani, trecusem la teologi; trecusem de la filozofi, la teologii ruşi, vroiam altceva, preferam conţinutul pozitiv şi calmul expunerii dogmatice, romanţiozitãţii furtunoase a neocreştinismului ‘gânditorilor ruşi’, cum erau numiţi.

Faptul cã femeile nu pot substitui nimic cuplului erotic aratã nu dependenţa, ci nobleţea lor; sau, e o dependenţã nobilã, un însemn sublim. Dacã la unii bãrbaţi, prin mutilãri şi barbarie, se poate încerca suprimarea aspiraţiei cãtre cuplu şi substituirea ei cu surogate, femeilor le e, spre cinstea lor, cu neputinţã sã se mintã. Femeile sunt incapabile sã dea un scop vieţii lor altfel decât în cuplu; existenţa femeii înafara cuplului e o ‘moarte—în—viaţã’, iar condamnarea ei la aşa ceva, cea mai ticãloasã cruzime. Interpretarea religioasã a comportamentului erotic al femeii—metafizica eroticii feminine.

Civilizaţia e umanitatea, nivelul civilizaţiei e nivelul umanitãţii unui popor; cele douã nu pot fi disjunse sau separate. O populaţie e pe atât de ‘umanã’, pe cât e de civilizatã, ceea ce nu înseamnã tehnologizatã, ci servitã de coduri sociale nobile.
§
Poate cã ar fi trebuit sã mã declar/ pretind ‘swedenborgian’ sau ‘comtian’.
§
Scrisul ‘savant’—ca tomiştii, sau ca Eliade, sau ca unii filozofi.
§
‘Biserica localã’ nu trebuie sã însemne justificarea gunoiului de sub preş, sau autodeterminarea mioapã, nesocotirea universalului. Biserica localã nu e nici o filialã, o reprezentanţã—însã nici nu poate fi fetişizatã ca un termen absolut şi necorelat.
§
Înţeleptul, prudentul, raţionalul agnosticism rãsãritean. ‘Neteologhisirea’, cum se numea în jargon.
§
Credinţa Bisericii este mai întâi o revelaţie, o dezvãluire, nu o reflecţie.
§
Numele, Tesalonicul, forme populare& studentele& dãruirea şi ipocrizia. Deriziunea. A lua în derâdere.
§
A trata cu respect sãnãtos şi cu prietenie.
§
A fost remarcatã, în mediile mai progresiste, tonalitatea integristã a lui Larchet, abordarea lui ‘colţoasã’.
§
‘Trupul meu moare’.
§
Ca un creştin din comuniunea Bisericii Romei.
A nu neglija comoara acestei comuniuni.
§
Eu iubesc Crucea, ca simbol, fiindcã prin ea un profet evreu m—a inclus şi pe mine, cu anticipaţie, în iubirea Lui; mã gândesc adesea la iubirea anticipatoare a acelui profet evreu. Vãd în ea mijlocul prin care generozitatea Lui m—a inclus, cu anticipaţie, în iubirea Lui. Chezãşia anticipaţiei acestei iubiri.
§
Ochiul Sf. Spirit.
§
Altitudinea misticului nestorian.
§
Spiritualismul înseamnã—sau se reduce la—‘prizonieratul în trup’.
§
Mistica e ireductibilã la ‘simţire’, la extaz, la pretinsa senzualitate apuseanã, sau la vizionarism; ea e un fapt al înţelegerii şi, în acest sens, reprezintã chemarea tuturor oamenilor. Sã spunem cã mistica reprezintã o altitudine a reprezentãrii. Mã gândesc cã Lossky nu era departe de o astfel de înţelegere, pentru care mistica e o pãtrundere intuitivã în adâncul realului. Existã (numai) o ‘lecturã misticã’ a realului. Misticii nu sunt neapãrat extaticii, cei care au ‘rãpiri’ supranaturale, sau vizionarii. Mistica e o situare, intuitivã şi înţelegãtoare, în real, în sânul realului. E o abordare religioasã a vremelniciei, o surprindere a dialecticii. În acest sens, mistica reprezintã o înţelegere misticã, iar Platon şi Lossky sunt mistici—indiferent de conţinutul particular al tezelor lor. Schopenhauer era, deasemeni, mistic, iar Simmel devenise.
Mistici nu sunt numai asceţii extatici.
§
Pustiul, trãdarea, înşelãtoria, comportamentele reproductive.
§
Cred cã v—aţi purtat urât cu mine numai fiindcã m—aţi dispreţuit, şi ştiu cã împotriva dispreţului nu se poate face nimic.
§
Religia, cu reprezentãrile ei, ar trebui sã fie o unealtã, ceva de ajutor.
§
Cred cã nu am avut pe nimeni care sã mã înveţe despre valori; nici despre falsele valori, nici despre acelea care ar fi meritat sã fie cultivate.
§
Aer nu atât placid, cât lutos, teluric, modelat din argile, argilos. Clément: eseist, scriitor şi laic. Dimensiunea laicã a scrisului bisericesc.
§
Controversa despre Filioque au pornit—o rãsãritenii (cu antiohienii nestorieni—când era îndreptatã împotriva Sf. Chiril; cu monoteliţii bizantini din vremea Sf. Maxim şi cu Sf. Fotie), au înteţit—o apusenii (cu pretenţii absurde), şi a relansat—o un legatar al slavofililor ruşi. Expeditivitatea şi neglijenţa Sf. Scaun vorbesc împotriva dreptãţii unora din sentinţele sale. Ele corespund unei înţelegeri maximaliste a primatului roman, şi unui stil discreţionar de a impune credinţe. Ca în orice dezbatere, dreptatea nu e niciodatã numai de o parte. Tresmontant însuşi admitea cã Filioque în accepţia datã de cãtre Roma e un contrasens şi o absurditate—neadmiţând decât numai o purcedere iconomicã—mai puţin decât admitea Patriarhul constantinopolitan care se poate sã îl fi inspirat şi pe Sf. Grigore al Tesalonicului.
§
Frumuseţile şi contribuţiile dogmaticii lui Stãniloae.
§
Nici Clément, nici unii ruşi, nu vedeau ‘extravaganţele’ lui Rozanov cu ochi rãi, sau prea defavorabil.
§
Nu îmi plac, sau îmi plac mai puţin, cei care îl desconsiderã pe Lossky.
§
Exagerãri conştiente.
§
Câteva registre în care nu admit surogatele, jumãtãţile de mãsurã.
§
Despre declinul patriarhatului constantinopolitan.
§
Pedepsit cu severitate.
§
Rãsãritenii, iconomia, KM, Pobedonosţev, Inchiziţia, ruguri.
Gratitudinea. Meritat. Întâietatea.
§
Mama arãtase, acum 6 ½ ani, interes faţã de cartea despre ‘Iisus’ a lui Merejkovski—iar eu, numai dispreţ pentru autor (de care citisem cãrticica despre Gogol).
§
În ortodoxie, ‘modernizare’ nu înseamnã diluare.
§
Vechii clinicieni diagnosticau orice, şi nu tratau nimic.
§
Joi—cefalee, apoi pastile şi cafea.
§
Mersul; semnul, aer.
§
Trad. veche, interbelicã& numele rusesc, vremea.
§
Ambianţa neocreştinismului rusesc. ’96. Cei cinci mari autori; dicţ., scrisorile—ed.. Impresia.
§
Hainele, cãrţile, vraful de azi.
§
Iubirea, tandreţea, senzualitatea, pacea, muzica, dansul—tot ce e mai bun în viaţã. Inteligenţã. Inteligenţa matricialã a existenţei.
În primul rând omul cu adevãrat religios ar trebui sã înţeleagã dansul şi poezia gesturilor. Se danseazã în ‘Biblie’; se danseazã de bucurie, hieratic însã firesc, spontan. Hieratizarea nu e niciodatã o artificializare.
§
Bloy, hienã adulmecând stârvuri (Féval şi Barbey). Vreau sã spun cã dãdea târcoale muribunzilor, existã ceva lugubru în vecinãtatea lui cu marii scriitori agonizanţi.
§
Tendenţiozitatea apofatistã.
Piscurile creaţiei hrisostomiene, interpretate netendenţios (de ex., teologia lui apofaticã); Sf. Ioan Zlataust ca teolog.
§
E o bãtãlie nu de câştigat, mi—a spus P., ci de luptat.
§
Lossky a contrazis, a dezminţit anti—intelectualismul sterp; dealtfel, era el însuşi un savant, aşadar neînclinat spre un anti—intelectualism nãtâng.
§
Ecumenismul şi palamismul nu sunt întotdeauna divergente.
§
Mã gândesc la misionarul belgian, la misticii rãsãriteni, la tânãrul patrolog rus, teologia Botezului a lui Danneels, la ed..
§
Lossky: atitudinea savantã, filologicã, teologicã.
§
Aroganţa.
Nu era primul şmen care se fãcea, iar Fotie nu era în niciun caz cea mai proastã alegere pentru un scaun patriarhal, nu era cea mai neinspiratã alegere. El însuşi începuse prin a fi prietenos. Fuseserã aleşi sceleraţi, inşi mult mai odioşi decât acest savant auster. Nu trebuise insultat, umilit, târât într—un scandal; Roma ar fi trebuit sã supravegheze mai degrabã stricta canonicitate a alegerilor proprii.
Cred cã Fotie a fost nedreptãţit şi umilit; indiferent de canonicitatea alegerii, el nu era cea mai proastã variantã. Nu trebuia umilit cu brutalitate romanã. A fost tratat cu aroganţã şi desconsiderare, cu ifose autocratice.
§
Rãsãritul cui îi ceruse voie, pentru a remania Crezul? Ei ce prerogative aveau?
§
Ştiu cã a fost mentorul lui Rose, rus, auster şi misionar. Iar despre aceia ca el eu gândesc nu fãrã o anume bonomie (Maximovici, Velimirovici, Pomazanski—ba chiar şi Rose). Am o lejerã bonomie faţã de ei.
Predicile sârbului Nicolae& romane şic.
§
Ca surogate şi ca diluare; ferma repudiere a neoortoxiei ruseşti eseistice. Ca ceva impropriu şi corupt, insuficient ca religie şi diluat ca filozofie, aşadar ca dublu contestabil şi neconvingãtor. Brusc, nu am mai crezut în ei, vroiam altceva. Creştinism filozofic, diluat, neconvingãtor, anost.
§
Clément, Zizioulas—cãrţi de cãpãtâi. Savoarea rãsãriteanã.
§
Oamenii ca Sherrard fac o analizã necruţãtoare a societãţii apusene—însã refuzã sã aplice aceeaşi metodã lumii estice—sau o fac apelând, tendenţios, la idilismul slavofil. Pentru cei ca Sherrard, numai lumea apuseanã are defecte—societãţile rãsãritene nu au racile. Ei refuzã sã vadã rãul la care a dus religia schismaticilor. Nu îi fac o analizã socialã corespunzãtoare. Relele Apusului sunt reale; însã de ce acelea ale lumii rãsãritene nici mãcar nu sunt menţionate?
§
Nu le contestã meritele celor ca Sherrard, prestigiile ortodoxiei engleze, sau ale creştinismului bizantin anglicizat.
Englezii grecizanţi.
Firea—şi înclinaţia bizantinã, pe care o teoretizam şi eu, la 22 de ani (riposta îndreptãţitã faţã de aroganţa apuseanã—nu era trufie, ci numai demnitate justificatã).
§
Citeam, citisem filozofic, nu analitic—duhovniceşte.
§
Convenţionalitatea literarã a romanului istoric. Clişee. Şabloane.
§
Femeile nu sunt în stare de subtilitate, ci de ceva mai înalt: de bun simţ. Nu subtilitatea le cãlãuzeşte judecãţile, ci bunul simţ.
§
Îndumnezeirea nu e o idee specific ishastã sau palamistã, ci a precedat cu mai mult de un mileniu apariţia acestor şcoli.
§
Despre frumuseţea unor idei isihaste.
§
Taboricul, palamismul, arta icoanei, lumina necreatã, Sherrard şi Quenot, impresia, tendinţa, nu modã—ci direcţie.
§
Figura simpaticã, agerã, isteaţã, a Patr. Bartolomeu.
§
Când se vorbeşte despre neocreştinism, asta nu înseamnã cã e opus creştinismului, ci formei vechi a aceleiaşi religii, adicã paleocreştinismului (luat, aici, nu cu sensul din arheologie şi epigrafie, ci în accepţia de formã învechitã a religiei, formã devenitã inadecvatã).
§
Femeile între ele, societãţile feminine, sunt frumoase, plac, îmbie, însã sunt incomplete, existã ceva dureros în simpla absenţã a masculinului dintre ele, în simpla lor resemnare amarã unele cu altele. Atmosfera pe care ştiu sã o creeze femeile pare fãrã rost, în lipsa bãrbaţilor.
§
Cãutarea unei ‘Liturghii mai vechi’ e ca şi cãutarea unei ‘teologii mai vechi’—e ca şi cum i—ai prefera Pãrinţilor niceeni pe apologeţi, fiindcã sunt ‘mai vechi’. Nu e vorba de vechime, ci de valoarea intrinsecã.
§
Pe de o parte, noi, rãsãritenii ecumenici, suntem conştienţi cã suntem o minoritate. Pe de altã parte, avem secţiunea noastrã de ierarhie, avem ierarhii noştri. Nu suntem cu totul la mâna fanaticilor.
La Patr. Bartolomeu nu lipsesc admonestãrile, apostrofãrile.
§
Eminescu, Camil P., Voiculescu, Goga—ed..
§
Maculatura religioasã.
§
Infrarenal; colateralizarea; ischemia.
Leyden.
Scriitorii persani.
Colegii; deprinderi; anamneza, ischemia, stimularea salivarã prin distensia burdufului gastric.
§
Sfânta Liturghie şi Biblia ne învaţã cã oamenii nu sunt numai toleraţi, îngãduiţi de Dumnezeu, ci iubiţi, iubiţi arzãtor.
Ieri, sb., gândul frumuseţii unor idei isihaste, unor idei ale isihasmului (ca participarea trupului la teozã, pãtrunderea lui de cãtre dumnezeire).
§
Explicaţia preocupãrii cu temele mundane. Nu e vorba despre alegerea de subiecte neuter, neexplozive teologic—ba chiar, dimpotrivã.
§
Meridional de o inteligenţã ascuţitã, de o sagacitate îmbietoare, rapid, prompt şi pe fazã.
§
Diluarea. Falsa impresie de diluare.
§
Pretinsa prolixitate şi verbozitate. Insultele standard, apriorice, preformate.
§
Rãsãritenii echilibraţi—printre care, şi participanţii ca observatori la Vaticanul II—au salutat acest conciliu ca pe un pas teologic important—mai ales în ecleziologie; Afanasiev, Evdokimov şi Schmemann au fost prezenţi la sesiuni, şi au încuviinţat ceea ce, şi cu participarea lor, s—a desfãşurat acolo.
La Vaticanul II au fost prezenţi—ca observatori—nişte teologi rãsãriteni foarte importanţi, poate chiar câţiva dintre teologii de prim rang ai sc. XX.
Rãsãritenii s—au recunoscut în paşii ecleziologici ai Vaticanului II, au încuviinţat noua atitudine.
§
Rolul îndeplinit de exilaţii ruşi în repunerea pe tapet a subiectelor litigioase.
§
Eu sunt omul unei intuiţii religioase—ca şi Rozanov, ca şi Bloy—însã nu al ortodoxiei de manual sau curiale; de aceea, respect firescul şi îmi plac cei afectuoşi. Eu pornesc de la o intuiţie religioasã, de la o viziune religioasã—aşadar, de la o misticã. Nu îmi plac nici convenţionalitatea, nici standardizarea—şi nu cred în experienţa individualã care se suprapune integral experienţei standard sau convenţionale—cãci simt cã a survenit o constrângere, o oarecare silire, o standardizare. Or, mã gândesc cã standardizarea e valabilã în linii mari, nu ‘cu de—amãnuntul’. La nivel individual, standardizarea e execrabilã şi denaturantã. Cred cã am o bunã intuiţie a religiosului, a ceea ce e interesant şi bun în religie. Cred cã aduc o anume savoare, prospeţime şi sapiditate—apreciabilã de la ambele capete (şi adultele, şi fetele sunt sensibile la aşa ceva). Nu mai confund de mult religia cu bisericescul; nici nu le disjung, nu le separ, ci le articulez. Luat ca scop în sine, bisericescul e un reducţionism.
Cred cã ascetica îi aduce misticii o precizare, o precizeazã, îi conferã precizie; e ca un vas, ca un conţinãtor.
§
Ocazia de a scrie despre …. A consuma. Falsã penurie.
§
Evoluţia religioasã a lui Clément a fost o îmbogãţire, nu o sãrãcire; Atenagora şi climatul post—conciliar şi tendinţa ecumenistã nu l—au sãrãcit de doctrina purã deprinsã de la maestrul sãu rus, ci s—au adãugat, rodnic, acesteia, au complementat—o.
Cu alte cuvinte, nu a fãcut abstracţie nici de doctrinã—şi nici de epoca în care trãia, de momentul şi de climatul cãrora le aparţinea, de noile aspiraţii.
Reuşea, putea sã fie simultan prietenul lui Stãniloae şi al lui Wojtyla. Depãşise prejudecãţile—şi ceea ce e prejudecatã.
§
Unii nu îngãduie ca palamismul sã fie corupt de fanatism.
§
Rãsãriteni nepalamişti (ca Mitr. Ioan al Pergamului), şi palamişti nefanatizaţi şi nestropşiţi.
§
Se poate lua ceea ce e bun de la fiecare.
§
Un anti—augustinian ferm ca Mitr. Ioan.
§
E interesant cã un om ca Ep. Sigrist provine, teologic, din slavofili, cã a preluat de la ei ceea ce e pozitiv şi luminos, simţul sobornicitãţii.
§
Savanţii, religiologia, ME, tomiştii. Existã şi acest aspect literar savant şi doct. Nu existã numai literatura de sorginte eseisticã.
Tomiştii, religiologii, istoricii, ME aşa scriu. Nu e ceva reprobabil în a scrie aşa.
§
Survine o transformare, asperitãţile sunt cu discreţie corectate.
§
Estropiaţii vs. ce e mai bun.
§
Lãrgimea comunicãrii, lãrgimea de bandã.
§
Atâţia autori cam estropiaţi, cam degeneraţi.
§
Miraculosul erotismului e acela cã doi oameni pot constitui un întreg, un întreg care îi integreazã complet pe ambii, în ceea ce are fiecare esenţial—comuniunea lor e esenţialã, nu perifericã—ceea ce relata şi moşneagul din romanul merejkovskian citat de cãtre Clément.
§
În Rai va lipsi, probabil, sexualitatea—nu şi bucuria autenticã ce o însoţeşte, substratul emoţional. Dimpotrivã, Biblia descrie chiar unirea beatificã în termenii orgasmului.
Ceea ce va lipsi va fi exercitarea organelor fizice pentru a o atinge.
§
Aerul de moşneguţ bonom, ager, calm şi isteţ al Patr. Bartolomeu; unul dintre cei formaţi în Apus, occidentalizaţi, ca şi negociatorul grec care l—a precedat pe Mitr. Ioan, şi care fusese studentul Papei, cândva.
§
Clément şi Ware i—au continuat pe Lossky şi pe Stãniloae cu inteligenţã şi cu perspicacitate, la nivelul unei intelectualitãţi rafinate. Pãr. Stãniloae nu e un prea bun scriitor, un prea iscusit sau abil scriitor; însã asta nu îl izoleazã între teologi, nu-l face un caz rar. S—au mai vãzut mari teologi care, literar, cârpãceau de—a dreptul. Nu e o raritate; şi, dealtfel, nici ceva adevãrat altfel decât în linii mari, cãci, uneori, se întâmpla sã mai scrie şi bine.
§
Disoluţia. Disoluţia vs. noul, darul, marea teologie, Pãr. DS, ras, haine.
§
Pe chipul Patr. Bartolomeu, sapiditatea derivã din asocierea şi completarea agerimii cu bonomia, cu aerul amuzat, de umor cuminte, prin însoţirea isteţimii cu calmul.
§
Douã tipuri de integrism—integrismul onest al lui Fedotov, şi integrismul pledant, aprioric, al lui Rose, la care existã numai pledoarie.
Ambii erau integrişti şi anti—apuseni; însã integrismul lui Fedotov provine, mãcar, din autotransparenţã. Pe obiectivitatea lui Fedotov se poate, cel puţin, conta. El depisteazã pseudomorfozele şi interferenţele.
§
Religia, existenţialitatea şi bucuriile simple.
§
Nu cred în calificarea existenţialismului babei de la ţarã. Mama îi bagateliza pe existenţialişti, crezând cã poate demonstra cã dilemele şi întrebãrile lor sunt şi cele ale babei de la ţarã. Însã existã o deosebire—în competenţa cu care se rãspunde. Dacã se rãmâne numai la întrebãri, poate cã e acelaşi lucru (Şestov înfãţişeazã un existenţialism rãmas în stadiul de interogaţie, adicã subdezvoltat, ‘oprit în dezvoltare’). Altfel, rãspunsurile sunt cele care conteazã şi deosebesc. Nu e vorba de întrebãri (cu toate cã, probabil, deosebiri existã şi în registrul atitudinii interogative), ci de rãspunsuri; or, aici existenţialiştii îi sunt superiori ‘babei de la ţarã’—însã nu şi asceţilor, care afirmã lucrãrile. Baba de la ţarã rãmâne la întrebãri—existenţialiştii au, în plus, şi nişte rãspunsuri—abia asceţii trec şi la lucrãri, fac ceva.
Nu e vorba despre faptul cã baba de la ţarã se întreabã aceleaşi lucruri ca existenţialiştii, îşi pune aceleaşi întrebãri ca existenţialiştii. E vorba despre aceea cã ea nu are calificarea practicã de a rãspunde.
În rest, asceţii sunt adevãraţii existenţialişti.
§
Învãţarea nevoilor, coordonatelor, legitãţilor, gesturilor şi restricţiilor iubirii—din instinct.
§
Nicio bãtãlie nu ar putea fi câştigatã dacã ar fi datã ‘dintr—o datã’; însã survine o succesiune, ea e luptatã în diacronie.
§
Fie aiurit şi aerian, fie solemn şi lipsit de umor, crispat, încordat.
§
Nici nu ştiu ce poate sã însemne asceza fãrã gândul şi aspiraţia misticii.
§
Viaţa ei, fãrã cuplu, n—are niciun rost.
§
O interpretare teologicã sau religioasã a erotismului. A altruismului din cuplu, etc..
§
Protectorii vãduvelor şi ai orfanilor.
§
Suinele care umilesc femei. Umilitorii de femei.
§
A plusa, tangibilul, ascultarea. Ceea ce alţii obţin. Nu e necesarã exigenţa minimalã, ci se poate plusa. Realitatea, evaluarea. Ceea ce conteazã. Fezabilul.