ANTISACRAMENTALISM ŞI RITUALISM
La o extremã se aflã antisacramentalismul, la cealaltã magicismul şi mecanicismul, sau ritualismul, recurgerea la ritualuri ĩntr—o mentalitate magicã, schimbarea comunicãrii vii pe ritual.
Sigur cã e preferabilã menţinerea cu orice chip şi ĩn orice principii a unui sacramentalism de principiu; şi cã ritualismul, monofizitismul, abuzul cultului icoanelor, etc., nu sunt decât forme de rezistenţã ale unor principii salutare şi cã aceastã situaţie este oricum şi ĩn orice fel preferabilã extremei opuse—negarea de principiu. E preferabilã ĩnţelegerea grosierã a unui principiu adevãrat, proclamãrii fãţişe a unui principiu net fals.
La o extremã se aflã negarea eficacitãţii sacramentale; la cealaltã, cãderea sacramentalismului ĩn ritualism, ĩn hieratism gãunos.
Obiectivitatea devine ritualism, reificare, iar forma nu mai e pusã ĩn dependenţã de conţinut—sau, mai bine zis, forma nu mai e perceputã ca fiind datã laolaltã cu un conţinut obiectiv—ireductibil la arbitrarietatea subiectivitãţii, dar şi la formalismul ritualismului.
Menţinerea obiectivitãţii conţinutului dat laolaltã cu forma sacramentalã nu poate consta ĩn excluderea, de fapt, a conţinutului.
Se ajunge ca, din intelectualism van, sã se opereze aici o disjungere arbitrarã, sã fie redus ĩntregul formã—conţinut, la forma goalã. Se preferã poza, trãirii. Or, obiectivitatea nu poate gira excluderea individualului şi a umanului—şi, de fapt, chiar a bunului simţ ca atare.
[Eu folosesc termenul de ‚ritualism’ cu o conotaţie peiorativã. Pentru aspectul pozitiv al atitudinii, folosesc ‚sacramentalism’.]
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
vineri, 22 mai 2009
MARGINALII DESPRE UN ROMANCIER ANGLICAN ŞI DESPRE MODELUL ANGLICAN
MARGINALII DESPRE UN ROMANCIER ANGLICAN ŞI DESPRE MODELUL ANGLICAN
Shorthouse profesa un crez literar hawthornian şi era un om foarte cultivat—de la Platon la romanticii—nemţi, americani, englezi—ai sc. XIX. El se interesa de linia platonismului ocult, ezoteric.
Shorthouse are toatã ingenuitatea unui independent şi a unui original—a unui ‚extravangant’ care desconsiderã linia principalã, curentul dominant al vremii lui. Acest om excepţional de inteligent, original şi cultivat, profund, triplu ĩnzestrat—ca inteligenţã, culturã şi aptitudine literarã, ĩşi propunea sã fie hawthornian, reabilitând romanescul. Iatã un romancier la fel de interesant ca şi excepţional de interesantele lui cãrţi! Avea un simţ deosebit, cred, pentru ceea ce ĩnvioreazã mintea şi sufletul, şi pentru ‚lucrurile catolice’.
Schiţa Pãr. Sancta Clara. Acest preot ĩl citea zilnic pe Platon.
Splendoarea acelui formidabil catolicism occidental tridentin, baroc şi mistic—ceea ce se numeşte Contrareforma, şi e o lume, un univers de inspiraţie.
Desigur cã anglicanii n—au, vai, dreptate cu ‚paralela ortodoxã’, care aratã o minte superficialã—fiindcã separatismul lor e unul ‚intern’, unul provenit DIN INTERIORUL jurisdicţiei latine. E normal ca un ortodox rus sau sârb sã nu asculte de Patriarhul bucureştean; dar nu e normal ca un ortodox bãcãuan sau nemţean sã nu asculte de Patriarhul bucureştean. Modelul anglican nu poate fi acelaşi cu cel ‚ortodox’—fiindcã diferã cauzele. Primatul anglican nu este egalul Papei niciodatã; primaţii rãsãriteni sunt egalii Papei ĩn condiţii uzuale, ordinare (--autocefaliile recente au schimbat ĩnsã condiţiile discuţiei, dând alt ĩnţeles patriarhatului şi fãcând regretabilã, retrospectiv, concesia medievalã a Romei de a recunoaşte demnitatea patriarhalã a Bizanţului, sancţionând o nãscocire politicã).
De fapt, anglicanii nu cu ortodoxiile medievale seamãnã, nu cu Bizanţul, nu cu dizidenţa fotianã—ci cu ortodoxiile mai noi, filetiste şi autonomiste, autocefaliste; din aceste motive, un dizident anglican poate sã fie ‚papist’ ĩntr—un mod de o visceralitate inaccesibilã unui rãsãritean.
Shorthouse profesa un crez literar hawthornian şi era un om foarte cultivat—de la Platon la romanticii—nemţi, americani, englezi—ai sc. XIX. El se interesa de linia platonismului ocult, ezoteric.
Shorthouse are toatã ingenuitatea unui independent şi a unui original—a unui ‚extravangant’ care desconsiderã linia principalã, curentul dominant al vremii lui. Acest om excepţional de inteligent, original şi cultivat, profund, triplu ĩnzestrat—ca inteligenţã, culturã şi aptitudine literarã, ĩşi propunea sã fie hawthornian, reabilitând romanescul. Iatã un romancier la fel de interesant ca şi excepţional de interesantele lui cãrţi! Avea un simţ deosebit, cred, pentru ceea ce ĩnvioreazã mintea şi sufletul, şi pentru ‚lucrurile catolice’.
Schiţa Pãr. Sancta Clara. Acest preot ĩl citea zilnic pe Platon.
Splendoarea acelui formidabil catolicism occidental tridentin, baroc şi mistic—ceea ce se numeşte Contrareforma, şi e o lume, un univers de inspiraţie.
Desigur cã anglicanii n—au, vai, dreptate cu ‚paralela ortodoxã’, care aratã o minte superficialã—fiindcã separatismul lor e unul ‚intern’, unul provenit DIN INTERIORUL jurisdicţiei latine. E normal ca un ortodox rus sau sârb sã nu asculte de Patriarhul bucureştean; dar nu e normal ca un ortodox bãcãuan sau nemţean sã nu asculte de Patriarhul bucureştean. Modelul anglican nu poate fi acelaşi cu cel ‚ortodox’—fiindcã diferã cauzele. Primatul anglican nu este egalul Papei niciodatã; primaţii rãsãriteni sunt egalii Papei ĩn condiţii uzuale, ordinare (--autocefaliile recente au schimbat ĩnsã condiţiile discuţiei, dând alt ĩnţeles patriarhatului şi fãcând regretabilã, retrospectiv, concesia medievalã a Romei de a recunoaşte demnitatea patriarhalã a Bizanţului, sancţionând o nãscocire politicã).
De fapt, anglicanii nu cu ortodoxiile medievale seamãnã, nu cu Bizanţul, nu cu dizidenţa fotianã—ci cu ortodoxiile mai noi, filetiste şi autonomiste, autocefaliste; din aceste motive, un dizident anglican poate sã fie ‚papist’ ĩntr—un mod de o visceralitate inaccesibilã unui rãsãritean.
IMPRESII DESPRE UNELE PAGINI CRITICE ALE LUI STREINU
IMPRESII DESPRE UNELE PAGINI CRITICE ALE LUI STREINU
Ĩn speranţa cã necesarul bilanţ al reuşitelor de critic ale lui Streinu ĩl voi face altãdatã, dau aici numai câteva impresii date de nişte pagini ale sale. Cronicile lui alcãtuiesc ĩntrucâtva un mozaic al literaturii româneşti interbelice. Sigur, pe de altã parte, cã acest Streinu al paginilor ocazionale nu este şi cel al studiilor, al lucrurilor elaborate, al eseurilor, al lucrãrilor de reflecţie.
Dacã se poate compara, Sebastian mi—a lãsat impresia unui critic mult mai ĩnzestrat—şi, de fapt, mai realizat—decât Streinu.
Ĩn speranţa cã necesarul bilanţ al reuşitelor de critic ale lui Streinu ĩl voi face altãdatã, dau aici numai câteva impresii date de nişte pagini ale sale. Cronicile lui alcãtuiesc ĩntrucâtva un mozaic al literaturii româneşti interbelice. Sigur, pe de altã parte, cã acest Streinu al paginilor ocazionale nu este şi cel al studiilor, al lucrurilor elaborate, al eseurilor, al lucrãrilor de reflecţie.
Dacã se poate compara, Sebastian mi—a lãsat impresia unui critic mult mai ĩnzestrat—şi, de fapt, mai realizat—decât Streinu.
DESPRE NUVELELE LUI MITCHELL
DESPRE NUVELELE LUI MITCHELL
Nu ezit sã—l numesc pe Mitchell unul dintre marii prozatori americani, unul dintre marii autori de proze scurte—nuvele, sã le numim. O sumedenie de lucruri foarte ĩngrijit scrise, fãrã cârpãcealã.
Din punctul de vedere al comparatisticii şi al tematologiei, volumul de proze ale lui Mitchell conţine ‚idei’ câte pentru nişte alte CĂLĂTORII EXTRAORDINARE.
Vechile proze ale lui EP Mitchell ĩmi amintesc atât de un serial american, VESTUL SĂLBATIC (parodiat şi ĩntr—un omonim film pentru oligofreni), cât şi de unele caracteristici ale ĩntâiului SF francez—acela antebelic—maşinismul straniu, lugubru, un soi de gotic maşinist. Fineţea literarã a acestor anticipaţii care probabil cã nu ţineau sã fie chiar populare ĩn modul standardizat de mai târziu face ca desuetudinea respectivã sã fie ĩncântãtoare. Respirã aici libertatea unei forme literare ĩncã nestandardizate, neindustrializate; ca şi Hobana—şi probabil cã ĩmpotriva lui Sadoul—eu cred cã aici trebuie ucenicit—la acest prim SF.
Reputaţia lui a fost jertfitã fãrã cruţare de cãtre barbaria vremurilor.
Pentru mine, parte din interesul acestei literaturi ĩl dã nota ei terifiantã—mai exact, nota terifiantã a fabulosului tehnologic—oribilul tehnologic—falsificarea viului—automatele—tehnologicul şi maşinalul, substituite viului. Ĩn cartea de nuvele ale lui Mitchell, existã un diplomat, rus, care are creierul ĩnlocuit cu o maşinãrie. Ca la Stevenson, Doyle, Poe, Wells, reacţia faţã de fabulosul tehnologic—faţã de fabulos ĩn genere—este mai ales oroarea, frica. ( La Verne, mi se pare, sau am impresia cã insolitul tehnologic este fie mirific, sau un gest de pionierat, fie alienant—ĩnsã oribil este savantul, creatorul, inventatorul scelerat, nu maşina lui-care rãmâne o bucatã de tehnologie, menitã sã producã o eventualã spaimã ĩn coordonatele proastei ĩntrebuinţãri a creativitãţii inginereşti.)
Tehnologia substituitã umanului abundã, luxuriant, ĩn SF—ul ulterior; dar s—a pierdut senzaţia, emoţia groazei, reacţia martorului acestor fantasmagorii maşiniste.
Miza lui Mitchell este, bineĩnţeles, mai cu seamã senzaţionalul. Nu vreau sã las impresia cã ar cultiva numai fantasticul tehnologic; existã la el şi un arbore zburãtor, naturalele bizare frecventate şi de cãtre Rosny. Trecerea logicã se face de la terifiant cãtre resortul acestuia—tehnologic sau altul—nu invers. Mitchell nu cautã reacţii posibile ĩnaintea insolitului tehnologic sau de alt fel; ci cautã resorturi ale stupefacţiei terifiate. Faptul cã infratructura fantazistã este ĩngrijit lucratã e un fapt demn de notat—caligrafii tehnologice poeşti.
Nu ezit sã—l numesc pe Mitchell unul dintre marii prozatori americani, unul dintre marii autori de proze scurte—nuvele, sã le numim. O sumedenie de lucruri foarte ĩngrijit scrise, fãrã cârpãcealã.
Din punctul de vedere al comparatisticii şi al tematologiei, volumul de proze ale lui Mitchell conţine ‚idei’ câte pentru nişte alte CĂLĂTORII EXTRAORDINARE.
Vechile proze ale lui EP Mitchell ĩmi amintesc atât de un serial american, VESTUL SĂLBATIC (parodiat şi ĩntr—un omonim film pentru oligofreni), cât şi de unele caracteristici ale ĩntâiului SF francez—acela antebelic—maşinismul straniu, lugubru, un soi de gotic maşinist. Fineţea literarã a acestor anticipaţii care probabil cã nu ţineau sã fie chiar populare ĩn modul standardizat de mai târziu face ca desuetudinea respectivã sã fie ĩncântãtoare. Respirã aici libertatea unei forme literare ĩncã nestandardizate, neindustrializate; ca şi Hobana—şi probabil cã ĩmpotriva lui Sadoul—eu cred cã aici trebuie ucenicit—la acest prim SF.
Reputaţia lui a fost jertfitã fãrã cruţare de cãtre barbaria vremurilor.
Pentru mine, parte din interesul acestei literaturi ĩl dã nota ei terifiantã—mai exact, nota terifiantã a fabulosului tehnologic—oribilul tehnologic—falsificarea viului—automatele—tehnologicul şi maşinalul, substituite viului. Ĩn cartea de nuvele ale lui Mitchell, existã un diplomat, rus, care are creierul ĩnlocuit cu o maşinãrie. Ca la Stevenson, Doyle, Poe, Wells, reacţia faţã de fabulosul tehnologic—faţã de fabulos ĩn genere—este mai ales oroarea, frica. ( La Verne, mi se pare, sau am impresia cã insolitul tehnologic este fie mirific, sau un gest de pionierat, fie alienant—ĩnsã oribil este savantul, creatorul, inventatorul scelerat, nu maşina lui-care rãmâne o bucatã de tehnologie, menitã sã producã o eventualã spaimã ĩn coordonatele proastei ĩntrebuinţãri a creativitãţii inginereşti.)
Tehnologia substituitã umanului abundã, luxuriant, ĩn SF—ul ulterior; dar s—a pierdut senzaţia, emoţia groazei, reacţia martorului acestor fantasmagorii maşiniste.
Miza lui Mitchell este, bineĩnţeles, mai cu seamã senzaţionalul. Nu vreau sã las impresia cã ar cultiva numai fantasticul tehnologic; existã la el şi un arbore zburãtor, naturalele bizare frecventate şi de cãtre Rosny. Trecerea logicã se face de la terifiant cãtre resortul acestuia—tehnologic sau altul—nu invers. Mitchell nu cautã reacţii posibile ĩnaintea insolitului tehnologic sau de alt fel; ci cautã resorturi ale stupefacţiei terifiate. Faptul cã infratructura fantazistã este ĩngrijit lucratã e un fapt demn de notat—caligrafii tehnologice poeşti.
Ce mult m—am bucurat de fiecare datã când am descoperit autori interesanţi de eseuri—sau de articole, de prozã criticã or filozoficã—Alain [Chartier], Sainte—Beuve, Eliade, d’Ors, Ralea, Ibrãileanu, Lovinescu, Iorga, Zarifopol, Cãlinescu, Paleologu, Simmel, Tresmontant, Cioculescu, De Quincey, Borges, etc.—am reunit aici eseişti, critici, filozofi, gazetari.
PARERGA
PARERGA
Chestertonianism practic.
۞
Scrieri de mister ale lui Verne—de mister şi atmosferã.
۞
Vechiul SF şi misterul (Renard, Mitchell ...)—misteriosul.
۞
Catolicismul viril, abrupt şi colţuros, macho, al lui Chesterton putea trece drept ilustrativ, ĩnalt reprezentativ pentru CATOLICISM; ĩn timp ce ĩn vremurile noastre ar trece drept ceva atipic, o versiune foarte personalã, o accepţie privatã—şi ‚preconciliarã’.
Catolicismul chestertonian era totodatã şi un occidentalism.
۞
Linia Chesterton—Borges—Calvino—Pamuk.
۞
Misteriosul ĩn scrierile lui Verne—inflexiunile gotice, atmosfera.
Ambele aspecte sunt valabile:--CĂLĂTORIILE alcãtuiesc un corpus, un ĩntreg; --şi sunt desemnabile câteva clase (SF—mai exact, anticipaţii tehnico—ştiinţifice, aventuri, mistere).
۞
Lãutãrism.
Cunoaştere lacunarã.
Parţial.
Plenar.
۞
Despre meritele literare verniene.
۞
Bineĩnţeles cã se poate scrie, se poate proceda ca şi cum n—ar exista decât cei câţiva teologi pe deplin valabili—fãrã
۞
A necroza prin atingere; atingerea necrozantã.
۞
Câţi, care sunt scriitorii de la care sã ne intereseze tot ce—au scris? Probabil cã nu puţini.
۞
Eseuri despre cãrţi, scriitori, Pãrinţi, filozofi, teologi, idei, doctrine.
Chestertonianism practic.
۞
Scrieri de mister ale lui Verne—de mister şi atmosferã.
۞
Vechiul SF şi misterul (Renard, Mitchell ...)—misteriosul.
۞
Catolicismul viril, abrupt şi colţuros, macho, al lui Chesterton putea trece drept ilustrativ, ĩnalt reprezentativ pentru CATOLICISM; ĩn timp ce ĩn vremurile noastre ar trece drept ceva atipic, o versiune foarte personalã, o accepţie privatã—şi ‚preconciliarã’.
Catolicismul chestertonian era totodatã şi un occidentalism.
۞
Linia Chesterton—Borges—Calvino—Pamuk.
۞
Misteriosul ĩn scrierile lui Verne—inflexiunile gotice, atmosfera.
Ambele aspecte sunt valabile:--CĂLĂTORIILE alcãtuiesc un corpus, un ĩntreg; --şi sunt desemnabile câteva clase (SF—mai exact, anticipaţii tehnico—ştiinţifice, aventuri, mistere).
۞
Lãutãrism.
Cunoaştere lacunarã.
Parţial.
Plenar.
۞
Despre meritele literare verniene.
۞
Bineĩnţeles cã se poate scrie, se poate proceda ca şi cum n—ar exista decât cei câţiva teologi pe deplin valabili—fãrã
۞
A necroza prin atingere; atingerea necrozantã.
۞
Câţi, care sunt scriitorii de la care sã ne intereseze tot ce—au scris? Probabil cã nu puţini.
۞
Eseuri despre cãrţi, scriitori, Pãrinţi, filozofi, teologi, idei, doctrine.
Premisele comparatisticii sunt, vai, aceleaşi cu ale ecumenismului—escamotarea individualului şi a concludentului—sublinierea a ceea ce ce comun, nu sesizarea a ceea ce diferenţiazã şi distinge. Ĩn chiar principiul ei moral, comparatistica e tendenţioasã—şi de o tendinţã neinspiratã—ea se opreşte de obicei la asemãnãri exterioare, iluzorii, la faţade, la pãrerea de similitudine—e un bluf critic.
Lucrurile artei ar trebui comparate NUMAI PENTRU A LE DISTINGE, nu pentru a le amalgama.
Decisive sunt deosebirile, individualul.
Teza comparatisticii e o prejudecatã; iar comparatistica de fapt constituie versiunea literarã a ecumenismului hârlav şi lãbãrţat.
Lucrurile artei ar trebui comparate NUMAI PENTRU A LE DISTINGE, nu pentru a le amalgama.
Decisive sunt deosebirile, individualul.
Teza comparatisticii e o prejudecatã; iar comparatistica de fapt constituie versiunea literarã a ecumenismului hârlav şi lãbãrţat.
Cele douãzeci şi patru de romane (A GENTLEMAN OF FRANCE, HOUSE OF THE WOLF, THE ABBESS OF VLAYE, COUNT HANNIBAL, THE MAN IN BLACK, MY LADY ROTHA, THE RED COCKADE, THE STORY OF FRANCIS CLUDDE, UNDER THE RED ROBE; THE CASTLE INN, THE LIVELY PEGGY, THE LONG NIGHT, MADAM CONSTANTIA, SHREWSBURY, SOPHIA, STARVECROW FARM, THE TRAVELLER IN THE FUR CLOAK, THE WILD GEESE; CHIPPINGE BOROUGH, THE GREAT HOUSE, THE NEW RECTOR, OVINGTON'S BANK, QUEEN'S FOLLY; A LITTLE WIZARD) şi cinci culegeri (FOR THE CAUSE, FROM THE MEMOIRS OF A MINISTER OF FRANCE, IN KINGS' BYWAYS, THE KING'S STRATAGEM, LAID UP IN LAVENDER). Am ĩncercat sã grupez romanele—ca romane ‚franceze’ sau continentale; ‚altfel’ de romane de aventuri; romanele ‚domestic’—trollopiene; şi unicul—se pare—roman fantazist.
Ca romancier a debutat la 35 de ani—iar ca nuvelist ĩncepuse la 28.
Ei, astfel de autori—astfel de furnizori ne lipsesc nouã.
Ca romancier a debutat la 35 de ani—iar ca nuvelist ĩncepuse la 28.
Ei, astfel de autori—astfel de furnizori ne lipsesc nouã.
DESPRE IDOLATRIE
DESPRE IDOLATRIE
Unii ar putea crede cã epoca noastrã este una criticistã şi blazatã; dimpotrivã, o inspecţie sumarã aratã cã este una credulã, nãtângã, şi ĩn care idolii prolifereazã ca germenii ĩn plagã. Epoca noastrã nu se ĩnchinã la prea puţine—ci chiar la prea multe—existã o proliferare de idoli, de parole—şi, bineĩnţeles, la toate cele greşite.
Vremea noastrã apare ca fiind una de strictã idolatrie—sau apare ca vremea unei idolatrii de observanţã strictã.
Drojdiile finalului de sc. XIX au fost amãrâte de lamentaţiile decadenţilor asupra pierderii iluziilor—asupra prãbuşirii sonore a idolilor sc. XIX. Poate cã aşa o şi fi fost. Dar vremea noastrã e una ĩn care idolii sunt mai ĩncoţopeniţi ca oricând—succes, prosperitate, secularism, priapism, corectitudine politicã, egoism, promiscuitate, ecologism—panteonul sc. XXI e doldora; existã, bineĩnţeles, şi numeroase culte locale, aşa ĩncât omul sc. XXI trãieşte refugiat—sau eşuat—la picioarele idolilor. Faptul cã viaţa—socialã, universitarã, culturalã, religioasã—apare complet falsificatã ĩn toate aspectele ei nu mai poate surprinde.
Dispariţia gustului pentru esenţial şi pentru reflecţia este unul dintre simptomele vremii noastre.
Idolatria ĩnseamnã tocmai negarea esenţialismului, regresia ĩn accidental şi necorelat—dezlânarea şi cârpãceala.
Unii ar putea crede cã epoca noastrã este una criticistã şi blazatã; dimpotrivã, o inspecţie sumarã aratã cã este una credulã, nãtângã, şi ĩn care idolii prolifereazã ca germenii ĩn plagã. Epoca noastrã nu se ĩnchinã la prea puţine—ci chiar la prea multe—existã o proliferare de idoli, de parole—şi, bineĩnţeles, la toate cele greşite.
Vremea noastrã apare ca fiind una de strictã idolatrie—sau apare ca vremea unei idolatrii de observanţã strictã.
Drojdiile finalului de sc. XIX au fost amãrâte de lamentaţiile decadenţilor asupra pierderii iluziilor—asupra prãbuşirii sonore a idolilor sc. XIX. Poate cã aşa o şi fi fost. Dar vremea noastrã e una ĩn care idolii sunt mai ĩncoţopeniţi ca oricând—succes, prosperitate, secularism, priapism, corectitudine politicã, egoism, promiscuitate, ecologism—panteonul sc. XXI e doldora; existã, bineĩnţeles, şi numeroase culte locale, aşa ĩncât omul sc. XXI trãieşte refugiat—sau eşuat—la picioarele idolilor. Faptul cã viaţa—socialã, universitarã, culturalã, religioasã—apare complet falsificatã ĩn toate aspectele ei nu mai poate surprinde.
Dispariţia gustului pentru esenţial şi pentru reflecţia este unul dintre simptomele vremii noastre.
Idolatria ĩnseamnã tocmai negarea esenţialismului, regresia ĩn accidental şi necorelat—dezlânarea şi cârpãceala.
Chesterton scrie adesea despre literaturã din punctul de vedere al ideilor, al istoriei publice, al atitudinilor publice. Punctul sãu de vedere nu e, atunci, estetic.
۞
Cei care, fãrã a fi catolici ei ĩnşişi, considerau repugnant anticatolicismul furibund al unor romancieri populari englezi, propaganda negativã.
۞
Nuvelele de gen—cele de capã şi spadã.
۞
Cei care, fãrã a fi catolici ei ĩnşişi, considerau repugnant anticatolicismul furibund al unor romancieri populari englezi, propaganda negativã.
۞
Nuvelele de gen—cele de capã şi spadã.
Meritã mai ales A GENTLEMAN OF FRANCE, FROM THE MEMOIRS OF A MINISTER OF FRANCE, UNDER THE RED ROBE, HOUSE OF THE WOLF, COUNT HANNIBAL, THE RED COCKADE, IN KINGS' BYWAYS, THE ABBESS OF VLAYE, THE CASTLE INN, THE LONG NIGHT, MY LADY ROTHA, THE TRAVELLER IN THE FUR CLOAK; mai ales cele trei romane ‚franceze’ de prim rang—trilogia istoricã.
۞
PATRICIA AT THE INN a lui Snaith.
Stevensonieni—Stables.
Weymanieni—RN Stephens.
Dumasieni—acelaşi Stephens.
IN THE DAYS OF ALFRED THE GREAT a Dnei. Tappan.
۞
PATRICIA AT THE INN a lui Snaith.
Stevensonieni—Stables.
Weymanieni—RN Stephens.
Dumasieni—acelaşi Stephens.
IN THE DAYS OF ALFRED THE GREAT a Dnei. Tappan.
Cât de mult accentueazã predicatorii frica de moartea trupeascã, şi cât de puţin exploreazã ei sau par mãcar sã bãnuiascã teama de moartea ‚a doua’, nevãzutã şi duhovniceascã!
Existã un fel de biologism sinistru ĩn omiletica uzualã, o exagerare a fricii de moartea fizicã—şi o ignorare desãvârşitã a morţii interioare—şi a fricii de aceasta!
Tãmãduire şi teozã; dar predicatorii vorbesc ca şi cum Iisus ar fãgãdui indefinita prelungire a unei mizerabile existenţe sordide—când viaţa adusã de El se referã mai ĩntâi la aceasta—la terapie, la lepãdarea unei existenţe mizere şi la trecerea la o viaţã nouã. Cât de puţin, ĩnsã, vestesc predicatorii victoria Lui Iisus asupra morţii ‚secunde’, duhovniceşti, invizibile!
Miza luptei creştine se aflã ĩn planul acesta, calitativ, al vieţii nepieritoare aduse de Iisus—nu ĩn acela al ĩncetãrii funcţiilor organice ale materiei animate—de parcã fãgãduinţa Lui Iisus s—ar referi la continuarea existenţei mediocre şi terne trãite deja de om!
Nu ĩn faţa mormintelor—ci a indivizilor biologic vii, dar sufleteşte morţi ar trebui predicat despre viaţa adusã de Iisus!
Ĩn viaţã aflat omul, viaţa adusã de Iisus a şi primit—o, dacã a primit—o, iar moartea biruitã de Iisus a şi biruit—o!
Aceasta este soteriologia predicatã de Ap. Pavel—viaţa veşnicã, incoruptibilã e deja trãitã, moartea ĩnvinsã de Iisus e deja ĩnvinsã!
Predicatorii ĩi ĩnvaţã pe oameni sã se teamã de moartea fizicã—şi cum sã trateze aceastã fricã; dar nu—i ĩnvaţã sã se teamã de UNICA MOARTE, de moartea ontologicã, numitã ‚a doua moarte’, necroza lãuntricã.
Doctrina Lui Iisus e o doctrinã a vieţii noi, a existenţei plenare—nu a ‚nemuririi’, care e numai cadrul.
Ĩn Noul Testament viaţa şi moartea biologicã, ale materiei animate, sunt numai imagini, semne ale unei realitãţi nevãzute, ale existenţei interioare, care nu se vede.
Atitudinea omului nu trebuie fãcutã sã depindã, sã basculeze, sã pivoteze ĩn jurul transformãrii materiei temporar animate ĩn cadavru—ci trebuie organizatã ĩn raport de necroza invizibilã, şi care survine ĩn timpul vieţii terestre.
Predicatorii nu ĩi ĩnvaţã pe oameni sã se teamã de singura moarte redutabilã—moartea invizibilã, a duhului, zisã şi ‚a doua moarte’.
Existã un fel de biologism sinistru ĩn omiletica uzualã, o exagerare a fricii de moartea fizicã—şi o ignorare desãvârşitã a morţii interioare—şi a fricii de aceasta!
Tãmãduire şi teozã; dar predicatorii vorbesc ca şi cum Iisus ar fãgãdui indefinita prelungire a unei mizerabile existenţe sordide—când viaţa adusã de El se referã mai ĩntâi la aceasta—la terapie, la lepãdarea unei existenţe mizere şi la trecerea la o viaţã nouã. Cât de puţin, ĩnsã, vestesc predicatorii victoria Lui Iisus asupra morţii ‚secunde’, duhovniceşti, invizibile!
Miza luptei creştine se aflã ĩn planul acesta, calitativ, al vieţii nepieritoare aduse de Iisus—nu ĩn acela al ĩncetãrii funcţiilor organice ale materiei animate—de parcã fãgãduinţa Lui Iisus s—ar referi la continuarea existenţei mediocre şi terne trãite deja de om!
Nu ĩn faţa mormintelor—ci a indivizilor biologic vii, dar sufleteşte morţi ar trebui predicat despre viaţa adusã de Iisus!
Ĩn viaţã aflat omul, viaţa adusã de Iisus a şi primit—o, dacã a primit—o, iar moartea biruitã de Iisus a şi biruit—o!
Aceasta este soteriologia predicatã de Ap. Pavel—viaţa veşnicã, incoruptibilã e deja trãitã, moartea ĩnvinsã de Iisus e deja ĩnvinsã!
Predicatorii ĩi ĩnvaţã pe oameni sã se teamã de moartea fizicã—şi cum sã trateze aceastã fricã; dar nu—i ĩnvaţã sã se teamã de UNICA MOARTE, de moartea ontologicã, numitã ‚a doua moarte’, necroza lãuntricã.
Doctrina Lui Iisus e o doctrinã a vieţii noi, a existenţei plenare—nu a ‚nemuririi’, care e numai cadrul.
Ĩn Noul Testament viaţa şi moartea biologicã, ale materiei animate, sunt numai imagini, semne ale unei realitãţi nevãzute, ale existenţei interioare, care nu se vede.
Atitudinea omului nu trebuie fãcutã sã depindã, sã basculeze, sã pivoteze ĩn jurul transformãrii materiei temporar animate ĩn cadavru—ci trebuie organizatã ĩn raport de necroza invizibilã, şi care survine ĩn timpul vieţii terestre.
Predicatorii nu ĩi ĩnvaţã pe oameni sã se teamã de singura moarte redutabilã—moartea invizibilã, a duhului, zisã şi ‚a doua moarte’.
RAW BEAUTY OF LIFE
RAW BEAUTY OF LIFE
Un interviu al lui HADDAWAY mi—a fãcut o impresie bunã despre acesta; muzica lui nu mi se pare altfel decât ĩn urmã cu 15 ani—greoaie şi mediocrã, esenţial monotonã. Dar omul mi s—a pãrut inteligent, şi larg ĩn aprecierile lui (despre U2, Bono, dar, vai, şi ... Pink). Critic la adresa concursurilor de casting, are nişte lucruri interesante de spus despre carierã.
Un interviu al lui HADDAWAY mi—a fãcut o impresie bunã despre acesta; muzica lui nu mi se pare altfel decât ĩn urmã cu 15 ani—greoaie şi mediocrã, esenţial monotonã. Dar omul mi s—a pãrut inteligent, şi larg ĩn aprecierile lui (despre U2, Bono, dar, vai, şi ... Pink). Critic la adresa concursurilor de casting, are nişte lucruri interesante de spus despre carierã.
Citesc cu plãcere un tabel de filme preferate ale lui Michael E. Grost; odatã ĩl şi citam pe acest simpatic filistin american. El este un soi de versiune popularã şi puerilã a lui Kurp—acelaşi umanism tacticos—ĩn versiunea popularã şi nãtângã. Umanism fãrã noimã, nevertebrat ,falsificat şi lipsit de criterii. Bineĩnţeles, mai prostovan decât Kurp. Acesta din urmã, la rândul lui, e aşa de departe de mintea brici a Ep. Sigrist ....
A alege, a tria ĩn interiorul unei serii—validitatea alegerii, spontan.
Ca Verne—Weyman, Scott, Féval.
Dialectal.
Citite pe rupte: Scott şi Dan (P.—martie, mai, iulie ...—de câte 5 ori). [Deasemeni, dupã modelul episcopal, ceva ‚Oz’.]
Lectura hedonicã, aceea care, spontan, natural, reia.
Decât nimic/ deloc ....
4 x Doyle; Falkner; 3 x JV; romanesc—cf. ieri (joi); 2 x Scott; Féval. Tournier ĩi opune şi—i disjunge pe Verne şi Dumas; dar amândoi existã la Gracq. Gracq, omul cel mai nefanatizat, intelectualul la care nu existã nimic silnic.
Explicabil.
Ce e artã—şi ce e amuzament, divertisment.
Nabokov neagã explicit—şi de principiu—desfãtarea reluãrii lecturilor juvenile; iar Gracq, Stevenson, Lang, Quiller, D. Toma au atitudinea opusã.
1/ l.—noul. Ĩn buclã. Triada; francezul; epopei, nivel. Şi ca romancier. Tandemul autohton; nou. Ziare. Nesaţ, cr.—Dna. Sand, A. [=Chartier], RLS, Lang, Quiller, GKC. Exemplar. Scottienii. Dumasienii. Weymanienii. Stevensonienii. Scoţienii ‚mei’. A—şi oferi (cf. joi)—rutã, vârf, pe alese. Ca la italian.
A merge pe cãrţi, nu pe autori. Douã situaţii:--cea mai bunã e ... [Gracq, A., Dna. S., Lang, RLS] vs. unica bunã e ... [Quiller]. Dacã plãcerea datã de roman e realã ....
Vreo douãzeci de romane. Poarta falsificãrii, a silirii.
Ştim, vai, sã folosim numai timpul de care nu dispunem. Cel mai propice ajunge sã parã timpul inexistent—cel care nu mai e, cel care nu e ĩncã. Nãravul romanţiosului, al neĩnţeleptului, al nefilozofului. [Ce fel de filozof şi de bãrbat acela care, la 28, la 30 ....]
Apreciere concludentã, netedã, limpede, tranşantã, vie, realistã.
Ca Verne—Weyman, Scott, Féval.
Dialectal.
Citite pe rupte: Scott şi Dan (P.—martie, mai, iulie ...—de câte 5 ori). [Deasemeni, dupã modelul episcopal, ceva ‚Oz’.]
Lectura hedonicã, aceea care, spontan, natural, reia.
Decât nimic/ deloc ....
4 x Doyle; Falkner; 3 x JV; romanesc—cf. ieri (joi); 2 x Scott; Féval. Tournier ĩi opune şi—i disjunge pe Verne şi Dumas; dar amândoi existã la Gracq. Gracq, omul cel mai nefanatizat, intelectualul la care nu existã nimic silnic.
Explicabil.
Ce e artã—şi ce e amuzament, divertisment.
Nabokov neagã explicit—şi de principiu—desfãtarea reluãrii lecturilor juvenile; iar Gracq, Stevenson, Lang, Quiller, D. Toma au atitudinea opusã.
1/ l.—noul. Ĩn buclã. Triada; francezul; epopei, nivel. Şi ca romancier. Tandemul autohton; nou. Ziare. Nesaţ, cr.—Dna. Sand, A. [=Chartier], RLS, Lang, Quiller, GKC. Exemplar. Scottienii. Dumasienii. Weymanienii. Stevensonienii. Scoţienii ‚mei’. A—şi oferi (cf. joi)—rutã, vârf, pe alese. Ca la italian.
A merge pe cãrţi, nu pe autori. Douã situaţii:--cea mai bunã e ... [Gracq, A., Dna. S., Lang, RLS] vs. unica bunã e ... [Quiller]. Dacã plãcerea datã de roman e realã ....
Vreo douãzeci de romane. Poarta falsificãrii, a silirii.
Ştim, vai, sã folosim numai timpul de care nu dispunem. Cel mai propice ajunge sã parã timpul inexistent—cel care nu mai e, cel care nu e ĩncã. Nãravul romanţiosului, al neĩnţeleptului, al nefilozofului. [Ce fel de filozof şi de bãrbat acela care, la 28, la 30 ....]
Apreciere concludentã, netedã, limpede, tranşantã, vie, realistã.
Un romancier care ĩngemãna o fire contemplativã şi religioasã, o dispoziţie a inteligenţei cãtre pãtrunderea acestor lucruri şi o cultivare pe mãsurã—cu gustul naraţiunii pitoreşti.
Avea natura, inteligenţa, cultura şi ĩnclinaţia necesarã.
Nici nu se poate, la urma urmei, spune cã era o naturã ‚epicã’—alegerea formei pitoreşti rãspunde, la el, unor considerente elevate.
Aşa ĩncât abia la el istoria nu este un pretext—pretext pentru pitoresc; diferenţa ĩntre acest romancier şi colegii sãi e aceea de temperament, iar el nu ilustreazã ‚narativul pur’, ‚epopeicul autentic’, ci dimensiunea contemplativã care se identificã ĩn chip firesc ĩn structurile naraţiunii istorice destul de originale şi de neconvenţionale.
Avea natura, inteligenţa, cultura şi ĩnclinaţia necesarã.
Nici nu se poate, la urma urmei, spune cã era o naturã ‚epicã’—alegerea formei pitoreşti rãspunde, la el, unor considerente elevate.
Aşa ĩncât abia la el istoria nu este un pretext—pretext pentru pitoresc; diferenţa ĩntre acest romancier şi colegii sãi e aceea de temperament, iar el nu ilustreazã ‚narativul pur’, ‚epopeicul autentic’, ci dimensiunea contemplativã care se identificã ĩn chip firesc ĩn structurile naraţiunii istorice destul de originale şi de neconvenţionale.
MOŞ TOURNIER, CITITOR DE FILOZOFIE
MOŞ TOURNIER, CITITOR DE FILOZOFIE
Tournier sugereazã faptul cã i—a citit vreo şaizeci de ani pe Spinoza, Leibniz şi Kant, câteva mari cãrţi filozofice (--comparativ, Gracq e cel care ĩn mult mai mare mãsurã merge pe autori decât pe cãrţi—cazul cu Verne şi Chateaubriand, poate şi cu Zola şi romanticii nemţi şi ceilalţi, o sugereazã ĩndeajuns—nu alegea chiar MEREU).
Cu privire la Spinoza şi Leibniz, moş Tournier are ĩn vedere câte—o singurã carte a fiecãruia din ei.
Reluând un pic comparaţia, Gracq e de fapt cel mai afectuos, Tournier cel mai aspru, mai tãios, mai sarcastic şi zeflemist, mai ironic, persiflantul. Pe de altã parte, nu e chiar mult mai tânãr decât Gracq—cu 14 ani mai tânãr decât Gracq—cu 56 decât Claudel—cu 74 decât Stevenson. Bine situat, aş zice, ĩn istoria cronologicã a literaturii.
Probabil cã s—a format, ca cititor cel puţin, ĩnafara ĩnrâuririi lui Gracq—diferenţa de vârstã fiind prea micã pentru a se exercita o pedagogie temeinicã.
Ei, şi cum am ĩnceput, moş Tournier sugereazã cã la 80 de ani ĩşi continua lecturile filozofice ĩntreprinse din tinereţe. Desigur, grila lui filozoficã nu e şi a mea.
Ĩşi are marile cãrţi filozofice de citit; raţionalişti austeri.
Dincolo de sarcasmul, de zeflemeaua şi ironia lui, eu cred cã Tournier nu se joacã atunci când e vorba de jaloanele lui filozofice.
Altfel, Tournier lasã impresia unui om mult mai ironic, tãios şi sceptic decât era Gracq; mult mai persiflant şi ‚apucat’, cum se zice.
Tournier sugereazã faptul cã i—a citit vreo şaizeci de ani pe Spinoza, Leibniz şi Kant, câteva mari cãrţi filozofice (--comparativ, Gracq e cel care ĩn mult mai mare mãsurã merge pe autori decât pe cãrţi—cazul cu Verne şi Chateaubriand, poate şi cu Zola şi romanticii nemţi şi ceilalţi, o sugereazã ĩndeajuns—nu alegea chiar MEREU).
Cu privire la Spinoza şi Leibniz, moş Tournier are ĩn vedere câte—o singurã carte a fiecãruia din ei.
Reluând un pic comparaţia, Gracq e de fapt cel mai afectuos, Tournier cel mai aspru, mai tãios, mai sarcastic şi zeflemist, mai ironic, persiflantul. Pe de altã parte, nu e chiar mult mai tânãr decât Gracq—cu 14 ani mai tânãr decât Gracq—cu 56 decât Claudel—cu 74 decât Stevenson. Bine situat, aş zice, ĩn istoria cronologicã a literaturii.
Probabil cã s—a format, ca cititor cel puţin, ĩnafara ĩnrâuririi lui Gracq—diferenţa de vârstã fiind prea micã pentru a se exercita o pedagogie temeinicã.
Ei, şi cum am ĩnceput, moş Tournier sugereazã cã la 80 de ani ĩşi continua lecturile filozofice ĩntreprinse din tinereţe. Desigur, grila lui filozoficã nu e şi a mea.
Ĩşi are marile cãrţi filozofice de citit; raţionalişti austeri.
Dincolo de sarcasmul, de zeflemeaua şi ironia lui, eu cred cã Tournier nu se joacã atunci când e vorba de jaloanele lui filozofice.
Altfel, Tournier lasã impresia unui om mult mai ironic, tãios şi sceptic decât era Gracq; mult mai persiflant şi ‚apucat’, cum se zice.
JARGON CRITIC
JARGON CRITIC
Este cam deconcertant ca Streinu, care—i imputa prietenului sãu Cioculescu limbajul cam ‚solzos’ pe alocurea al studiului despre Arghezi, sã fi scris el ĩnsuşi ‚substanţialitatea poeziei sale adesea se autentificã prestigios’ (--dintr—un vechi articol despre Buzdugan, scris probabil la o vârstã mult mai tânãrã decât acidele remarci despre cartea lui Cioculescu, şi cules, ca şi acestea din urmã, ĩn PAGINI DE CRITICĂ LITERARĂ 5).
Oricum ar fi, Streinu e unul din criticii capabili sã dea o idee foarte ĩnaltã despre meseria lui.
Este cam deconcertant ca Streinu, care—i imputa prietenului sãu Cioculescu limbajul cam ‚solzos’ pe alocurea al studiului despre Arghezi, sã fi scris el ĩnsuşi ‚substanţialitatea poeziei sale adesea se autentificã prestigios’ (--dintr—un vechi articol despre Buzdugan, scris probabil la o vârstã mult mai tânãrã decât acidele remarci despre cartea lui Cioculescu, şi cules, ca şi acestea din urmã, ĩn PAGINI DE CRITICĂ LITERARĂ 5).
Oricum ar fi, Streinu e unul din criticii capabili sã dea o idee foarte ĩnaltã despre meseria lui.
Desigur criticul este, ĩn ĩnţelegerea lui, la fel de ‚singur’ ca şi artistul, şi gãsesc detestabilã imaginea naivã a criticului ca ‚şlefuitor de diamante’, cel care face inteligibile publicului ..., etc.; desigur, criticul poate face ceva ĩn direcţia aceasta. Dar arta nu poate fi ‚explicatã’ ca o teorie ştiinţificã abstrusã. Nu de acest fel este opera marelui critic; el nu e un popularizator, iar publicul nu se va ridica la nivelul de ĩnţelegere al marelui critic ‚odatã ce i s—a explicat aşa cum se cuvine’. Criticul poate fi urmat numai de egali—sau de un numãr de discipoli, de câţiva ucenici—dar el nu poate fi ‚divulgatorul artei’; fac abstracţie de faptul cã unii şi—au exercitat ĩn acest mod oficiul—ca pe o tribunã de informare şi orientare a publicului.
Arta nu e o abstrusã teorie ştiinţificã de explicat publicului—sau o ghicitoare de dezlegat. Criticul e şi el un scriitor, cot la cot cu artistul. Nu se poate face un ‚transfer de inteligenţã’, ca şi cum cel mai inteligent ar comunica unei clase mai neĩnzestrate rezultatele investigaţiei lui.
Intermedierea criticului e ori colegialã, ori profeticã—nu poate fi una de tip şcolãresc, ĩn care el ‚dã lecţii de ĩnţelegere corectã a artei’.
Arta nu e o abstrusã teorie ştiinţificã de explicat publicului—sau o ghicitoare de dezlegat. Criticul e şi el un scriitor, cot la cot cu artistul. Nu se poate face un ‚transfer de inteligenţã’, ca şi cum cel mai inteligent ar comunica unei clase mai neĩnzestrate rezultatele investigaţiei lui.
Intermedierea criticului e ori colegialã, ori profeticã—nu poate fi una de tip şcolãresc, ĩn care el ‚dã lecţii de ĩnţelegere corectã a artei’.
Citind o antologie a prozei scurte de limbã germanã reflectez asupra faptului cã expresionismul câtorva din aceste proze scurte ar putea fi o expresie a dezechilibrului constitutiv al sufletului german. Acest expresionism apare cu atât mai caracteristic cu cât el este cumva sui generis, neprogramatic, o notã spontanã, nedeliberatã—un instinct, dacã vreţi, pentru aspecte şi laturi groteşti. Pare o tendinţã, o ĩnclinaţie a minţii, un Nord estetic regãsit spontan. Alteori, ĩn literatura germanã, decoraţiunea este una pervers—grotescã: aşa ca la Bőll şi Grass. Dar eu vorbesc acum mai cu seamã despre grotescul neprogramatic, aflat ca din ĩntâmplare—adicã, de fapt, cum aţi şi ĩnţeles, deloc din ĩntâmplare, ci ĩn virtutea unei tendinţe sãdite adânc. Insolitul gãsit de germanici este mai puţin fabulos şi mai mult grotesc.
Bineĩnţeles, acum, cã expresionismul literar nu se reduce la grotesc; ĩnsã acest expresionism el ĩnsuşi desemneazã o formã patologicã, intrinsec patologicã, a romantismului, un romantism decadent şi dezabuzat.
Bineĩnţeles, acum, cã expresionismul literar nu se reduce la grotesc; ĩnsã acest expresionism el ĩnsuşi desemneazã o formã patologicã, intrinsec patologicã, a romantismului, un romantism decadent şi dezabuzat.
Ce aleseserã Alain [=Chartier], Lang, Stevenson şi Dna. Sand la Dumas; Gracq şi Tournier la Verne; Stevenson, Lang, Chesterton la Scott.
MUSCHETARII şi D’HARMENTAL; BRAGELONNE şi MONTE—CRISTO; CEI PATRUZECI ŞI CINCI.
Wilde; Ralea; ar merita de vãzut dacã Weyman s—a pronunţat.
۞
Nu ca bifare, ci ca plãcere reiterabilã.
۞
Lang pãrea a fi mai convingãtor ca admirator.
Cei mai mari numai creduli nu erau.
MUSCHETARII şi D’HARMENTAL; BRAGELONNE şi MONTE—CRISTO; CEI PATRUZECI ŞI CINCI.
Wilde; Ralea; ar merita de vãzut dacã Weyman s—a pronunţat.
۞
Nu ca bifare, ci ca plãcere reiterabilã.
۞
Lang pãrea a fi mai convingãtor ca admirator.
Cei mai mari numai creduli nu erau.
Ĩl poţi desluşi pe un om dupã riposta vanitãţii; nu dupã ceea ce spune, ci dupã cum riposteazã—abia riposta vanitãţii ultragiate scoate şarpele la ivealã—dupã violenţa, forţa, precizia acestei riposte se poate vedea cum este omul. Pe cei care iau poza maximei ingenuitãţi şi smerenii, dumnezeieştii şi ĩngereştii, riposta vanitãţii cãlcate pe coadã ĩi aratã foarte antrenaţi, cu o ripostã ĩndelung exersatã—deloc luaţi pe nepregãtite.
Ĩn rest, ei pozeazã cum vor—cum li se pare cã—i prinde. Ĩnsã riposta vanitãţii lor ĩi dezvãluie aşa cum sunt de fapt.
Riposta, felul cum riposteazã, priceperea, rapiditatea, ĩi aratã cum sunt—corupţi, abuzivi, pe deplin versaţi ĩn aceste exerciţii. Astfel de performanţe vin numai dintr—o ĩndelungã exersare—din CLOCIRE. Sunt, adicã, PREA pricepuţi, prea dibaci când e vorba sã loveascã—iar asta aratã ce au pe dinãuntru, cu ce s—au exersat—şi de ce etalarea CELEILALTE competenţe sunã fals—iatã—i transformaţi ĩn precupeţe sfruntate, ĩn precupeţe neruşinate—ah, aşa erai!
Sunt reptile care se exerseazã mereu la palestra agresivitãţii. Natura lor este aceasta —schimonosire, furie.
Greşelile omului vin din vanitate; de la trup, de la lume, de la diavol şi de la vanitate. Aceasta intervine şi ĩn complicitatea cu falsitatea, şi ĩn pervertirea minţii, ĩn obişnuirea minţii cu falsitatea.
Ĩn rest, ei pozeazã cum vor—cum li se pare cã—i prinde. Ĩnsã riposta vanitãţii lor ĩi dezvãluie aşa cum sunt de fapt.
Riposta, felul cum riposteazã, priceperea, rapiditatea, ĩi aratã cum sunt—corupţi, abuzivi, pe deplin versaţi ĩn aceste exerciţii. Astfel de performanţe vin numai dintr—o ĩndelungã exersare—din CLOCIRE. Sunt, adicã, PREA pricepuţi, prea dibaci când e vorba sã loveascã—iar asta aratã ce au pe dinãuntru, cu ce s—au exersat—şi de ce etalarea CELEILALTE competenţe sunã fals—iatã—i transformaţi ĩn precupeţe sfruntate, ĩn precupeţe neruşinate—ah, aşa erai!
Sunt reptile care se exerseazã mereu la palestra agresivitãţii. Natura lor este aceasta —schimonosire, furie.
Greşelile omului vin din vanitate; de la trup, de la lume, de la diavol şi de la vanitate. Aceasta intervine şi ĩn complicitatea cu falsitatea, şi ĩn pervertirea minţii, ĩn obişnuirea minţii cu falsitatea.
La Verne ca şi la Proust, la ‚Halima’, la Balzac, la Sadoveanu, la Dumas, la Sienkiewicz, sunt valabile ambele:--şi considerarea ĩntregului, a monolitului miraculos, şi considerarea ĩn parte a fiecãrei opere. Existã oameni care au inteligenţa de a alege şi individualiza, singulariza la Proust; şi oameni care au inteligenţa de a n—o face la Verne şi Balzac, citindu—i pe rupte ca pe autorii unei epopei sau ai unei Halimale.
Este corect sã sesizãm cã la Proust citim de fapt romane diferite, distincte, individuale; iar la Verne, Balzac, Zola citim un fel de unicã epopee.
Este corect sã sesizãm cã la Proust citim de fapt romane diferite, distincte, individuale; iar la Verne, Balzac, Zola citim un fel de unicã epopee.
Lecţia datã de Kurp este aceea cã acest om, trãind ĩn deplinã ignorare a celei mai ĩnalte culturi, ĩntr—un provincialism extrem şi colţuros, face totuşi tot ceea ce—i stã ĩn putinţã; resursele lui culturale sunt infime, ignorã aproape totul, dar ĩşi vede de vocaţia lui.
Existã, vai, la el şi ceva fundamental vanitos, mahalagesc, indiscret şi strident, provincial.
Ceva de parvenit cultural.
Existã, vai, la el şi ceva fundamental vanitos, mahalagesc, indiscret şi strident, provincial.
Ceva de parvenit cultural.
PARERGA
PARERGA
Articole şi studii, analize despre marii scriitori:--ca Mihãilescu;--ca marii lovinescieni interbelici, naturi liberale;--ca Alain [=Chartier];--ca Gracq, Lang, Quiller, Stevenson;--noii critici francezi;--GT di L;--Thompson;--chiar Iosifescu, Hobana. Rod. Rodul. Creativitate autenticã.
Despre Dostoievski, Tolstoi, Joyce, Shelley, Balzac, Dickens, Beyle, Sadoveanu, Breban, Turgheniev, Flaubert, Calvino, Dna. Eliot.
۞
Dacã existã vreun izvor filozofic, el sã fie implicit, nu afişat, nu etalat deliberat.
۞
A scrie mult despre o carte sau un autor.
۞
Din admiraţia faţã de o carte a unui autor nu se poate infera sau conchide nimic despre celelalte cãrţi ale aceluiaşi autor.
۞
‚Nu existã femei urâte; doar bãutura e prea puţinã.’
۞
Un stil (literar) e ceva la fel de real, concret şi tangibil ca un borcan cu şerbet. Aceasta e tangibilitatea stilului.
۞
Ba TH tocmai despre ‚Narnia’ a gãsit ceva de spus!
Articole şi studii, analize despre marii scriitori:--ca Mihãilescu;--ca marii lovinescieni interbelici, naturi liberale;--ca Alain [=Chartier];--ca Gracq, Lang, Quiller, Stevenson;--noii critici francezi;--GT di L;--Thompson;--chiar Iosifescu, Hobana. Rod. Rodul. Creativitate autenticã.
Despre Dostoievski, Tolstoi, Joyce, Shelley, Balzac, Dickens, Beyle, Sadoveanu, Breban, Turgheniev, Flaubert, Calvino, Dna. Eliot.
۞
Dacã existã vreun izvor filozofic, el sã fie implicit, nu afişat, nu etalat deliberat.
۞
A scrie mult despre o carte sau un autor.
۞
Din admiraţia faţã de o carte a unui autor nu se poate infera sau conchide nimic despre celelalte cãrţi ale aceluiaşi autor.
۞
‚Nu existã femei urâte; doar bãutura e prea puţinã.’
۞
Un stil (literar) e ceva la fel de real, concret şi tangibil ca un borcan cu şerbet. Aceasta e tangibilitatea stilului.
۞
Ba TH tocmai despre ‚Narnia’ a gãsit ceva de spus!
CEVA DESPRE PRINCIPIUL LITERATURII FANTASTICE ŞI MAI ĨN GENERAL AL LITERATURII ZISE ROMANEŞTI
CEVA DESPRE PRINCIPIUL LITERATURII FANTASTICE ŞI MAI ĨN GENERAL AL LITERATURII ZISE ROMANEŞTI
Mie mi se pare evident cã la baza fantasticului reuşit nu se aflã niciodatã o ‚idee’ sau o poantã—ci o reprezentare frapantã, capacitatea de a imagina câteva scene—sub toate aspectele lor, ca totalitãţi—câteva crâmpeie de ‚experienţã’ imaginarã şi imaginativã—ceva ‚perceput’, ceva ‚senzorial’—la baza lui JEKYLL ... nu stã ‚ideea dublului’ sau nu ştiu care temã inventariabilã, ci câteva imagini terifiante.
JEKYLL; grafica unei ed. a lui JEKYLL ...; JACK ...; FANTOMAS.
Dramatismul terifiant al unor scene bine scrise—da, asta face literatura fantasticã; de fapt, asta face literatura romanescã. Restul e liant, umpluturã, conjuncţie ĩntre aceste scene palpitante, dramatice, terifiante. Naraţiune reuşitã? Vax—cel mult episoade din acestea dramatice bine legate—ntre ele.
Mie mi se pare evident cã la baza fantasticului reuşit nu se aflã niciodatã o ‚idee’ sau o poantã—ci o reprezentare frapantã, capacitatea de a imagina câteva scene—sub toate aspectele lor, ca totalitãţi—câteva crâmpeie de ‚experienţã’ imaginarã şi imaginativã—ceva ‚perceput’, ceva ‚senzorial’—la baza lui JEKYLL ... nu stã ‚ideea dublului’ sau nu ştiu care temã inventariabilã, ci câteva imagini terifiante.
JEKYLL; grafica unei ed. a lui JEKYLL ...; JACK ...; FANTOMAS.
Dramatismul terifiant al unor scene bine scrise—da, asta face literatura fantasticã; de fapt, asta face literatura romanescã. Restul e liant, umpluturã, conjuncţie ĩntre aceste scene palpitante, dramatice, terifiante. Naraţiune reuşitã? Vax—cel mult episoade din acestea dramatice bine legate—ntre ele.
STREINU, ANTIAVANGARDIST (APROAPE) MILITANT
STREINU, ANTIAVANGARDIST (APROAPE) MILITANT
Streinu, bãiat totuşi ĩnzestrat corespunzãtor, se face de râs şicanându—l pe Panã şi vrând sã—i umileascã pe avangardişti; de altfel, cronicile lui Streinu produc impresia cã acesta ar fi fost un antiavangardist—gata sã taxeze drept teribilism orice neconvenţionalitate. De ex., citeazã undeva o montanã izbutitã a lui Panã—cu aerul cã—l face de râs pe poet. Şi nu numai atât—Streinu denunţa avangardismul pe toatã linia, ĩn toate manifestãrile lui—ceva foarte lovinescian, foarte ĩn tonul maestrului, ceva ca de la Lovinescu citire.
Ĩn altã ordine de idei, ĩmi dau seama cã lucrurile adunate ĩn acest v. 5 al PAGINILOR ... sunt lucruri cam de mâna a doua, de care poate nici Streinu nu era aşa mândru, şi care nu—l servesc cine ştie ce. Iar câteodatã maliţia şi reaua—credinţã deliberate, voinţa de a şicana sunt evidente.
Alte pagini culese aici sunt foarte dezlânate—cârpãcealã detestabilã.
Scrierile ambiţioase ale lui Streinu nu—s, fireşte, aşa.
Douã concluzii sunt posibile pentru faptul cã existã un contrast marcat ĩntre scrierile lucrate ale lui Streinu şi aceste contribuţii ocazionale:--este posibilã decepţia, dezamãgirea—datã de faptul cã nici cei pe care—i stimãm nu scriu foarte bine ĩn mod spontan, ci ajung la rezultate notabile prin prelucrare, etc.—pânã şi cei ca Streinu au nevoie de efort pentru a ajunge la ceva izbutit;--este posibilã şi ĩncurajarea: reuşita literarã devine, din acest punct de vedere, ‚explicabilã’—ea nu e produsul ‚inspiraţiei’, ci al efortului şi al inspiraţiei—reuşit e ceea ce e prelucrat, lucrat.
Streinu, bãiat totuşi ĩnzestrat corespunzãtor, se face de râs şicanându—l pe Panã şi vrând sã—i umileascã pe avangardişti; de altfel, cronicile lui Streinu produc impresia cã acesta ar fi fost un antiavangardist—gata sã taxeze drept teribilism orice neconvenţionalitate. De ex., citeazã undeva o montanã izbutitã a lui Panã—cu aerul cã—l face de râs pe poet. Şi nu numai atât—Streinu denunţa avangardismul pe toatã linia, ĩn toate manifestãrile lui—ceva foarte lovinescian, foarte ĩn tonul maestrului, ceva ca de la Lovinescu citire.
Ĩn altã ordine de idei, ĩmi dau seama cã lucrurile adunate ĩn acest v. 5 al PAGINILOR ... sunt lucruri cam de mâna a doua, de care poate nici Streinu nu era aşa mândru, şi care nu—l servesc cine ştie ce. Iar câteodatã maliţia şi reaua—credinţã deliberate, voinţa de a şicana sunt evidente.
Alte pagini culese aici sunt foarte dezlânate—cârpãcealã detestabilã.
Scrierile ambiţioase ale lui Streinu nu—s, fireşte, aşa.
Douã concluzii sunt posibile pentru faptul cã existã un contrast marcat ĩntre scrierile lucrate ale lui Streinu şi aceste contribuţii ocazionale:--este posibilã decepţia, dezamãgirea—datã de faptul cã nici cei pe care—i stimãm nu scriu foarte bine ĩn mod spontan, ci ajung la rezultate notabile prin prelucrare, etc.—pânã şi cei ca Streinu au nevoie de efort pentru a ajunge la ceva izbutit;--este posibilã şi ĩncurajarea: reuşita literarã devine, din acest punct de vedere, ‚explicabilã’—ea nu e produsul ‚inspiraţiei’, ci al efortului şi al inspiraţiei—reuşit e ceea ce e prelucrat, lucrat.
Descoperirea democraţiei nu e deloc ca inventarea chibriturilor—ceva ce are loc numai ĩn mod accidental ĩn cutare ţarã şi apoi poate fi trecut mecanic, fizic, altor naţiuni şi adoptat de cãtre acestea.
Democraţia ca organizare—ca orânduire, cum spuneau leniniştii—corespunde unui stadiu al civilizaţiei umane—democratismul.
Nu se aduce democraţie aşa cum s—ar aduce ajutoare umanitare. Trebuie sã existe cererea, fondul social, receptivitatea.
Pe români comunismul i—a aruncat ĩnapoi ĩn mentalitatea servilã a despotismului oriental.
Vechii democraţi englezi nu—ncepuserã cu ‚cultura democraţiei’; ci era o tendinţã fireascã a civilizaţiei lor. Nu se implanteazã democraţie.
Pentru intelectualii noştri, democraţia e o idee, o doctrinã; dar nimic nu—i corespunde ĩn maşinãria socialã, nu existã releele şi instinctele pentru aşa ceva. Democraţia la noi este un fapt doctrinar.
Dar ajung oare instituţiile sã—şi creeze fondul corespondent?
Probabil cã ĩn cele din urmã da. Ĩnsã NU PRIN CONVERTIREA celor deja existenţi—ci prin ‚ĩnnoirea şeptelului’.
۞
La fel, comunicarea misterelor creştine nu e ca a unui truc matematic—cerând numai o instrucţie abstractã prealabilã, exersarea câtorva aptitudini. E ceva existenţial; altfel, FILOCALIA se aflã ĩn numeroase chilii, iar misterele religiei pot fi strigate—n gura mare, ele fiind imediat, automat şi esenţial rãstãlmãcite, fals acceptate, luate ĩn accepţii aberante.
Democraţia ca organizare—ca orânduire, cum spuneau leniniştii—corespunde unui stadiu al civilizaţiei umane—democratismul.
Nu se aduce democraţie aşa cum s—ar aduce ajutoare umanitare. Trebuie sã existe cererea, fondul social, receptivitatea.
Pe români comunismul i—a aruncat ĩnapoi ĩn mentalitatea servilã a despotismului oriental.
Vechii democraţi englezi nu—ncepuserã cu ‚cultura democraţiei’; ci era o tendinţã fireascã a civilizaţiei lor. Nu se implanteazã democraţie.
Pentru intelectualii noştri, democraţia e o idee, o doctrinã; dar nimic nu—i corespunde ĩn maşinãria socialã, nu existã releele şi instinctele pentru aşa ceva. Democraţia la noi este un fapt doctrinar.
Dar ajung oare instituţiile sã—şi creeze fondul corespondent?
Probabil cã ĩn cele din urmã da. Ĩnsã NU PRIN CONVERTIREA celor deja existenţi—ci prin ‚ĩnnoirea şeptelului’.
۞
La fel, comunicarea misterelor creştine nu e ca a unui truc matematic—cerând numai o instrucţie abstractã prealabilã, exersarea câtorva aptitudini. E ceva existenţial; altfel, FILOCALIA se aflã ĩn numeroase chilii, iar misterele religiei pot fi strigate—n gura mare, ele fiind imediat, automat şi esenţial rãstãlmãcite, fals acceptate, luate ĩn accepţii aberante.
ROMANESCUL
ROMANESCUL
Alain [=Chartier] vedea ĩn Stevenson pe succesorul lui Dumas; Wilde, nu. Gãsesc fascinantã aceastã chestiune a filiaţiei ĩn dinastia europeanã a romanului de aventuri.
Cu alte cuvinte, Alain vedea ĩn Stevenson un nou Dumas—ĩn vreme ce Wilde vedea—n el un Dumas ratat, un scriitor care a ratat şansa de a fi fost Dumas.
۞
Quiller pare omul care sã fi mers mai degrabã pe cãrţi decât pe autori.
۞
E interesant cã s—a gãsit cine sã proclame perimarea lui Scott—dar nu şi pe a lui Dumas.
Wilde, Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Alain [=Chartier], Dna. Sand şi drepturile romanescului.
Cei ca Gautier, Giono, Fernandez, ca sã nu mai vorbim de Mérimée, Vigny şi chiar Beyle şi Balzac—consideraţi a fi prea ‚mainstream’. Deşi au slujit eminent romanescul.
Dumas—Stevenson, Lang, Wilde, Dna. Sand, Alain [=Chartier].
Scott—Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Doyle. Scoţienii.
Aprecieri literare ale lui Doyle, Mason, Buchan, Weyman, Hope, Haggard—ce citeau, ce gustau.
۞
Ambivalenţa interesantã a lui Stevenson, Ianus literar—latura hazlittianã, şi cea dumasianã—impersonalizarea de creator obiectiv—impersonalizarea ĩn ‚fantazia obiectivã’, obiectivantã, necapricioasã.
۞
Dan, Dna. Ojog, Mitru, Tudoran, Frânculescu, Muşatescu.
Netraduse; ed. ĕ.
Alain [=Chartier] vedea ĩn Stevenson pe succesorul lui Dumas; Wilde, nu. Gãsesc fascinantã aceastã chestiune a filiaţiei ĩn dinastia europeanã a romanului de aventuri.
Cu alte cuvinte, Alain vedea ĩn Stevenson un nou Dumas—ĩn vreme ce Wilde vedea—n el un Dumas ratat, un scriitor care a ratat şansa de a fi fost Dumas.
۞
Quiller pare omul care sã fi mers mai degrabã pe cãrţi decât pe autori.
۞
E interesant cã s—a gãsit cine sã proclame perimarea lui Scott—dar nu şi pe a lui Dumas.
Wilde, Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Alain [=Chartier], Dna. Sand şi drepturile romanescului.
Cei ca Gautier, Giono, Fernandez, ca sã nu mai vorbim de Mérimée, Vigny şi chiar Beyle şi Balzac—consideraţi a fi prea ‚mainstream’. Deşi au slujit eminent romanescul.
Dumas—Stevenson, Lang, Wilde, Dna. Sand, Alain [=Chartier].
Scott—Stevenson, Lang, Chesterton, Quiller, Doyle. Scoţienii.
Aprecieri literare ale lui Doyle, Mason, Buchan, Weyman, Hope, Haggard—ce citeau, ce gustau.
۞
Ambivalenţa interesantã a lui Stevenson, Ianus literar—latura hazlittianã, şi cea dumasianã—impersonalizarea de creator obiectiv—impersonalizarea ĩn ‚fantazia obiectivã’, obiectivantã, necapricioasã.
۞
Dan, Dna. Ojog, Mitru, Tudoran, Frânculescu, Muşatescu.
Netraduse; ed. ĕ.
Ĩntr—o istorie a ticãloşiei şi josniciei Efremov ĩşi va avea capitolaşul lui, pentru paginile din COROANA NEAGRĂ (roman de lugubre rãtãciri şi digresiuni pavlovian—secenoviste despre ‚isterie’, etc.) despre istoria persecuţiei vrãjitoarelor—lucruri scrise, cum altfel, pe ruinele fumegânde ale holocaustului stalinist. Dupã jumãtate de veac de CRIME BOLŞEVICE, sensibilul Efremov se indigna de soarta vrãjitoarelor! La un sfert de veac de la Holodomor, el transcria istoria persecutãrii vrãjitoarelor. Sfruntatã neruşinare, şi aceasta a staliniştilor! Lugubru amestec de propagandã anticreştinã, pseudoştiinţã halucinantã (--vechiculând cele mai aiurite teorii antiştiinţifice nevriste--) şi digresiuni, ‚burţi’ ĩnsãilate la voia ĩntâmplãrii, COROANA NEAGRĂ se cheamã ‚roman de aventuri’; dupã aproape un sfert din carte, ‚aventura’ ĩncã n—a demarat—ĩncã nici nu s—a ivit—ĩn schimb, elucubraţii, cu polonicul! Gustul de şarlatanie sfruntatã pe care—l lasã ‚teoriile medicale’ vânturate avan de Efremov ....
Basm terifiant.
Alegorizarea nu se supraadaugã—ci spoliazã. Alegorizarea corupe funcţionarea naraţiunii.
Dan, Dna. Ojog, Tudoran, Muşatescu, Constantin, Mitru, Dna. Stere.
۞
Cu atâta autenticã pãtrundere omeneascã, despre copilãria lui basarabeanã, viaţa de elev, etc..
۞
Dna. Christie este de fapt neecranizabilã; personajele ei sunt mereu ĩn mişcare—dar romanele sunt esenţial statice, iar informaţiile care le fac farmecul nu pot fi aduse decât de literaturã, sunt de naturã verbalã—nu vizualã.
Romanele poliţiste adevãrate NU SUNT ROMANE DE AVENTURI.
Cãrţile Dnei. Christie sunt de o naturã esenţial literarã.
۞
Ca idee de desfãtare—cei doi autori citiţi la rând de completist—autohtonii—a—şi oferi.
Alegorizarea nu se supraadaugã—ci spoliazã. Alegorizarea corupe funcţionarea naraţiunii.
Dan, Dna. Ojog, Tudoran, Muşatescu, Constantin, Mitru, Dna. Stere.
۞
Cu atâta autenticã pãtrundere omeneascã, despre copilãria lui basarabeanã, viaţa de elev, etc..
۞
Dna. Christie este de fapt neecranizabilã; personajele ei sunt mereu ĩn mişcare—dar romanele sunt esenţial statice, iar informaţiile care le fac farmecul nu pot fi aduse decât de literaturã, sunt de naturã verbalã—nu vizualã.
Romanele poliţiste adevãrate NU SUNT ROMANE DE AVENTURI.
Cãrţile Dnei. Christie sunt de o naturã esenţial literarã.
۞
Ca idee de desfãtare—cei doi autori citiţi la rând de completist—autohtonii—a—şi oferi.
Lang este un scriitor aşa de fascinant—pe de o parte, romanele de aventuri despre care scria—iar pe de alta, filologie homericã, istorie, folclor, ştiinţa mitului.
۞
"Her mother read to her very willingly, and never got tired of reciting stories. Sutcliff was reared on a diet of Beatrix Potter, A.A. Milne, Charles Dickens, Hans Anderson [sic!], Kenneth Grahame and Rudyard Kipling. She was read Norse, Celtic and Saxon legends, and also historical novels which her mother loved".
O idee limpede cã este vorba despre arta povestitului—şi despre a fi un mare povestitor—ceea ce nu ĩnseamnã NUMAI narator. (‚Narator de poveşti’ ar fi decalcul.)
۞
Mizanscena unor lucruri interesante. Fãrã punerea ĩn scenã, fãrã vizarea unui efect anume, ‚interesantul’ e pleavã. Simţul mizanscenei, al unghiului.
۞
"Her mother read to her very willingly, and never got tired of reciting stories. Sutcliff was reared on a diet of Beatrix Potter, A.A. Milne, Charles Dickens, Hans Anderson [sic!], Kenneth Grahame and Rudyard Kipling. She was read Norse, Celtic and Saxon legends, and also historical novels which her mother loved".
O idee limpede cã este vorba despre arta povestitului—şi despre a fi un mare povestitor—ceea ce nu ĩnseamnã NUMAI narator. (‚Narator de poveşti’ ar fi decalcul.)
۞
Mizanscena unor lucruri interesante. Fãrã punerea ĩn scenã, fãrã vizarea unui efect anume, ‚interesantul’ e pleavã. Simţul mizanscenei, al unghiului.
A preface pe loc ĩn ceva silnic, silit, artificial, forţat, mecanic.
Un fel de Midas malign, doldora de malignitate, câş.
A preface ĩn ceva nenatural, nedorit, lezant, silnic, abraziv, crispant, silit.
Aceasta e tendinţa, nãravul; o mai numeam pornire.
Ceea ce e vrut devine finit, unidimensional, insipid.
Ce fel de podvijnic.
Un fel de Midas malign, doldora de malignitate, câş.
A preface ĩn ceva nenatural, nedorit, lezant, silnic, abraziv, crispant, silit.
Aceasta e tendinţa, nãravul; o mai numeam pornire.
Ceea ce e vrut devine finit, unidimensional, insipid.
Ce fel de podvijnic.
Predicã despre cãutarea lui Iisus acolo unde nu este şi despre a fi ĩn Iisus şi ‚rãmânere’ –totul, ĩn litera unei cristologii foarte corecte şi romane (Iisus ca om aflat ĩn contact nemijlocit cu Dumnezeu). Iisus, comunicator; Eminescu; rãmânerea; cei care nu rãmân ĩn ei ĩnşişi şi ĩn Dumnezeu. Excelente analize teologice.
Foarte ţintit, paragraful din epistola ioaneicã (iubirea, criteriile).
Foarte ţintit, paragraful din epistola ioaneicã (iubirea, criteriile).
Azi nu mai susţin deloc teza kantianã—sau criptokantianã—agnosticã, scepticã, relativistã cã toţi oamenii celebri sunt deopotrivã de mari, şi cred cã aceasta este o falsã ĩnclinaţie a generozitãţii; nu mai cred cã fiecare om celebru e de fapt un om mare—la fel de mare ca şi toţi ceilalţi oameni celebri—tezã sugeratã de Borges, Cãlinescu, poate chiar R. Petrescu.
Universalul ĩn artã este ceea ce unii numesc eleganţã simplã, şi ĩmpotriva cãreia nu se poate face nimic; eleganţa simplã vizibilã ĩn construcţia unei cãrţi—sau a unei proze—limpezimea fundamentalã a inteligenţei constructive, expresia neforţatã.
Aceastã simplitate elegantã poate fi mascatã—dar nu trebuie sã fie absentã.
Vã place, oare, desenul, construcţia cutãrei cãrţi?
Iar faptul de—a reflecta asupra construcţiei unei cãrţi nu garanteazã şi ajungerea la un rezultat; câteodatã acest examen este neconcludent. Adesea construcţia nici nu existã.
Aprecierea construcţiei, a planului, a aranjãrii unei cãrţi e ceva ce se face ĩn singurãtate.
Existã tendinţa spontanã de a subaprecia efortul compunerii unei cãrţi—rescrierile—ajustãrile.
Aceastã simplitate elegantã poate fi mascatã—dar nu trebuie sã fie absentã.
Vã place, oare, desenul, construcţia cutãrei cãrţi?
Iar faptul de—a reflecta asupra construcţiei unei cãrţi nu garanteazã şi ajungerea la un rezultat; câteodatã acest examen este neconcludent. Adesea construcţia nici nu existã.
Aprecierea construcţiei, a planului, a aranjãrii unei cãrţi e ceva ce se face ĩn singurãtate.
Existã tendinţa spontanã de a subaprecia efortul compunerii unei cãrţi—rescrierile—ajustãrile.
Semnificativ rãmâne faptul cã ION a fost admirat şi chiar aclamat de Lovinescu şi detestat zgomotos de Iorga; pe de altã parte, nimeni, ĩn Franţa, n—ar fi vorbit de romanele similare ale lui Balzac şi Zola ca despre nişte epopei. Se cade menţionat, desigur, cã nici loviescienii n—au fost prea rebrenieni (--deşi Cioculescu a gãsit termeni de respect faţã de Rebreanu ca mare scriitor--); nici Rebreanu n—a aparţinut de fapt ĩn niciun fel mediilor zise moderniste. ION a fost la apariţie salutat de marele critic modernist—ĩn termeni dealtfel foarte ‚nemodernişti’ şi clasicizanţi, chiar arhaizanţi. Referinţa la epopeic, cum am zis, este funciarmente ambiguã şi deconcertantã, cãci personajul Ion, oricât de simbolic, este un caz zolist. Nu e, s—a vãzut, genul de reprezentare a ţãrãnimii autohtone pe care sã şi—o fi dorit tradiţionaliştii interbelici.
CPSF 96—‚HOITI—TOITI’ DE BELEAEV
CPSF 96—‚HOITI—TOITI’ DE BELEAEV
Aceastã curioasã povestire se referã la un transplant de creier—un savant aflat ĩn Africa reuşeşte sã treacã ĩn cutia cranianã a unui elefant creierul unui tânãr (care, evident, nu mai dispunea de trup).
Aceastã curioasã povestire se referã la un transplant de creier—un savant aflat ĩn Africa reuşeşte sã treacã ĩn cutia cranianã a unui elefant creierul unui tânãr (care, evident, nu mai dispunea de trup).
Romanul de aventuri foarte pur, de felul celui ilustrat de Nosov, Gaidar şi Kataev, Ştilmarc, Kaverin şi Grin, Adamov, Rĩbakov, Obrucev şi Efremov, London şi Curwood, Stevenson şi Haggard, Rosny şi Doyle.
۞
La unii decadenţi vechi, ca Wilde şi Schwob, romanescul este agreat pentru virtuţile lui de stilizare şi de antirealism.
۞
Romanescul e una—ĩnseamnã aventura, suspansul; pitorescul e ceva mai cuprinzãtor.
۞
Acolo unde existã plãcerea, nu mai apar considerente de cantitate.
۞
Nici nu e de mirare ca ruşii—rãsãriteni fiind—sã fi excelat. Ĩnsã e de mirare ca românii sã nu fi excelat.
۞
Ĩn literaturã, e firesc sã existe multe altare; ĩn gândire, niciunul. Abia dacã existã unul—doi gânditori pe care sã—i tratez altfel decât ĩn spirit de egalitate.
۞
Dna. Sand citise CEI PATRUZECI ŞI CINCI de vreo cinci—şase ori.
۞
Eficienţã—relaţia eficientã—Dumas, Scott, Stevenson; Dickens, France; Verne, Gracq, câţiva umorişti—ed., Johnson (ca biografie), Pãr. Teilhard. O carte, sau un autor. V. Dna. Sand, Chesterton, Gracq, Stevenson, Alain [=Chartier], Wilde, Teachout; şi: a şti bine o carte. Ceva bine scris. Ceva electrizant.
۞
Lang e un mare critic fiindcã—i face un loc, activ, propriei sale originalitãţi critice nealterate; prin asta e un mare critic—reaşeazã lucrurile—n conformitate cu ceea ce crede.
Nişte studii literare, nişte articole—nu ‚savante’, nu pedante, nu ĩncoţopenite—ci amicale.
۞
‚Prin procurã’, indirect. Pervertire.
Discret.
Discreţie.
2 x furnizorii. Romane. Romanescul—furnizorii; a tria; 4 ...; 4 x ...—alibi. Nesaţ; cr..
Listate.
Recomandãrile lui GKC. A ĩncãtãrãma. A folosi. Prompt. Ocaziile.
۞
La unii decadenţi vechi, ca Wilde şi Schwob, romanescul este agreat pentru virtuţile lui de stilizare şi de antirealism.
۞
Romanescul e una—ĩnseamnã aventura, suspansul; pitorescul e ceva mai cuprinzãtor.
۞
Acolo unde existã plãcerea, nu mai apar considerente de cantitate.
۞
Nici nu e de mirare ca ruşii—rãsãriteni fiind—sã fi excelat. Ĩnsã e de mirare ca românii sã nu fi excelat.
۞
Ĩn literaturã, e firesc sã existe multe altare; ĩn gândire, niciunul. Abia dacã existã unul—doi gânditori pe care sã—i tratez altfel decât ĩn spirit de egalitate.
۞
Dna. Sand citise CEI PATRUZECI ŞI CINCI de vreo cinci—şase ori.
۞
Eficienţã—relaţia eficientã—Dumas, Scott, Stevenson; Dickens, France; Verne, Gracq, câţiva umorişti—ed., Johnson (ca biografie), Pãr. Teilhard. O carte, sau un autor. V. Dna. Sand, Chesterton, Gracq, Stevenson, Alain [=Chartier], Wilde, Teachout; şi: a şti bine o carte. Ceva bine scris. Ceva electrizant.
۞
Lang e un mare critic fiindcã—i face un loc, activ, propriei sale originalitãţi critice nealterate; prin asta e un mare critic—reaşeazã lucrurile—n conformitate cu ceea ce crede.
Nişte studii literare, nişte articole—nu ‚savante’, nu pedante, nu ĩncoţopenite—ci amicale.
۞
‚Prin procurã’, indirect. Pervertire.
Discret.
Discreţie.
2 x furnizorii. Romane. Romanescul—furnizorii; a tria; 4 ...; 4 x ...—alibi. Nesaţ; cr..
Listate.
Recomandãrile lui GKC. A ĩncãtãrãma. A folosi. Prompt. Ocaziile.
Schismaticii au o spiritualitate liturgicã—ĩnsã de care credincioşii se ţin la o respectuoasã distanţã. Este ceea ce nu ştiu, sau nu lucrul de care nu ţin seama deştepţii din Apus, neosteniţi ĩn a tãmâia superioritatea schismaticilor ĩn ‚spiritualitatea liturgicã’. Este o spiritualitate liturgicã ce le e absolut indiferentã credincioşilor. Credincioşii schismei sunt, tocmai, printre cei mai aliturgici creştini; ‚atmosfera’ ĩi ĩncântã pe blegii de la Vatican, care nu mai ştiu de altceva. Dar enoriaşii nu participã mai deloc.
Schismaticii au ‚spiritualitatea liturgicã’—şi n—au ce face cu ea.
Schismaticii au ‚spiritualitatea liturgicã’—şi n—au ce face cu ea.
DESPRE GRACQ CA VERNIAN, ŞI INTERESUL ESTETIC AL OPEREI VERNIENE
DESPRE GRACQ CA VERNIAN, ŞI INTERESUL ESTETIC AL OPEREI VERNIENE
Ar putea pãrea cã lui Verne ĩi lipsea tocmai acel dram de surrealism, de fantazie; dar ĩmpotriva acestui fapt pledeazã aceea cã cel mai calificat admirator şi cel mai integrist admirator al lui Verne, cel mai net vernian, este tocmai autorul cel mai implauzibil ĩn acest rol: Gracq. Gracq modificã termenii complet. El e vernianul providenţia; fãrã el, s—ar fi putut crede—greşit—multe.
Ar putea pãrea cã lui Verne ĩi lipsea tocmai acel dram de surrealism, de fantazie; dar ĩmpotriva acestui fapt pledeazã aceea cã cel mai calificat admirator şi cel mai integrist admirator al lui Verne, cel mai net vernian, este tocmai autorul cel mai implauzibil ĩn acest rol: Gracq. Gracq modificã termenii complet. El e vernianul providenţia; fãrã el, s—ar fi putut crede—greşit—multe.
Puteam sã fi citit de atâtea ori IVANHOE şi CAVALERII ...—liga capodoperelor de gen. Ceea ce dã alura unui an; exemplarele.
De ex., de douã ori primãvara, o datã vara, de douã ori toamna—sau alternând.
Privarea de plãcere.
Pervertirea minţii, obişnuirea cu falsitatea.
Plãcere—ca SB—nu ceva silnic, forţat, artificial, exterior.
Filme, ‚60. De partea realului—necomplice. Conteazã.
Geniul şi gustul prezentului. Oxigenarea. A alterna. A—mi oferi—plenar.
De ex., cele şase romane (engleze)—şi cele şase cãrţi ‚ca la italian’ (de fapt, opt—cu PAN şi basmele engleze).
Spontan, firesc, direct, plenar.
Falsã penurie, paucitate.
Interval de şase cãrţi.
Viaţa de cititor—nu planurile.
A testa.
Neaprioric.
Pentru mine, a proceda ca Gracq, Lang, Quiller, Stevenson, D. Toma ĩnseamnã—Zévaco, Burroughs, May, Cooper, Féval, Scott, Dumas, Stevenson şi Gautier. Cei care nu se dezic de lecturile lor de bãieţi, nu le abjurã.
Ce face faţã.
Neconcesiv şi neformal.
Alain [=Chartier], Capote, grilã,
Romanescul—cf. joi.
Pitoresc.
Geografia.
SF: vârste.
Dubla credinţã:--artã, plãcere; --aventuri.
Ideea mea de plãcere literarã. Stil.
Austen, Dickens, France.
Fineţã.
De ex., de douã ori primãvara, o datã vara, de douã ori toamna—sau alternând.
Privarea de plãcere.
Pervertirea minţii, obişnuirea cu falsitatea.
Plãcere—ca SB—nu ceva silnic, forţat, artificial, exterior.
Filme, ‚60. De partea realului—necomplice. Conteazã.
Geniul şi gustul prezentului. Oxigenarea. A alterna. A—mi oferi—plenar.
De ex., cele şase romane (engleze)—şi cele şase cãrţi ‚ca la italian’ (de fapt, opt—cu PAN şi basmele engleze).
Spontan, firesc, direct, plenar.
Falsã penurie, paucitate.
Interval de şase cãrţi.
Viaţa de cititor—nu planurile.
A testa.
Neaprioric.
Pentru mine, a proceda ca Gracq, Lang, Quiller, Stevenson, D. Toma ĩnseamnã—Zévaco, Burroughs, May, Cooper, Féval, Scott, Dumas, Stevenson şi Gautier. Cei care nu se dezic de lecturile lor de bãieţi, nu le abjurã.
Ce face faţã.
Neconcesiv şi neformal.
Alain [=Chartier], Capote, grilã,
Romanescul—cf. joi.
Pitoresc.
Geografia.
SF: vârste.
Dubla credinţã:--artã, plãcere; --aventuri.
Ideea mea de plãcere literarã. Stil.
Austen, Dickens, France.
Fineţã.
ALEEA, SCUARUL ŞI GRĂDINA
ALEEA, SCUARUL ŞI GRĂDINA
Luni şi marţi Beethoven, apoi jazz, joi tot jazz—ĩnsã mult mai bun, ieri Debussy şi Ravel, azi Saint—Saëns; joi şi ieri, câte—o rev. de muzicã.
Saint—Saëns—cu ĩncântare şi ca pe ceva ce—aş vrea ĩn doze mãrite.
Decis; sb.—tabelul; dum.—nuvele nemţeşti; luni—poezie, nuvele americane, muzicã—dieta.
Marţi—tot nuvele americane; ieri şi joi—turcul—melopeea plângãreaţã, monoton—romanţioasã, lugubrã, un soi de arabesc moral (na!).
Azi, cafea, ceva muzicã (francezii)—şi savuroasele capsule ale lui ‚Ermes’.
Crez francian, beylian, hedonist.
‚Ermes’ e unul din puţinii pe care i—aş citi ĩn formã de carte, ale cãror tipãrituri le—aş consuma ĩncã mai avid.
۞
Ĩn cazul meritelor artistice de apreciat, nu serveşte la nimic sã te minţi—sã te ‚duci’ sau amãgeşti.
A nu rata, dilua plãcerea descoperirii, a dezvãluirii, a noului—a aflãrii noului, a şansei de a afla ceva despre artã şi despre mine.
Crezul meu—literaturã, muzicã şi cinema; filozofia—ca reformã.
۞
A face cam acelaşi lucru (ca ‚Ermes’ şi australianul)—pentru Verne, May, Allain şi Féval. Grila surrealiştilor.
La ‚Ermes’ ĩmi place cã literatura prevaleazã, lectura.
Fãrã scârbe.
‚ ... şi nu se—ntâmplã nimic’.
Tabelul ‚aventurii la Verne’. Titlurile amãgitoare, necorespunzãtoare.
۞
Gusturi barbare.
Modern nereprimat.
۞
Ifose, elitism şi prejudecãţi.
Ce simt.
Aventura—scalã.
Luni şi marţi Beethoven, apoi jazz, joi tot jazz—ĩnsã mult mai bun, ieri Debussy şi Ravel, azi Saint—Saëns; joi şi ieri, câte—o rev. de muzicã.
Saint—Saëns—cu ĩncântare şi ca pe ceva ce—aş vrea ĩn doze mãrite.
Decis; sb.—tabelul; dum.—nuvele nemţeşti; luni—poezie, nuvele americane, muzicã—dieta.
Marţi—tot nuvele americane; ieri şi joi—turcul—melopeea plângãreaţã, monoton—romanţioasã, lugubrã, un soi de arabesc moral (na!).
Azi, cafea, ceva muzicã (francezii)—şi savuroasele capsule ale lui ‚Ermes’.
Crez francian, beylian, hedonist.
‚Ermes’ e unul din puţinii pe care i—aş citi ĩn formã de carte, ale cãror tipãrituri le—aş consuma ĩncã mai avid.
۞
Ĩn cazul meritelor artistice de apreciat, nu serveşte la nimic sã te minţi—sã te ‚duci’ sau amãgeşti.
A nu rata, dilua plãcerea descoperirii, a dezvãluirii, a noului—a aflãrii noului, a şansei de a afla ceva despre artã şi despre mine.
Crezul meu—literaturã, muzicã şi cinema; filozofia—ca reformã.
۞
A face cam acelaşi lucru (ca ‚Ermes’ şi australianul)—pentru Verne, May, Allain şi Féval. Grila surrealiştilor.
La ‚Ermes’ ĩmi place cã literatura prevaleazã, lectura.
Fãrã scârbe.
‚ ... şi nu se—ntâmplã nimic’.
Tabelul ‚aventurii la Verne’. Titlurile amãgitoare, necorespunzãtoare.
۞
Gusturi barbare.
Modern nereprimat.
۞
Ifose, elitism şi prejudecãţi.
Ce simt.
Aventura—scalã.
‘Utilitate socialã’ are ceea ce e bine fãcut; vechii cãlugãri ştiau foarte bine cã utilitate socialã are numai ceea ce e bine fãcut—pânã şi cea mai abstrasã speculaţie. Asta defineşte utilitatea socialã a actului cultural; ‚util social’ este poetul ermetist, nu demagogul.
Cea mai abstrasã speculaţie este ‚utilã social’ câtã vreme este validã.
Vechii cãlugãri nu admiteau sã le fie deviatã, deraiatã speculaţia ĩnaltã de false considerente.
Câţi din studenţi ĩi pricepeau pe scolasticii majori? Dar aceştia ştiau cã speculaţia lor este ‚utilã’.
Ei nu acceptau sã rãmânã la vane simplisme şcolãreşti, la clişee catehetice inepte.
Cea mai abstrasã speculaţie este ‚utilã social’ câtã vreme este validã.
Vechii cãlugãri nu admiteau sã le fie deviatã, deraiatã speculaţia ĩnaltã de false considerente.
Câţi din studenţi ĩi pricepeau pe scolasticii majori? Dar aceştia ştiau cã speculaţia lor este ‚utilã’.
Ei nu acceptau sã rãmânã la vane simplisme şcolãreşti, la clişee catehetice inepte.
Diferenţa dintre englezi şi francezi este aceea cã mai mulţi distinşi critici literari englezi vor scrie cu gratitudine nu numai despre Scott—ci şi despre Reade, Weyman, cei doi Kingsley-neconsiderând a fi sub demnitatea lor de critici şi chiar de universitari sã se ocupe de asemenea autori de mare literaturã popularã, ĩn vreme ce niciun critic francez nu ar fi fãcut acelaşi lucru pentru Dumas, Verne şi Féval.
Vremea ĩn care jazzul nu se temea sã fie melodios, popular, direct, atractiv, nesofisticat, neexperimental.
Sofisticarea este falsa subtilitate.
۞
Sentimentul de a fi ajuns cumva la spartul târgului—ĩntr—o epocã nu numai fãrã maeştri—dar şi fãrã executanţi competenţi. Cu o singurã excepţie—aceea a literaturii, care e vie, unde se creazã. Ĩn rest, e vremea lui Tarantino, Almodovar şi a jazzului anhedonic—vreme sleitã şi infraepigonicã, necreatoare. Vorbesc ĩn numele consumatorului de culturã popularã.
۞
Stupiditatea incomensurabilã a vremii ĩn care cântãreţii de jazz considerã necesar sã fie subtili şi sofisticaţi. Ei nu—şi ĩnţeleg nici meseria, nici arta. Nu pot ĩnsã generaliza, cãci am urmat un album de jazz foarte prost şi tern cu unul aproape excitant.
Nu jazzmanilor le revine subtilitatea. Sã i—o lase lui Lacan.
Sofisticarea este falsa subtilitate.
۞
Sentimentul de a fi ajuns cumva la spartul târgului—ĩntr—o epocã nu numai fãrã maeştri—dar şi fãrã executanţi competenţi. Cu o singurã excepţie—aceea a literaturii, care e vie, unde se creazã. Ĩn rest, e vremea lui Tarantino, Almodovar şi a jazzului anhedonic—vreme sleitã şi infraepigonicã, necreatoare. Vorbesc ĩn numele consumatorului de culturã popularã.
۞
Stupiditatea incomensurabilã a vremii ĩn care cântãreţii de jazz considerã necesar sã fie subtili şi sofisticaţi. Ei nu—şi ĩnţeleg nici meseria, nici arta. Nu pot ĩnsã generaliza, cãci am urmat un album de jazz foarte prost şi tern cu unul aproape excitant.
Nu jazzmanilor le revine subtilitatea. Sã i—o lase lui Lacan.
Şansa de a scrie ceva romane la fel de bune şi interesante ca ale lui Stevenson, Dumas, Scott, Verne, Kipling, Féval şi Giono.
Stevenson al celor trei romane ‚istorice’—sau al celor şapte—dacã includem şi ‚Insula ...’, cele douã cu Balfour şi ‚St Ives’.
Fãrã concesii, necomplice.
Ĩn visul meu, moş Scott purta straie ca acelea din portretele sc. XIX—ĩn culori vii—ca o vestã galbenã, cu hainã verde deschis, sau albastrã. La masã eram discipolii lui; el ne—a cerut sã ĩi continuãm romanele—ROMANE ISTORICE, aşa le consideram şi eu—iar noi i—am rãspuns cã el a epuizat deja, a isprãvit toate subiectele vrednice, tot ce era interesant de tratat. Moşul, ĩnsã, gândea altfel—drept care ne—a enumerat CINCIZECI DE SUBIECTE ISTORICE, cincizeci de evenimente despre care meritã sã se scrie.
Romane de un desen foarte pur.
Ca patriarh şi patron al romanului istoric pitoresc.
Aspiraţie esteticã, creativitate.
۞
Interesul artei nici nu constã ĩn elemente, ci ĩn raporturile lor. Raporturi intuite, abia ĩntrezãrite, secrete, pe jumãtate ĩnvãluite—şi care sunt un ‚prag de sus’.
Bucuria esteticã vine din juxtapuneri—din perceperea unor echilibrãri—uneori ‚de la distanţã’. ‚Artisticul’ nu e niciodatã elementul—ci o juxtapunere, ‚planul secund’. Ĩn acest sens, faţã de lucrãrile unor maeştri ai sc. XX (Tournier) tot restul pare cârpãcealã.
Pare cã abia câţiva maeştri ai sc. XX au ştiut ce sã facã cu forma romanului, sã—i dea desãvârşirea cerutã.
Stevenson al celor trei romane ‚istorice’—sau al celor şapte—dacã includem şi ‚Insula ...’, cele douã cu Balfour şi ‚St Ives’.
Fãrã concesii, necomplice.
Ĩn visul meu, moş Scott purta straie ca acelea din portretele sc. XIX—ĩn culori vii—ca o vestã galbenã, cu hainã verde deschis, sau albastrã. La masã eram discipolii lui; el ne—a cerut sã ĩi continuãm romanele—ROMANE ISTORICE, aşa le consideram şi eu—iar noi i—am rãspuns cã el a epuizat deja, a isprãvit toate subiectele vrednice, tot ce era interesant de tratat. Moşul, ĩnsã, gândea altfel—drept care ne—a enumerat CINCIZECI DE SUBIECTE ISTORICE, cincizeci de evenimente despre care meritã sã se scrie.
Romane de un desen foarte pur.
Ca patriarh şi patron al romanului istoric pitoresc.
Aspiraţie esteticã, creativitate.
۞
Interesul artei nici nu constã ĩn elemente, ci ĩn raporturile lor. Raporturi intuite, abia ĩntrezãrite, secrete, pe jumãtate ĩnvãluite—şi care sunt un ‚prag de sus’.
Bucuria esteticã vine din juxtapuneri—din perceperea unor echilibrãri—uneori ‚de la distanţã’. ‚Artisticul’ nu e niciodatã elementul—ci o juxtapunere, ‚planul secund’. Ĩn acest sens, faţã de lucrãrile unor maeştri ai sc. XX (Tournier) tot restul pare cârpãcealã.
Pare cã abia câţiva maeştri ai sc. XX au ştiut ce sã facã cu forma romanului, sã—i dea desãvârşirea cerutã.
I—am rãspuns:
--Nu, dle., eu sunt cu Aimard, cu cãrţile demodate, cu lucrurile vechi.
I—am spus aşa nu fãrã ironie; mã gândeam şi la cele zece romane şi câteva nuvele ale amicalului L R.
Şi restul vechilor wellsieni francezi—şi al romancierilor gustaţi mai ales de surrealiştii francezi!
Da, da, cu vechile cãrţi, vechii autori, amuzamentele umile—nu altfel ca Lang, Wilde, Ralea şi Chesterton—lucruri vechi, demodate. Romane de aventuri care ĩncântau bãieţi de acum 130 de ani—oameni nãscuţi cu 115 ani ĩnaintea mea.
--Nu, dle., eu sunt cu Aimard, cu cãrţile demodate, cu lucrurile vechi.
I—am spus aşa nu fãrã ironie; mã gândeam şi la cele zece romane şi câteva nuvele ale amicalului L R.
Şi restul vechilor wellsieni francezi—şi al romancierilor gustaţi mai ales de surrealiştii francezi!
Da, da, cu vechile cãrţi, vechii autori, amuzamentele umile—nu altfel ca Lang, Wilde, Ralea şi Chesterton—lucruri vechi, demodate. Romane de aventuri care ĩncântau bãieţi de acum 130 de ani—oameni nãscuţi cu 115 ani ĩnaintea mea.
Eu sunt un chestertonian completist, şi avid de orice fel de informaţii despre maestru—el e, ca şi Bloy, Claudel, Stevenson, Lang, Scott, Ralea, Zarifopol, Eminescu, Camil Petrescu, Breban, ĩn liga ĩn care era Johnson pentru Beckett.
Ĩmi cam displace selectivitatea lui Nabokov când vine vorba despre scrierile lui Wells; dar, pe de altã parte, oare Borges şi Pãr. Schall nu procedeazã la fel cu Chesterton? Nu exclud şi ei?
۞
Personalitãţile interesante, şi acelea nu numai interesante—ci şi tonice, instructive.
Ĩmi cam displace selectivitatea lui Nabokov când vine vorba despre scrierile lui Wells; dar, pe de altã parte, oare Borges şi Pãr. Schall nu procedeazã la fel cu Chesterton? Nu exclud şi ei?
۞
Personalitãţile interesante, şi acelea nu numai interesante—ci şi tonice, instructive.
DESPRE PREFERINŢA POEŢILOR PENTRU PROZA ALTORA; A PROZATORILOR PENTRU POEZIA ALTORA; ŞI DESPRE ANTOLOGIILE DE POEZIE
DESPRE PREFERINŢA POEŢILOR PENTRU PROZA ALTORA; A PROZATORILOR PENTRU POEZIA ALTORA; ŞI DESPRE ANTOLOGIILE DE POEZIE
Existã poeţi pe care nu ĩi mulţumeşte la alţii decât proza; aşa spunea un poet englez despre sine. Existã şi prozatori pe care nu—i mulţumeşte decât poezia, la alţii; aşa mã consider eu. Exigenţa creşte odatã cu iubirea.
Poezia se—nvaţã din plachete, direct; nu din antologii.
Antologiile de poezie servesc mai mult la recapitulare, la simbolicã, decât la iniţiere—ca rezumatele, pe care nu le poate de fapt folosi decât numai cel deja calificat.
Nu cred cã majoritatea antologiilor pot fi folosite pentru a se iniţia ĩntrucâtva; ci numai pentru a recapitula.
Existã poeţi pe care nu ĩi mulţumeşte la alţii decât proza; aşa spunea un poet englez despre sine. Existã şi prozatori pe care nu—i mulţumeşte decât poezia, la alţii; aşa mã consider eu. Exigenţa creşte odatã cu iubirea.
Poezia se—nvaţã din plachete, direct; nu din antologii.
Antologiile de poezie servesc mai mult la recapitulare, la simbolicã, decât la iniţiere—ca rezumatele, pe care nu le poate de fapt folosi decât numai cel deja calificat.
Nu cred cã majoritatea antologiilor pot fi folosite pentru a se iniţia ĩntrucâtva; ci numai pentru a recapitula.
Note, crâmpeie, remarci, eseuri, scurte studii, articole, eseisticã mutatã pe BLOG, reflecţii, fantazii, nu ĩnsãilãri, nici ...compuneri. Cârpãcealã.
۞
Tonul de vãicãrealã neruşinatã şi lipsitã de orice demnitate al unora dintre nemţi, vãicãreala lor absurdã, nedemnã.
۞
Antipatia faţã de France este resentimentul plebeilor faţã de civilizaţie; românii au o tradiţie de simpatie faţã de France (Ibrãileanu, Zarifopol, Lovinescu, Ralea, Camil P., Iosifescu, George, Paleologu).
۞
Aerul cu care ghiorlanii izmeniţi spun despre ceva cã ‚E OK’ (un Q7, etc.).
۞
5/9 cãrţi.
Cultura antebelicã.
Cultura lui France, lecturile lui; educaţia; vârsta. Factorul urâţeniei, cum remarca el, amar şi ĩntrucâtva amuzat.
Culturã de lucruri fine, subtile, rare, demodate, ĩnvechite.
Analizat nu ca figurã culturalã, ci ca scriitor, creator original, ca artã.
Noul ţãrm.
Ce—i plãcea sã citeascã lui France.
Despre Rabelais a scris mai bine decât ...Kundera.
Factori de progres—2 l.. Oxigenarea.
۞
Aspiraţie nihilistã, dacã nu e numai o toanã sau un fel de a vorbi.
۞
A vorbi nu ĩn numele primei impresii, ci al experienţei. A testa.
۞
Avea darul de a debita cu nemiluita lucruri ultragiante.
۞
Sofisticarea falsã, abuzul de subtilitate sunt moartea jazzului.
Jazzul a fost foarte bun câtã vreme era popular, direct şi neinteriorizat.
۞
A avea ureche pentru ceea ce e fals, notele false, a sesiza ca atare inautenticul.
۞
Cele nu mai puţin de opt romane ale lui Scott—trad. la noi.
۞
Roman monoton, lugubru şi romanţios.
۞
Tonul de vãicãrealã neruşinatã şi lipsitã de orice demnitate al unora dintre nemţi, vãicãreala lor absurdã, nedemnã.
۞
Antipatia faţã de France este resentimentul plebeilor faţã de civilizaţie; românii au o tradiţie de simpatie faţã de France (Ibrãileanu, Zarifopol, Lovinescu, Ralea, Camil P., Iosifescu, George, Paleologu).
۞
Aerul cu care ghiorlanii izmeniţi spun despre ceva cã ‚E OK’ (un Q7, etc.).
۞
5/9 cãrţi.
Cultura antebelicã.
Cultura lui France, lecturile lui; educaţia; vârsta. Factorul urâţeniei, cum remarca el, amar şi ĩntrucâtva amuzat.
Culturã de lucruri fine, subtile, rare, demodate, ĩnvechite.
Analizat nu ca figurã culturalã, ci ca scriitor, creator original, ca artã.
Noul ţãrm.
Ce—i plãcea sã citeascã lui France.
Despre Rabelais a scris mai bine decât ...Kundera.
Factori de progres—2 l.. Oxigenarea.
۞
Aspiraţie nihilistã, dacã nu e numai o toanã sau un fel de a vorbi.
۞
A vorbi nu ĩn numele primei impresii, ci al experienţei. A testa.
۞
Avea darul de a debita cu nemiluita lucruri ultragiante.
۞
Sofisticarea falsã, abuzul de subtilitate sunt moartea jazzului.
Jazzul a fost foarte bun câtã vreme era popular, direct şi neinteriorizat.
۞
A avea ureche pentru ceea ce e fals, notele false, a sesiza ca atare inautenticul.
۞
Cele nu mai puţin de opt romane ale lui Scott—trad. la noi.
۞
Roman monoton, lugubru şi romanţios.
Lipsa de existenţialitate, placiditatea, formalismul şi pedanteria.
Şi, dimpotrivã, la Sf. Augustin—lecţia ingenuitãţii—şi a autotransparenţei—Sacramente şi filozofie—preoţie, viaţã clericalã, liturgicã, eclezialã, Sacramente—şi metafizicã, ĩnaripare. Era filozof şi preot, om al Bisericii, Ierarh, om al ascezei.
Cei ca el nu—s mari prin ‚slãbiciunile lor’; ci tocmai dimpotrivã—prin aceea cã au dibuit şi au ĩndreptat slãbiciunile.
Slãbiciunile le au toţi; numai unii le şi depisteazã şi le vin de hac.
Şi, dimpotrivã, la Sf. Augustin—lecţia ingenuitãţii—şi a autotransparenţei—Sacramente şi filozofie—preoţie, viaţã clericalã, liturgicã, eclezialã, Sacramente—şi metafizicã, ĩnaripare. Era filozof şi preot, om al Bisericii, Ierarh, om al ascezei.
Cei ca el nu—s mari prin ‚slãbiciunile lor’; ci tocmai dimpotrivã—prin aceea cã au dibuit şi au ĩndreptat slãbiciunile.
Slãbiciunile le au toţi; numai unii le şi depisteazã şi le vin de hac.
Consider oportun sã remarc faptul cã eu aparţin acelui partid sau acelei tendinţe a catolicismului de rit rãsãritean/ bizantin care se considerã drept continuatoare a bisericii locale de pânã la momentul reluãrii comuniunii cu Roma şi trateazã cu deferenţa cuvenitã canonizãrile Sf. Fotie, Grigore al Tesalonicului şi Marcu al Efesului.
Aceşti sfinţi caracterizeazã expresia plenarã a identitãţii Bisericilor rãsãritene ĩn avatarurile ei istorice. Nu canonizarea sau recunoaşterea canonizãrii unor astfel de sfinţi este o ‚concesie’—ci abia ‚omiterea’ ei ar constitui o ‚concesie’ regretabilã, nedezirabilã.
Aceşti sfinţi caracterizeazã expresia plenarã a identitãţii Bisericilor rãsãritene ĩn avatarurile ei istorice. Nu canonizarea sau recunoaşterea canonizãrii unor astfel de sfinţi este o ‚concesie’—ci abia ‚omiterea’ ei ar constitui o ‚concesie’ regretabilã, nedezirabilã.
Drept ilustraţie de copertã a unei culegeri de studii economice corporatiste, Vulcãnescu cu dreapta ridicatã pentru salutul fascist; iar mie un moment mi—a venit sã mã ĩnchin ĩnaintea imaginii marelui om.
Pound, Dumézil, Vulcãnescu.
De rãmas, n—a rãmas decât putregaiul din aceste ĩnaripãri.
Degeneraţii şi fanaticii care se pretind succesori ai giganţilor interbelici.
Pound, Dumézil, Vulcãnescu.
De rãmas, n—a rãmas decât putregaiul din aceste ĩnaripãri.
Degeneraţii şi fanaticii care se pretind succesori ai giganţilor interbelici.
PARERGA
PARERGA
Ceva texte filozofice şi teologice la fel de reuşite, literar vorbind, ca ETICA spinozianã—desigur Sf. Toma, Sf. Augustin, capadocienii, poate vreunul dintre tomişti. Ceva remarcabil scris.
۞
Stil, poezie, muzicã, filozofie, inteligenţã.
Alain [=Chartier], Tournier, Sigrist. Moş Borges, bineĩnţeles. Aprecieri literare. Calificare.
Redundanţa remarcatã.
۞
Sentimentul naturalei inferioritãţi a ceea ce e plãnuit—faţã de ceea ce e realizat. Trãitul, viul, experimentatul depãşesc plãnuitul, abstractul, lividul.
Povestitorii; anglicanul; filozofii; cele douã romane; ceva ‚Oz’—ditamai risipa!
۞
Cunoaşterea, cogniţia—sau adevãrul—sunt relaţie cu Dumnezeu. Ele ĩl relaţioneazã pe om cu Dumnezeu ĩntr—un mod esenţial, deschis, neechivoc.
Prin aceasta este adevãrul mântuitor şi eliberator—adicã, relaţioneazã, pune ĩn relaţie cu Dumnezeu.
۞
Relaţia—filozofie (MT, A.), teologie, naturale, geografie, istorie. Vrafurile—clase.
Pentru mine—ar fi, dintr—o rãsuflare, spontan şi pe rupte—Schopenhauer, Simmel, Klages, Weininger, Spengler, James.
Gracq, Tournier, Alain [=Chartier], Sigrist, moş Borges—ca cititori de filozofie. Punct de vedere literar.
۞
Filozofie, literaturã, cãrţi, basme, povestitori.
۞
Pentru maestrul meu, exemple de reuşitã a stilului literar ĩn teologie şi filozofie erau Voltaire, Papa Leon cel Mare, Pãr. Teilhard. Aprecierile lui despre germani.
Teribilisme.
O paginã de filozofie genial scrisã, de o forţã imensã, nemãsuratã, uriaşã.
۞
A vedea, a sesiza—literaturã, filozofie, poezie, muzicã. Toval.
Principii. Limpezimea. Ritm.
۞
Vãzuţi prea exclusiv dinspre aprecierile lor—moş Borges, Gracq, Tournier, chiar Sigrist, Alain [=Chartier]. A prefera fondul. Şi ca romancier.
Mai ĩntâi, sau ma ales ca artist—creaţia.
Altfel—prin delegaţie, prin procurã.
Direct.
۞
Cei trei filozofi moderni numiţi mereu—un evreu şi doi nemţi.
۞
Nicio realã culturã filozoficã; numai cârpãcealã. Vreo trei cãrţi de Bergson, douã de Marcel, Spinoza, vreo cinci de Noica, una de Piaget, una de Hegel (o antologie), câteva tratate , nişte esteticã de Kant.
Cârpãcealã.
Noile carnete& vrafurile—clase. 110/ an.
Ritm. Orã. Cafele. Albumele. Inerţialitate.
O fundamentalã limpezime—aceea a stilului şi a gândirii, cele douã fiind laturi ale aceleiaşi realitãţi—sau, poate, stilul fiind emanaţia directã, imediatã a gândirii. Gândire, stil, inteligenţã, culturã; a opta. Alurã literarã ca a lui Sebastian—critic, eseist, dramaturg, romancier—poate de rangul doi—ĩnsã nu de duzinã!
Pe de altã parte, binele—binele ignoranţei—nu ştiu mai nimic—totul e de cunoscut, de priceput, de ĩnţeles ....
۞
Perplex.
Impuls—genuri—nuvele.
Tovalul, groasa rea—credinţã, crisparea, tendinţa, nãravul. A ĩmi explica.
Cogniţie.
Mai ales—a crede ĩn ceea ce faci. Nihilism ascuns, mut, subteran.
۞
Vieţi de cititori. Apoi, pulberea; existaserã bucurie, tridimensionalitate, plãcere, viaţã.
۞
A reflecta asupra celor opt cãrţi ‚ca la italian’—cãrora li se adaugã Verne, ceva Dumas, Weyman, etc..
Tournier este, ĩn remarcile lui, deopotrivã ingeniozitate şi justeţe. E pe câte de ingenios, de original, pe atât de just, de relevant.
Risipa.
Tocmai la asta, sau la aşa ceva, se referã risipa.
Asta a fost irosit, risipit.
A circumscrie, defini sursa fascinaţiei, a trepidaţiei, a plãcerii literare.
۞
Tournier, inteligent, evitã reducţionismul hedonist—aflã o noimã, un ĩnţeles. O noimã, da, nu o alienare; lucrurile nu ies sãrãcite/ abstractizate, ci deplin reliefate.
Mai ales, a dibui semnificaţia sau relevanţa filozoficã, metafizicã a unei chestiuni.
۞
Robusteţe goetheanã—o asezonare hedonicã.
Aspectul juvenil; cel pitoresc; şi cel de divertisment (genuri).
۞
A—l cãuta—ĩn ceea ce are mai adevãrat şi mai real—ĩn ficţiunile sale, nu ĩn anexe.
۞
Moş Tournier—scoţând mereu la suprafaţã câte ceva—şi de fapt de fiecare datã altceva—din ETICA spinozianã.
Filozofic valid. Scrieri filozofic valide—adicã şi filozofice, şi valide. Capodopere filozofice vaste, ample.
۞
O ierarhizare este posibilã, fireascã, naturalã; şi se poate face nearbitrar.
Ca mai complet.
۞
Devierea gândirii ĩn cârpãcealã—pervertirea ei—fie ea şi cârpãcealã pioasã—cârpãcealã asezonatã cu exclamaţii pioase.
۞
Plenar, ĩntr—o luminã fireascã, naturalã—nu sub reflectoare morbide.
Nefanatic.
۞
Moderniştii extremi porneau de fapt cu o prejudecatã negativã despre modernitate—cu un gând urât despre aceasta—şi—o reprezentau mult mai restrictivã şi prohibitivã decât ar putea sã fie.
۞
Teoretic, am mai mult decât oricare dintre acei cititori (v. nota mea de ieri—dum.); ĩn viaţã, ĩn termeni reali, practic, empiric, am mai puţin decât oricare din ei.
Viaţa plãnuitã, proiectatã, idealã, abstractã, prin delegaţie.
A vorbi despre experienţe, şi din experienţã—viaţã ....
Viaţa ....
Risipa—14 l.. 14 l. irosite; 11 l. irosite. A fi, ĩn loc de a plãnui.
۞
Gracq, Tournier, Dna. Yourcenar sunt ilustrãri ideale—inteligenţã, stil şi culturã.
۞
Antimuzicalul. Sau nemuzical, strãin muzicii.
۞
Critica zisã ‚de cititor’, de la Paleologu, Sebastian, Tournier, la Alain [=Chartier] şi la Gracq.
Grila ‚lui’ Paleologu (Camil P., Beyle, Caragiale, etc.).
۞
Firea.
Anticlericalism, anticatolicism, anticreştinism; ifose. Cititorii lui Michelet. Stil. Aprecieri. Alain [=Chartier], reacţia. Maestrul meu.
Firea.
Duhoarea finitismului, lugubrã.
۞
Planurile nu schimbã viaţa; experienţele reale, da.
۞
Se vorbeşte—unii vorbesc de parcã ar exista numai acel Dumas al trilogiilor faimoase—şi ĩncã al câtorva naraţiuni.
۞
Eu rãspund cu Alain [=Chartier], Dna. Sand, Lang, Stevenson, Ralea şi Wilde.
Efect.
Pentru policier—Barbu, Bogart, Borges, Casares, Ralea, Sartre şi Suchianu.
۞
Undeva, Gracq criticã tocmai ceea ce lui Tournier se pare cã—i place sã facã—apostolatul şcolar, misionariatul literar ĩn şcoli.
۞
Mai ostentativ, mai calp, mai de proastã calitate, ba chiar mai banal şi mai limitat şi pedestru—şi net mai puţin complet, mai sumar.
۞
Ĩn termeni analogi—Gilson, Pieper, Maritain, Philippe, Chesterton, Sokolowski.
4 x ....
Simetric—falsa abundenţã, aparentã, amãgitoare.
Tãieturã romanã, fest.
Alain [=Chartier] şi neokantianul francez; listate;inspiraţie; Quiller şi romanul lui Reade.
Insaţiabil.
۞
Tip de idiot irlandez, de bovinã irlandezã.
Brutã ţeselatã.
۞
Bagatelizant.
A studia.
Cârpãcealã.
Necesar.
A nu avea idee.
۞
Sigur cã ficţiunile cele mai bune dau o plãcere mai ĩnaltã decât cele mai bune scrieri DESPRE ele.
۞
Centralitatea scrisului—ca la De Quincey, Lang, Stevenson, Alain [=Chartier], Chesterton. Nu e ceva ocazional sau epigonic sau subaltern.
2 x Ralea:--fantazie; --eseuri, succint.
Emoţia, creaţia, crezul.
Bun simţ, prozaic.
Ceva texte filozofice şi teologice la fel de reuşite, literar vorbind, ca ETICA spinozianã—desigur Sf. Toma, Sf. Augustin, capadocienii, poate vreunul dintre tomişti. Ceva remarcabil scris.
۞
Stil, poezie, muzicã, filozofie, inteligenţã.
Alain [=Chartier], Tournier, Sigrist. Moş Borges, bineĩnţeles. Aprecieri literare. Calificare.
Redundanţa remarcatã.
۞
Sentimentul naturalei inferioritãţi a ceea ce e plãnuit—faţã de ceea ce e realizat. Trãitul, viul, experimentatul depãşesc plãnuitul, abstractul, lividul.
Povestitorii; anglicanul; filozofii; cele douã romane; ceva ‚Oz’—ditamai risipa!
۞
Cunoaşterea, cogniţia—sau adevãrul—sunt relaţie cu Dumnezeu. Ele ĩl relaţioneazã pe om cu Dumnezeu ĩntr—un mod esenţial, deschis, neechivoc.
Prin aceasta este adevãrul mântuitor şi eliberator—adicã, relaţioneazã, pune ĩn relaţie cu Dumnezeu.
۞
Relaţia—filozofie (MT, A.), teologie, naturale, geografie, istorie. Vrafurile—clase.
Pentru mine—ar fi, dintr—o rãsuflare, spontan şi pe rupte—Schopenhauer, Simmel, Klages, Weininger, Spengler, James.
Gracq, Tournier, Alain [=Chartier], Sigrist, moş Borges—ca cititori de filozofie. Punct de vedere literar.
۞
Filozofie, literaturã, cãrţi, basme, povestitori.
۞
Pentru maestrul meu, exemple de reuşitã a stilului literar ĩn teologie şi filozofie erau Voltaire, Papa Leon cel Mare, Pãr. Teilhard. Aprecierile lui despre germani.
Teribilisme.
O paginã de filozofie genial scrisã, de o forţã imensã, nemãsuratã, uriaşã.
۞
A vedea, a sesiza—literaturã, filozofie, poezie, muzicã. Toval.
Principii. Limpezimea. Ritm.
۞
Vãzuţi prea exclusiv dinspre aprecierile lor—moş Borges, Gracq, Tournier, chiar Sigrist, Alain [=Chartier]. A prefera fondul. Şi ca romancier.
Mai ĩntâi, sau ma ales ca artist—creaţia.
Altfel—prin delegaţie, prin procurã.
Direct.
۞
Cei trei filozofi moderni numiţi mereu—un evreu şi doi nemţi.
۞
Nicio realã culturã filozoficã; numai cârpãcealã. Vreo trei cãrţi de Bergson, douã de Marcel, Spinoza, vreo cinci de Noica, una de Piaget, una de Hegel (o antologie), câteva tratate , nişte esteticã de Kant.
Cârpãcealã.
Noile carnete& vrafurile—clase. 110/ an.
Ritm. Orã. Cafele. Albumele. Inerţialitate.
O fundamentalã limpezime—aceea a stilului şi a gândirii, cele douã fiind laturi ale aceleiaşi realitãţi—sau, poate, stilul fiind emanaţia directã, imediatã a gândirii. Gândire, stil, inteligenţã, culturã; a opta. Alurã literarã ca a lui Sebastian—critic, eseist, dramaturg, romancier—poate de rangul doi—ĩnsã nu de duzinã!
Pe de altã parte, binele—binele ignoranţei—nu ştiu mai nimic—totul e de cunoscut, de priceput, de ĩnţeles ....
۞
Perplex.
Impuls—genuri—nuvele.
Tovalul, groasa rea—credinţã, crisparea, tendinţa, nãravul. A ĩmi explica.
Cogniţie.
Mai ales—a crede ĩn ceea ce faci. Nihilism ascuns, mut, subteran.
۞
Vieţi de cititori. Apoi, pulberea; existaserã bucurie, tridimensionalitate, plãcere, viaţã.
۞
A reflecta asupra celor opt cãrţi ‚ca la italian’—cãrora li se adaugã Verne, ceva Dumas, Weyman, etc..
Tournier este, ĩn remarcile lui, deopotrivã ingeniozitate şi justeţe. E pe câte de ingenios, de original, pe atât de just, de relevant.
Risipa.
Tocmai la asta, sau la aşa ceva, se referã risipa.
Asta a fost irosit, risipit.
A circumscrie, defini sursa fascinaţiei, a trepidaţiei, a plãcerii literare.
۞
Tournier, inteligent, evitã reducţionismul hedonist—aflã o noimã, un ĩnţeles. O noimã, da, nu o alienare; lucrurile nu ies sãrãcite/ abstractizate, ci deplin reliefate.
Mai ales, a dibui semnificaţia sau relevanţa filozoficã, metafizicã a unei chestiuni.
۞
Robusteţe goetheanã—o asezonare hedonicã.
Aspectul juvenil; cel pitoresc; şi cel de divertisment (genuri).
۞
A—l cãuta—ĩn ceea ce are mai adevãrat şi mai real—ĩn ficţiunile sale, nu ĩn anexe.
۞
Moş Tournier—scoţând mereu la suprafaţã câte ceva—şi de fapt de fiecare datã altceva—din ETICA spinozianã.
Filozofic valid. Scrieri filozofic valide—adicã şi filozofice, şi valide. Capodopere filozofice vaste, ample.
۞
O ierarhizare este posibilã, fireascã, naturalã; şi se poate face nearbitrar.
Ca mai complet.
۞
Devierea gândirii ĩn cârpãcealã—pervertirea ei—fie ea şi cârpãcealã pioasã—cârpãcealã asezonatã cu exclamaţii pioase.
۞
Plenar, ĩntr—o luminã fireascã, naturalã—nu sub reflectoare morbide.
Nefanatic.
۞
Moderniştii extremi porneau de fapt cu o prejudecatã negativã despre modernitate—cu un gând urât despre aceasta—şi—o reprezentau mult mai restrictivã şi prohibitivã decât ar putea sã fie.
۞
Teoretic, am mai mult decât oricare dintre acei cititori (v. nota mea de ieri—dum.); ĩn viaţã, ĩn termeni reali, practic, empiric, am mai puţin decât oricare din ei.
Viaţa plãnuitã, proiectatã, idealã, abstractã, prin delegaţie.
A vorbi despre experienţe, şi din experienţã—viaţã ....
Viaţa ....
Risipa—14 l.. 14 l. irosite; 11 l. irosite. A fi, ĩn loc de a plãnui.
۞
Gracq, Tournier, Dna. Yourcenar sunt ilustrãri ideale—inteligenţã, stil şi culturã.
۞
Antimuzicalul. Sau nemuzical, strãin muzicii.
۞
Critica zisã ‚de cititor’, de la Paleologu, Sebastian, Tournier, la Alain [=Chartier] şi la Gracq.
Grila ‚lui’ Paleologu (Camil P., Beyle, Caragiale, etc.).
۞
Firea.
Anticlericalism, anticatolicism, anticreştinism; ifose. Cititorii lui Michelet. Stil. Aprecieri. Alain [=Chartier], reacţia. Maestrul meu.
Firea.
Duhoarea finitismului, lugubrã.
۞
Planurile nu schimbã viaţa; experienţele reale, da.
۞
Se vorbeşte—unii vorbesc de parcã ar exista numai acel Dumas al trilogiilor faimoase—şi ĩncã al câtorva naraţiuni.
۞
Eu rãspund cu Alain [=Chartier], Dna. Sand, Lang, Stevenson, Ralea şi Wilde.
Efect.
Pentru policier—Barbu, Bogart, Borges, Casares, Ralea, Sartre şi Suchianu.
۞
Undeva, Gracq criticã tocmai ceea ce lui Tournier se pare cã—i place sã facã—apostolatul şcolar, misionariatul literar ĩn şcoli.
۞
Mai ostentativ, mai calp, mai de proastã calitate, ba chiar mai banal şi mai limitat şi pedestru—şi net mai puţin complet, mai sumar.
۞
Ĩn termeni analogi—Gilson, Pieper, Maritain, Philippe, Chesterton, Sokolowski.
4 x ....
Simetric—falsa abundenţã, aparentã, amãgitoare.
Tãieturã romanã, fest.
Alain [=Chartier] şi neokantianul francez; listate;inspiraţie; Quiller şi romanul lui Reade.
Insaţiabil.
۞
Tip de idiot irlandez, de bovinã irlandezã.
Brutã ţeselatã.
۞
Bagatelizant.
A studia.
Cârpãcealã.
Necesar.
A nu avea idee.
۞
Sigur cã ficţiunile cele mai bune dau o plãcere mai ĩnaltã decât cele mai bune scrieri DESPRE ele.
۞
Centralitatea scrisului—ca la De Quincey, Lang, Stevenson, Alain [=Chartier], Chesterton. Nu e ceva ocazional sau epigonic sau subaltern.
2 x Ralea:--fantazie; --eseuri, succint.
Emoţia, creaţia, crezul.
Bun simţ, prozaic.
Cu femeile, cu cãrţile de aventuri, cu cele de filozofie, cu romanele de o formã desãvârşitã, cu geografia.
A avea o bunã noţiune despre abundenţa neĩnchipuitã a prostiei, a erorii, a neroziei.
۞
Mãcar Gaidar, Nosov, Tolkien, Asztalos, Voiculescu, Wolf, Bacalbaşa, Grimm, Batzaria, trei antologii (42, 59, 72); Grahame, Carroll, Verne, Renard, Twain.
A avea o bunã noţiune despre abundenţa neĩnchipuitã a prostiei, a erorii, a neroziei.
۞
Mãcar Gaidar, Nosov, Tolkien, Asztalos, Voiculescu, Wolf, Bacalbaşa, Grimm, Batzaria, trei antologii (42, 59, 72); Grahame, Carroll, Verne, Renard, Twain.
PROPAGANDA ANTIRELIGIOASĂ A LUI EFREMOV
PROPAGANDA ANTIRELIGIOASĂ A LUI EFREMOV
Bãlãcirea placidã ĩn incoerenţã se numea gândire dialecticã; astfel, la Efremov ortodoxia rusã apare ca prefigurare a bolşevismului—care, fireşte, o neagã ĩn mod dialectic. Elucubraţiile lui Efremov nu meritã vreun rãspuns—totuşi e uimitoare incoerenţa cu care din nocivitatea instituţiilor religioase occidentale se trece la nocivitatea oricãrei religii—de vreme ce Efremov ĩnsuşi scrisese cã ortodoxia rusã nu a comis atrocitãţile creştinismelor apusene. Ĩn chiar logica lui Efremov, omul n—ar avea decât sã nu devinã CATOLIC SAU PROTESTANT; dar ĩi rãmân deschise ortodoxia, ereziile necalcedoniene şi restul religiilor lumii.
La fel de stupefiant este, la acelaşi Efremov, şi elogiul ‚umanismului asiatic’—ca opus neomeniei apusene. Ca şi cum vreo religie ar acorda vreun loc mai ĩnalt unei femei (--şi nu unei ‚zeitãţi feminine’--) decât o face creştinismul; sau ca şi cum femeia societãţilor asiatice ar avea locul pe care pretinde Efremov cã l—ar fi avut.
Rãspunderea acestor idioţii o are Efremov; cãci nu cred sã i se fi cerut sã—şi ĩmpãneze romanul zis ‚de aventuri’ cu asemenea bazaconii.
Bãlãcirea placidã ĩn incoerenţã se numea gândire dialecticã; astfel, la Efremov ortodoxia rusã apare ca prefigurare a bolşevismului—care, fireşte, o neagã ĩn mod dialectic. Elucubraţiile lui Efremov nu meritã vreun rãspuns—totuşi e uimitoare incoerenţa cu care din nocivitatea instituţiilor religioase occidentale se trece la nocivitatea oricãrei religii—de vreme ce Efremov ĩnsuşi scrisese cã ortodoxia rusã nu a comis atrocitãţile creştinismelor apusene. Ĩn chiar logica lui Efremov, omul n—ar avea decât sã nu devinã CATOLIC SAU PROTESTANT; dar ĩi rãmân deschise ortodoxia, ereziile necalcedoniene şi restul religiilor lumii.
La fel de stupefiant este, la acelaşi Efremov, şi elogiul ‚umanismului asiatic’—ca opus neomeniei apusene. Ca şi cum vreo religie ar acorda vreun loc mai ĩnalt unei femei (--şi nu unei ‚zeitãţi feminine’--) decât o face creştinismul; sau ca şi cum femeia societãţilor asiatice ar avea locul pe care pretinde Efremov cã l—ar fi avut.
Rãspunderea acestor idioţii o are Efremov; cãci nu cred sã i se fi cerut sã—şi ĩmpãneze romanul zis ‚de aventuri’ cu asemenea bazaconii.
DESPRE ROMANE
DESPRE ROMANE
De câte feluri este scrisul romanelor? Care ar fi un posibil criteriu—desigur, mã grãbesc sã conced, ĩntre alte criterii?
Este vorba despre ce primeazã:--dorinţa de a cultiva arta romanului, de a exersa şi aprofunda aceastã artã;--sau de a formula o ĩnţelegere particularã a lumii şi o experienţã fundamentalã.
Ĩn funcţie de acest criteriu, sunt individualizabile trei clase de redactare a romanelor: --scrierea romanelor ca rutinã; --scrierea lor, ca artã şi creaţie; --formularea unei experienţe decisive, plenare.
Prin experienţã nu ĩnţeleg senzaţionalismul experienţei, exploatarea şi fetişizarea experienţei, ĩn modul care a devenit o rutinã de la interbelici ĩncoace. Ci de o ‚experienţã’ concludentã, sesizatã ĩn plenitudinea dimensiunilor ei umane.
Scrierea romanelor, ca rutinã, ca artã şi ca exercitare, exersare a unei arte (France, James, Cãlinescu) şi ca expresie necesarã, rezultat decantat, necesar al experienţei, nevoie de a formula şi exprima un conţinut moral şi o reflecţie—ca gest existenţial, ‚confesiune’ ĩn sens esenţialist—nu biografist sau factologic (când faptul DE A AVEA CEVA ABSOLUT ESENŢIAL DE SPUS precede de fapt gestul de a crea un roman; Sologub, Gib Mihãescu, Dostoievski, Flaubert ĩntr—unul din romanele lui, Bloy, Bernanos, Ibrãileanu, Fromentin, cazurile romanului unic ...). Romane care transcriu o experienţã spiritualã, când necesitatea de a formula o comprehensiune aparte a vieţii precede ‚dorinţa de artã’, obiectivul de a crea, de a face artã.
De câte feluri este scrisul romanelor? Care ar fi un posibil criteriu—desigur, mã grãbesc sã conced, ĩntre alte criterii?
Este vorba despre ce primeazã:--dorinţa de a cultiva arta romanului, de a exersa şi aprofunda aceastã artã;--sau de a formula o ĩnţelegere particularã a lumii şi o experienţã fundamentalã.
Ĩn funcţie de acest criteriu, sunt individualizabile trei clase de redactare a romanelor: --scrierea romanelor ca rutinã; --scrierea lor, ca artã şi creaţie; --formularea unei experienţe decisive, plenare.
Prin experienţã nu ĩnţeleg senzaţionalismul experienţei, exploatarea şi fetişizarea experienţei, ĩn modul care a devenit o rutinã de la interbelici ĩncoace. Ci de o ‚experienţã’ concludentã, sesizatã ĩn plenitudinea dimensiunilor ei umane.
Scrierea romanelor, ca rutinã, ca artã şi ca exercitare, exersare a unei arte (France, James, Cãlinescu) şi ca expresie necesarã, rezultat decantat, necesar al experienţei, nevoie de a formula şi exprima un conţinut moral şi o reflecţie—ca gest existenţial, ‚confesiune’ ĩn sens esenţialist—nu biografist sau factologic (când faptul DE A AVEA CEVA ABSOLUT ESENŢIAL DE SPUS precede de fapt gestul de a crea un roman; Sologub, Gib Mihãescu, Dostoievski, Flaubert ĩntr—unul din romanele lui, Bloy, Bernanos, Ibrãileanu, Fromentin, cazurile romanului unic ...). Romane care transcriu o experienţã spiritualã, când necesitatea de a formula o comprehensiune aparte a vieţii precede ‚dorinţa de artã’, obiectivul de a crea, de a face artã.
DESPRE PATRIOŢII SILNICI
DESPRE PATRIOŢII SILNICI
Patrioţii silnici privesc cu suspiciune atitudinea obiectivilor hedonici—pentru cei dintâi, valorile naţionale nu trebuiesc aclamate oricum—ci numai silnic, silit, ĩmpotriva propriei inimi—altfel, nu e decât desfãtare, nu e ‚patriotism sincer’. Paradoxul intern al patriotismului este de a se nega pe sine ĩnsuşi; constatarea dezinteresatã, spontanã, a meritelor naţionale le displace –nu e forţatã, nu e crispatã, nu e tendenţioasã şi tezistã, e prea ‚naturalã’. Adevãraţii patrioţi ai noştri sunt, dupã mine, oamenii ca Paleologu, Manolescu şi Ştefãnescu, nu livizii ţârcovnici crispaţi şi lichelele de teapa lui Puric. Dar iubirea faţã de valorile naţionale a celor dintâi le displace xenofobilor şi ‚patrioţilor’ de meserie, declamatori şi afectaţi, tocmai deoarece e aşa de neconstrânsã, aşa de slobodã, obiectivã, netendenţioasã şi dezinteresatã.
Gustul pentru valorile româneşti (--şi, fireşte, nu numai pentru cele româneşti--) le displace patrioţilor crispaţi fiindcã e prea slobod, e obiectiv şi netezist, e inteligent; or, ceea ce vor şi promoveazã ei sunt crisparea şi ĩncoţopenirea, zburlirea, oţãrârea, stropşirea virtuoasã. Firi conflictuale, ignoranţi, aluat de zbiri, ei detestã manifestãrile libere, nesilite. ‚Gust pentru valorile naţionale? Dar asta e ceva frivol—nu e deloc silnic, nu e crispat, nu e constrâns!’
Patrioţii silnici privesc cu suspiciune atitudinea obiectivilor hedonici—pentru cei dintâi, valorile naţionale nu trebuiesc aclamate oricum—ci numai silnic, silit, ĩmpotriva propriei inimi—altfel, nu e decât desfãtare, nu e ‚patriotism sincer’. Paradoxul intern al patriotismului este de a se nega pe sine ĩnsuşi; constatarea dezinteresatã, spontanã, a meritelor naţionale le displace –nu e forţatã, nu e crispatã, nu e tendenţioasã şi tezistã, e prea ‚naturalã’. Adevãraţii patrioţi ai noştri sunt, dupã mine, oamenii ca Paleologu, Manolescu şi Ştefãnescu, nu livizii ţârcovnici crispaţi şi lichelele de teapa lui Puric. Dar iubirea faţã de valorile naţionale a celor dintâi le displace xenofobilor şi ‚patrioţilor’ de meserie, declamatori şi afectaţi, tocmai deoarece e aşa de neconstrânsã, aşa de slobodã, obiectivã, netendenţioasã şi dezinteresatã.
Gustul pentru valorile româneşti (--şi, fireşte, nu numai pentru cele româneşti--) le displace patrioţilor crispaţi fiindcã e prea slobod, e obiectiv şi netezist, e inteligent; or, ceea ce vor şi promoveazã ei sunt crisparea şi ĩncoţopenirea, zburlirea, oţãrârea, stropşirea virtuoasã. Firi conflictuale, ignoranţi, aluat de zbiri, ei detestã manifestãrile libere, nesilite. ‚Gust pentru valorile naţionale? Dar asta e ceva frivol—nu e deloc silnic, nu e crispat, nu e constrâns!’
Stevenson a avut, ca şi Matei Caragiale, o soţie binişor mai vârstnicã decât el (--deşi ĩn cazul scoţianului diferenţa era totuşi mult mai micã decât ĩn cazul balcanicului--).
Nevasta lui Stevenson avea 40 de ani când s—a mãritat cu acesta; fiul ĩl avusese la 28 de ani. Avea cam 36 de ani când a cunoscut—o scoţianul; oricum, cãsãtoria lor a fost una din iubire. Soţia a trãit 74 de ani, şi lui Stevenson i—a urmat un alt bãrbat, iarãşi mult mai tânãr decât ea.
Nevasta lui Stevenson avea 40 de ani când s—a mãritat cu acesta; fiul ĩl avusese la 28 de ani. Avea cam 36 de ani când a cunoscut—o scoţianul; oricum, cãsãtoria lor a fost una din iubire. Soţia a trãit 74 de ani, şi lui Stevenson i—a urmat un alt bãrbat, iarãşi mult mai tânãr decât ea.
D’Artagnan nu trebuie ĩnfãţişat ca un viţel—aşa cum o vor cretinele ecranizãri americane; la ĩnceputuri, el e un şmecher naiv, un şmecher provincial—nu un mãmãlãu, nu un iehovist neisprãvit. El este preluat şi educat de soldãţoi versaţi ĩn viaţa parizianã—ĩnsã nici la—nceput nu era un viţel, un bleg.
York, Sutherland ca tineri gasconi!
Anglo—saxoni bovini, mofluzi puşi sã joace d’Artagnan.
York, Sutherland ca tineri gasconi!
Anglo—saxoni bovini, mofluzi puşi sã joace d’Artagnan.
NOTE DESPRE COMPLETISM ŞI COMPLETIŞTI, HOBANA, O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ, ROMANTISM
NOTE DESPRE COMPLETISM ŞI COMPLETIŞTI, HOBANA, O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ, ROMANTISM
Ca Verne la Gracq, ca Wells şi Kipling la moş Borges, acel completism secret şi ĩnfrigurat, derogarea (de la regula ‚4 x ...’),
Prin firea lui, moş Borges nu era ca Nabokov, Gracq şi Paleologu; era un completist—şi un afectuos. (Sigur cã repulsia lui Nabokov faţã de ‚doctrina’ şi ‚filozofia’ lui Wells are şi temeiuri speciale—bolşevismul nu era tocmai ĩn meniul lui; dar pe de altã parte, Hobana pare şi el sã aibã ceva reticenţe faţã de aspecte ale carierei literare wellsiene, iar Nabokov ĩnsuşi nu—i cruţa nici pe Tolstoi şi Dostoievski—cu acea notã a lui de maliţiozitate irascibilã şi ostentativã, ca o tiflã).
₪
Hobana nu este atât omul unui autor—sau al unui tandem de autori—cât al unui gen. Nu ĩi vom putea fi niciodatã recunoscãtori ĩndeajuns pentru ediţiile Rosny, Renard, Doyle, pentru americanii timpurii.
₪
Ruşii.
Analog: Dumas, Scott, Hugo, Vigny, Mérimée, careul englez (Weyman, Sabatini ...).
Lecturile lui Stevenson, Philippide şi Gracq; ACEL romantism.
Ca Verne la Gracq, ca Wells şi Kipling la moş Borges, acel completism secret şi ĩnfrigurat, derogarea (de la regula ‚4 x ...’),
Prin firea lui, moş Borges nu era ca Nabokov, Gracq şi Paleologu; era un completist—şi un afectuos. (Sigur cã repulsia lui Nabokov faţã de ‚doctrina’ şi ‚filozofia’ lui Wells are şi temeiuri speciale—bolşevismul nu era tocmai ĩn meniul lui; dar pe de altã parte, Hobana pare şi el sã aibã ceva reticenţe faţã de aspecte ale carierei literare wellsiene, iar Nabokov ĩnsuşi nu—i cruţa nici pe Tolstoi şi Dostoievski—cu acea notã a lui de maliţiozitate irascibilã şi ostentativã, ca o tiflã).
₪
Hobana nu este atât omul unui autor—sau al unui tandem de autori—cât al unui gen. Nu ĩi vom putea fi niciodatã recunoscãtori ĩndeajuns pentru ediţiile Rosny, Renard, Doyle, pentru americanii timpurii.
₪
Ruşii.
Analog: Dumas, Scott, Hugo, Vigny, Mérimée, careul englez (Weyman, Sabatini ...).
Lecturile lui Stevenson, Philippide şi Gracq; ACEL romantism.
DESPRE TEACHOUT
DESPRE TEACHOUT
Teachout, UNUL DIN MARII CRITICI DE CINEMA PE CARE MI—A FOST VREODATĂ DAT SĂ—I CITESC, recomandã Doc Hollywood (de Caton-Jones), Election (de Alexander Payne, şi cu Reese Witherspoon), Barbershop; dacã e nevoie, Teachout alimenteazã pofta de filme. Pe moş Ebert ĩl numeşte ‚that infallible guide to conventional cinematic wisdom’ (precizez din capul locului cã eu am pentru moş Ebert simpatie, o simpatie criticã, dar vie şi realã; nu—l mai citesc de ceva vreme, e adevãrat, ĩnsã—ntr—un timp ĩl citeam pe Ebert cu nesaţ). Teachout e un critic neaprioric, de teren, nu de cabinet.
Teachout mai recomandã şi One Hour Photo (de Mark Romanek), Panic (de Henry Bromell), Lone Star (de Sayles), Sunshine State.
Ceea ce admir la Teachout este antiliberalismul, limpezimea, discernãmântul estetic, originalitatea, neoportunismul, deschiderea cãtre toate aspectele culturii populare, refuzul de a flata modele, stilul, inteligenţa. Ĩn critica de azi, el e cineva.
Filmul, dealtfel, este deja parte a ansamblului cultural; cititorul lui Suchianu, Cosaşu, Chimet, Sava, al Dnei. Mihãilescu, al lui Bazin, al marilor francezi, ştie cã filmul ţine deja de sursele de plãcere care alimenteazã literatura şi electrizeazã scriitura. El e deja sursã de literaturã—de criticã de prim rang.
Filmul a devenit, este de peste trei sferturi de veac una din sursele literaturii—ca şi jazzul, automobilismul, sporturile.
Teachout, UNUL DIN MARII CRITICI DE CINEMA PE CARE MI—A FOST VREODATĂ DAT SĂ—I CITESC, recomandã Doc Hollywood (de Caton-Jones), Election (de Alexander Payne, şi cu Reese Witherspoon), Barbershop; dacã e nevoie, Teachout alimenteazã pofta de filme. Pe moş Ebert ĩl numeşte ‚that infallible guide to conventional cinematic wisdom’ (precizez din capul locului cã eu am pentru moş Ebert simpatie, o simpatie criticã, dar vie şi realã; nu—l mai citesc de ceva vreme, e adevãrat, ĩnsã—ntr—un timp ĩl citeam pe Ebert cu nesaţ). Teachout e un critic neaprioric, de teren, nu de cabinet.
Teachout mai recomandã şi One Hour Photo (de Mark Romanek), Panic (de Henry Bromell), Lone Star (de Sayles), Sunshine State.
Ceea ce admir la Teachout este antiliberalismul, limpezimea, discernãmântul estetic, originalitatea, neoportunismul, deschiderea cãtre toate aspectele culturii populare, refuzul de a flata modele, stilul, inteligenţa. Ĩn critica de azi, el e cineva.
Filmul, dealtfel, este deja parte a ansamblului cultural; cititorul lui Suchianu, Cosaşu, Chimet, Sava, al Dnei. Mihãilescu, al lui Bazin, al marilor francezi, ştie cã filmul ţine deja de sursele de plãcere care alimenteazã literatura şi electrizeazã scriitura. El e deja sursã de literaturã—de criticã de prim rang.
Filmul a devenit, este de peste trei sferturi de veac una din sursele literaturii—ca şi jazzul, automobilismul, sporturile.
Puiu avea câteva expresii: ‚Brecht ĩi Brecht!’, ‚Bãieşu ...’ ,etc..
Prima expresie, ‚Brecht ĩi Brecht’, semnifica faptul cã arta majorã e impozantã fãrã drept de apel—te lasã fãrã replicã, orice comentariu e de prisos, nu—şi are locul, orice lãmurire suplimentarã e inutilã, marea artã vorbeşte pentru ea ĩnsãşi.
‚Bãieşu ...’ desemna o situaţie absurdã, deconcertantã, ca ĩn piesele acestui dramaturg român. Puiu susura moale, dezarmat, „Bãieşu ...", amuzându—se; şi rostea apodictic, rãspicat: ‚Brecht ĩi Brecht!’, interzicând interlocutorului sã mai şovãie ĩn aprecierea marii arte. Drepturile artei absolute sunt ele ĩnsele absolute.
Prima expresie, ‚Brecht ĩi Brecht’, semnifica faptul cã arta majorã e impozantã fãrã drept de apel—te lasã fãrã replicã, orice comentariu e de prisos, nu—şi are locul, orice lãmurire suplimentarã e inutilã, marea artã vorbeşte pentru ea ĩnsãşi.
‚Bãieşu ...’ desemna o situaţie absurdã, deconcertantã, ca ĩn piesele acestui dramaturg român. Puiu susura moale, dezarmat, „Bãieşu ...", amuzându—se; şi rostea apodictic, rãspicat: ‚Brecht ĩi Brecht!’, interzicând interlocutorului sã mai şovãie ĩn aprecierea marii arte. Drepturile artei absolute sunt ele ĩnsele absolute.
Ĩntr—o cronicuţã tâmpitã, Rodwan aplicã servil pletora de procedee şi ritualuri ale vremii—ĩn primul rând, ‚principiul integritãţii panteonului’—oricine contestã o reputaţie, o face din considerente ascunse, psihologice—de ex., Coltrane nu poate fi contestat ĩn mod cinstit, transparent, principial; cine o face, e propulsat de resorturi ca ranchiuna, etc.. Aşa se face cã dãscãlimea e mai breazã decât marii critici—şi gazetarii, decât teologii. Aşa se face cã Davis ĩl criticã pe Coltrane numai din invidie; el nu poate fi obiectiv, dezinteresat ĩn aprecierile lui—crede Rodwan. Pentru cei ca el, opinia majoritarã n—o poate defel lua—ntr—o direcţie absolut greşitã. Existenţa sociologicã—dacã pot spune aşa—e una cu existenţa valoricã. Rodwan susţine cã muzica lui Coltrane e ĩncã pe gustul publicului; probabil cã se referã la un public totuşi destul de restrâns, de vreme ce nu ştiu ca gloatele sã fie avide de Coltrane. Gustul public pentru Coltrane valideazã absolut, crede nãtãrãul Rodwan; ĩnsã literatura cetitã asiduu de Qujote, epigonismul sc. XVIII, poemele latine medievale [care aveau şi ele un soi de public], atâţia romancieri antebelici şi interbelici demodaţi ĩntre timp, au fost ĩn gustul ‚publicului avizat’ al vremii lor—la fel ca şi Coltrane.
Ἰδοὺ γάρ, ἰδοὺ
Ἰδοὺ γάρ, ἰδοὺ
Mi se pare cã e bine sã existe deopotrivã continuitatea realã a credinţei apostolice (aspectul sau dimensiunea patristicã a teologiei), şi coerenţa, calificarea şi competenţa gândirii; gândirea necultivatã patristic, needucatã, nemodelatã, rãmâne rudimentarã, iar neexersatã ĩn palestrã devine bleagã sau, mai rãu, servilã şi chiar nãtângã, ba ĩşi mai şi deghizeazã infama bicisnicie drept fidelitate patristicã—atunci când de fapt nu—i decât chircire şi denaturare.
Cãci scopul şi testul ultim al cultivãrii patrologice e tot gândirea, vigoarea şi utilitatea ei.
Mi se pare cã e bine sã existe deopotrivã continuitatea realã a credinţei apostolice (aspectul sau dimensiunea patristicã a teologiei), şi coerenţa, calificarea şi competenţa gândirii; gândirea necultivatã patristic, needucatã, nemodelatã, rãmâne rudimentarã, iar neexersatã ĩn palestrã devine bleagã sau, mai rãu, servilã şi chiar nãtângã, ba ĩşi mai şi deghizeazã infama bicisnicie drept fidelitate patristicã—atunci când de fapt nu—i decât chircire şi denaturare.
Cãci scopul şi testul ultim al cultivãrii patrologice e tot gândirea, vigoarea şi utilitatea ei.
Verne şi—a ĩnceput cariera literarã ĩn forţã—cu motoarele la maxim—şi probabil cã cele mai bune romane ale sale sunt primele—ulterior survenind o oarecare scãdere, sau diminuare.
Existã douã ordini posibile pentru citirea scrierilor lui Verne—aceea cronologicã, şi aceea a propriilor gusturi, ĩn funcţie de ceea ce pare a fi cel mai interesant şi excitant.
Existã douã ordini posibile pentru citirea scrierilor lui Verne—aceea cronologicã, şi aceea a propriilor gusturi, ĩn funcţie de ceea ce pare a fi cel mai interesant şi excitant.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)