Sfântul Spirit nu este un lux, un supliment, ci o necesitate imediatã, a cãrei lipsã caseazã viaţa, o priveazã de ĩnţeles—este absenţa duhului şi a vieţii; fãrã Sf. Spirit, viaţa este stricatã, alteratã şi falsificatã, aşa ĩncât Sf. Spirit şi primirea Lui nu—s ceva suplimentar, un lux duhovnicesc, un ornament al ‚avansaţilor’, ci comunicarea Lui Dumnezeu. Pneumatologia Bisericii timpurii era una a imediateţii şi dinamicii spirituale. Lipsa Sf. Spirit este alterarea sãrii, coruperea sãrii, despre care avertiza Domnul nostru.
Sf. Spirit este comunicarea Domnului şi ĩmpãrtãşirea, ĩn Domnul nostru preasfânt, a vieţii care vine, descinde, purcede de la Tatãl.

Din punct de vedere soteriologic lupta cuiva cu propria agresivitate, lene, rãutate sau mizantropie nu e cu nimic mai puţin dramaticã decât lupta cu o boalã trupeascã. Am uneori impresia cã cei care propun problema rãului ĩn lume gândesc de parcã planul soteriologic, al vocaţiei omului, ar fi unul suplimentar, facultativ. Dar el e de fapt tocmai planul organic, temeiul, scopul, sensul, mişcarea vieţii omeneşti.
Or, nimeni nu pare ultragiat, indignat, şocat de ‚nedreptatea’ care face ca unii oameni sã aibã de luptat cu nãravuri cumplite, cu patimi fioroase, cu porniri, cu vicii, cu tendinţe. Se analizeazã cauza, rostul şi enigma rãului biologic; acela social fiind atribuibil oamenilor. Dar nimeni nu se aratã uimit de rãul lãuntric cu care le este unora dat sã lupte.
Planul divinizãrii—şi, corelativ, al considerãrii a toate din unghi soteriologic—este cel normativ; nu ceva ‚suplimentar’ sau ‚opţional’. Or, acest plan ne permite sã vedem cât de dramaticã e confruntarea omului cu propriile nãravuri, cu rãutatea, vanitatea sau lenea lui, cu diferite forme de moarte a umanului. Acestea, ĩnsã, vicisitudinile tarelor, nu par sã scandalizeze pe nimeni. Rãul e conceput mai ales ca biologie.
Ar trebui, vãd bine, sã sperie şi sã cutremure proporţiile relelor inimii care—i sunt date omului; sau cu care se confruntã. Diversele forme de pietrificare, de sluţire, de blocaj, de crispare, de sinistrã orbire, de ignoranţã groasã şi de trufie; de aroganţã şi de pãrere de sine. Uşurinţa cu care rãtãceşte calea, bascularea ĩn orbire deplinã, etc.. Or, acestea tocmai nu scandalizeazã, nu sperie, nu şocheazã.
‚Ĩncercãrile’ nu—s teste stupide trimise de Dumnezeu omului, aşa cum vrea folclorul, ci sunt tentativa a douã fiinţe de a se gãsi, de a se ĩntâlni, ĩn pofida mediului neprielnic, a haosului, a neorânduielii şi a feluritelor erori. Ceea ce se numeşte ‚ĩncercãri’ sunt ocazii de a aprofunda ĩntrucâtva cogniţia; nimic nu e dat mecanic sau ca dinafarã.
S—ar mai putea spune şi cã ‚ĩncercãrile’ sunt reversul calitãţilor şi aratã, manifestã natura raţionalã a umanului—omul este expus rãtãcirilor numai fiindcã are libertate, etc..
Discuţiile filozofic—teologice despre ‚libertate’ mi se pare cã adesea coboarã nivelul discuţiei şi o aduc ĩntr—un plan de abstracţiuni şi de deprinderi proaste. Relaţia omului cu Dumnezeu aparţine altui nivel şi are la bazã alt soi de impulsuri, simţiri, nevoi decât cele la care se poate referi o pânã la urmã placidã discuţie despre ‚libertate’. Cu alte cuvinte, analiza ‚libertãţii’ rateazã esenţa relaţiei umano—divine, ceea ce e afectuos, negrãit şi adevãrat ĩn aceasta, impulsul profund, aspiraţia, vocaţia umanã. Fiinţa umanã are nişte nevoi şi nişte simţuri, nişte instincte, o cogniţie; ĩntreaga discuţie abstractã despre ‚libertate’ pare sã rateze aceste considerente.
Pe de altã parte, ce noţiuni are omul despre ‚libertate’, şi de unde i—au venit acestea? Ce ALTE libertãţi cunoaşte omul, la care alte fiinţe a mai vãzut el libertatea, ca sã aibã o idee despre ea?
Se poate discuta despre ‚libertate’ umanã numai dacã se iau ĩn consideraţie anumite determinaţii existenţiale, anumite caracteristici ale vieţii interioare a omului. Ĩn acest sens, ‚fatalismul’ e un concept la fel de prost—de inutilizabil, cãci se situeazã tot la un nivel care face abstracţie de esenţialul celor discutate.
Ceea ce relevã majoritatea discuţiilor despre ‚libertate’ este inadecvarea terminologicã—aşa cum e folosit cuvântul, ‚libertatea’ nu mai e un gând, ceva conceput, ci o ‚vorbã mare’, un cuvânt sforãitor, extrem de vag, abstract şi dispensabil.

Foarte bizarele remarci ale lui moş Tournier despre literatura provenitã din istorie şi literatura provenitã din geografie—ĩn defavoarea primeia—atunci când atâta din chiar propria literaturã a lui Tournier provine numai din istorie—şi din fabulosul sinistru, needenic.

Ne e propriu sã admirãm oameni ca Stevenson, Ralea, etc.. Ĩnţeleg cã ĩncoţopeniţii şi pedanţii NU POT PRICEPE DE CE, CUM. Dar noi ştim cã uşurinţa ĩntâilor e deopotrivã de spiritualã, de semnificativã spiritual.

Mai este evident şi cã Stevenson ĩi atrãgea pe cei foarte diferiţi de el ca naturã omeneascã—oameni ca Chesterton, Alain [=Chartier], moş Borges, Wilde, deşi trebuie spus cã Stevenson chiar era ĩntrucâtva ca ei—ĩnsã numai ĩn scris, ĩn artã—adicã ĩn ceea ce conteazã. Ca oameni, erau diametral opuşi. [E adevãrat cã Borges a ĩnceput, literar, ĩntr—un mod oarecum stevensonian—cu acele scrieri repudiate ulterior ca ‚preborgesiene’].
₪
Mai mult, se vede cã niciunul dintre admiratorii aceştia ai lui Stevenson, aşa de diferiţi, omeneşte, de el, nu—l dezaproba pe scoţian ca om; asta aratã cã vedeau inclusiv ĩn umanitatea lui ceva superior, semnul unei fineţi şi al unei spiritualitãţi ĩnalte.

Oamenii ca Gracq şi Alain [=Chartier] nu numai cã CITESC Beyle—ci ştiu Beyle—ceea ce e altceva. De aici şi dezideratul de ‚a şti, a cunoaşte bine o carte’.
Câţi oameni ŞTIU Beyle?

Aprecierile literare ale lui Stevenson par ba guvernate de capriciile şi toanele unui filfizon, ba de un moralism foarte filistin—şi existã aceeaşi contradicţie ca şi la Chesterton: cã un om care a ilustrat sinistrul ĩn literatura lui sã—l denunţe dezgustat la alţii. Invectivele lui literare sunt ĩntotdeauna de naturã filozoficã, nu esteticã. Am ĩntâlnit astfel de oameni; ceea ce pare, de la ei, o condamnare fãrã apel, ĩn termeni ritoşi, se dovedeşte a fi revocabil imediat .
Din fericire, mulţi par sã fi remarcat cã Stevenson s—a transformat, s—a schimbat. Din filfizon, a devenit altceva.

Ĩmi plac câteva romane, câteva cãrţi umoristice bine scrise, câteva romane de aventuri, ceva SF şi policieruri, câţiva autori; merg mai degrabã pe cãrţi—decât pe autori—principiu al lui Nabokov, Gracq şi Paleologu, care nu exprimã decât bunul simţ al experienţei—şi gustul experienţei. Uneori citesc şi pentru informare; de cele mai multe ori, pentru plãcere. Sunt ceea ce fac—sau, mai exact, numai pornind de la ceea ce fac aflu cine sunt. Nu cred ĩn intenţiile bãltite, dezlânate.
Ĩmi mai plac multã poezie, mult teatru, câţiva eseişti (mai ales Ralea), câţiva critici. Ceva literaturã zisã de gen, romanescã, fantazistã, ‚calvinianã’.
Viaţa mea ţine rareori pasul cu ceea ce vreau, sau intenţionez—sau mi—ar plãcea sã vreau şi sã pot intenţiona.
Ĩmi plac lecturile unui fost prieten—D. Toma, ĩmi place cã citea ceea ce citea, cã avea moderaţia asta.

Reformele creştine au apãrut mereu ca un mod viguros şi mai adecvat, superior, mai nãpraznic, de a se ĩmpotrivi relelor vremii; niciodatã ca o concesie, ca o adaptare, ca o DOMESTICIRE. Minţile sobre vãd necesitatea unei uriaşe reforme cãlugãreşti ĩn mil. III; numai cã aceasta nu trebuie pervertitã şi transformatã ĩntr—un sistem de concesii şi de compromisuri .Numai ĩn sc. XX ‚reformele’ religioase au luat forma diluãrii, a ĩndepãrtãrii de autentic. Ceea ce ĩn alt veac ar fi fost o pervertire petrecutã pe tãcute a fost trâmbiţat ĩn sc. XX ca reformã; a se vedea ce gândea Sf. Pio, stigmatizatul, despre ‚reforma’ capucinã. ‚Sã reformãm’—adicã:’ sã domesticim’, sã atenuãm, sã diluãm.
Ĩn alte veacuri, aşa ceva nu se numea ‚reformã’, ci pervertire.

Vremurile care necesitã reformã sunt totodatã şi vremuri de confuzie; reciproc, vremurile de clarviziune, ĩn care o reformã curatã ar fi posibilã, prin definiţie nu o necesitã. S—ar putea reforma ceva numai ĩn vremurile ĩn care nevoia de reformã nu este resimţitã.

Am citit numai opt titluri de Verne şi cinci de Dumas (din care unul—numai o treime); ceva mai mult Verne decât aş fi crezut—şi ceva mai puţin Dumas .... Cele opt cãrţi de Verne ĩnsumeazã tot opt volume (un roman ĩn douã vols., şi alte douã cãrţi reunite ĩntr—unul singur) .Cred cã pânã azi, dupã trecerea pe la epidemiologie, nu m—am gândit sã fac aceastã evaluare. De Verne, şapte scrieri le—am citit pânã la 13 ani; la 22, 25, 26 de ani am ĩncercat cu câte ĩncã un titlu—iar la 27 de ani am şi citit o a opta carte. Ĩn cazul lui Dumas, cele cinci cãrţi le—am citit pânã la 14 ani (una la nouã ani, douã la zece ani, una la 12 ani, una la 14 ani ); ĩnsã ĩn cazul sãu citisem mult şi din alte douã romane, pe la 7—8 ani, şi din MUŞCHETARI ,la 11 ani.

Nici vorbã de Gracq, Lampedusa, Claudel, Chesterton, Beyle, Balzac, Pamuk, Villiers, Verne, Stevenson, Scott, Wells, ca sã nu mai amintim de Gautier, France, etc.. Cultura lui Kurp apare totuşi modestã şi provincialã. Pe de altã parte—multe citate, puţine analize. ‚Blogul ĩnsãilat’, ‚din citate’. Unii ar vrea sã vadã filmul—nu numai eşantioane de stofe pentru costume.
₪
Judecãţile (pretins, sau aparent estetice) au de fapt motive dintre cele mai nebãnuite.

CULTURA CA EXTENSIE A GADGETURILOR

CULTURA CA EXTENSIE A GADGETURILOR





A veni ĩn culturã cu o ghiorlãneascã mentalitate de mall, de supermarket, cu educaţia ponturilor, a ‚pragmatismului’; aţi ĩnţeles, omul ‚la curent’, care ştie de unde sã ia ponturi, care ştie sã foloseascã informaţia, etc..
Pentru el, pe de altã parte, esenţa culturii nu e loazirul, sau fantazia, ci obligativitatea.

Stoicismul şi cãlirea, oţelirea vechilor exploratori, şcoalã de stoicism şi de disciplinã cvasimonasticã.
۞
Pãi ĩnţeleagã—se cum s—o—nţelege, de mic mi—au plãcut amplele peruci bãrbãteşti de sc. XVII—XVIII; aveam un roman nemţesc şi cartea unui moralist francez—cu portretele desluşite ale autorilor—cine sã nu vrea sã arate ca ei? Frumoşi, atractivi, fãlcoşi, ĩnguşaţi ca gânsacii, ĩmpodobiţi cu câte—o cârlionţatã perucã imensã şi decorativã ....
Dupã aceea, mi—au plãcut virilele tunsori simple, scurte ale bãrbaţilor din sc. XVI.

La 31 de ani Fericitul Charles intrã la Notre-Dame des Neiges ĩn nãdejdea de a se alãtura celor de la Akbes, unde şi este trimis dupã şase luni.

Autor de ediţii Rosny, Renard, Doyle, O’ Brien, Stevenson.

Nu trebuie renunţat la orice cunoaştere—ĩn numele deficienţelor cunoaşterii; cunoaşterea trebuie amelioratã, nu anulatã.

DESPRE CLASELE SCRISULUI CRITIC, CU REFERIRE SPECIALĂ LA CĂLINESCU

DESPRE CLASELE SCRISULUI CRITIC, CU REFERIRE SPECIALĂ LA CĂLINESCU



Gradul de ‘personalitate’ al scrisului critic poate şi trebuie sã varieze cu vehicolul, cu mijloacele; asta se vede bine la Cãlinescu—ĩn sinteze; ĩn eseuri, articole; ĩn hârtii personale şi conversaţii. Existã un loc pentru fiecare laturã. Un ton de articol sau de notaţie ar fi nepotrivit ĩntr—o sintezã. Lipsa ideilor limpezi despre genurile scrisului şi amestecurile sunt ĩntotdeauna dizgraţioase. Un ton prea ‚personal’ (nu ĩn sensul de original, ci de confesiv—subiectiv) nici nu e de dorit ĩntr—o sintezã, care nu trebuie sã fie o ‚expresie totalã’ a criticului, ci expresia capacitãţilor lui de obiectivitate.
Singura nãdejde de exprimare completã este exercitarea distinctã. Cãlinescu nu—şi scria sintezele ĩn tonul articolelor lui, ci avea voci diferite. Asta nu—nseamnã cã ĩn sintezele sale Cãlinescu ‚nu spunea ce gândea’, sau era duplicitar şi se rezerva pentru scrieri ocazionale. E dizgraţios ca un discurs sã semene cu o confidenţã, iar oratoria cu mãrturisirea. Confidenţele nu—s de interes acolo unde se cere o anume impersonalizare—care, din nou, poate sã atingã un maxim de originalitate—nu şi de ‚confesivitate’.

MOTIVE DE A PUTEA PREFERA PE CINEVA LECTURII

MOTIVE DE A PUTEA PREFERA PE CINEVA LECTURII

O plãcere cel puţin egalã sau echivalentã aceleia pe care o dau Pamuk, Fowles, Balzac, Beyle, Villiers, Montherlant, Kipling, Stevenson, Gautier, Flaubert, romanticii germani şi unii poeţi autohtoni. Semenii noştri sunt mult mai puţin ofertanţi decât lecturile. Cine ar rezista acestei concurenţe?
Vorbim de plãcere, şi de a avea simţul viu al acestor plãceri care nu admit sã fie substituite cu indivizi plictisitori.
Indivizi ...—un fel de a spune—umanoizi vag individuaţi—ceea ce numim ĩn anatomie ‚rudimente’. Când au oamenii de oferit ceva mai bun decât cãrţile?
Kurp, Gracq, Lampedusa, Hazlitt, Lamb, Calvino sunt exponenţi ai simţului viu al acestor plãceri.
Rezultatele unei alegeri de cãrţi izbutite sunt incongruente, neapriorice, de nededus aprioric.
₪
Şi nu atât ca un explorator ĩntre sãlbatici—cât ca un exilat ĩntre barbari—oameni fãrã culturã, inteligenţã, viaţã, fantazie, vioiciune.

May a convieţuit cu Emma un sfert de veac—din care ultimii 23 de ani, cãsãtoriţi. La 61 de ani a divorţat.
May era cam de vârsta lui Nietzsche.

Am citit Leblanc, Hobana (--introducerea la douã romane ale lui Wells--), Pamuk; am vãzut un film al lui Pintilie, un vechi desen animat (AVENTURILE DLUI. WONDERBIRD), INELUL CU BRILIANT (un teleplay cu Stãnculescu, şi grãsuna Florina Cercel), am fãcut primii paşi ĩn lumea lui Buchanan (cu ĨN ANUL 2889 şi CREATURE OF DESTRUCTION), am ascultat SHEER HEART ATTACK şi OUT OF OUR HEADS; FLASH GORDON (muzica filmului, pe care nu l—am vãzut; muzicã de un fermecãtor psihedelism).
Filmele lui Buchanan au funcţie terapeuticã—m—au ĩntors la eurocentrismul meu iniţial ,la exclusivismul european.
₪
Cele mai frumoase jocuri ale copilãriei sunt cele pe care le—am citit.

Cei ca moş Borges, Alain [=Chartier], Gide, Chesterton, Wilde, Lang subzistau numai cu atât—cu marea literaturã de aventuri (Stevenson, Kipling, Wells, Conrad), nu fãceau concesii, nu coborau nivelul.
E o lecţie de gust.

Din felul de a fi al unui om şi din viaţa lui ceilalţi trebuie sã ĩşi poatã face o idee despre religia aceluia. Sau, mai bine zis, ABIA ACEEA ESTE RELIGIA LUI. Faptul cã niciun om nu se poate ridica la ĩnãlţimea religiei lui nu trebuie sã devinã un pretext ca el sã se afle ĩn contrast complet cu ceea ce pretinde cã mãrturiseşte ca religie.

DESPĂRŢIREA DE KURP

DESPĂRŢIREA DE KURP


Existã ĩntr—adevãr la Kurp ceva de prostovan, de târtiţã şi de greoi ritos, gomos, ceva de egoist ĩncet la minte. Ceva, o anume placiditate fundamentalã, o ĩncoţopenire oarecare, ceva de ins ritos şi sentenţios, ĩnţeleptul satului. Ceva exasperant şi mocofãnesc, un provincialism strident şi ingenuu.
Anumite ĩntorsãturi, unele trãsãturi ĩl aratã pe Kurp aşa—o târtiţã tacticoasã, un pic prostovan şi cam lent, cam ingenuu—ca sã zic aşa.
Existã un nãrav ĩn dichisul acela tacticos cu care—nfulecã.

Nu pot pricepe ĩn ce fel ceea ce era bun pentru Beyle (adicã Scott) şi pentru Barbey şi Balzac (Cooper, adicã), nu mai e bun ulterior; nu sunt ĩndeajuns de relativist pentru asta, presupun. Era conştiinţa esteticã a lui Beyle şi Barbey chiar aşa de grosierã, ĩncât nu ştiau ce e bun şi ce nu, şi le plãceau toate rateurile?

Probabil OUT OF OUR HEADS conţine cele mai multe dintre piesele RS care ĩmi plac—de ex., CRY TO ME,

Hobana gãseşte interes creaţiilor literaturii de fantezie, pe când Paleologu considerã interesant numai adevãrul moral aşa cum este el considerat ĩn ceea ce am putea numi literatura realismului psihologic şi modernistã. Pe de altã parte, Borges este cu totul indiferent la latura anticipativã şi criticã exploratã de cãtre Hobana; ĩn aceastã privinţã, Sigrist are o minte borgesianã. Pentru ei, interesul fantaziei este primar. Borges este ĩntr—o oarecare mãsurã un alegorizant; Nabokov, deloc, şi remarcã inadecvarea alegorizãrii creaţiilor fantaziei, substituirea lor cu scheme alegorice—sau, mã rog, simbolice (--distincţie la care argentinianul ţinea, cãci izbãvea simbolicul de mecanicitatea şi extrinsecismul alegoriei--).
Avem, aşadar, patru poziţii distincte—Paleologu, care refuzã genul ca principiu; Hobana, care cultivã şi latura nonesteticã, extrinsecã; Borges şi cei ca el, de ex., Sigrist, deasemeni şi criticul literar blamat adesea de Hobana, etc.—cei care se desfatã ĩn fabulosul, exuberanţa, luxurianţa am zice, pitorescul, insolitul, fantasticul acestei literaturi; şi Nabokov, refractar la alegorizare şi la simbolizare, la ceea ce aduce abstractul ĩn literar.
Nabokov şi Borges diverg şi ĩn aprecierea scrierilor neficţionale ale lui Wells—execrabile pentru rus, respectabile pentru argentinian, care le citeazã ca pe o cartã de umanism.

A fost copil unic pânã la 16 ani, când s—a decis sã remedieze situaţia.

Dumnezeu ca forma transcendentalã a relaţiilor umane, FORMA lor, duhul, viaţa lor; e un gând misterios, desigur. Nu doar cã istoria are un sens; dar e necesar ca un conţinut sã existe, ceva, o substanţã a cãrei formã sã fie Dumnezeu. E ‚necesar’, vreau sã spun, din punctul de vedere al fiinţei create; altfel, e contingent. Odatã ce existã, ceva existã cu o dimensiune a sensului. Contextul cosmic, uman, etc., nu e irelevant, nu e arbitrar. Situarea omului are o noimã; ea ĩşi primeşte forma de la Dumnezeu. Dar realul nedivin nu e pleavã; nu e haos. Sau, poate fi mai mult decât numai pleavã şi haos. Acest sens care lipseşte lucrurilor ĩl aduce Dumnezeu; şi ĩl aduce fãrã a surpa Cosmosul, fãrã a—l lipsi de realitate.

Unii cârpãcesc romane de aventuri sau le produc ĩn bandã, alţii caligrafiazã; bineĩnţeles, existã şi situaţii mixte: ca cei care alterneazã procedeele acestea douã, sau care scriu rapid romane bune (caligrafiazã rapid), sau care, dimpotrivã, scriu ĩncet şi muncit, cãznit ,romane proaste.
O ligã superioarã, un eşalon—rang, clasã, ligã.

PRINŢUL DE JÉRICHO pare tradus ĩn cea mai sfruntatã ignoranţã a limbii franceze, cu expresii ca, de ex., ‚que la guerre ...’ traduse prin ‚care ...’, subiectul trecând ĩn complement direct. O melodramã ĩmpuţitã şi foarte rudimentarã. Exemplu de melodramã cretinã.

Existã epoci literare când meritul de a inova e numai unul relativ, şi epoci când faptul de a nu inova e deasemeni o relativã lipsã de merit.
Oare decurgeau inovaţiile literare ale lui Doyle din condiţii preexistente care fãceau progresul cumva inevitabil, ca ĩn ştiinţe? Formula naraţiunii poliţiste moderne, de ex., era ceva aflat ĩn calea tuturor, ĩncât dacã nu o ‚descoperea’ Doyle, i—ar fi revenit altuia aceastã funcţie? E vorba mai degrabã de ‚descoperire’ decât de creaţie, de inovaţie? Bazele erau deja puse, de aşa naturã ĩncât nu mai rãmânea decât sã—ntinzi mâna ca sã culegi fructele?
Eu cred cã Doyle era un inovator real şi ale cãrui merite sunt ireductibile.

A prelua un personaj literar nu este ca şi cum ai prelua un actor, cãci personajul literar nu existã ca entitate, el trebuie creat. Asta, trecând peste caracterul mecanic şi dizgraţios al procedeului. Un personaj literar nu poate fi translat, preluat pur şi simplu, transferat, ca un fotbalist. Unii ĩşi ĩnchipuie cã preiau personaje; dar se amãgesc. Iar dacã poţi recrea un personaj preluat, atunci de ce sã nu creezi unul original? Cãci aceleaşi resurse—ţi trebuie.

Tendinţa francezã pentru un creştinism foarte ascetic, foarte auster (Sf. Bernard, trapiştii, Fer. Charles)—reformele ĩn direcţia austeritãţii.

Am vrut, pe rând, sã fiu mecanic CFR, pistolar, spadasin, corsar, boxer, om al junglei, ĩnsã mai presus de toate am vrut sã fiu detectiv—ca Holmes, Dupin şi Rouletabille.
۞
Conotaţiile zoologice ale titlurilor romanelor neovictorianului.
Şase romane—şi microromanele—pe de o parte, e mai mult decât a lãsat Beyle—ori decât pãstra Gracq de la Balzac. Firescul e de partea incongruenţei, a ierarhizãrii; Paleologu gândea ĩn acelaşi fel ca Gracq—la Beyle, Flaubert, Camil P. cititorii vor prefera mereu UNUL DIN ROMANE, care sã corespundã optim cu ceea ce vor ei de la o carte.

Ĩn cinema profesez din nou eurocentrismul, şi antiamericanismul. Ĩn gândirea mea mai nouã, pot indica douã momente decisive, douã cotituri—revederea unui film italian excepţional (FĂPTURA DUMNEZEIASCĂ), şi erzaţurile lui Buchanan—care m—au scârbit definitiv de cultul bizar al filmelor ratate.

Ĩn cazul filozofiilor discutãm chestiuni de doctrinã şi de adevãr.
Literaturã, istorie, ştiinţe umane, filozofie, teologie, spiritualitate.
Un eseist, adicã un specialist liber.
Eseiştii englezi germanofili; dar şi, ulterior, eseiştii religioşi.
Specializarea eseistului este inteligenţa; dar nu ‚deşteptãciunea’ de epigramist sau de isteţ sentenţios.

Am citit despre Ĩnviere la ; alte lecturi: Alastair Reynolds, Leroux [postfaţa lui Radu Toma este pretenţioasã şi retoricã, dar interesantã], Leblanc [care are, ĩn PRINŢUL DE JÉRICHO, o protagonistã nu mai puţin ‚romanescã’ decât la Leroux, iar decorul este aceeaşi Coastã de Azur], iar policierul lui Leblanc e de—a dreptul ĩmpuţit scris. Sunt 17 ani de când nu l—am mai citit pe Leblanc, şi 16 de când nu l—am mai citit pe Leroux. Crezusem, ĩn adolescenţã, cã am dat de gustul policierului francez antebelic şi interbelic—dar aceşti cârpaci francezi sunt ĩn mãsurã sã te descurajeze! Bineĩnţeles cã au scuze; creativitatea, sau, mai corect, producţia lor literarã era guvernatã implacabil de legi neartistice, de legi altele decât cele ale bunului gust şi ale originalitãţii. Dar, când cârpãcelile lor sunt proaste, ele sunt ĩmpuţit de proaste.
Literar, Leroux e omul efectelor—melodramatic, teatral, buf, exagerat ĩn mod deliberat ,flamboaianţã al cãrei gust câteodatã cam strident nu era—n mãsurã sã—l facã dezagreabil surrealiştilor care—i admirau cel puţin o carte.
A frecventa o spiritualitate—francezii, ruşii, Siluan, Ioan, unii teologi ca Mitropolitul IZ şi Mitropolitul KW—a afla—cognitiv—cogniţie, firea--ţintit pe practicã, pe scop, ţel—Hristos ĩn Misterele şi Scriptura Sa. Umanul. Viu, uman. Nefanatizat. Loara. Omenia. A bagateliza. A trãda, anula pervers. Ĩn religie, polul personal şi uman al experienţei. Studiu; scopul real—ca la poetul francez; nederutat; uman; uman, viu; doctrinã; spiritualitate, teologie, gândire; LA, patrologie; gândire; cãrţi sapienţiale. Ca scotiştii şi ca unionistul—cãrţile. Nefanatizat. Plenar, mintea; firesc; ‚liberal’; Eudes, Sf. Charles, ruşii, Siluan, Ioan, cei doi Mitropoliţi. A ‚transpune’ ,a funcţionaliza, a confrunta, a folosi.
Pe limpezime şi virilitate, pe instinct şi dibuire, nu pe confuzie, nu pe cârpãcealã.
₪
Predicã despre teologia Vamei Vechi (--sau, mã rog, Vãmii Vechi!--) şi faptul cã Ap. Toma i se arsese o siguranţã. Dar pe fond argumentaţia teologicã era ĩmbietoare—Ap. Toma nu este ‚scepticul’, ci insul şocat, luat pe sus, blocat de un eveniment, ultragiat, ‚cu siguranţa sãritã’.
₪
Folclorul, literatura noastrã veche, poezia, nuvelistica, teatrul, critica; genurile; estetica literaturii de aventuri; cãrţile zise pentru copii; muzicã (GM); patrologia. Şi mai degrabã ‚pe cãrţi’, decât ‚pe autori’.
Gracq, Lampedusa, Paleologu; ieşeanul; articole; concludent; noviciat; experienţã; romane; ce fac, nu ce spun, nu ce intenţionez sã vreau; autorii—furnizorii; considerente false; hedonic. Liga Villiers, dieta.
Plãcere; recapitulare, nevoie, mintea, asanare; registre; calificarea (v. supra). Gracq—şi nişte ştiinţe; ca romancier. Ca romancier.
Studiu; P.. Grãdina. Gustul experienţei şi al practicii, al instruirii.
Aşa—cinci scrieri ale lui Doyle; trei de Haggard; câte douã de Buchan şi E. Burroughs; câte una de Wells, London, Conrad, Mason, Falkner.
Anabolic. IV—francezii, stil, grile+ JG—reacţie+ IH, studiu+ studiu, ritm; orã+ joi—despre un trio (Dumas, Ojog, Dan, ed.).
Cârpãcealã.
Decis.

Avem cu toţii zece—cincisprezece cãrţi pe care, chiar dincolo de considerente de plãcere, trebuie sã le recapitulãm anual, aşa cum repeţi o ştiinţã—pentru exerciţiul minţii şi ĩmpotriva senilizãrii—Balzac, Beyle, Joyce, Musil, Flaubert, Tolstoi, Dickens, Dna. Austen, Verne, Gautier, Melville, Isaac, Dorotei.
Recitim de plãcere, ca Gracq, Alain şi Lamb, dar şi ca sã recapitulãm (--ca Wood, Raicu şi Cosaşu).
Triada.
Despre Maalouf, Pamuk, Dna. Yourcenar, Turgheniev, Rovani, Dna. Austen, James şi Proust, Ishiguro, Tolkien, Lewis, Simenon, Villiers, Wells, Giono şi Arghezi ca Lampedusa despre Beyle. Note despre literatura englezã.
Ziarele, ed.; autorii.
Articole.
‚Epiderma’, plãcerea datã de stil, de artã. A şti bine o carte. A ignora ĩn ce mãsurã ....
Iar baza—poezie, eseisticã, teatru. Ca poetul englez. Critcii, ed.—dozã.

IERTAREA CA RESTAURARE

IERTAREA CA RESTAURARE




Iertarea Lui Iisus este ceva care are loc ĩnãuntrul omului, nu ĩnafara lui; iertarea Lui Iisus este restaurarea omului, tãmãduirea lui. Ĩn acest sens imaginea ‚cuiului şi a gãurii rãmase’ concordã cu reducerea Spovezii la treapta a ceva premergãtor altui Sacrament mai ĩnalt—şi perverteşte ĩnţelegerea naturii autentice a iertãrii Lui Iisus. Separând actul iertãrii de restaurarea omului, aceastã interpretare abuzivã face din iertarea Lui Iisus ceva survenit, petrecut ĩnafara omului, şi o desparte de continuumul firesc. Or de la gestul şi consimţirea Lui Iisus se trece firesc la restaurarea omului. Iertarea nu e ‚renunţarea la rãzbunare’ a Lui Iisus, acordul Sãu solemn de a nu Se rãzbuna pe om, renunţarea la rãzbunare—ci e direct tãmãduirea omului, ĩnsãnãtoşirea lui. Iisus ĩl iartã pe om, adicã ĩl restaureazã, ĩl reface, ĩl ĩndreaptã. Ĩn Evanghelii, distribuirea iertãrii este un act de terapie, o tãmãduire, nu o concesie care se produce ĩnafara omului. Iertarea este restabilirea relaţiei umano—divine, şi a aptitudinii ĩn om pentru aceasta. Iertarea e a Lui Dumnezeu, fiindcã Lui Ĩi revine iniţiativa de a reface relaţia cu omul, de a reaşeza omul, de a—l restaura; numai Lui Dumnezeu Ĩi poate aparţine inţiativa, gestul şi puterea necesarã. Adicã numai de la Dumnezeu porneşte şi poate porni iniţiativa terapeuticã, restauratoare. A Lui e generozitatea, şi numai El are forţa necesarã şi decizia. Primirea iertãrii şi perseverarea ĩn iertare sunt partea omului. Iertarea Lui Dumnezeu e primirea supraplenitudinii bunãtãţii Acestuia. Dumnezeu e izvorul, ale Lui sunt generozitatea şi iniţiativa, El reia, reface legãtura cu omul. Iertarea Lui nu e numai acordul pentru restaurare, ci e ĩnsãşi lucrarea restaurãrii, tãmãduirea—act sinergic, ĩn care Lui ĩi aparţin iniţiativa şi energia. Altfel, iertarea nici nu s—a mai produs, cãci n—a fost primitã, acceptatã, a fost de fapt refuzatã, lepãdatã.
Sacramentul iertãrii, instituit de Iisus, este Sacramentul generozitãţii dumnezeieşti. E izvorârea preaplinului suprabunãtãţii şi a supragenerozitãţii dumnezeieşti.

LEROUX ŞI PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU

LEROUX ŞI PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU

Ĩn PARFUMUL DOAMNEI ĨN NEGRU, Leroux, autor de agreabilã şi amuzantã prozã gazetãreascã, s—a gândit sã devinã autoreferenţial, ludic şi, am zice, postmodern. Vreme de 17 ani, pânã a citi aceastã carte, am crezut cã ‚parfumul’ titular se referã la moarte, este parfumul morţii. Apoi, prea scurt timp—cã este al unei femei fatale. Ĩnsã—i aparţine mamei prezumtive a protagonistului.
Execrabilã melodramã ludicã, dacã vreţi sã—mi şiţi pãrerea—cu Rouletabille ĩn chip de Gavroche.
Ĩn literatura de gen, sau dupã reţetã, dozarea elementelor nu e numai un principiu abstract. Necesitatea acestei reguli e ceva constatabil imediat. Prea multã melodramã o priveazã pe aceasta de eficienţa ei. Interesul e dat nu de elemente ca atare, ci de raporturile şi de funcţionalitatea lor, de planul funcţiei. Estetic, existã şi conteazã NU ELEMENTELE, ci dozãrile, raporturile, de la acestea vine plãcerea.
Leroux e fantazist, ĩnsã are ĩnsuşirea de cãpetenie a autorilor de policieruri—limpezimea, facultate poate gazetãreascã ĩnsã fundamentalã de a descrie bine, lãmurit. Definitorie pentru reportaje, poate apãrutã la şcoala lor, ea e utilã ĩn mod suprem pentru un policier; altfel, totul devine o bâiguialã.
Leroux folosea o formulã de suspans buf şi fantazist; atitudinea lui pare ambiguã—a unui persiflant, existã o atmosferã de sentimentalitate exageratã, de melodramã ordinarã şi de isterie generalã—toţi ‚hohotesc’ de plâns, etc., ĩntr—o lugubrã exaltare stupidã de—un gust execrabil, savanta Mathilde, pe care ne—nvãţasem s—o privim ca pe—o femeie ĩn cel mai ĩnalt grad dezirabilã şi ca pe—o mireasã poftitã devine simultan o mãicuţã istericã, toţi se perpelesc, se dau de ceasul morţii, jelesc, se vãicãresc, fanfaronada mitocãneascã a unor fraze e stridentã. Teatralitatea romanului face din Mathilde concomitent o ĩnsurãţicã şi o duioasã maicã. E stupid.
PARFUMUL DOAMNEI ... a urmat la un an dupã MISTERUL CAMEREI ...; urmãtoarea aventurã a lui Rouletabille (-din cele vreo opt--) a apãrut abia la patru ani de la PARFUM ....

Ştiu cã ultima carte cititã de bunica mea a fost un roman al lui Féval, când avea 77 de ani; dar cred cã tot pe atunci a citit şi o carte a lui Verne, cea de aventuri ruseşti, STROGOFF, ĩntr—o ediţie urâtã. Cartea—mi fusese datã o vreme de D. Toma, ca şi cartea lui Hobana despre Verne, pentru cã Toma fãcea, la 28 de ani, o dietã Verne.
Ĩn acea vreme, D. Toma ĩi citea, de la mine, pe Dan şi pe Chandler; şi pe unii clasici sovietici ai literaturii pentru bãieţi—pe care—i recitea.

Ei, şi totuşi da, este o bucurie imensã şi un rang excelent sã pot spune: ‚aparţin Bisericii Romei’. Nu e de colo. E cea mai ĩnãlţatã apartenenţã eclezialã; aparţin Bisericii Apostolului Petru, Bisericii romanilor, Bisericii clerului roman.
Pizma şi otrava schismaticilor şi ereticilor trebuie ĩnţelese ĩn raport cu acest fapt, cu rangul cinstei de a aparţine Bisericii Romei.
De bine, de rãu, e succesoarea Bisericii Apostolului Petru, e ĩmpãrãteasa preaslãvitã şi preaĩnãlţatã a bisericilor, e Maica bisericilor.
Cinstea fabuloasã de a aparţine DIRECT Bisericii Romei sã fie sursã de bucurie, nu de orgoliu; ĩnsã de bucurie care se cere comunicatã.

Ĩl consider pe Witherington un mare biblist, un important teolog şi un eseist interesant.

Evangheliile Ĩnvierii.
Persoana şi Ĩnvierea Domnului. Practica (şi teologia) Misterelor a consacrat şi explicitat deja aceastã abordare.
Nu atât reprezentarea unui fapt, sau imaginarea lui, cât deschiderea, explorarea şi funcţionalizarea unei semnificaţii.
Indignarea valabilã şi ingenuã, lipsitã de rea—credinţã a Patriarhului miafizit, a melkitului.

Ar putea pãrea cã a spune ceva la obiect şi de bun simţ e prea puţin; dimpotrivã, e foarte mult. Ĩn faţa mea, pirotehniştii nu au prestigiu. A cãuta sã fii original este la fel de rãu ca şi a te ĩmpiedica sã fii, a—ţi reprima originalitatea fireascã. Bunul simţ este adesea original şi creator. Ca luminã a raţiunii ĩn om, şi ca moderaţie, bunul simţ, atitudine sapienţialã, e deopotrivã genericul, cât şi originalitatea. E rar, ĩntrucât şi umanul, umanitatea sunt rare.

Ĩi consider pe evrei, pe evreii antici, una din cele mai rezonabile şi simpatice populaţii. Lectura Bibliei e şi o şansã de a citi despre acest popor. Ĩmi place sã citesc despre ei. Ĩn aceastã privinţã, eu nu ĩmpãrtãşesc ura şi dispreţul Pãr. Bulgakov, eminentul sofiolog, ci simpatia lui Rembrandt, a lui Bloy şi a unui anume Rozanov—cel tardiv.
A fost o vreme când, antigrec, antifilozof, antispeculativ (--şi antisavant, antierudit--), eu admiram evreitatea pe atât de mult pe cât detestam grecitatea şi schemele ei abstracte.

Occidentalii se poartã cu schismaticii ca şi cu o jucãrie pe care şi—o doresc, iar cu greco—catolicii ca şi cu o jucãrie pe care o au deja şi de care s—au plictisit. E vorba de a seduce, şi de a fi plictisit.

DESPRE DIGRESIUNILE SAVANTE

DESPRE DIGRESIUNILE SAVANTE


El era probabil conştient cã stricã romanele, dilueazã naraţiunea şi plictiseşte cititorii cu pisãlogeala educativã şi simulacrul de savantlâc al cãrţilor—ĩnsã se supunea, se conforma condiţiilor contractului cu editorul.
Iar pentru a face savantlâc savuros, nici n—avea verva, ştiinţa, priceperea şi mintea autorilor digresivi de tratate englezi din sc. al XVII—lea. Se putea face—sau se putea ĩncerca sã se facã savantlâc savuros, senzaţional; dar n—avea el firea pentru aşa ceva—marea ştiinţã bufã, ca la Odobescu, digresiunile vioaie, amuzant—docte.

Dumnezeu ne iubeşte şi pe noi ĩn Hristos, şi pentru Hristos, mijlocitorul nostru şi Cel care aduce mãrturie pentru noi. Hristos e Cel ĩn care, şi pentru care, Dumnezeu ne poate iubi pe noi—ĩn Hristos ne adoptã, Hristos mijloceşte pentru noi.
Acei izraeliţi din Biserica timpurie, care nu se rugau lui Avraam, Moise sau Ilie, se rugau Lui Iisus.
Nu vorbim despre pãgâni, care ar fi ‚adus cu ei sechele de pãgânism’, ci de izraeliţi evlavioşi care nu adresau rugãciuni niciunui alt prooroc al lor.

DESPRE GRACQ CA AUTOR DE GEOGRAFIE ŞI DESPRE ALEGERILE UNUI LICEAN

DESPRE GRACQ CA AUTOR DE GEOGRAFIE ŞI DESPRE ALEGERILE UNUI LICEAN




Dacã ĩn ceea ce priveşte istoria Gracq a rãmas un cititor (unul calificat, având studii de specialitate), ĩn privinţa geografiei Gracq a fost autor el ĩnsuşi—nu numai sub dublul aspect al peisagisticii realiste sau fantaziste din romanele şi scrierile lui de cãlãtor—ĩnsã chiar ca geograf propriu—zis. Istorie n—a scris; geografie, da.
₪
La 18 ani eu trebuia sã aleg ĩntre geologie şi economie; ĩi citeam pe Keyserling şi pe Bataille. Keyserling studiase geologia; eu ĩl citeam cu exultãri, cu explozii de bucurie. Bataille doar ĩmi plãcea. Dar simetria disciplinelor se impunea; eu am ales economia—ca mai umanistã şi filozoficã, doctrinarã, speculativã—şi inspirat şi de culegerea de biografii ale ‚Filozofilor lucrurilor pãmânteşti’—revocând, dealtfel, ulterior alegerea.
La 19 ani mi se pãrea, sau doream ca la ĩncheierea studiilor sã pot scrie despre Keyserling sau despre Proust.

O ĩntreagã carte, ba chiar o ĩntreagã operã—şi nu firavã—scrisã ĩntr—un mod surrealist sui—generis, ĩntr—un ton surrealist.

Situaţia bizarã, fraţilor, a unor universitari americani care CITESC ROMANE POLIŢISTE FIINDCĂ TREBUIE SĂ PREDEA DESPRE ELE—şi nu invers (nu predau despre ele fiindcã au citit mereu şi mult).

Triplul aspect al minţii, culturii şi ĩnzestrãrii literare—ceea ce am cãutat mereu la autori .Minţile de azi sunt boante sau greoaie; cultura—precarã; ĩnzestrarea—necultivatã, pãrãginitã, prost alimentatã. Dar la De Quincey, Coleridge, Hume, Chesterton, Ralea, Cãlinescu, Streinu, Lovinescu, Iorga, Alain [= Chartier], Gracq, Philippide, Villiers, Botta, Doinaş, Lamb, Hazlitt, asta gãsesc; ĩmi place ca inteligenţa sã se distingã şi prin bun simţ şi moderaţie, virilitate şi agerime.

Entertainerul Badea s—a declarat scârbit de braţele lui Beyoncé. Frumuseţea femininã n—are cine ştie ce şanse cu acest posomorât guraliv.

Ispita Celui rãstignit o constituie alienarea, nu ateismul; ruperea de Tatãl, alienarea faţã de Tatãl. Aceastã absenţã a Lui Dumnezeu nu e totuna cu ateismul; se poate argumenta cã ar fi ca un fel de ‚ateism practic’. Ea este şi nu este un ateism. Dar sã nu Ĩi atribuim Lui Iisus rãstignit—şi nici vocii psalmistului—o gândire de tip grecesc, epicureic—despre indiferenţa Lui Dumnezeu—existent, dar indiferent, inaccesibil. Nu la asta se referã exclamaţia Lui Iisus. El nu acuzã indiferenţa Zeului. Nu aşa gândea un evreu. Aşadar, aceste douã ispite trebuie expurgate—aceea de a vedea ĩn exclamaţia Lui Iisus rãstignit o formã de ateism; --sau o formã de epicureism, de gândire greceascã, de reprezentare a Zeului ca existent, dar indiferent.

Pragmatismul liturgic, de snack—bar, a fãcut ca Missa vesticã sã aibã un drum paralel cu al fast—foodurilor—surogate, pentru toţi, fast—food ĩn locul ospãţului, al nutririi pe ĩndelete .Liturgiştii apuseni au mizat pe expeditivitate, cârpãcealã, ĩnsãilare—ca la barul cu snackuri.
Ideea lor a fost adaptarea ofertei la ceea ce li s—a pãrut a fi cererea—soluţii expeditive şi de prost gust.
Liturgica apuseanã s—a aliniat stilului civilizaţiei acesteia ghiorlãneşti—civilizaţie de snackuri, fast—food, semipreparate şi junkuri—‚delicatesele’ unei omeniri ĩndobitocite şi cãscate. Canonul roman abreviat, Litania sfinţilor prescurtatã, tãmâia scuzatã, la fel şi aghiazma.
Acesta este bilanţul renaşterii liturgice.

Picurati roua de sus, voi ceruri, si norii sa reverse in ploaie dreptatea! Pamantul sa se deschida si sa odrasleasca mantuirea si dreptatea sa dea mladite laolalta: Eu, Domnul, am zidit toate acestea!





Dacã L—ar iubi pe Iisus—aşa cum Ĩl iubeau mama, prietenii, ucenicii şi ĩnsoţitorii Lui—oamenii s—ar bucura firesc de Ĩnvierea Lui, fãrã sã mai aibã nevoie de alte explicaţii, de alte lãmuriri suplimentare, bucuria lor ar fi una directã.

Aperiatur terra et germinet salvatorem

Aperiatur terra et germinet salvatorem



Numai Hristos, Dumnezeul inimilor, corespunde nevoii de nou a omului; numai El aduce noul, noul real—viaţa, viul.
Vocea Hristosului—simultan ca o şoaptã, ceva ascuns—şi ca un formidabil bubuit de trãsnet.
‚Mai mult mã oţelesc
Prin harul Lui ceresc.’
‚Voi fi prefericit
Cu—al meu Iisus iubit,
Vreau lângã Dumnezeu
Sã fiu mereu.’
Hristos e fulgerul; scânteia şi sãrutul.
Ĩnafara Lui Iisus, totul e vechi, perimat, rãsuflat, expirat.
Mila, omenia şi smerenia este ceea ce cere Dumnezeu; acestora sã li se alãture bunãtatea, iubirea, nãdejdea şi fermitatea minţii sau credinţa—adicã bãrbãţia minţii.
Cine nu se va milui şi nu se va smeri nu se va mântui. Tradiţia ĩnvaţã mântuirea prin ĩndurare, omenie, milã, şi aceea prin smerenie realã.
Dumnezeu vrea de la om sã fie milos şi ĩndurãtor, omenos şi smerit.
۞
Adevãratul patriotism şi virtuţile autentic umane sunt transnaţionale; sã ne gândim numai la Sf. Ioana de Arc, la conexiunea ĩntre pietatea marianã bizantinã şi evenimentele istoriei naţionale, la Bloy, Claudel şi Chesterton. Patriotismul nu reduce, nu ĩnchide, nu ‚particularizeazã’.
Nu e nevoie sã fii francez, grec sau englez pentru a te ĩnsufleţi de virtuţile şi de evlavia acestor persoane.

Firmissime tene et nullatenus dubites

Firmissime tene et nullatenus dubites




Iubirea şi virtuţile creştine nu lucreazã cu reciprocitatea, asta o—nţeleg, ci ĩn interesul propriu adevãrat, iar interesul propriu este progresul, mijlocit de exercitatea virilã a acestor virtuţi.
Pe de altã parte, confruntarea cu o doctrinã trebuie sã fie o confruntare realã—fãrã concesii, fãrã complicitate.

Spiritualitatea Sfântului Toma, schiţatã de Chesterton; nu existã o spiritualitate ‚particularã’, dar existã una personalã, specificã, proprie, fireascã, un surâs. O spiritualitate e o lume, nu o conservã, nu un gadget. ‚Caracterul duhovnicesc propriu’. Nu se defineşte prin diferenţã, ci prin diversitate. (Schismaticii neagã diversitatea fireascã.)
Marile teologii sunt indisociabile de o spiritualitate proprie, de o abordare religioasã generalã. Au şi aceastã semnificaţie umanã.
₪
Cãrţile sapienţiale; dieta; lecturi de ..., a beneficia; cãrţile; manuale. Studiu (inclusiv sub aspectul inefabilului personal).
A schiţa, a defini, a sesiza spiritualitãţi. Nu e ceva mecanic.
Cultivarea gândirii şi a spiritualitãţii. A nu pãrãsi umanul, firescul, bunul simţ.
A face ceva cu ....
Sinergia.

Contagiozitatea crispãrii.
Ĩn ce mãsurã este falsificatã ĩnsãşi noţiunea de relaţii confesionale a schismaticilor. Ĩn ce mãsurã sunt obişnuiţi cu crisparea şi arţagul de rigoare, cu oţãrârea virtuoasã, cu indignarea.
₪
Schisma ultramontanistã—intrinsec paradoxalã!—e taxatã drept evident blamabilã; dar vechea schismã rãsãriteanã ‚conciliaristã’ de ce nu e?

DIN RĂUTATE ŞI DIN ORBIRE, NU DIN SLĂBICIUNE

DIN RĂUTATE ŞI DIN ORBIRE, NU DIN SLĂBICIUNE

Una e slãbiciunea, alta e rãutatea, complacerea, consimţirea, asentimentul, lipsa ‚sfintei privegheri’; existã ĩn om şi rãul, ĩmpotrivirea, pornirea, ura faţã de sfinţenie, reacţia sau riposta omului vechi. Una e imperfecţiunea firii, alta e rãutatea deliberatã şi voluntarã. Una e puţinãtatea minţii—alta vanitatea, orgoliul, susceptibilitatea, susceptibilitatea hidoasã, monstruoasã a omului evlavios, de exemplu. Orbirea chiar, orbirea duhovniceascã, apare ca urmare a unor erori, nu e un ‚dat natural’, nu e un atribut al firii umane, ci urmarea unei pervertiri consimţite, acceptate a acesteia. Omul e orb duhovniceşte; ĩnsã putea sã nu fi fost. El a consimţit sã fie aşa. Asta nu e ceva atribuibil ‚slãbiciunii firii’. ‚Luna, stelele s—au stâns’.
Cele douã componente nu trebuie amalgamate ĩntr—un sacru haloimãs.

Placiditatea cu care pretinşii savanţi darwinişti, o castã imbecilã, fac afirmaţii scandaloase ar trebui sã dea de gândit. [Dacã faptul este de posibil interes pentru cineva, eu sunt evoluţionist de la vârsta de 12 ani; nu ĩnsã şi darwinist.]
Dupã pãrerea mea Kim Novak, Monica Bellucci, Sandrine Bonnaire, Jennifer Garth, Tacit, Evagrius Ponticus, Petrarca, Montaigne, romanticii germani, Carducci, Gabriel Bunge, nu sunt produsul mutaţiilor spontane. Nu trebuie motivat faptul cã aceste persoane nu sunt produsul mutaţiilor haotice; dimpotrivã, trebuie explicat cum de ar putea fi produsul unor astfel de mutaţii.
Economisirea inteligenţei o diminueazã; nimeni nu s—a prostit de la prea mult citit de Sf. Toma şi Platon. Ci de la prea puţin. Cine face economie de inteligenţã, risipeşte.

Am cârpãcit, am cârpãcit ĩn toate, sau cam ĩn orice; pot situa ĩnceputul acestei cârpãceli slinoase ĩn ‚92, o comutare greşitã, o ierarhizare falsã. Am eşuat, de ex., ca şi completist—şi ca om cãruia i se potrivea sã fie completist.
₪
Trei romane ĩn anii ‚60; nuvele şi un roman ĩn anii ‚70; un roman ĩn anii ‚80.

Existã o falsã docilitate care nu e decât un mod de a—şi ascunde sieşi propriile deficienţe de ĩnţelegere; e vanitate deghizatã drept smerenie—aceea care nu declarã deschis, tranşant, cã existã divergenţe, deosebiri, şi unde anume. E complicitate cu ignoranţa, nu ‚supunere’.

Kurp despre variantele de risipã, de irosire a timpului; cum putea sã—şi fi irosit viaţa, timpul, cu ce—alternativele.
۞
‚N—am când’—deşi de fapt nu fac NIMIC ALTCEVA.
۞
La Missa din ziua de Paşti preotul a considerat necesar sã JUSTIFICE folosirea tãmâiei, explicând cã, ‚deşi miroase’, tãmâia se foloseşte fiindcã etc.; grozave vremuri, iubiţi cititori, grozave vremuri acelea ĩn care tãmâierea şi stropirea cu aghiazmã trebuie SCUZATE; nu numai explicate, tâlcuite, ceea ce ar fi cum nu se poate mai firesc şi oportun, ĩnsã şi scuzate.
Liturghia a fost luminoasã; cu tãmâie; cu aghiazmã; cu Canonul roman (--deşi, vai, abreviat--); cu tot ceea ce se putea adresa gusturilor mele liturgice de anglican pentru a le satisface.
Preotul a predicat despre deificarea materiei, despre Ĩnvierea obşteascã drept redimensionare a Cosmosului, despre divinizarea materiei euharistice, despre ‚medicamentul nemuririi’. Nota predicii a fost una corespunzãtor misticã.
Plenar, frumuseţea ingenuã a riturilor din Vinerea Mare, a Missei din noaptea Ĩnvierii, a Missei de Paşti.
Filme n—am vãzut—decât o jumãtate de vechi western cu Van Cleef—cred cã nu e unul din cele mai bune filme ale lui.
Am citit Alastair Reynolds, Roald Dahl ;de ziua mea am citit ceva Alastair Reynolds, iar de Paşti ceva Roald Dahl. Trebuie sã menţionez cã Reynolds e o mare descoperire SF; a doua nuvelã a vol. pe care—l citesc eu nu e aşa bunã ca prima—ĩnsã interesant autor.
Un blog al fireştii fascinaţii cu câteva cãrţi, cu câţiva autori.
۞
Am citit şi câteva articole remarcabile—acela al lui Witherington despre o carte a lui Bart Ehrman; cel al lui Arthur Krystal despre Barzun la centenar.
۞
Contemplaţia geologicã.
Specializare şi calificare. Tendinţã spontanã.
Marii morfologi ai culturii şi istoriei—Spengler, Toynbee, Barzun. Discreditarea. Toynbee şi Tresmontant; Spengler şi Gracq. [Fost om de stânga, Gracq era un soi de discipol al lui Spengler, nu al lui Lenin sau Troţki.]
Valabile ca aproximãri grosiere, ca numai prim pas.
۞
Basmele ca literaturã pentru adulţi. Cele ale fraţilor Grimm erau un fel de ZONA CREPUSCULARĂ a vremii respective.
۞
La riturile din Vinerea Mare, am admirat vitraliile catedralei episcopale.
Ĩntre Pãtimirea dupã Ev. Ioan şi rugãciunile din Vinerea Mare, o predicã balthasarianã despre derelicţiunea Fiului.
A simţi abandonarea Lui Dumnezeu nu ĩnseamnã a—I simţi ‚absenţa’ (ĩn sens tare, metafizic). Ispita constã ĩn a se crede pãrãsit, nu ĩn a deveni ateu. ‚Absenţa’ e datã ca pãrãsire ,nu ca inexistenţã, ca lipsã; e datã ca ĩncetare a contactului viu cu iubirea nepieritoare a Tatãlui, ca ĩncetare a relaţiei filiale cu Acesta, nu ca ateism, ca experienţã existenţialistã a absenţei, ĩn sensul de inexistenţã, a Lui Dumnezeu. Iar eu aleg interpretarea ‚conservatoare’, pentru care Fiul se ruga Psalmul, nu mãrturisea disjungerea. [Alte douã note se referã la faptul cã, şi dacã ar exista la Fiul o experienţã a ĩndepãrtãrii de Tatãl, cauza ei nu este, probabil, suferinţa fizicã; şi cã atâţia mucenici au mers pe aceastã cale fãrã a simţi absenţa divinã, etc.. Dar aceste lucruri sunt atât de ascunse, atât de subtile, cã pânã şi intenţia de a le aborda este neghioabã. Cei ca mine habar n—au de chimia manganului, sau de rolurile cuprului ĩn metabolism, dar vor sã aibã un cuvânt de spus despre ceea ce e insondabil şi inscrutabil—fie şi purtând bocancii balthasarieni—sau sã le zic galoşi?]
La aceeaşi predicã, un cuvânt al Sf. Grigore Teologul le—a fost atribuit Sf. Atanasie, Augustin şi Anselm.
Oricine şi—ar simţi franc neputinţa de a ĩnsãila o dizertaţie despre metabolismul zincului—dar nu şi despre sentimentele Fiului pe Cruce.
۞
Singura artã sacrã a catedralei sunt vitraliile. Sacralitatea artei nu e datã de intenţia funcţiei, ci de izbânda esteticã conjugatã cu funcţia.
۞
De Quincey, Chesterton, Coleridge, Stevenson, Hume.
۞
Reuşite romantice.
Romantismul e un fenomen de integrare, nu de opoziţie.
Realism, nu tendenţiozitate.
Pentru unii, antiromantism ĩnseamnã antiidilism.
Crezul meu artistic este, ca şi al tuturor maeştrilor mei (Gracq, Philippide, Streinu, Cãlinescu, Hazlitt, Lamb, Alain, Stevenson, Chesterton, Bloy, Claudel, Bernanos) unul romantic ;sau calificabil ca romantic.
Ca obiect de studiu, romantismul este un fapt istoric—un grup de şcoli artistice.
۞
A crea.
Un naturalist, un compozitor, un poet.
De ex., Lamarck şi naturaliştii francezi antidarwinişti; Beethoven; Petrarca, Claudel, Philippide.
La Gracq—geografii, filozofii; Wagner; romane.
Kurp şi poeţii ‚lui’.
Gracq şi poeţii ‚lui’.

Bãtrânii preoţi bizantini, cei din generaţia preadumnezeiescului Vlemide, preoţii greci vechi ştiau prea bine. Când li se vorbeşte despre aceşti mari oameni, schismaticii schimbã placa—de unde, când e vorba despre ecumenismul actual, afirmã cã orice ĩnţelegere cu catolicii ar altera ĩntregul edificiului eclezial rãsãritean, când e vorba de vechii preoţi bizantini nefanatici se prefac cã faptul cã aceia au rãmas esenţial şi fundamental rãsãriteni exclude şi anuleazã orice poziţie ecumenistã. Ceea ce azi ar echivala cu o capitulare ruşinoasã, acum opt veacuri ĩnsemna ortodoxie integralã.
Pentru azi—schismaticii pretind cã menţinerea ‚formei rãsãritene’ e irelevantã, de vreme ce esenţa a fost trãdatã prin pactizarea cu Roma; pentru acum opt veacuri—schismaticii pretind cã pãstrarea formei rãsãritene e foarte concludentã şi aratã cã se menţinuse ortodoxia. Pãi acelaşi lucru e propus şi azi de ecumenişti!
Pentru schismatici, azi—pãstrarea formei cultice rãsãritene, etc., e anulatã de recunoaşterea oficiului petrin; acum opt veacuri—deschiderea faţã de apuseni e anulatã de menţinerea formei rituale rãsãritene.
Azi:--‚degeaba am mai pãstra Liturghia, spiritualitatea, teologia, dacã am admite ortodoxia Apusului, cãci aceasta le—ar vida pe primele de sens’. Ĩn urmã cu opt veacuri:’—degeaba au admis ortodoxia occidentalilor, câtã vreme menţinerea Liturghiei, a spiritualitãţii, a teologiei aratã cã acei bizantini nu se convertiserã la catolicism!’.

Alastair Reynolds este ilustrativ pentru marele SF baroc, de o inventivitate vastã şi, ĩn esenţa ei, liricã, intens sugestivã, evocatoare. Literaturã pitoreascã de recuzitã futuristã, de o inventivitate macabrã pe cât de exuberantã şi truculentã pe—atât de neostentativã şi de fireascã, ĩn sensul cã unitatea inspiraţiei e foarte evidentã, proza lui Alastair Reynolds aparţine

Bucuria lor e de naturã numai emoţionalã, exterioarã, diencefalicã, nu religioasã, spiritualã.

Ceea ce e bun ĩn bisericile schismatice e bun ĩntrucât pregãteşte reintegrarea. Experienţa fotian—cerularianã a eşuat, ca şi cea anglicanã. Existã mult egoism ingenuu, şi trufie ĩn aceste separatisme. Ceea ce trebuie admirat este elementul rãsãritean, nu elementul schismatic—separatist; cele douã sunt distincte.

Dickens era, pe pragul morţii, gata sã descopere natura şi forma adevãratului mare roman poliţist, estetica policierului major.
Din fericire, preaplãcuta misiune i—a revenit discipolului şi emulului sãu.
Dickens, ca veritabil Moise al policierului.

Cultura românã este una de rangul al patrulea, dacã prin ĩntâiul rang ĩnţelegem culturi ca aceea francezã, englezã, germanã, italianã, rusã, prin rangul al doilea culturi ca aceea nordamericanã, spaniolã, suedezã, prin rangul al treilea culturi cum sunt aceea polonezã, olandezã—care mãcar au respectabilitatea vechimii ....
Culturi de rangul ĩntâi sunt culturile greacã şi latinã clasice, cea chinezã, cea japonezã.

Diverse ĩnţelegeri naţionale ale romantismului.
۞
Bãtrânul Gracq includea ĩntre romanele sale ideale, aşa cum i le indica experienţa lui de cititor, şi un roman al lui Verne—alãturi de romane de Beyle, Balzac. [Prin ‚romane ideale’ ĩnţeleg ‚romane ideal scrise’, reuşite desãvârşite.]

Faptul frumuseţii—canoanele estetice seamãnã cu un set elaborat de reguli teoretice pentru recunoaşterea femeilor frumoase.
۞
Marii cartografi ai romantismului.
۞
Din fire, de felul lui, Cãlinescu era un critic hirsut şi ciufut; majoritatea elogiilor lui par artificiale, forţate, retorice, disproporţionate. Asta se vede şi comparând impresiile lui despre autorii romantici nemţi cu superlativele retorice acordate cu largheţe autohtonilor—trei sferturi din care erau net inferiori oricãruia din romanticii nemţi excerptaţi de Cãlinescu pentru studiile lui eminesciene.

CUVÂNT DESPRE TINERI

CUVÂNT DESPRE TINERI





Aceşti tineri placizi şi insipizi, senili, stãtuţi—chiar şi când sunt frenetici--, şi care finalmente nu au viaţã—n ei. Aspectul concubinajelor lor este pur zootehnic, de o placiditate şi fadoare, banalitate şi ĩngãlare execrabile. Mai mult o mocirlã de ghiorlãnie puturoasã.

E interesant cã tocmai catolicii din ţãrile protestante sunt cei mai filoprotestanţi; vecinãtatea corupe, nu ascute noţiunea indentitãţii. Tocmai ei par sã simtã cel mai puţin nevoia de a—şi afirma identitatea distinctã. Lucrul acesta ĩl verifica Bloy ĩn Danemarca, şi s—a vãzut la prelaţii şi teologii germanici de la Vatican II. Dar faptul fusese constatabil şi cu ocazia Vaticanului I, la dizidenţii germani, olandezi. (Agresivitatea schismaticilor rãsãriteni care trãiesc ĩn Occident este explicatã prin nevoia minoritãţii de a—şi afirma indentitatea; la catolicii minoritari ĩn ţãri protestante nu se aplicã, se pare, aceeaşi normã, ci tocmai ei conduc avangarda filoprotestantismului.)
Era de aşteptat de la nişte catolici minoritari germani, austrieci, elveţieni, olandezi, scandinavi, sã fie nişte antiprotestanţi feroce; dimpotrivã, tocmai de—acolo s—a revãrsat puroiul greţos al protestantizãrii. [Catolicii austrieci nu—s minoritari, dar frãţia germanicã ĩi poartã cu ea.]

Hauff, mort ĩnainte sã fi—mplinit 25 de ani, n—a scris puţin; creativitatea lui pare, ĩn acel final de epocã romanticã, de domesticire şi—mburghezire a romantismului vizionar—profetic, surprinzãtoare. A lãsat un roman, ceva basme şi nuvele, alte scrieri. Portretul ĩl aratã de—o frumuseţe femininã şi senzualã.
Profilul creaţiei e unul decis romantic—romanul pitoresc, basmele.
Dacã nu ar fi avut o creativitate din aceasta precoce, n—am fi aflat niciodatã ce putea scrie. Nu ştiu dacã de geniu s—ar putea vorbi; dar o—nzestrare robustã e cert cã a existat. Folosea cu—ndemânare şi perspicacitate formule preluate—romanul pitoresc, nuvela, basmul, scrierea ocazionalã. A fãcut figurã bunã şi ca romancier, şi ca autor de basme, şi ca nuvelist. Ieri, vizitând un site de cãrţi franceze, am dat peste—o traducere francezã a scrierilor lui Hauff pentru copii; azi, catalogând câteva cãrţi care se—adunaserã—n vrafuri ĩn odaia mea, am ajuns la versiunea româneascã a aceloraşi basme.

E interesant cã unul dintre ortodocşii cei mai dezbãraţi de prejudecãţi pe care ĩi citesc, Ephrem Hugh Bensusan, un om dezideologizat şi critic, cu execrabile gusturi literare, muzicale şi cinematografice, defileazã sub steagurile lui Iustin de Ćelije, Vlachos, Lossky, Florovski, Sava al Serbiei ....
[Literar, preferinţele lui sunt Kerouac, Woody Allen, Eco, Chandler, Camus şi Dostoievski.]

Ca regulã ĩi prefer pe oamenii cu preocupãri literare sau savante, celor cu preocupãri spirituale, sau ‚spiritual—religioase’. (Ĩn cazul unora e valabilã compensarea, substituirea; ĩn al altora, abrutizarea, nãclãirea, detracarea, infraumanizarea, stricarea, obnubilarea, artificializarea).
Cred cã Schmemann nu se referea la altceva; dar şi Gillet, Sf. Tihon, şi chiar Sf. Simeon.
Literatura educã; se vede asta la Alain [Chartier], la Gracq.

DESPRE SCHISME

DESPRE SCHISME





Se vede cã pentru Ierarhii postconciliari existã schisme şi schisme.
Eu ştiu despre Ierarhi vestici care sã fi avertizat ĩmpotriva participãrii la Missele lefebvriştilor; dar nu ştiu de unii care sã fi fãcut acelaşi lucru ĩn privinţa participãrii la Liturghiile schismaticilor fotian—cerularieni.
Eroicii Ierarhi apuseni postconciliari ţin sã avertizeze ĩmpotriva participãrii la Missele lefebvriştilor, ca sã nu mai vorbim de sedevacantişti şi alte facţiuni dizidente, dar nu suflã vreo vorbã despre participarea la Liturghiile schismaticilor rãsãriteni. Lefebvriştii sunt NEFRECVENTABILI fiindcã sunt, ah, SCHISMATICI; dar cerularienii nu—s la fel?
Schisma lefebvriştilor e impardonabilã, scandaloasã, oribilã, exasperantã; dar a fotian—cerularienilor de ce nu e?
Este adevãrat cã erezia este mai rea decât schisma—ĩn mai mult decât un singur sens. Adicã atât ĩn acela cã e preferabilã recurgerea la mãsuri extreme, decât complacerea ĩn comuniunea cu erezia şi propagatorii ei; dar acest adagio mai e valabil şi—n sensul cã poate e preferabil sã fii schismatic cu lefebvriştii, decât eretic cu ‚specialiştii’ care fac jocurile ĩn teologia oficialã.

Figura lui Gautier era impozantã şi virilã, deşi cu trãsãturi un pic prelinse, scurse, ceea ce unii numesc ‚figurã de târtiţã’, sau de rozãtor, de hârciog, ceva care de obicei denotã nesimţire şi egoism.
Figurã senzualã, lacomã, egoistã, cu obrajii buhãiţi. Ceva, o anume revãrsare a obrajilor, o scurgere placidã a trãsãturilor, o prelingere domoalã, aduce asemãnarea cu o târtiţã. Bineĩnţeles, nu e ceva ce—i poţi spune omului ĩn faţã.
Ĩn alt fel, chipul lui Beyle aparţine şi el clasei ‚figurilor de târtiţã’.

Iisus ĩmpotriva preoţimii ĩncoţopenite şi placide; Biserica existã ĩn ĩmpãrtãşirea sfinţilor de pe pãmânt şi din Cer, nu ĩn cler, nu ĩn clica unei preoţimi ĩncoţopenite şi trufaşe, castã de uzurpatori ai funcţiilor magisteriale. Biserica existã acolo unde e cunoscut realul, acolo unde se trãieşte, raţioneazã, gândeşte şi acţioneazã numai ĩn raport cu realul, ĩn realism.
Biserica existã acolo unde se practicã zelul pentru adevãr (şi nu ‚intenţia zelului pentru adevãr’).

OFICIUL DE ESTETICĂ

OFICIUL DE ESTETICĂ




Impresionat de Poe şi Hoffmann, Dumas şi Scott—ĩnsã şi de Balzac—Verne nu vine din niciunul dintre ei.
Asemãnãrile sunt superficiale.
Este Verne un epigon, un discipol netalentat al acestora, un urmaş ratat, neĩnzestrat? Dimpotrivã, credem cã Verne a izbutit ceva important—sã—şi defineascã un specific autentic, o formã de a fi el ĩnsuşi.
Nu e nicãieri poesc, hoffmannesc, dumasian—necum balzacian. Din acest punct de vedere, cei doi Rosny sunt mai aproape de fantasticul fabulos şi romantic. Verne ar putea avea—n comun cu Scott gustul pedagogiei duse pânã la didacticism şi chiar prozaism, inspiraţia prozaicã, placidã; ĩnsã spiritul e altul, şi cei doi au admiratori diferiţi.
Hobana a arãtat cã Verne putea fi uneori un prozator fin.

Mã gâdesc cã cel cãruia ĩi place dramaturgia lui Musset ar putea gusta şi creaţia pentru scenã a lui Gautier, ĩn genul divertsimentelor şi al farmecului amuzant, subtil.

Proza şi dinamica muzicalã originalã, nespusul, trãirea inefabilului, izvorul poeziei, trepidaţia domoalã a trãirii de—nespusului.
Când romanul prilejuieşte astfel de dinamici muzicale imateriale, suave, uimitoare, originale. Atunci existã cogniţia, un prag superior.
Ca o bucatã muzicalã infinit sugestivã.
Ideea este cã proza romanului poate ajunge, poate atinge acest pisc, poate realiza astfel de dinamici muzicale inefabile de o infinitã trãire intuitivã.

Şi Leroux şi Leblanc proveneau din familii de bogãtaşi; Leblanc era ceva mai vârstnic, şi a şi trit pânã la o epocã ulterioarã. Ambii au studiat dreptul—Leroux a şi terminat studiile respective.
Atunci când aveam 13—14 ani, cei doi erau autorii mei preferaţi. Deşi am citit puţin totuşi—trei cãrţi de Leblanc (douã romane, şi o culegere de nuvele), şi douã de Leroux.

Uneori, atunci când citesc siderat despre hidoasele grupuscule paracatolice, caricaturi de eclezialitate [ca, de ex., Cloistered Heart Franciscans/ Cloistered Heart Myrrh-bearers], minuscule facţiuni ĩn care toţi sunt mitropoliţi, etc., parcã vãd ĩn ele mizeria şi cârpãceala, ĩnsãilarea, dezlânarea vieţii mele.

GÂNDURILE UNUI ADMIRATOR AL LUI NICHIFOR VLEMIDE

GÂNDURILE UNUI ADMIRATOR AL LUI NICHIFOR VLEMIDE



Ca remarcã preliminarã şi definitivã, imuabilã, voi remarca faptul cã—n cazul ecumenismului aşa cum e practicat de aproape un veac de cãtre Bisericã gãsesc blamabil nu scopul, ci mijloacele.
Urmãrind câteva dialoguri teologice polemice ĩntre catolicii vestici şi preopinenţii lor schismatici de rit rãsãritean am ajuns sã sesizez unde e problema, unde e disfuncţia—ei bine, caritatea invocatã şi practicatã de catolici este cauza şi problema. Fiindcã este o caritate confuz ĩnţeleasã şi prost practicatã. Prin caritate, ei ĩnţeleg obligaţia de a falsifica şi eluda, sau de a ţine cu ursul.
Voi da şi un exemplu, pentru acei cetitori nesãţioşi de—a urmãri pe viu cursul gândirii mele aşa de rãspicat şi viu antiecumenice—un oarecare vestic scrie cã autorii schismatici rãsãriteni TREBUIE INTERPRETAŢI AŞA CUM ĨI INTERPRETAU SCOLASTICII PE PĂRINŢI—pãi nu ,fals, de ce sã fie interpretaţi aşa? Existã o diferenţã fundamentalã—aceea cã Pãrinţii ERAU CATOLICI, iar autorii schismatici, nu. Altfel, şi clasicii budismului pot fi interpretaţi ‚ca şi cum ar fi Pãrinţi’.
Revenind—‚caritatea’ catolicilor occidentali este cea care introduce elementul de haos, grãuntele de disfuncţionalitate. De aici provine aerul şui, nefiresc, silit, artificial al dialogurilor. Caritatea ar trebui sã se manifeste prin francheţe şi limpezime, nu prin falsificãri pioase care amintesc de cavalerismul şcolarilor din primele clase şi de ‚generozitatea’ lor retoricã.
Existã ceva profund pueril, infraadolescentin, nerezonabil şi nerespectabil, nedemn şi gogomãnesc ĩn ecumenismul occidental. E de la sine ĩnţeles cã acest lucru, de vreme ce poartã pecetea firii occidentale de azi, e neobservabil de vesticii ĩnşişi.

Viaţã, purificare, gândire, doctrinã, experienţã, ‚subţiere’, nu tratative, nu negocieri, nu ciomãgeli şi ĩndârjiri, crispãri.
Transformare—a trece dincolo, de fapt ‚dincoace’ de pleava tratativelor sau a polemicilor, a negocierilor, a exteriorului.

NĂRAVURILE CA ORGAN AL TEOLOGHISIRII

NĂRAVURILE CA ORGAN AL TEOLOGHISIRII


Voronin şi clica lui reproduc comportamentul bisericilor schismatice; aceeaşi burzuluialã, aceeaşi stupiditate intransigentã, aceeaşi agresivitate, acelaşi separatism orgolios, aceeaşi paradã de ostilitate. Dicţionarul moldovenesc şi teoria limbii moldoveneşti amintesc de dogmaticile dizidente, ĩn care diferenţa ĩnseamnã opoziţie.
Ĩncercãrile schismaticilor de a metaboliza toxicul, de a metaboliza şi integra experienţa fotian—cerularianã ,de a le pune—n zare teologicã, constau ĩn tentative de a fundamenta o teologie pe nãravuri, de a teologhisi cu nãravurile.

Minte, culturã, stil, ĩnzestrare, vocaţie, familie, educaţie.
Nefanatizat.
Stridenţe.
Nefirescul, silnicul, strâmbul, falsul.

Cã existã ceva forţat, silnic, artificial, fals, mecanic, şi provenind nu din rãutate ci din ‚grija de multe’ şi din facticitate, ĩn ecumenismul catolicilor vestici, e adevãrat; acest ecumenism apare ca simptomatic pentru oamenii care se plictisesc, care n—au ceva mai bun de fãcut, care obţin aşa un surogat şi o iluzie de importanţã.
Rãdãcina ecumenismului acestuia forţat e aceeaşi pretutindeni. Catolicii l—au preluat de la protestanţi, şi au preluat şi originea spiritualã a acestui comportament—plictisul.

ALTE GÂNDURI ALE UNUI UCENIC AL LUI VLEMIDE

ALTE GÂNDURI ALE UNUI UCENIC AL LUI VLEMIDE






Putem defini, eufemistic, anarhia şi drept un ‚minus de legalism’. Aşa, un defect este fãcut sã arate ca o calitate.
Nu este adevãrat cã bisericile schismatice sunt mai puţin legaliste decât Biserica Romei sau decât creştinismul occidental; dimpotrivã—sunt legaliste ĩn extrem, ĩn mod absurd, ĩn mod pedant, vezi jocul dublu cu canoanele, etc.. Dar amestecã legalismul acesta pedant cu anarhia .Nu sunt ‚mai puţin legaliste’—ci numai MULT MAI ANARHICE.
Dezlânarea nu—nseamnã un minus de legalism; ori, ceea ce dominã la schismatici sunt dezlânarea şi cârpãceala.
Când le convine, legalismul lor fanatic se numeşte AKRIBEIA; când nu—i mai serveşte, este denunţat ca o tarã occidentalã.
Sunt ba neputincioşi ĩnaintea ‚sfintelor canoane’ şi acţioneazã NUMAI DIN AKRIBEIA; ba aplicã iconomia şi canoanele sunt fuşerite.
Nãravul lor este de a se defini prin diferenţã, ‚spre deosebire de ...’, prin opoziţie—sechelele complexelor lor de inferioritate, din vremea luptelor cu unioniştii, care le erau superiori intelectual şi cultural şi—i complexau.
Ĩn toate cele, au vanitatea farizeului.
Anarhia lor se traduce şi—n disoluţia autoritãţii episcopale; bisericile lor au devenit, ĩn termeni practici, din episcopale, ‚stãreţeşti’. Dar aşa stãteau lucrurile din vremea Sinoadelor antice, când episcopii rãsãriteni dârdâiau de frica represaliilor cu care—i aşteptau ‚ĩngereştii’ monahi. Neĩncrederea popularã faţã de Ierarhi nu e neĩncrederea faţã de legalism—ci faţã de intelectualitate, de intelectuali.
Barbaria şi simplismul monahale, cârpãceala intelectualã, dezlânarea, impostura, lãutãrismul trec drept merite duhovniceşti.
Supunerea faţã de Ierarhi nu este testatã atunci când e convenabilã—ci când e neconvenabilã.

Lao Tze a apãrut, dupã pãrerea dv., prin mutaţii spontane?
Şi Deborah Caprioglio?
Faptul cã un naturalist poate rãspunde cã el nu vede niciun impediment aratã cât de sumarã e priceperea lui.
۞
Releele, şi accelerarea evoluţiei.

Catolicii vestici ca Liccione şi Kimmel ĩncearcã aceastã absurditate hidoasã—sã rescrie istoria cu ‚caritate’, sã o falisifice ĩn spirit caritabil. Li se pare un lucru ĩnţelept sã lase deoparte ceea ce ar pãrea sã—i dezavantajeze pe schismatici; ĩn viaţa realã, nu ĩn jocurile puerile ale lui Liccione, Watson şi Kimmel, fie faci istorie, fie faci caritate. Dar nu poţi face istorie ‚cu caritate’ .Istoria ‚caritabilã’ e istorie falisificatã, inutilizabilã ca istorie.

Eu m—aş adresa mai degrabã lui Hobana decât lui Sartre, pentru experienţa literaturii populare franceze; se face mare caz de faptul cã Sartre—l citise cândva pe Zévaco. Da, ca şi unii din cunoscuţii mei. Nu e ceva aşa de rar.

Teza a pãrut sã fie aceea cã o ĩntreagã lume afectivã, o concepţie, o sintaxã afectivã trebuie schimbate fiindcã AŞA A ORDONAT VATICANUL II. Eu nu ştiu, iubiţi cititori, ca VREUN ALT CONCILIU ECUMENIC sã—şi mai fi propus sã reformeze o concepţie teologicã, o afectivitate, etc.; existã o silnicie de neĩnchipuit ĩn aceastã iniţiativã sordidã—modificarea concepţiei, a lumii afective, a modului de a configura.
Totul, sub semnul şi—n numele protestantizãrii.
S—a decis, subit, cã Vaticanul II poate perima o ĩntreagã lume—modul de a gândi anterior, etc.. S—a postulat cã Vaticanul II are autoritatea de a aboli o ĩntreagã lume teologicã—fãrã a fi nevoie sã se argumenteze ceva, sã se spunã unde, cu ce, prin ce a meritat aceastã grilã ‚preconciliarã’ sã fie abolitã. ‚A, nu, nu mai producem asta; nu mai e profilul nostru.’ Ĩntrebat despre aşa—numita eshatologie individualã, tot ceea ce gãseşte sã rãspundã Ioan Paul al II—lea este aserţiunea revoltãtoare: ‚—a, nu, acum nu mai facem eshatologie individualã—facem numai din cea colectivã’. Pur şi simplu. Fãrã criterii doctrinale, fãrã alte explicaţii; scurt. Se trag obloanele—fãrã alte justificãri. ‚Nu mai e profilul nostru’.
Tot ceea ce e ‚preconciliar’, sau ‚sunã preconciliar’, sau ‚pare preconciliar’, e implicit condamnat, abolit.

Existã gesturi care sunt simbolice, reale dar simbolice; cum e postul monastic de lunea. Acest post angelomorf nu e aplicarea ca Trãsnea a noţiunii cã Ĩngerii nu beau şi nu mãnâncã; ci e aducerea fiinţei umane ĩn consonanţã cu noţiunea de ţintã monahalã. Gestul, real, e simbolic; simbolic, dar util.

Catolicismul din ţãrile majoritar protestante funcţioneazã ca un protestantism moderat ,ca un catolicism surogat, hibrid, deteriorat.
Catolicii din ţãrile protestante sunt catolici de ĩnclinaţie, de tendinţã protestantã, catolici protestantizanţi.
Reciproca nu e valabilã.

Fabulosul Witherington aduce aceastã precizare capitalã:--scrierile istorice ale NT sunt istorie ‚anticã’, aşa cum o gândeau anticii—dar e istorie ‚cultã’, nu popularã. Aparţine de drept aceluiaşi gen ca şi scrierile istoricilor antici latini şi greci.
Ca istorie, NT nu e o ĩnsãilare de fabulaţii şi legende ale unor provinciali isterici, ci istorie aşa cum ar fi scris—o şi latinii sau grecii antici.
NT reprezintã ‚istorie cultã anticã’; dacã nu e ‚istorie postiluministã’, asta nu—nseamnã cã nu e deloc istorie, cã e o tolbã de fabulaţii şi nãscociri şi scorneli populare—ci e istorie anticã, la fel de respectabil, ca principii organizatoare ale textului narativ, ca şi canonul istoricilor antici clasici.
Cã asta nu ne duce prea departe?
Ĩn mod sigur ne duce mai departe decât o vor turbaţii detractori ai istoricitãţii NT.
Vorbind despre Ehrman, Witherington demascã persuaziunea factice, ‚indirectã’, stilisticã, arãtând cã eroarea, falsitatea, ignoranţa pot merge mânã—n mânã, pot colabora cu stilul vioi, cu meritul literar cel mai evident. Stilul nu gireazã conţinutul savant sau corectitudinea a ceea ce este astfel exprimat.
‚A spune nu—nseamnã a şti’, avertizeazã Witherington.

Pot fi interesante şi Vamireh, La jeune vampire, La contrée aux embûches, Ambor le loup, Le pluraliste, essai sur la discontinuité et l’hétérogénéité des phénomènes. Dar şi Queen Sheba's Ring,

Verne e patronul literaturii franceze pentru tineret, de la sf. sc. XIX şi ĩnceputul urmãtorului. El e marele nume, reperul. Defectele lui Verne sunt secretul lui Polichinelle. Ele ţin de domeniul evidenţei imediate, nu al analizei subtile; didacticismul, pisãlogeala, digresiunile anoste, prozaismul, pedanteria. Imaginaţia destul de pedestrã.
Existã pitorescul educativ, didactic, diluat cu didacticism pisãlog şi cu probozeli şi digresiuni pedante, cu ingerinţe savante, şi fantasticul genuin, de sorginte nevernianã, pitorescul fabulos, sãlbatic, deconcertant, liric, baroc; dar, ĩn linii mari, cam toţi prozatorii populari pentru tineret francezi ai sfârşitului de sc. XIX se raporteazã cumva la modelul vernian—fie şi atenuându—i defectele, corectându—le, variind. Majoritatea acestor prozatori sunt cumva definiţi prin raportare la ceea ce fãcea Verne. ‚Ceilalţi’ vor veni din Poe, Villiers, Wells—nu neapãrat din anglo—saxoni, din anglofoni, dar mai degrabã din romantici. Canonizarea literarã a lui Verne a implicat şi transformarea poeticii lui ĩn reţetã.
Ĩmpotriva lui Verne ĩnsuşi existã Stevenson, Borges, ĩn mod implicit Wells; iar pentru el—Gracq, Tournier.
De fapt, dihotomia Verne/ Wells este dihotomia Alecsandri/ Ghica, aşa cum a formulat—o, la noi, Barbu (şi cum a refuzat—o, ca temeni, George, care a reformulat contrastul celor doi).

PROSTIA EXASPERANTĂ A LUI STELIAN TĂNASE

PROSTIA EXASPERANTĂ A LUI STELIAN TĂNASE




Prostia lui Tãnase este groasã, natur, adevãrat dos de madamã.
Lemn Tãnase este o babã proastã—şi anume, ultragiant de proastã; Stelian Lemn Tãnase (SL Tãnase) ĩi poate spune lui Dinescu, ĩn direct, cã Hurezeanu e ‚mai deştept decât ne ĩnchipuim noi’. Când ĩl auzi cloncãnind şi cotcodãcind aşa, când aceastã cloşcã perimatã se autoinclude ĩn ‚noi’—ul celor care judecã inteligenţa altora, vezi cã acest bulgar retardat nu e numai obraznic, e şi bleg. Derapajul cu prostia aparentã a lui Hurezeanu provenea din excepţionala ĩnzestrare pentru gafe a acestui odios cur de madamã care e Stelian Lemn Tãnase, a fost un nou semn de prostie, nu de maliţie sau de subversivitate. Bietul Tãnase nu e decât imbecil.

Câte un crâmpei de muzicã te pune ĩn faţa unei cogniţii ultime, transcendente.
Câte un crâmpei muzical aduce intuiţia unor lucruri ultime.

Fanatismul ca aparenţã de pietate.
Pentru mintea necriticã, groasã, fanatismul trece drept mai evlavios; ca şi cvietismul, ca şi monofizitismul—exagerãri, unilateralizãri.

Lectura liturgicã paulinã de Paşti lasã un gust de adopţionism, lasã un oarecare gust de adopţionism.

Paradoxul relaţiilor dintre catolici şi schismatici constã ĩn aceea cã este vorba despre douã scale mutual exclusive; astfel, catolicul care mãrturiseşte adevãrul şi ortodoxia tradiţiei teologice rãsãritene de pânã ĩn sc. XIV este ĩn acord cu toatã propria sa tradiţie—de la Sf. Anselm la Sf. Toma şi Bonaventura şi la Fer. Ioan Duns Scotus, occidentalii nu spun altceva. Dar schismaticului propria lui tradiţie—700, sau 1000, sau 1600 de ani de antioccidentalism furibund—ĩi cere rãspicat sã excludã tradiţia latinã, s—o rãstãlmãceascã ori s—o gãseascã detestabilã. Existã o tradiţie apuseanã de nefanatism; şi o tradiţie esticã de antioccidentalism. Au existat voci teologice rãsãritene care sã confirme adevãrul teologiei apusene; dar, de o mie de ani, aceste voci aparţin unor persoane blamate de coreligionarii lor. Vlemide, Veccos, ceilalţi ecumenişti şi unionişti, aduc mãrturia rãsãriteanã a compatibilitãţii mutuale a celor douã tradiţii religioase; dar aceastã mãrturie, raţionalã şi calificatã, este exclusã din propria tradiţie de cãtre schismatici.

Sunt douã etape absolut distincte—a se informa, şi a aprecia. Tresmontant ĩntreprinde informarea ĩn spirit de cvasi—exhaustivitate, iar aprecierea ĩn spirit de simplitate şi limpezime. Dar aprecierea fãrã informarea prealabilã minuţioasã e zero. Pe de altã parte, oricât de detaliatã şi de minuţioasã informarea, aprecierea rãmâne tot de o luminoasã simplitate, ĩn raţionalitate şi bun simţ.
Dar faptul cã e vorba de bun simţ şi de logicã simplã aplicate unei informaţii ample, şi nu ignoranţei, face toatã diferenţa.

Nestorie nu a fost excomunicat pentru cã a folosit o formulã şi a refuzat sã foloseascã o altã formulã—ci pentru explicaţiile pe care le—a dat, şi care au confirmat suspiciunile cã actele lui erau subĩntinse de o teologie proastã, de o teologie inacceptabilã.
Nu o formulã sau refuzul alteia i—au atras excomunicarea, ci explicaţiile pe care le—a dat, şi care arãtau cã greşeşte. O formulã e o formulã—gândirea e cea care ĩi justificã sau nu uzul.

Ecumenismul farmecului irezistibil, pãtrunzãtor; o politicã ecumenicã bazatã pe premisa propriului farmec irezistibil.

Odihna cea veşnică dă-i-o lui Doamne şi lumina cea fără de sfârşit să ii strălucească lui. Să se odihnească în pace. Amin.

Aperiatur terra et germinet salvatorem

POSTUL MARE CU ARHIEPISCOPUL INOCHENTIE AL ODESEI

POSTUL MARE CU ARHIEPISCOPUL INOCHENTIE AL ODESEI



Voi indica pe scurt câteva lãmuriri pe care le aduc omiliile pentru Postul Mare ale Arhiep. Inochentie al Odesei.
Aceste lãmuriri aratã—prin contrast—şi cât de groasã rãmâne ĩn general ĩnţelegerea noastrã a celor mai vehiculate noţiuni—dacã nu primeşte o ĩndrumare.
(1) Arhiepiscopul Inochentie ale Odesei localizeazã rãdãcina rãului uman, principiul dezechilibrelor, ca fiind ‚robia plãcerilor’ şi supremaţia ‚omului trupesc’, a omului vechi. Ca urmare, scopul lucrãrii creştine este restaurarea, sau instaurarea ‚stãpânirii duhului asupra trupului.
(2) Inochentie aratã care sunt obiectele cele mai fireşti ale reflecţiei—Crucea şi patimile Mântuitorului, ĩnfricoşãtoarea judecatã, fericirea drepţilor şi chinurile pãcãtoşilor.
(3) Beneficiile pe care postul le aduce inimii sunt cãldura, izvorul simţirii şi lacrimile pocãinţei; postul produce curãţirea gustului, depervertirea lui, regãsirea ĩnclinaţiei cãtre cele care sunt favorabile omului—ĩntr—un cuvânt, redresarea preferinţelor şi a capacitãţii de a aprecia spontan. Deasemeni, postul aduce subţierea sufletului.
(4) Din cauza coruperii firii umane, postul ĩnsuşi trebuie sfinţit—adicã, ferit de ceea ce, ĩn om ,l—ar putea denatura. Aceastã sfinţire a postului este multiplã, şi ea se efectueazã prin credinţã, smerenie, mãsura puterilor. Discutând smerenia, autorul remarcã faptul cã postul este terapie, nu merit; este medicaţie, nu virtute, iar a se lãuda cineva cu postul este ca şi cum s—ar lãuda cu medicaţia pe care o ia.
Ĩn aceeaşi ordine de idei, Inochentie propune defalsificarea postului—prin corelarea lui cu credinţa şi nãdejdea, şi prin regãsirea semnificaţiei; postirea chibzuitã şi directeţea ĩn corelarea postului ca mijloc cu scopurile lui; şi unirea postului cu faptele şi exerciţiul creştin.
(5) Postul este doctorie puternicã, dar nu aşa de duhovniceascã pe cât sunt celelalte mijloace, faţã de care postul este numai o pregãtire—Sacramentele.
(6) Cãutarea medicilor pentru boli trupeşti este luatã mult mai ĩn serios decât cea a sfãtuitorilor duhovniceşti.
Creştinul este ‚soldatul Lui Hristos, soldatul duhului şi al credinţei’; iar Crucea este ‚arma tare şi pecetea sfântã a Ĩmpãrãţiei’.
Desconsiderarea tradiţiilor creştine duce la ĩmpuţinarea cu duhul.
Aceastã desconsiderare provine din ‚lipsa unei conştiinţe clare a demnitãţii noastre de creştin’.
Trebuie folosite modalitãţile ĩnflãcãrãrii ‚de aceeaşi bãrbãţie şi credinţã’ ca ale ĩnaintaşilor noştri creştini.
(7) Imaginile tari, senzoriale ajutã ĩnţelegerea realitãţilor nevãzute. Aşa, de ex., rugãciunea ĩnsãşi miroase a ceea ce are omul ĩn inimã. Existã multe forme şi motive ale rugãciunii proaste. Anumite rugãciuni ĩl insultã pe Dumnezeu. Rugãciunea e poluatã de ceea ce existã ĩn inimã; ‚cel puţin sã nu iasã din ea duhoarea cea urâtã a rãutãţii şi a vicleşugurilor’.

Suferinţa ba chiar şi brutalizarea celor iubiţi. Imaginea celor iubiţi ĩn suferinţã, la restrişte. Dar asta e ceva firesc—o ĩnclinaţie ĩnscrisã de Dumnezeu ĩn om, nu e o ‚abatere’.
Cei buni la suflet, miloşi, neegoişti, se ĩndreaptã spontan cãtrea aceastã laturã a vieţii Domnului.

Tradiţia aratã cã josnic e nu faptul cã cerem graţiere pentru noi—ci cã cerem graţiere NUMAI PENTRU NOI—cã cerem graţiere, da, dar nu—nţelegem s—o acordãm şi noi altora—socotim cã e iraţional sã iertãm, sã nu taxãm, sã nu penalizãm—asta aratã parabola datornicului nemilos şi anecdotele monastice despre cei care ‚nu judecau’.
Faptul cã de la alţii cerem mult mai mult decât de la noi ĩnşine—cã ratãm sã transformãm cererea de iertare ĩn izvor de iertare, petiţia noastrã ĩn izvor de iertare faţã de ceilalţi. Cã nu iertãm, dar insistãm sã fim mereu şi—n orice iertaţi. Tradiţia—i laudã pe cei care iartã mereu şi ĩn orice. Vrem sã avem pactul nostru, separat, cu Dumnezeu—sã transformãm iubirea din normã—n capriciu.

Sunt un fel de veteran al admiraţiei pentru Van Cleef, Depp, Marais, Depardieu—nu şi Eastwood, Day—Lewis, Dna. Streep—ĩnsã sã nu anticipez.
Zilele acestea am vãzut vreo cinci filme—PENTRU CÂŢIVA DOLARI ĨN PLUS, BANDELE DIN NEW YORK, TREN D’ENFER cu Jean Marais, un muzical al lui Altman (--cel cu Dna. Streep şi cu Kline--) şi o comedie de pe la—nceputurile carierei lui Depp; şi ceva dintr—o comedie francezã, cu Depardieu ĩn rolul unui fante fanat, prieten cu un informatician evreu urât şi stângaci. Se reţin forma fizicã a lui Eastwood şi Van Cleef—ca Monco şi Mortimer--, brioul lui Marais, ingratitudinea ĩnceputurilor lui Depp—ĩnainte de—a trece—n liga Kusturica/ Burton, etc.--, şi rolul uluitor al lui Day—Lewis—un soi de pastişã creatoare, de preluare originalã, dacã suportaţi oximoronul—Bill Cutting este de fapt ‚De Niro interpretat de Day—Lewis’.
Vãzând prin ce—a trecut Depp ca sã ajungã faimos, te mirã perseverenţa lui; mãcar Rourke, Willis, Costner, Gibson, Gere, Cruise au fost scutiţi de—asemenea mizerii. Dar Depp a ĩnceput de foarte jos—cu STRADA ULMILOR şi cu PLÂNGĂCIOSUL.
Day—Lewis e chiar foarte impresionant ca Mãcelarul Cutting; şi—i vine mult mai bine decât rolurile de pãpãlãi şi boemi; e brici. DiCaprio mi—a plãcut mai puţin decât mã aşteptasem, aerul de fãlcos pufos indispune.
Cine vrea sã—l vadã pe Marais ĩmpiedicând un savant psihopat sã pulverizeze un tren cu ajutorul unei raze distrugãtoare şi sã preia controlul asupra Africii folosind arme nucleare, va fi mulţumit de TREN D’ENFER.
Ĩn primã instanţã am judecat sarcastic şi cu asprime muzicalul lui Altman; dar ĩn reverberaţie, existã ceva, o notã, subtilã, discretã, autenticã, de melancolie, de jale. Totul, foarte reţinut, foarte camuflat şi discret.
PENTRU CÂŢIVA DOLARI ĨN PLUS ĩnseamnã cel mai bun western pe care—l cunosc eu; iar Van Cleef, creatorul celui mai interesant protagonist—Colonelul Mortimer. Prin comparaţie, CEL BUN ... pare mecanic şi inferior, sarcastic şi (prea) ludic—un surogat; westernul cu Monco şi cu Mortimer e mai melodramatic, mai intens. Odatã am ĩntâlnit un lungan care semãna bine cu Van Cleef.
Am citit Edith Wharton şi Inochentie al Odesei. Am vãzut, la TV, numai finalul Missei de Florii a Papei. M—am bucurat sã descopãr ĩn cartea lui Inochentie o secţiune ĩntreagã despre rugãciunea Sf. Efrem.
Am urmãrit orice t—s cu Ciuvicã sau CT Popescu. Ciuvicã a oferit un regal când l—a inclus pe Sãftoiu printre marii comici ai ecranului.