DUCHESNE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE

DUCHESNE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE
(HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, CHAPITRE XI—BASILE DE CÉSARÉE)




Tatăl, Vasile, era un avocat foarte reputat; mama, Emilia, era fiica unui mucenic; unul din unchii Sf. Vasile a fost episcop ĩn aceeaşi vreme ca şi el.
(...)
Eustaţiu, puternic ajutat la Constantinopol de către un vechi funcţionar, Maratoniu, introduse ĩn marele oraş formele monahale ale vieţii ascetice. Maratoniu devenise diaconul episcopului Macedoniu. Eustaţiu, absorbit cu totul de propaganda lui, nu se gândea deloc să se neliniştească de preferinţele teologice ale clerului oficial, nici de prigonirea Sfântului Atanasie. Acesta ĩl ştia şi nu—l plăcea. Anii trecură. Eustaţiu sfârşi, către 356, prin a fi ales episcop la Sebasta, metropolă a Armeniei Mici. Către această vreme (357) Vasile reveni de la Atena ĩn Capadocia. Auzise adesea vorbindu—se de Eustaţiu; poate că deja fusese ĩn legătură cu el. Ĩn acest moment, şovăia ĩntre lume şi viaţa religioasă. Fără ĩndoială că la sfatul episcopului de Sebasta a ĩntreprins o mare călătorie ĩn Egipt, ĩn Siria şi ĩn Mesopotamia, pentru a vizita, şi el, pe sihaştrii cei mai renumiţi. Sedus de acest ideal de viaţă, reveni ĩn ţara lui şi se ataşă hotărât celui pe care ĩl venera ca pe maestrul cel mare al ascetismului. Eustaţiu era şi multă vreme a rămas pentru el o oglindă a desăvârşirii, o fiinţă aproape dumnezeiască. Părinţii şi prietenii lui, mai ales sora lui Macrina, care era deja monahie, şi Grigore, tovarăşul lui de studii, ĩl ĩmpingeau deasemeni să părăsească lumea. Găsi, ĩn valea Irisului, nu departe de Neocezareea, o singurătate ĩnverzită şi sălbatică, ĩn care se instală, cu câţiva tovarăşi. Eustaţiu venea din când ĩn când la noii lui ucenicişi mergeau ĩmpreună s—o viziteze pe Emilia, mama lui Vasile, care rămăsese ĩntr—o localitate vecină.
Războiul, ĩn acest moment, izbucnise ĩn episcopatul răsăritean: Eustaţiu, pe care noua lui situaţie de episcop ĩl obliga să se situeze, avea un rol foarte activ. Ĩn ĩnţelegere cu Vasile de Ancyra şi Eleuziu de Cyzic conducea dreapta homoiousiană şi ĩl combătea cu cea mai mare vigoare pe Aeţiu şi pe uneltitorii lui. După un moment de acces, văzu partidul vrăjmaş restabilindu—se şi primi unul din ĩntâiele asalturi. Un sinod reunit la Melitene (358) sub influenţa lui Eudoxiu ĩl declară depus din episcopat, nu se ştie de ce, ĩnsă fără ĩndoială sub vreun pretext furnizat de către ciudăţeniile lui ascetice. Un preot din Melitene, Meletie, primi succesiunea lui şi fu ĩntronizat ĩn locul lui. Ĩnsă oamenii din Sebaste nu acceptară şi Eustaţiu rămase episcop, declarând că cei care l—au depus fiind eretici, nu trebuia să ţină cont de sentinţele lor.
O criză mai dură pentru el a fost aceea care culmină, la ĩnceputul anului 360, la condamnarea lui HOMOIOUSIOS şi la destituirea susţinătorilor lui. Ca şi ceilalţi şefi ai partidului lui, trebui să se execute ĩn ultimul moment şi să—şi pună semnătura sub formula de la Rimini; ca şi ei, ĩn pofida acestei jertfe, fu depus pentru alte motive. Cu el căzură Sofronie, episcop de Pompeiopolis ĩn Paflagonia, şi Elpidie, episcop de Satala ĩn Armenia Mică, acesta vinovat, ca mitropolit al Sebastei, de a nu fi respectat sentinţele de la Melitene. Eustaţiu fu surghiunit ĩn Dardania. Tânărul Vasile, care ĩl urmase la Constantinopol, se ĩntoarse ĩn ţara lui. Avu necazul de a—l vedea pe episcopul Cezareei, Dianiu, pentru care profesa o afecţiune respectuoasă, semnând, ca toată lumea, mărturisirea de la Rimini. Mâhnit de această slăbiciune, fugi ĩn singurătatea lui din Pont, de unde nu reveni la Cezareea decât pentru a asista la ultimele momente ale bătrânului episcop, care ĩi declară că ĩn pofida semnăturilor lui, rămânea credincios lăuntric credinţei de la Niceea. Era la anul 362; Iulian era Ĩmpărat; (...).
(...)
Este sigur că Eustaţiu era destul de rău văzut, nu numai de către vechii niceeni, ca Atanasie, Epifanie şi Paulin, ĩnsă şi de către neoortodocşii ĩnşişi. Aceştia, cu Meletie ĩn frunte, acceptaseră toate condiţiile lui Atanasie, adică nu numai simbolul de la Niceea, ĩnsă şi o mărturisire explicită a dumnezeirii absolute a Sf. Spirit. Eustaţiu, mereu prieten al termenilor mijlocii, nu spunea că Sfântul Spirit ar fi o fiinţă creată, ĩnsă nu afirma nici că ar fi Dumnezeu. Se poate ca o asemenea rezervă să i se fi părut necesară. Am spus deja că ea era practicată de mulţi alţii şi că Vasile ĩnsuşi, care avea totuşi o ĩnvăţătură foarte fermă ĩn această privinţă, punea oarecare moderaţie ĩn a o expune ĩnaintea credincioşilor lui.
Această asemănare de atitudine era de natură să ĩntărească, ĩn ochii colegilor episcopului Cezareei, impresia supărătoare pe care o producea deja marea lui prietenie cu vecinul din Sebaste. Acesta, care—l considera pe Vasile ca pe ucenicul lui, ĩi ĩmprumutase câţiva dintre monahii lui ca să—l asiste ĩn organizarea lucrărilor lui.
(...)
Convorbirile pe care trimisul lui Meletie le avu la Roma cu Papa Damasus nu fură mereu foarte paşnice. Petru al Alexandriei asista la ele. Când era vorba de Meletie şi de Eusebiu al Samosatei, nu se jena să—şi arate aversiunea, şi mergea până la a—i trata de arieni. Dorotei, la sfârşit, ĩşi pierdu răbdarea şi ĩl luă peste picior cu oarecare vioiciune pe Papa Alexandriei. Petru i se plânse lui Vasile. Acesta ĩşi exprimă părerile de rău, ĩnsă atrăgându—i atenţia că Meletie şi Eusebiu, doi mărturisitori ai credinţei, exilaţi de către arieni, meritau respectul colegilor lor: cât despre ortodoxia lor, ĩn toate chestiunile litigioase, o cunoştea şi se aducea garant pentru ea.
Meletie, Vasile şi lumea lor reprezentau ĩn sumă o evoluţie la dreapta a vechiului partid de opoziţie faţă de Sinodul de la Niceea. Nu era singurul pe care ĩmprejurările să—l fi adus ă—şi tempereze ĩntâia atitudine. La polul opus, vechiul adversar al ‘răsăritenilor’, cel ĩmpotriva căruia, de pe vremea lui Eusebiu de Cezareea până la Sfântul Vasile, nu ĩncetaseră să se dueleze, Marcel de Ancyra, Marcel ‘sabelianul’, evolua de partea lui, sau mai degrabă se evolua ĩn jurul lui. Ĩncă nu murise când Vasile deveni episcop. Trăia retras la Ancyra, cu câţiva clerici şi un anume număr de credincioşi, care alcătuiau ĩmprejurul lui o mică biserică. (...) Marcel se răcise demult cu episcopul Alexandriei, vechiul lui tovarăş de luptă la Roma şi la Sardica. Aceasta nu—l ĩmpiedică să recurgă la el.
(...)
Ĩn afacerea lui Eustaţiu ĩl vedem [pe Sfântul Vasile], pentru a mulţumi consubstanţialişti feroce, punându—i cuţitul la gât unui vechi prieten, unui episcop venerat, şi rezultatul pe care—l obţine este că, ĩn pofida acestei jertfe, intransigentul Atarbiu de Neocezareea nu poate suferi să—l vadă, fuge la apropierea lui, ĩi terorizează enoriaşii [...]. Ĩnţelege ca Meletie să fie recunoscut drept episcop al Antiohiei, şi militează ĩncăpăţânat ĩn acest scop, fără să—şi dea seama de situaţia ĩn care o asemenea ĩntreprindere punea bisericile Romei şi Alexandriei. I se rezistă; se ĩnfurie şi rosteşte cuvinte puţin măsurate. Chiar ĩn ţara lui şi ĩn lumea lui bisericească, influenţa lui e foarte contestată. S—a vrut să se vadă ĩn el ĩntemeietorul unui fel de patriarhat, cu un resort corespunzând diecezei Pontului. Ĩnsă e limpede că n—are nicio autoritate ĩn provinciile vestice, acelea ale Bityniei, Galatiei şi Paflagoniei. Episcopii litoralului pontic nu se ocupă de el. Ĩn interior, când scaunele nu sunt ocupate de arieni, ca ĩn Amasia şi ĩn Tetrapola armeană, titularii lor se ceartă ĩntre ei: unii ĩi admit pe călugări, alţii nu vor; unii găsesc că, ĩn chestiunea trinitară, Vasile ĩnclină prea la dreapta, alţii deplâng faptul că face concesii stângii.

ISTORICUL BISERICESC LOUIS DUCHESNE DESPRE SF. CONSTANTIN, ÎMPĂRAT

ISTORICUL BISERICESC LOUIS DUCHESNE DESPRE SF. CONSTANTIN, ÎMPĂRAT


Biruinţa lui Constantin asupra lui Maxenţiu fu considerată de către toată lumea drept un eveniment extraordinar, ĩn care intervenţia dumnezeirii nu fu de nerecunoscut. Senatul traduse această părere punând să se graveze pe arcul comemorativ al evenimentului cele două vorbe faimoase—INSTINCTV DIVINITATIS. Păgânii, care nu lipseau sub flamurile biruitorului şi ĩn anturajul lui, atribuiau succesul dumnezeirii abstracte pe care ei o cinsteau ĩn zeii lor, sau chiar intervenţiei de legiuni cereşti, conduse de către Ĩmpăratul divinizat Constanţiu Chlorus. Ĩnsă impresia generală despre catastrofa ĩn care Maxenţiu pierise cu armata lui strălucită era că fusese opera zeului creştinilor. Ĩnaintea bătăliei, tiranul făcuse apel la toate resursele religiei păgâne: oracole, aruspicii, sacrificii, vrăji, totul fusese pus la lucru cu o extraordinară sârguinţă. Avansând ĩmpotriva lui, soldaţii lui Constantin arătaseră pe pavezele lor semnul XP, format din primele două litere ale numelui Lui Hristos. Ca urmare a unui vis al prinţului lor primiseră ei ordinul de a zugrăvi pe armele lor această emblemă neobişnuită. Maxenţiu contase pe ajutorul vechilor zei: Constantin se situase, pe el şi oştirea lui, sub protecţia zeului creştin.
Bătălia de la podul Milvius ĩl ĩntări ĩn ĩncrederea lui şi determină adeziunea lui definitivă la creştinism. Ĩnsă această ĩncredere avea rădăcini vechi. Este probabil că creştinismul câştigase oarecare teren ĩn familia lui Constanţiu Chlorus, la fel ca ĩn cea a lui Diocleţian; una din surorile lui Constantin primi numele creştin de Anastasia. (...) Ĩn momentul ĩntreprinderii expediţiei ĩmpotriva lui Maxenţiu, preocupat să aşeze de partea lui nu numai toate precauţiile militare, ĩnsă şi toate ajutoarele dumnezeieşti, ĩi veni ĩn minte că atitudinea tatălui său şi a lui trebuie să—i fi atras bunăvoinţa zeului creştinilor; fapt pentru care şi mărturisea succesul care ĩi ĩntovărăşise mereu, până atunci, pe tatăl lui şi pe el, Ĩn vreme ce ceilalţi prinţi, duşmani ai creştinismului, Maximian, Sever, Galeriu, sfârşiseră ĩn cel mai jalnic mod. Aceste reflecţii, care par să—i fi fost familiare, căci revine adesea la ele ĩn scrisorile lui, le va comunica mai târziu lui Eusebiu, adăugând că, pentru a se hotărĩ mai bine, i—a cerut Lui Dumnezeu să—l lumineze prin vreo minune. Puţin după aceea văzu pe cer, şi toată oştirea lui văzu ca şi el, o cruce de lumină cu aceste cuvinte: ‘Biruieşte prin aceasta’; ĩn sfârşit, Hristos ĩi apăru ĩn vis, ţinând ĩn mână imaginea pe care o văzuse strălucind pe cer, poruncindu—i să o reproducă şi să o folosească drept o apărare ĩmpotriva duşmanilor lui. Ĩi chemă pe preoţii creştini şi ĩi ĩntrebă care era zeul care ĩi apăruse, şi ce ĩnsemna semnul. Atunci ar fi pus să fie instruit ĩn religia creştină şi ar fi profesat—o deschis.
E greu de admis că Constantin ar fi fost aşa de necunoscător ĩn ale creştinismului până ĩn acea zi. Povestirea, cel puţin asupra acestui punct, arată un pic aranjată.
[...]
La numai câteva luni după bătălia de la podul Milvius, ĩntâlnim ĩn anturajul lui intim un fel de consilier ecleziastic, Hosius, episcop de Cordova. Scrisori trimise ĩn numele Ĩmpăratului, ĩncepând cu anul 313, dau mărturie despre un sentiment viu de evlavie creştinească.
[...]
Constantin lăsă să subziste toate instituţiile religioase existente anterior, templele, sacerdoţiile, colegiile de pontifi, cvindeemvirii, vestalele; păstră titlul de PONTIFEX MAXIMUS şi chiar atribuţiile acestei funcţii, ĩn măsura ĩn care ele nu implicau nicio compromitere a persoanei lui cu ceremoniile păgâne. Atelierele publice continuară o vreme să bată monezi pe care figurau, cu efigia ĩmpărătească, aceea a soarelui sau a vreunei alte divinităţi. Aceasta poate părea ciudat şi greu de ĩmpăcat cu convingeri serioase. Ĩnsă nu trebuie uitat că deja, sub Ĩmpăraţii precedenţi, cineva putea fi magistrat municipal, guvernator al provinciei, şambelan al prinţului, şef de administraţii centrale, chiar flaminiu al oraşului sau al provinciei, fiind creştin, şi că se putea dispensa lesne de ceremonii religioase incompatibile cu această profesie. Funcţia supremă fusese deja, se zicea, exercitată de un creştin, Filip.
[...]
Din aceste ĩntâi timpuri fără ĩndoială evlavia lui se manifestă prin ĩntemeieri de biserici. La Roma, vechea locuinţă a Lateranilor, pe Celius, de mai multe ori confiscată, se găsea pe atunci ĩn posesia Faustei, sora lui Maxenţiu şi nevasta lui Constantin. Au mutat acolo reşedinţa episcopală: din toamna lui 313 Papa Miltiade ţinea acolo sinod. Nu putu ĩntârzia ĩnceperea construirii bazilicii anexate acestei DOMUS ECCLESIAE, biserica actuală din Lateran. Altele se ridicară, prin grija Ĩmpăratului, pe mormintele Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Laurenţiu.
[...]
Cât despre păgânism, ĩi păstra libertatea, limitându—se să interzică,ĩn casele particulare, operaţiile de aruspicii: ĩn temple le tolera, şi chiar, ĩn anumite cazuri, le prescria.
Ĩnsă buna voinţă a Ĩmpăratului fu curând supusă la o grea ĩncercare de către disensiunile interne ale protejaţilor lui.
[...]
Ĩn anii care urmară, fură adoptate măsuri parţiale. Anumite temple, faimoase pentru imoralitatea cultului lor, fură interzise şi demolate; aşa au fost cele din Afaca ĩn Liban, Egeea ĩn Cilicia, Heliopolis ĩn Fenicia. Altele, mai ales acela din Delfi, fură despuiate de frumoasele lor statui din bronz sau din marmură, şi de celelalte bogăţii artistice ale lor: toate acestea fură transportate la Constantinopol şi serviră la ĩnfrumuseţarea capitalei noi.
Se părea că se va merge mai departe. Eusebiu vorbeşte despre o lege care interzicea ĩnălţarea de idoli, practicarea divinaţiei, ĩn sfârşit jertfirea.
[...]
Ĩmpărăteasa Elena, atrasă de o curiozitate evlavioasă, făcu, ĩn pofida vârstei ĩnaintate, pelerinajul ĩn Palestina. [...]
După mama Ĩmpăratului, soacră—sa deasemeni, Eutropia, văduva lui Maximian Hercule, mama lui Maxenţiu şi a Faustei, se semnală prin evlavia ei către locurile sfinte. Ea se interesă de monumentele din Hebron.
[...]
Noua Romă se dezvoltă, ĩn faţa, ĩn loc de şi ĩn detrimentul celei vechi. Puterii romane, frânte ĩn Apus, ea ĩi furniză un sediu magnific şi o fortăreaţă inexpugnabilă. Ĩnapoia meterezelor ei, dinastiile medievale continuară succesiunea lui Cezar şi menţinură, ĩmpotriva barbariei slave şi a fanatismului arab, tradiţia vechii stăpâne a lumii, tradiţie slăbită şi amestecată cât se va vrea, ĩnsă tradiţie. Din punct de vedere religios, a rezistat opt veacuri islamismului şi a propagat Evanghelia la invadatorii care ĩi veneau din Ural şi de la Dunăre. Din nenorocire, prin chiar ĩnsemnătatea ei, ea a fost, şi asta chiar de la bun ĩnceput, o ameninţare gravă la adresa unităţii creştine. Roma elenizată de la Bosfor nu se reuşi să se ĩnţeleagă cu vechea Romă rămasă sau redevenită latină. Conflictele lor ĩncarcă istoria; despărţirea lor, care pare iremediabilă, este unul dintre cele mai grave dezastre pe care le—a răbdat religia Evangheliei.
După solemnităţile dedicării, Ĩmpăratul ĩşi stabili reşedinţa la Constantinopol şi nu se mai mişcă deloc de—acolo. După sărbătorile de Paşti din anul 337, simţi nişte indispoziţii ĩmpotriva cărora ĩncercă ape termale, apoi trecu la Helenopolis unde se perpetua amintirea mamei lui cu cultul mucenicului Lucian. Boala se agravă şi ĩl făcu să se teamă de un sfârşit apropiat. Se deplasă la vila ĩmpărătească din Ahyron, lângă Nicomedia, şi, cum ĩncă nu primise botezul, le ceru episcopilor să i—l acorde. Ceremonia fu prezidată de către episcopul locului, Eusebiu, personaj de o notorietate destul de supărătoare, cum se va vedea numaidecât.
[...]
Constantin a fost, ĩncă este, apreciat ĩn mod divers. Faptul capital al domniei lui, convertirea Ĩmpăratului şi a Imperiului la creştinism, ĩi aduse entuziasmul unora, severitatea altora, căci este ĩn firea oamenilor ca patimile lor prezente să bântuie până ĩn modul cum ĩşi reprezintă timpurile vechi. Spre nenorocirea lui există prea mult sânge ĩn povestea lui. I se pot ierta moartea lui Maximian şi a lui Liciniu, pretendenţi reziduali şi incomozi; ĩnsă fiul lui Crispus, ĩnsă fiul lui Liciniu, ĩnsă nevasta lui Fausta! Suntem foarte prost informaţi asupra acestor lucruri ĩngrozitoare. Constantin a vrut să se ignore detaliile; poate că, prin această tăcere impusă, va fi suprimat explicaţii insinuante. Orice va fi fost cu aceste tragedii domestice, nu numai Biserica se poate lăuda cu ĩntâiul Ĩmpărat creştin. Imperiul deasemeni a apreciat guvernarea lui: i—a asigurat, atât cât a trăit, pacea religioasă, o administrare ĩnţeleaptă, siguranţa hotarelor, respectul naţiunilor vecine. Este ceva.

[...]
Din vremea lui Zefirin şi Calist, biserica romană se preocupase ĩntotdeauna mai mult să menţină monoteismul absolut şi dumnzeirea absolută a Lui Iisus Hristos, decât să cultive sisteme pentru a concilia aceste două date. Această preocupare principală era ĩmpărtăşită de către modalişti; pe ceea ce Sinodul putea conta ca spirite de tendinţă sabeliană, ĩi era câştigat dinainte, mai ales episcopul Ancyrei, Marcel, care va face curând să se vorbească de dânsul. Asemenea partizani ai lui HOMOOUSIOS nu erau deloc făcuţi, trebuie numaidecât s—o spunem, ca să—l recomande pe lângă oameni care, de pe vremea lui Origen, se războiau neĩncetat cu modalismul.
Astfel HOMOOUSIOS avu oarecare dificultăţi ĩn a se face acceptat: fu mai degrabă impus decât primit.
[...]
Anii care urmară sinodului de la Niceea fură destul de trişti pentru el [Eusebiu]. El ĩşi digera prost eşecul, şi, de fapt, nu era singurul care să guste mediocru simbolul cel nou. HOMOOUSIOS cel impus de romani n—avea deloc partizani ĩn Răsărit, decât ĩn rândurile sabelienilor sau ale persoanelor suspecte de sabelizare. Ĩn Egipt, avea un sens foarte limpede; ĩnsemna că arienii erau eretici; ĩnafară de asta, explicaţiile care i se dădeau nu străluceau prin limpezimea lor. Ĩn Răsăritul propriu—zis, avea deasemeni un ĩnţeles extrinsec, acela că cei 62 sau 45 de episcopi care, ĩn 268, ĩl condamnaseră pe Paul din Samosata se ĩnşelaseră ĩntr—o privinţă importantă. Aşa s—a ajuns ca, ĩn pofida făgăduinţelor de ĩnţelegere şi de ĩnţelepciune care, dintr—o parte şi din cealaltă, ĩi fuseseră făcute Ĩmpăratului, să se reĩnceapă curând cearta.
[...]
Elena vizită Răsăritul pe vremea lui Eustaţiu. Se ştia că ea ĩi era foarte devotată Sf. Lucian, faimosul preot din Antiohia, al cărui trup, aruncat ĩn mare ĩn faţa Nicomediei, fusese dus de curenţi—de un delfin, spune legenda—tocmai pe malul Drepanului, unde se născuse Ĩmpărăteasa şi unde fără ĩndoială că ea avea o reşedinţă. Era mucenicul ei: ea puse să i se ĩnalţe o bazilică somptuoasă. Lucian lăsase la Antiohia amintiri litigioase: arienii ĩl cinsteau nemaipomenit; duşmanii lor mărturiseau mai puţin entuziasm. Se poate ca ĩn această privinţă Eustaţiu să fi lăsat să—i scape vreo vorbă imprudentă. Sf. Ambrozie, mai târziu, nu se va jena să spună că Elena fusese slujitoare la han, STABULARIA, ceea ce, date fiind obiceiurile vremii ĩn materie de ospitalitate, vroia să spună multe. Pe vremea lui Constantin nu era ĩnţelept să se urce până la aceste origini.

[LOUIS MARIE OLIVIER DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE’, TOME II, 1908, CHAPITRE II, ‘CONSTANTIN, EMPEREUR CHRÉTIEN’]

L. DUCHESNE: ‘BISERICI DESPĂRŢITE’

L. DUCHESNE: ‘BISERICI DESPĂRŢITE’




Departe de mine gândul de a deprecia pe cei trei mari slujitori ai Lui Dumnezeu care au aruncat asupra catolicismului răsăritean, la finalul sc. al IV—lea, o strălucire aşa de pură de ĩnvăţătură şi virtute. Cu toate acestea, nu se poate disimula că aceşti teologi reprezintă o ortodoxie de convertiţi. Maeştrii lor, predecesorii lor au fost semiarieni, cum se spune. Au respirat acelaşi aer ca Vasile din Ancyra, Eustatie de Sebaste şi alte persoane faimoase pentru ostilitatea faţă de termenul de ‘consubstanţial’. Când această lume teologică, după multe ezitări sau slăbiciuni, a sfârşit prin a se ralia Sinodului de la Niceea, n—au făcut—o fără câteva rezerve; ei au stipulat pentru cele trei ipostase cu mai multă insistenţă decât le—ar fi convenit, ĩn fond, campionilor adevăraţi ai Niceei, Papilor Romei şi Sfântului Atanasie. N—ar fi de mirare ca—nu spun că ĩn credinţa lor—ĩnsă ĩn teologia lor să se fi păstrat vreun ataşament la concepţii anterioare. Au acceptat simbolul de la Niceea, ĩnsă l—au explicat cu filozofia lui Origen şi a lui Eusebiu al Cezareii.
Sfântul Augustin este scutit de aceste influenţe. (...) Origen nu apasă asupra gândirii lui; dacă, cu mult timp ĩnaintea sa, se raţionase—sau se raţionase prost, ĩn Apus, asupra Treimii, el nu sinchiseşte.

DISPROPORŢIA ÎNTRE EVLAVIE ŞI REZULTATE

DISPROPORŢIA ÎNTRE EVLAVIE ŞI REZULTATE



Mai ales ĩn viaţa religioasă e aşa de uşor ca ordinea gândită să dispară, iar mijlocul să devină scop, să se piardă din vedere tocmai scopul, idealul de atins, ţelul real. De aceea, cred eu, survine ceea ce e perceput ca disproproţie ĩntre amploarea mijloacelor (--de forma evlaviei conştiincioase--) faţă de puţinătatea rezultatelor, ĩn condiţiile ĩn care nu se poate vorbi despre ipocrizie, despre ‘nesinceritatea faţă de alţii’—ci de neautotransparenţă. Pe de o parte abundă mijloacele—pe de alta, lipsesc mijloacele.
Oamenii, psihologic sinceri, caută ca, prin mijloace religioase, să—şi redreseze viaţa—iar rezultatele lipsesc. Sau sunt, oricum, aparent disproporţionate faţă de buna voinţă investită. Ĩi vezi pe oameni mai mult evlavioşi decât amelioraţi; şi nu e vorba, ĩn aceste cazuri la care mă refer, despre ipocrizie, despre paradă.
Ce se ĩntâmplă? Rezultatele lipsesc. Oamenii sinceri vor practici. Latura deconcertantă rezultă din aceea că termenii contrastanţi sunt, pe de o parte, sinceritatea, buna voinţă investite, pe de alta—puţinătatea rezultatelor. Ceea ce e atins nu e pe măsura a ceea ce s—a ĩncercat. Care ar putea fi cauza?
Probabil că e vorba mai ales despre pierderea din vedere a ordinii raţionale a vieţii (religioase) .Mijloacele sunt cumva lăsate din mână, lăsate ‘să se folosească singure’.
Ce se poate concluziona? Probabil că direcţia este redresarea, pe cât posibil, a propriei vieţi religioase—ĩn direcţia, de dorit, a cristocentrismului paulinic, a participării la Missă, a simplităţii, a nespeculativului.

DESPRE INTERPRETAREA MIAFIZITĂ DATĂ DE ISTORICUL BISERICESC DUCHESNE CONTROVERSELOR CRISTOLOGICE PATRISTICE

DESPRE INTERPRETAREA MIAFIZITĂ DATĂ DE ISTORICUL BISERICESC DUCHESNE CONTROVERSELOR CRISTOLOGICE PATRISTICE


Studiind mult istoria bisericească a lui Duchesne, am constatat ĩn ce măsură vederile lui asupra dogmei cristologice contrastează cu acelea ale admiratorului său Tresmontant, care ĩi admira atât naraţiunile savante. Căci acolo unde Tresmontant este cu totul un om al Calcedonului, Duchesne, deşi suspectat, ĩn vremea lui, de modernism, se arată a fi un anticalcedonian şi un chirilian integrist. Dacă, pentru Tresmontant, protagonistul discuţiilor cristologice ale sc. V este Sf. Leon cel Mare, pentru Duchesne acest rol ĩl are Sf. Chiril. Pentru el, Calcedonul este aproape o compromitere a cristologiei autentice. Pentru Duchesne, marele teolog al cristologiei patristice este Sf. Chiril (--pe Sf. Leon nici nu—l menţionează decât ĩn treacăt--).
Duchesne nu pare deloc cucerit sau măcar convins de cristologia calcedoniană—ĩn care vede un compromis—ĩn vreme ce Tresmontant ĩşi făcuse din ea un stindard. Pentru Duchesne, adevărul ĩn cristologie este reprezentat de către opera Sf. Chiril luată ĩn totalitatea ei—inclusiv faimoasele anateme—ceea ce, de altfel, este şi poziţia polemistului Romanides.
Miafizitismul acesta integrist şi exclusivist este erezia sau măcar eroarea pioasă. Aşa se greşeşte din evlavie. Pe de altă parte, cristologia leonină—calcedoniană este ireductibilă la elementele nestorian—antiohiene care au precedat—o cronologic. Nu e acelaşi lucru, ‘spus un pic altfel’, deşi chiar ereziarhul Nestorie aşa crezuse, aşa i se părea, că ar fi fost tacit reabilitat sau ‘răzbunat’ de către Calcedon.
După Duchesne, egiptenii plasaseră politica ĩmprejurul teologiei, pe când decizia romană de la Calcedon a făcut politică ĩn chiar teologia Ĩntrupării.
Pentru Tresmontant, expresia ultimă a cristologiei ortodoxe este ĩnvăţătura calcedoniană (--continuată de scriitori ca Fer. Ioan Duns Scotus--), ĩn vreme ce pentru precursorul său Duchesne acelaşi loc de cinste le revine mai degrabă anatemelor Sf. Chiril—şi, ĩn orice caz, operei Sf. Chiril luată ĩn integralitatea ei, nu triată aşa ca să convină Calcedonului.
Pentru Duchesne, Sf. Chiril reprezintă adevărul—el, şi nu ceea ce s—a sortat, ulterior, din opera lui—şi el a fost trădat la Calcedon.
Ĩnsă e adevărat şi că Tresmontant ĩşi formulase deja reticenţele faţă de ĩnţelegerea dogmelor de care fusese capabil Duchesne; o şi spune, şi afirmă că acesta judeca cu oarecare superficialitate dogmele.

L. DUCHESNE DESPRE GEOGRAFIA TIMPURIE A LOCURILOR SFINTE (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)

L. DUCHESNE DESPRE GEOGRAFIA TIMPURIE A LOCURILOR SFINTE (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)


Printre manifestările favorii imperiale, una dintre cele mai strălucitoare este glorificarea oficială a locurilor sfinte ale Evangheliei şi Vechiului Testament.
De multă vreme curiozitatea evlavioasă se ĩndreptase către locurile menţionate ĩn Sf. Scripturi. Revoluţiile, războaiele, vicisitudinile de orice fel nu reuşiseră să şteargă amintirea templului lui Izrael; ĩn pofida tuturor transformărilor Ierusalimului, creştinii ştiau ĩncă unde a fost răstignit Iisus şi pus ĩn mormânt. Biserica din Aelia, clădirea unde Narcis, Alexandru şi urmaşii lor episcopii ĩşi adunau fidelii, marca, se credea, locul casei unde Domnul celebrase Cina cea de pe urmă, unde se adunaseră ucenicii ĩn primele zile ale creştinismului. Alte tradiţii erau localizate ĩn jurul oraşului şi—n ĩntreaga Palestină. Ĩn sc. II episcopul Meliton venea din Asia ĩn ţara Evangheliei; mai târziu Alexandru de Capadocia şi succesorul său Firmilian fură atraşi deasemeni de către evlavia sfintelor locuri. Iuliu Africanul, care era din Aelia, arătă un extraordinar zel ĩn căutarea amintirilor biblice in Palestina şi ĩn alte locuri. La fel şi Origen; ĩntre alte monumente evanghelice el semnalează, la Betleem, grota Naşterii. La ĩndemnul prietenului său Paulin de Tyr, Eusebiu consacra o ĩntreagă serie de lucrări geografiei biblice: traducere ĩn greacă a numelor popoarelor din Biblia evreiască; descrierea Palestinei vechi, cu ĩmpărţirea ei ĩn triburi; planul Ierusalimului şi al Templului; explicarea toponimelor cuprinse ĩn Sf. Scriptură.
Apariţia unor asemenea lucrări dă mărturie despre interesul pe care—l suscitau locurile sfinte. Pelerinajele, ĩncepute fără ĩndoială ĩnaintea marii persecuţii, fură reluate imediat ce pacea s—a ĩntors.

L. DUCHESNE DESPRE FACŢIUNILE DIN ANTIOHIA LA MIJLOCUL SC. IV (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)

L. DUCHESNE DESPRE FACŢIUNILE DIN ANTIOHIA LA MIJLOCUL SC. IV (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)




Cu toate acestea, dacă turma Lui Hristos se mărea din ce ĩn ce, lăsa mult de dorit din punctul de vedere al unităţii şi al acordului. Fără a mai vorbi despre dizidenţele vechi, despre marcioniţi, novaţieni, paulianişti, certurile teologice ale vremii duseseră la apariţia a diverse coterii ecleziastice care nu puteau cu uşurinţă să fie făcute să convieţuiască. Masa, bineĩnţeles, se mulţumea cu un creştinism rudimentar, lăsa ĩnvăţătorii să se dueleze la adăpostul textelor şi sinoadele să refacă fără ĩncetare formulele simbolului; ea urmărea slujbele şi ĩmpărţirile pomenii fără a se nelinişti prea mult de apartenenţele marelui cler. Ĩn zilele alegerii de episcop i se spunea ce nume trebuie aclamat şi ea aclama cu ĩncredere. De la depunerea lui Eustaţiu, ea cooperase, ĩn aceste condiţii, la instalarea mai multor episcopi sugeraţi de către arieni. Acum ea se reunea sub cârja episcopului Leonţiu, personaj puţin simpatic Sfântului Atanasie, arian ĩn fond, sau cu tendinţe ariene. Avusese odinioară câteva aventuri; dar vârsta ĩl ajunsese şi se semnala, pe capul episcopului, printr—o coroană frumoasă de păr alb. Ĩn anumite momente ĩl vedeai ducându—şi mâna prin păr şi-l auzeai spunând:’—Când se va topi această zăpadă, va fi noroi la Antiohia.’ Cine să fi fost mai bine informat decât el asupra diviziunilor bisericii lui?
De multă vreme deja, unii făceau corp separat. Destituirea lui Eustaţiu, ĩn vremea lui Constantin, nu fusese acceptată de toată lumea; se formase un partid pentru a—l susţine şi a—l cere ĩnapoi. Eustaţiu murise ĩn surghiun; eustaţienii nu reveniseră ĩn corpul principal. Continuau să se ţină deoparte, sub conducerea unui preot numit Paulin. Ĩn acest grupuscul se ţinea cu putere la Sinodul de la Nicea, la HOMOOUSIOS, fără explicaţii şi nici completări; despre trei ipostase, formulă care circula din când ĩn când, nu se vorbea decât cu groază. Ĩn fond tendinţa acestei mici lumi semăna ĩndeajuns aceleia a lui Marcel al Ancyrei şi ceilalţi au arătat această ĩnrudire.
Alţii, care combinau cele trei ipostase cu consubstanţialitatea şi prevedeau astfel aranjamentele viitorului, aveau ca şefi doi laici foarte distinşi prin ştiinţa şi elocvenţa lor, Diodor şi Flavian. Şi ei ţineau la simbolul de la Nicea; ĩnsă, cum biserica oficială nu—i repudia ĩn mod expres, ei nu se considerau autorizaţi să se despartă de ea şi rămâneau ĩn comuniune cu succesorii lui Eustaţiu. Cu toate acestea, când auzeau anumiţi predicatori ĩncercând să producă ideile eretice ale lui Arie, nu—şi ascundeau nemulţumirea. De altfel, alături de slujbele bisericii mari, ei aveau altele pe care le celebrau ĩntre ei. Se adunau, ĩnafara reuniunilor oficiale (liturghie şi vigilie), ĩn cimitirele din mahala, alături de mormintele ucenicilor, şi petreceau mult timp cântând psalmi ĩn coruri alternate. Aceste cântări la care, mulţumită folosirii de refrene lesne de reţinut, toată lumea putea lua parte, aveau cel mai mare succes. Norodul Antiohiei se ĩnghesuia la aceste psalmodii noi. Leonţiu, neliniştit de această concurenţă, ĩi chemă la el pe Flavian şi Diodor şi ĩi determină să—şi transfere slujbele ĩn bisericile oraşului. Aceste oferte fură acceptate, ĩnsă episcopul trebui să facă, pe partea lui, câteva concesii.
[...]
Bietul Leonţiu era foarte ĩncurcat de aceste conflicte. Lucrând ĩn acord cu partidul său, căuta să nu—i exaspereze prea mult pe ceilalţi: guvernământul ţinea să nu se facă zgomot ĩn biserici. La slujbă, când sosea monentul să se recite doxologia, ortodocşii ziceau, ca azi:’—Slavă Tatălui, Fiului şi Sf. Spirit’; ceilalţi:’—Slavă Tatălui, prin Fiu, ĩn Sf. Spirit’. Episcopul, supravegheat din ambele părţi, ĩncepea prin a spune ‘Slavă Tatălui’ cu voce puternică şi inteligibilă; apoi tuşea sau ĩşi pierdea momentan vocea şi n—o regăsea decât pentru final:’—ĩn toţi vecii vecilor’. Această anecdotă este un simbol amuzant al situaţiei.
Ĩnsă zăpada urma să se topească şi noroiul să se arate. Episcopul Leonţiu muri către sfârşitul anului 357.

De aproximativ doi ani Biserica traversa o criză singulară. Ortodoxia, aşa cum o reprezenta Sinodul de la Nicea, domnea pretutindeni, ĩn sensul că niciun episcop nu ĩndrăznea să se mărturisească ostil acestei sfinte adunări; era abolită pretutindeni, ĩn sensul că niciun episcop ĩn funcţie n—ar fi ĩndrăznit să apere simbolul pe care ea—l promulgase. Tactica bătrânului Eusebiu de Nicomedia reuşise complet. Să arunci anatema asupra Sinodului! Cine s—ar fi gândit vreodată la asta? Amintirea lui Constatin ĩl apăra. De altfel, nu purta oare semnătura lui Eusebiu ĩnsuşi, pe aceea a omonimului său din Cezareea, a lui Teognis, Maris, Narcis, Patrofil, a altora? Toţi oamenii mari ai partidului arian figurau ĩn numărul celor 318 Părinţi. Ĩnsă arianismul, ĩndepărtat de la intrarea principală, se putea ĩntoarce pe uşa din dos, sub veşmântul tăcerii prudente. Fu adoptată această tactică. Astfel de disimulări sunt ale tuturor vremurilor şi ale tuturor partidelor.
Prudenţa, cu toate acestea, e o virtute practicată cu plăcere ĩn timpul luptei şi de care există obiceiul de a se dezice odată obţinut succesul. Când nu mai există consubstanţialişti decât ĩn locurile de surghiun, va ĩncepe să se simtă mai puţin nevoia de a rămâne uniţi. Până aici luptele se duseseră mai mult pentru dreptul canonic, decât pentru teologie. Sinodul de la Nicea era mare lucru; ĩnsă Sinodul din Tyr era şi el ceva. Cu Arie şi cu părtaşii săi, condamnaţi la Nicea, se ĩntâmplase ceea ce doriseră Dumnezeu şi Ĩmpăratul Constatin. Oferiseră satisfacţii; le fuseseră acceptate, acest cont era reglat. Ĩnsă Sinodul din Tyr ĩl condamnase pe Atanasie şi, dacă acesta reuşise să fie reabilitat de către episcopii Egiptului, persoane suspecte, şi de către apuseni, rău informaţi şi incompetenţi, răsăritenii nu relaxaseră niciodată rigoarea sentinţelor pe care i le dăduseră. Aşa era esenţialul poziţiei. Când Atanasie căuta să compromită episcopatul răsăritean (...), se arăta nu tocmai simbolul de la Nicea, ĩnsă un simbol de la Antiohia, mai vag, e adevărat, şi neconţinând termenul litigios de HOMOOUSIOS, ĩnsă ortodox ĩn sine şi care avea avantajul de a fi acceptabil pentru aproape toată lumea.
Mai era vorba şi despre comuniune. La Sardica se excomunicaseră reciproc. Ĩnsă de cincisprezece ani o parte dintre persoanele condamnate nominal muriseră. Iuliu din Roma era mort; la fel şi Teodor al Heracleei, Maximin de Trèves, fără ĩndoială câţiva alţii; episcopul Antiohiei, Ştefan, fusese depus; apusenii ĩl repudiau pe Fotin. De altfel, la Sinoadele din Arles (353) şi Milano (355), cele două episcopate fraternizaseră. Rezistenţele cedau una după alta. Eremius al Tesalonicului semnase formula răsăriteană; Fortunaţian al Acvileii deasemeni, ĩn pofida ĩncrederii pe care i—o inspira Papei Liberiu. Ba chiar ĩi dăduse acestuia sfaturi de acomodare. Aceste sfaturi au adus rod. Odată la Bereea, ĩn fundul Traciei, bunul Papă ajunse să se simtă foarte departe de Roma, de poporul lui, de senatorii care—l iubeau, de matroanele la care era primit cu atâta respect, de bisericile lui unde rostea discursuri mişcătoare. (...) După doi ani rezistenţa lui fu ĩnvinsă. Nu abandonă Sinodul de la Niceea. Poate că a semnat o formulă; ĩnsă, ĩn momentul ĩn care ne aflăm, formulele pe care răsăritenii le prezentau vesticilor nu avea nimic contrar credinţei; nu li se putea reproşa decât că nu erau suficient de precise. Ceea ce pare mai grav este faptul că a repudiat comuniunea cu Atanasie şi s—a raliat aceleia a răsăritenilor, grup foarte nuanţat, trebuie s—o recunoaştem (...).



(L. DUCHESNE, HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)

MELETIE LA ANTIOHIA. SCHISMA DIN ANTIOHIA, MELETIE ŞI PAULIN

MELETIE LA ANTIOHIA. SCHISMA DIN ANTIOHIA, MELETIE ŞI PAULIN


La Antiohia scaunul era vacant; trebui ales un nou episcop. Alegerea căzu asupra lui Meletie, episcop disponibil. Meletie era din Melitene, ĩn Armenia mică. Un Sinod adunat ĩn acest oraş, la 358, ĩl depusese din episcopat pe episcopul Sebastei, Eustaţiu, personaj foarte respectat pentru ardoarea pusă ĩn propagarea vieţii ascetice şi a instituţiilor monahale. Ĩn tinereţea lui le studiase ĩn Egipt. Se spunea că—l frecventase pe Arie şi se ĩmbibase de ĩnvăţătura lui. Cum va fi fost, e cert că ĩn momentul ĩn care sentinţa sinodului din Melitene l—a lovit ĩn situaţia lui episcopală, Eustaţiu, ca şi Vasile din Ancyra, profesa ĩnvăţături foarte apropiate de ortodoxia niceeană. Meletie, pe atunci membru al clerului din Melitene, acceptă să—l ĩnlocuiască. Era un om foarte stimat pentru evlavia lui, blândeţea lui afabilă şi justeţea spiritului. Ĩnsă şi Eustaţiu era foarte popular; populaţia din Sebasta nu acceptă succesorul ce se pretindea a—i fi dat; Meletie trebui să se retragă; se stabili la Bereea ĩn Siria (Alep). Anul următor (359), Eustaţiu luă parte la SINODUL DIN SELEUCIA, ĩn rândurile majorităţii HOMOIOUSIENE; Meletie, fie la sinod, fie după, semnă formula acaciană. Era aşadar—ĩn momentul când (iarna 360—361) i se ĩncredinţqa tronul Antiohiei—omul sinodului de la Rimini—Constantinopole, la fel ca şi Acaciu de Cezareea şi Gheorghe al Alexandriei, care asistară la ĩntronizarea lui. Rosti o cuvântare foarte abilă, ĩn care, rămânând ĩn formulele oficiale, nevorbind nici de esenţă nici de ipostas, lăsa să se vadă că ĩn fond nu era departe de—a gândi ca niceenii. Aceştia străluceau de bucurie. Arienii pricepură; după o lună deja găsiseră mijlocul de a scăpa de noul episcop. Fără a i se face un proces doctrinar, l—au uzurpat ĩn baza anumitor acte ale administraţiei lui, ĩn special asupra reintegrării de clerici izgoniţi de către predecesorii lui. Ĩn locul lui ĩl puseră pe Euzoius, vechiul tovarăş al lui Arie, destituit din diaconat, cu patruzeci de ani ĩnainte, de către Alexandru al Alexandriei.
Ĩmpăratul Constant revenise la Antiohia şi prezida la aceste schimbări.
(...)
Situaţia se clarifică ĩn 362, când Iulian, devenit Ĩmpărat unic, abandonă clerul oficial şi chemă ĩnapoi surghiuniţii. Atanasie reveni la Alexandria, Meletie la Antiohia.
(...)
Lui Teodot ĩi urmă curând (spre 335) pe tronul Laodiceei un preot Gheorghe, alexandrin şi el, depus odinioară de către episcopul Alexandru, care venise să facă ĩn Siria carieră. Teodot fusese unul dintre primii apărători ai lui Arie. Gheorghe era sau deveni mai moderat ĩn opiniile lui teologice; ĩn 358 ĩl găsim printre adversarii lui Eudoxiu şi ai partidului anomeean. Ĩnsă era un duşman ĩnverşunat al lui Atanasie. La sinodul din Sardica figură pe lista episcopilor depuşi de către apuseni. Când, trei ani mai târziu, Atanasie, rechemat la Alexandria ĩn pofida sentinţelor lui Gheorghe şi ale prietenilor lui, se opri la Laodiceea, nu schimbară deloc politeţuri. (...)
Astfel personalul reunit sau reprezentat ĩn 362 ĩn jurul lui Atanasie era exclusiv compus din niceeni puri, care nu slăbiseră niciodată şi care, din această cauză, avuseseră mai mult sau mai puţin de suferit sub Ĩmpăratul Constant. Simţeau bine că ei şi cei asemenea lor nu formau, ĩn Imperiu, decât o minoritate foarte slabă, ĩnsă că, revenind libertatea religioasă, mulţi, care nu vădiseră aceeaşi constanţă, vroiau să li se alăture şi să reia tradiţia veche. Ĩn ce condiţii trebuiau să—i primească? Se punea o chestiune de practică şi oportunitate ĩntrutotul analogă celei ridicate, după persecuţii, pocăinţa apostaţilor. Deja, ĩn Apus, Ilarie nu văzuse niciun inconvenient ĩn a se amesteca celor care greşiseră la Rimini, odată ce şi—au dezavuat slăbiciunea. O soluţie asemănătoare fu adoptată de Atanasie, Eusebiu şi ceilalţi.
(...)
Ĩn Siria, ĩn Asia Mică, ĩn Tracia, lucrurile erau diferite. Aproape toţi episcopii se războiseră cu Atanasie şi susţinuseră formule mai mult sau mai puţin eterodoxe, ĩn conflict unii cu alţii, ĩnsă de acord cel puţin să treacă sub tăcere formulele esenţiale de la Niceea. Faptul că nu mai era Constant ca să impună simbolul de la Rimini—Constantinopol nu antrena, ĩn aceste ţări, ĩntoarcerea la ortodoxia pură. Se revenea nu la situaţia de la 325, ci la aceea de la 359.
Ĩn această lume răsăriteană situaţia cea mai interesantă era aceea a bisericii Antiohiei, atât din cauza importanţei oraşului cât şi pentru complexitatea situaţiei.
Existase la Antiohia un grup de anomeeni, refractari faţă de sinodul de la Rimini ca şi faţă de sinodul de la Niceea, partizani ireductibili ai lui Aetiu. Principalii fuseseră surghiuniţi; ceilalţi nu aveau, sub Constant, dreptul de—a se ĩntruni. După ei, pe scara doctrinală, venea biserica oficială, ataşată mărturisirii de la Rimini—Constantinopol şi prezidată de bătrânul Euzoius, arian de la ĩntâia oră, care se dezisese sub Constatin şi nu ĩncetase de atunci să figureze ĩn rândurile oportuniste. Aceştia, la ridicarea lui Iulian, deţineau biserica cea mare, catedrala din Antiohia. Apoi veneau ortodocşii, multă vreme resemnaţi, care, până la Leonţiu inclusiv, urmaseră pe episcopii agreabili curţii şi partidului arianizant, fără ĩnsă a abandona nimic din corectitudinea lor doctrinară. Raliaţi mai ĩntâi de către Flavian şi Diodor, primiseră cu entuziasm alegerea lui Meletie şi ĩi rămăseseră credincioşi, cu toate că surghiunul ĩl ĩndepărtase de ei. Nu se mai alăturau, ca odinioară, adunărilor bisericii oficiale; formau corp separat şi se reuneau ĩn cea mai veche biserică a Antiohiei, Apostolica, Vechea, Paleea, cum se zicea, căreia frumoasa bazilică constantiniană ĩi luase rangul de catedrală. Ĩn fine, exista grupul lui Paulin, despărţit de biserica oficială de mult mai multă vreme decât precedenta, de la depunerea lui Eustaţiu (către 330). Ĩntre aceste două varietăţi de ortodocşi existau câteva nuanţe de formule: primii ţineau la trei ipostase, celorlalţi nu le plăcea acest limbaj. Ĩn fond erau de acord. Nu erau despărţiţi decât fiindcă fuseseră, fiindcă circumstanţele ĩi duseseră să trăiască despărţiţi unii de ceilalţi vreme de treizeci de ani. Cu un pic de tact şi condescendenţă s—ar fi reuşit fără ĩndoială să fie făcuţi să se ĩmpace ĩntr—adevăr. Aceasta ar fi fost cu atât mai uşor dat fiind că numai un grup din cele două era ĩnzestrat cu un episcop.
Sinodul lui Atanasie se preocupă mult de această situaţie. Singurul dintre documentele sale care ne—a parvenit este o scrisoare relativă la disensiunile din Antiohia.
Ea e adresată de formă episcopilor niceeni care se aflau la Antiohia sau care urmau să meargă acolo, Eusebiu, Lucifer, Asteriu, Cymaţiu, Anatol, ĩn realitate lui Paulin şi comunităţii lui. Sinodul indică sub ce condiţii dizidenţii de la Paleea (meletienii) şi arienii ĩnşişi vor putea fi primiţi. Vor trebui să primească simbolul de la Niceea şi să—i osândească pe cei care spun că Sfântul Spirit este o creatură, o fiinţă despărţită de esenţa Lui Hristos [ek tes ousias tou Hristou]. Asta—i tot. Mandatarii sinodului trebuiau să primească pe oricine va accepta acest program şi să—i adauge grupului lui Paulin. Acesta nu va trebui să pretindă nimic ĩn plus; mai ales nu se va vorbi despre un pretins simbol de la Sardica, unde este afirmată unitatea de ipostas. Acest simbol ĩi fu prezentat sinodului, e adevărat, ĩnsă a fost respins pentru a nu—i face concurenţă celui de la Niceea, singurul care ar trebui recunoscut. Ĩn rest Atanasie şi ai săi sunt asiguraţi că cei care vorbesc despre trei ipostase sunt de acord cu aceia care nu vor decât unul, unii aplicând termenul de ipostas persoanelor, ceilalţi esenţei dumnezeieşti.
O altă ceartă ĩncepea să despartă spiritele, la Antiohia şi ĩn alte locuri. Era preludiul controverselor faimoase din sc. V despre Ĩntruparea Fiului Lui Dumnezeu. Unii nu păreau să admită decât o unire morală ĩntre Hristosul istoric şi Cuvântul dumnezeiesc, ceilalţi spuneau că Verbul funcţionase, ĩn Hristos, ca suflet raţional (nous). Sinodul ascultă reprezentanţi ai fiecărei păreri. Constată că toată lumea era de acord asupra a două puncte: mai ĩntâi că Ĩntruparea este cu totul altceva decât sălăşluirea Cuvântului ĩn sufletul proorocilor, ĩn al doilea rând că Mântuitorul a avut un trup ĩnsufleţit, ĩnzestrat cu simţire şi ĩnţelegere. Ĩn aceste condiţii nu era loc de despărţire. Toate aceste chestiuni, de altfel, trebuiau lăsate deoparte pentru pentru a se ţine de credinţa de la Niceea şi a restabili astfel unitatea bisericească.
Programul doctrinar era simplu, planul de unire părea destul de firesc. Existau ĩn Siria nicceni credincioşi; ei trebuiau să constituie centrul de raliere. Răul este că aceşti niceeni erau puţin numeroşi şi că erau reprezentaţi mai ales de către cele două biserici mici din Antiohia şi Laodiceea, considerate până atunci drept schismatice de către episcopatul ţării şi de către ansamblul credincioşilor. Ĩn loc să li se adreseze direct lui Meletie şi Pelagiu şi să negocieze cu ei o reunire colectivă, se va căuta deturnarea de la ei a credincioşilor lor, pentru a—i ralia ĩn jurul lui Paulin şi Apolinarie. Greşeală fatală, ale cărei consecinţe se făcură simţite vreme de mai mult de—o jumătate de veac la Antiohia, şi ĩncă mai mult timp ĩn ansamblul Bisericii.
Poate că Eusebiu şi Asteriu ar fi ajuns, la faţa locului, să—şi dea seama de această situaţie şi ar fi remediat—o. Ĩnsă când au ajuns la Antiohia au găsit—o foarte agravată. Lucifer, fără să aştepte hotărârile Alexandriei, se ĩnţelesese cu Paulin şi—l consacrase episcop al Antiohiei. De acum ĩnainte nu mai exista modalitate de ĩnţelegere cu Meletie, fie recunoscându—l ca singur episcop, fie convingându—l să renunţe la episcopatul Antiohiei pentru a purcede ĩmpreună la o alegere nouă. Foarte supărat, Eusebiu nu consideră cu toate acestea necesar să condamne ceea ce făcuse Lucifer. Nu—l recunoscu nici pe Paulin, nici pe Meletie şi se ĩntoarse ĩn Italia, promulgând pe drum dispoziţiile milostive ale sinodului din Alexandria cu privire la greşiţii de la Rimini. Cât despre Lucifer, furios de blamul indirect care reieşea pentru el din atitudinea lui Eusebiu, ĩncurcat de adeziunea dată de către diaconii lui sinodului lui Atanasie, se ĩntoarse şi el, cantonat ĩn intransigenţa lui, şi nemaivrând să comunice cu nimeni. După el, acceptând pocăinţa celor care greşiseră, mărturisitorii ei ĩnşişi se făcuseră părtaşi la decăderea lor. Câţiva exaltaţi, ĩn număr foarte mic, adoptară aceeaşi atitudine.
(...)
Iovian se grăbi să—l cheme din surghiun [pe Sfântul Atanasie], printr—un decret foarte flatant, al cărui text s—a păstrat; ĩi făcu primirea cea mai mare. Către aceeaşi perioadă un anumit număr de episcopi din Siria şi din Asia Mică, cu Meletie şi Acaciu al Cezareii ĩn fruntea lor, se reuneau la Antiohia pentru a se pune de acord asupra situaţiei. Ĩn sfârşit, Vasile al Ancyrei şi părtaşii săi trimiseră o petiţie. Noul Ĩmpărat, la acest ĩnceput al unei domnii care se deschidea aşa de trist, se vedea, copleşit de necazuri, asaltat de către teologie. Nu a avut ideea de a reuni ĩn ansamblu toată această lume episcopală. Atanasie ĩi trimise un memoriu ĩn care recomanda simbolul de la Niceea cu excluderea oricărui altuia, cu o mică adăugare despre Sfântul Spirit.

Amado a ieşit din partidul comunist ĩn ’56, la 44 de ani, după ce ieşise din viaţa politică activă ĩn ’55. Os Subterrâneos da Liberdade apăruse la 42 de ani. Ar putea fi ultima lui carte ĩn calitate de comunist militant. Are un titlul destul de sartrian.
Sartre ĩl citea şi ĩi admira literatura. După ieşirea din politică, sudamericanul va trece la cărţi despre femei, farmecele Bahiei şi sexualitate.
۞
A identifica ceea ce e teribilism la Waugh, Claudel, Paleologu.
Tentaţia de a exagera, epata, poza.
۞
Iau eu ĩn serios continuitatea de ĩnvăţătură a Bisericii? O postulez, sau o constat? E numai un postulat, sau o axiomă—ori este o constatare?
۞
Ambivalenţa. Discreţia, realismul, relaxarea, umorul, stratul realului.
Ĩi poate conduce pe oameni numai cine nu—i respectă.
۞
Claudel, creatorul unei originale şi ample gândiri creştine, tratat cu condescendenţă şi suficienţă de către teologii de catedră.
۞
A deprecia cunoaşterea, a o desconsidera, a o reduce la cârpăceală şi apriorisme.
۞
Adevărata mistică—aceea a teozei—e explicată şi făcută cu putinţă nu de către anatemele chiriliene, ci de către teologia Calcedonului.
Ceea ce exclude unul din termenii de unit face cu neputinţă divinizarea.
۞
Dacă ar fi de ales ĩntre demitologizare şi legende, aş alege legendele, folclorul religios. Ştiinţific e la fel de inexact, teologic e mult mai respectabil.
Nu e de ales ĩntre legendă şi ştiinţă, ci ĩntre legendă şi falsa legendă.
۞
Cu vestirea, cu kerygma, cu FAPTELE ..., ĩncepe o istorie de confuzii, de dibuiri, de paşi greşiţi.
۞
Cinste, amabilitate, veselie, milostenie, ospitalitate. [Pg. 47.]
۞
Ĩnspre muntele Schimbării la Faţă.
O ĩnţelegere particulară a acestei sărbători. Interpretări patristice.
۞
Dacă ĩntâii creştini erau relativ puţini, asta nu ĩnseamnă că erau şi uniţi. Dimpotrivă, erau ĩnvrăjbiţi, certaţi.
۞
Nu văd la schismatici o definire elegantă a primatului roman primitiv, aşa cum ar putea să arate ĩn interpretarea lor.
Dimensiunea mistică a primatului roman, necesitatea.
۞
Epignosisul Sf. Pavel.
۞
Cei la care ecumenismul e o atitudine spirituală, religioasă (Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Maxim, Nichifor Vlemide).
۞
Condamnând inflaţia doctrinară preconciliară, oamenii Vaticanului II au procedat tocmai la o astfel de exagerare şi la o inflaţie de sloganuri, etc..
۞
Formidabilul stil al cristologiei de la ‘Coloseni I’, 15 ..., şi recomandările de la ‘Coloseni II’ (‘ĩnjosirea duhului şi severitatea faţă de trup’, ca urmărire a ‘satisfacţiei trupului’—impulsurile autolezante—intuirea resortului autolezării).
Cuvintele lui poate le au; viaţa lui, viaţa lui ĩn Spirit n—o au, aceasta le lipseşte.
N—au viaţa lui, vioiciunea lui, marca Spiritului.
Vigoarea şi simplitatea cristocentrismului paulinic, directeţea.
۞
Tratate ca oracole, interpretate arbitrar, unilateral.
۞
Filozofie nepedantă, netehnică, ĩnsă filozofie, veritabilă filozofie.
۞
Omiliile medicului rus. Iisus. Deocamdată. Falsă penurie.
۞
Astăzi Cerinţiu e respectat profesor de teologie, membru al Academiilor de resort.
۞
Paremiologia, plămadă. Muieş.
Waelhens, Dondeyne. Macquarrie, Malevez, Brisbois, Bouillard, dominicanul Ernst,
۞
Teologi ca Atanasie cel Mare, Vasile, Maxim, Ioan Damaschin—ĩn acelaşi sens teologi.
۞
E când subtil, când de bun simţ.
۞
Important e ceea ce se face—nu ceea ce e ĩn teorie.
۞
Generozitatea—poate strategică, poate arogantă—a celui mai puternic.
۞
Oră—ed. ě—KR, YC.
۞
Ĩn vreme ce el complota cu comuniştii, uniaţii pe care—i dispreţuia prosteşte mureau ĩn mâinile bolşevicilor.
۞
Devine un defect disjungerea simbolului de realitate.
۞
De fapt—3 x ’93; ’94. Impresii de iubire. ’93—TV, SHOGUN; oră; vârf, răsucirea.
۞
Inteligent şi râvnic—ĩnsă cârpaci şi ignorant istoriceşte.
۞
Născutul e de preferat creatului. Hristos e de preferat creaţiei. Dumnezeu a oferit ĩntâi lumea, care e ceva creat; apoi pe Fiul Lui, care e Cineva născut din El Ĩnsuşi, din Dumnezeu.
Născutul e mai ĩnalt decât creatul. Acest născut e oferit de către Dumnezeu.
Ĩn Iisus, omul are nu creatul, ci Născutul (din Dumnezeu).
Fiul născut din adâncurile Lui Dumnezeu.
۞
Exagerarea, amabilitatea forţată, preferarea musafirilor, preferinţa exagerată manifestată faţă de oaspeţi e la fel de penibilă şi de stridentă ĩn ecumenism ca şi ĩn viaţa de familie—ruşinarea cu ai săi, semnul sigur al ghiorlăniei.
۞
Ĩncepusem ziua citind sau revăzând nişte eseuri ale monahului ungur.
۞
Teribilisme. Prea adesea teribilismul merge mână—n mână cu inteligenţa vie (Jaki, Claudel, Waugh, criticul Wood ...). Inteligenţă, ingeniozitate necontrolate. Inteligenţa mai calcă—n străchini, mai derapează.
۞
Un aristotelician tomist printre lutherani.
۞
Inocenţiu al III—lea despre simbolismul cosmic al veşmintelor preoţeşti veterotestamentare. Condren si ‘ideea sacerdoţiului’.
۞
Petau, ‘kat’ energeian’ şi ‘kat’ ousian’.
Petau, Schrader, Patrizi, Beelen, Scholz, Passaglia, Denzinger, Waffelaert.
Relevat ca teolog de o ameţitoare altitudine.
۞
Zeflemist excedant vs. tomist aristotelician.

UN CREZ CINEFIL

UN CREZ CINEFIL



Există pentru fiecare cinefil câteva filme care pot să fie mereu văzute cu apetit viu, THE POPE OF GREENWICH VILLAGE, THE WRESTLER, HABLE CON ELLA şi QUICKSAND, câteva filme de Ozu, Mizoguchi, Bergman, Welles, Ivory, Antonioni, Reed, Ray, Visconti, Brass, Fellini, Renoir, Bertolucci, câteva filme italiene de gen ....
La fel—BLADE RUNNER, câteva filme de pe lista de polaruri a lui Muller.

Ludovic cel Sfânt, Carol cel Mare, Ştefan. Prinţul austriac. Ca Adrian—Constantin, Iustinian, Teodosie.
Bagatelizarea secularistă a sfinţeniei monarhice. E prea prosteşte luată ĩn râs, de către cei pentru care felurite chipuri ambigue sunt foarte stimabile.
Ĩncredinţaţi de sfinţenia unor Ĩmpăraţi păgâni stoici—cărora, ĩn numele ‘necesităţilor guvernării’, li se trece cu vederea cam orice.
۞
Acei zori din ’93, acei febrili zori din ’93, când apoi am rămas visând.
Similar—peste 30. Viitor ....
۞
Pozitiv—urbanitatea; mintea; cărţi. A ierarhiza.
۞
Inspirat vs. clisos.

CEVA NOTE DESPRE ISTORIA BISERICEASCĂ ŞI ALTE REFLECŢII ALE UNUI INTELECTUAL RĂSĂRITEAN

CEVA NOTE DESPRE ISTORIA BISERICEASCĂ ŞI ALTE REFLECŢII ALE UNUI INTELECTUAL RĂSĂRITEAN

O spiritualitate a frumuseţii; ceea ce e ceva mai mult decât ar fi putut fi o ... doctrină. Frumuseţea poate presupune, la nivel de autori, de civilizaţii uneori, o spiritualitate. Vai de ... ‚doctrina frumuseţii’, ca teorie pedantă, fără experienţa ei directă.
۞
‘some thoughts from Advent reading. (The Conjure Man Dies, a Harlem mystery from the 1930s, books by and about Kandinsky, Gift and the new Laura by Nabokov, and Appearance and Reality by F. H. Bradley)
[…] I recall my mother saying that reading Proust, which she remembered rather than returned to, one felt a pure delight like that of a purring cat, for the use of language’ (Ep. Sigrist)
۞
Hegel, Dumitriu. Dick. Verne.
۞
Prenumele istoricului bisericesc. Iniţiala. Ed..
۞
A discuta o idee, o vedere, ceva stimulant.
Autentica creativitate.
۞
Locul lui Simmel ĩn metafizică şi ĩn filozofia artei. Era deajuns să abordeze un domeniu.
۞
Locul şi efectul schismei din Antiohia.
۞
Despre Sf. Constantin; geografii Bibliei; schisma Antiohiei.
۞
Iisus, teologul teologilor, Părintele Părinţilor, Cel care i—a ĩntemeiat pe ĩntemeietori, Cel care le—a fost Ĩmpărat Ĩmpăraţilor creştini.
Cel mai mare decât teologii, Cel superior Părinţilor.
۞
Faptele istoriei semiarianismului clasic, interesante ĩn sine, sunt semnificative şi pentru Biserica postconciliară.
۞
Forma literară plenară—la PC, PTC, CT—aprecierea—HB—excelenţa stilului—chiar neservită de conţinut.
۞
Perşii sunt nestorienii şi haldeii din Kurdistan şi Mesopotamia.
Constantinopolul—Tracia şi Asia Mică.
Antiohia—Siria, Cilicia, Mesopotamia.
Trei biserici naţionale—Persia, Armenia, Etiopia.
۞
Catolicii chiar au luat ĩn serios ‚conciliarismul’ schismaticilor, nevăzând că aceasta era numai o unealtă antipapistă, nu un crez ferm.
Schismaticii pornesc de la antipapism, nu de la un pretins ‚conciliarism’.
۞
Fazele adopţionismului—Hermas, Paul de Samosata, Diodor de Tars, Teodor de Mopsuestia, Ibas al Edessei.
۞
Papii, patroni ai unei mănăstiri constantinopolitane ‚nestoriene’.
۞
Aceste boturi ĩncleştate ale ghiorlanilor, vorbirea lor chinuită.
۞
Ce rămâne dincolo de vorbele mari, de zorzoane, de poze.
۞
Formalismul lor şi pedanteria nu ĩnseamnă (nici ele) viaţă. Claudel şi Simmel aşa credeau.
۞
Ultimii mari polemişti apuseni n—au avut adversari schismatici pe măsură; scriau acum un veac, răspunzând unor ĩnsăilări ranchiunoase.
Aveau răspunsuri ca pentru Patr. Antim, sau ca pentru nu ştiu care protopop rus ĩntâlnit la faţa locului—nu pentru marii palamişti ai sc. XX, pentru aceştia nu erau prezentaţi. Cu privire la o parte din obiecţiile schismatice, aveau mai mult gesturi decât răspunsuri teologice.
۞
Răsăritean, nu schismatic. Falsă implicaţie.
۞
Episcopul citea un policier, două cărţi de artă, două romane de Nabokov şi o carte de filozofie.
۞
Propunerea reală a lui Băsescu către electorat este—o oligarhie mai redusă numeric şi mai controlată. Fireşte, el nu poate face această ofertă ĩn termeni expliciţi. Ĩnsă aceasta e esenţa propunerii lui—mai puţini mafioţi, şi mai controlaţi.
۞
Logica existenţei, susţinerea ei, chiar şi ca rezonabilitate, pe acest palier modest al rezonabilităţii necesare.
O vreme crezusem că eu deţin regulile intelectualităţii; nu le deţin. M—a dezamăgit nu atât propria cârpăceală ĩn viaţă—cât aceea din intelectualitate.
۞
Scopul meu ĩn filozofie/ teologie/ patrologie/ gândire e nu cultivarea, ci creaţia.
۞
Discută Zenul după ceea ce a văzut ĩntr—un film nemţesc.
۞
Mai degrabă Gracq decât Lovinescu.
Există trei nivele—scrisul despre romane, ca Penvins, şi despre mari cărţi—ca evreica, sau despre lecturi—ca Episcopul ; apoi, 1/ l., tarabe; şi 4/ an, studii, subiecte.
Scrisul transcrie tonusul existenţei.
Visul pe care nu l—am atins.
۞
Boacăna cruciată.
۞
Revelaţia personală a iubirii lui Simmel pentru metafizica lui Schopenhauer—iată filozofia pe care o iubea, iată filozofia desemnabilă drept aceea iubită de Simmel.
Iată vlaga minţii lui.
Am priceput, existenţial, intim, ‚ĩn vintre’, că evreul iubea metafizica lui Schopenhauer. Asta m—a ĩncurajat.
۞
Despre cărţile sapienţiale.
Filozofia şi teologia.
Cuvinte vs. fapte.
۞
Citesc scurtele cronici literare ale unui francez numit Penvins, autor anost din punct de vedere literar, ĩnsă independent şi care gândeşte cu capul propriu.
Ĩn cronica la ‚Jan Karski’, Penvins se referă şi la Céline (--ĩn legătură cu ‚strategiile de comunicare’--).
۞
Aleg să mă fac de râs pe la examene.
Citise subiectele unui aparat ĩn joia cu nemţoaica (--penultima săpt. a lui oct.--). Putea să fi fost aşa.
۞
Lecturi—6—10. 11—2.
۞
‚Ĩn aer’.
۞
A—i descrie grecului ‚meu’ lista de cărţi sapienţiale religioase creştine.
۞
Nu mai sunt ‚acte’, ci simptome, epifenomene.
۞
Am concluzionat ĩncepând lectura lui Hegel.
Haosul.
Cârpăceala.
۞
Există legităţi, există determinări.
۞
A explora omilii şi scrisori patristice, scrierile mai scurte.
۞
A lista.
۞
Cârpăceala.
۞
JG. Loara.
۞
Cârpăceala.
۞
Dumnezeu nu ĩncuviinţează acest haos. Deasemeni, El cere conlucrare.
Ca laic, şi ca om cu picioarele pe pământ, cu capul pe umeri, scottian. Biografii lui Scott şi Johnson. Lang.
Scoţienii.
Ca ‚scoţian’.
۞
Cârpăceala.
۞
Cele opt vols. ale ed.—un v. de scrieri personale, două vols. de scrieri dogmatice şi tratate doctrinare, două vols. de scrieri polemice şi trei vols. de scrieri exegetice.
۞
A afirma natura şi atributele ei, naturalul. Interacţia. A ĩncepe de la natură.
۞
Vederea erorii. Două alte viziuni—cadavrul—şi ceea ce oricum nu mai e când citi.
۞
Ceea ce pare prea simplu, elementar, banal, ordinar, anost. Păguboasa trufie.
۞
2—6—4 ½ ore—fumat, cafele, TV.
۞
A nu vrea să văd, unde mă aflu.
۞
Proză critică ĩn care inteligenţa să surâdă.
۞
Numai raportul e greşit. Referinţele trebuie subordonate creaţiei, nu invers. Creaţia trece ĩnainte, gândirea independentă.
Ceea ce e (numai) menţionat.
Interpretările civilizaţiilor asiatice.
۞
Aşa cum BW explică locuri din Hume, din filozofia ştiinţei, din teoriile cogniţiei, din Berkeley şi ĩn general din filozofii anglofoni.
۞
BW, Penvins, Stahl, ‚Morgan’, Ep., evreica.
۞
Ospitalitatea. Romane—Părinţii—şi a discuta subiecte din marii autori. Anticii.
Ceea ce nici nu merită făcut dacă nu e făcut bine.
۞
Ieri, tel. despre ĩndemnul episcopilor. Oră.
۞
Ecumenişti cu viaţă creştină reală, cultivaţi, inteligenţi şi cu gândirea nenăclăită—Episcopul Sigrist, Gilbert—că se poate şi aşa.
۞
Cei care tentează, ispitesc violenţa, cruzimea, brutalitatea, le sugerează.
۞
Cei mai mari rescriu.
۞
Penvins ĩl consideră pe Céline cel mai mare romancier al sc. trecut.
۞
Mogulii—prolicşi, nevorbiţi, histrioni, melodramatici, exageraţi şi pozeuri.
۞
Sadoveanu, Gracq, Waugh. Waugh—vârsta. Aprecieri. Neculce.
Ca Neculce la Sadoveanu.
۞
Cârpăceală.
۞
Dubla surclasare.
۞
Barth la Pius XII, Balthasar şi Küng. Impresia pe care o făcuse.
Pentru cei de la jumătatea veacului, Barth era teologul PRIN EXCELENŢĂ, efigia marelui teolog .El reprezenta marele creator teologic, inclusiv pentru catolici, sau mai ales pentru ei (--comparativ, cred că schismaticii au fost mai reţinuţi--). Teilhard, Lubac şi Congar nu erau ĩncă prea bine văzuţi—ĩnsă Barth, da.
Teologic, Barth era marele contemporan. Catolicii progresişti se simţeau poate mai ĩn acord cu unii teologi schismatici—ĩnsă şi mai puţin impresionaţi de către ei.
۞
Ecumenismul sc. IV, ecumenismul patristic clasic amplu argumentat de către istoricul bisericesc Duchesne ĩn sintezele sale magistrale, mi se pare unul dintre cele mai instructive fenomene ale istoriei bisericeşti. Ĩn contrast cu prezentările caricaturale din tradiţia răsăriteană, atitudinea reală a Părinţilor sc. IV se caracterizase printr—o mare aptitudine de dialog, prin receptivitatea faţă de formule ‚de compromis’, realiste, pragmatice, prin necantonarea ĩn ortodoxia abstractă şi exterioară a formulelor, prin găsirea ortodoxiei ĩn duh şi nu ĩn forme, prin disponibilitatea de a ţine seama de elementele umane, de particularităţi.
Acest ecumenism patristic de sc. IV nu e nici o invenţie, nici un anacronism, nici o falsă soluţie. El e cel regăsibil la Filaret, la Sf. Luca, oameni cu deprinderea de a acorda pluralităţii locul ei şi necantonaţi ĩn integrisme abstracte şi răuvoitoare.
Părinţii sc. IV erau oameni pe care nevoia (politică mai ales) ĩi silea să caute să se pună de acord; nu ştiu cât era impuls natural, şi cât strategie politică, fapt este că ecumenismul există la ei.
Nevoile unităţii Bisericii ĩi determinau pe teologii sc. IV să lase deoparte intransigenţa abstractă. Fuseseră oameni ‚ai compromisului’, poate mai apropiaţi de ecumeniştii rezonabili de azi, decât de integrişti. Nu erau nişte oţărâţi. Ĩnţelegeau nevoile practicii. De la ei au cu toţii de ĩnvăţat. Nici ecumenismul, nici integrismul nu reprezentau un absolut pentru ei. Ĩnţelegeau că tratativele cu unii sunt indicate. Nici cu nimeni, nici cu toţi. Ştiau că dialogul e posibil cu unii; nu cu toţi. N—aveau utopia dialogului.
Prototipul este compromisul cu semiarienii; un altul este reticenţa atâtor Papi ulteriori sc. IV de a stigmatiza pe teologii protonestorieni sau de a accepta edictul lui Iustinian; Papii s—au confruntat ca factori ai păcii, ca promotori ai ĩnţelegerii.
Papii au fost când intransigenţi, când de o prudenţă admirabilă.
۞
Ca prezentare.
Ca prelegere.
Ca lucrări .... Ca la DB.
۞
Impresii de iubire din ‚93, din ‚94 (--pentru o blondă despre care ĩmi plăcea să cred că seamănă cu soţia lui Elvis—PBP), din ‚91.
Ĩnvăţ ceva, aflu ceva din ceea ce—mi place, iar reflecţia nu trebuie să distrugă ceea ce e natural. Ceea ce e remarcat ĩn mod natural nu e, prin asta, şi neraţional.
۞
Mi se pare că Evangheliile dezmint cu totul această epistemologie abstractă a integriştilor, premisele lor cognitive, excluderea de către ei a elementului uman singular. Expresiile sunt un vehicol; ele nu sunt ĩnţelegerea. Formulele nu sunt teologia.
۞
Episcopul—un om de ĩnţelegere, deschidere, imparţialitate şi dialog, de inteligenţă şi moderaţie, de afabilitate şi de receptivitate care nu e numai formală.
De ex., despre referinţele budiste la Eliot.
۞
Vechile impresii de iubire, de la 13—16 ani.
۞
A da mărturie de o credinţă/ cunoaştere, de o nădejde şi de o bucurie şi lumină (--v. şi alineatul mertonian despre teologii luminii--).
Antonie, Luca, Sofronie.
O lumină de umanitate care provine de la divinoumanitate.
۞
Trollope (‚Primul ministru’), Meredith, Ciocârlie, Wallace, Dumas. Hemingway şi Turgheniev. ‚Colonelul ...’. Dna. Christie.
۞
Lista—tarabe—ce să citesc—10 (vin., marţi)+ 20 (sb.)+ 20 (marţi)+ 20+ 20 (luni).
۞
Se pare că i—l prefer pe Heineken lui Hegel.
۞
Lecturi. Hiaturi. Discret; Omescu, Cristescu, Stingl.
‚Surorile Veniamin’.
Breban.
۞
Raţionalitatea. A miza mai degrabă pe raţionalitate, dialog, punere de acord.
۞
Paradoxul semiarianismului este acela de a fi fost un monoteism strict care a dus la un triteism strict, fiindcă a ţinut seama ĩn mod greşit de datele Revelaţiei. Au ĩnceput prin a susţine monoteismul, ca ulterior să capituleze transformându—l ĩntr—un politeism explicit.
Greşeau şi neacceptând, şi acceptând dumnezeirea Ipostasurilor—din cauza substratului origenist.
Subconştientul origenist stipula că nu poate fi admisă dumnezeirea tuturor Ipostasurilor decât ĩn forma triteismului—la care unii semiarieni au şi trecut.
Nu puteau accepta dumnezeirea Ipostasurilor decât sacrificându—i monoteismul strict—ceea ce au şi făcut.
Primele explicaţii ale consubstanţialităţii provenite de la aceşti (foşti) semiarieni şi origenişti sunt triteism curat—unitatea e transferată de la fiinţă la ‚natură’, la ceea ce e generic şi comun.
Consubstanţialitatea Revelaţiei nu au putut—o ĩnţelege; Tresmontant spune că Sf. Grigore Teologul s—a apropiat cel mai mult de o atare ĩnţelegere monoteistă, biblică a pluralităţii Ipostasurilor.
۞
Ca pe şah.
۞
Reacţia lui Băsescu mi se pare a fi fost de tipul:’—Taci, mă, dracu’’, sau:’—Dă—te, mă, dracu’’, un gest de a—l scoate din cadru, reacţia unui adult iritat, o ĩmpingere excedată, o mişcare de a—l ĩndepărta, ‚şterge’, de a—l da deoparte. Da, o ĩmpingere, o mişcare de a ĩmpinge. ‚Lovitură’/ ‚mângâiere’. Se folosesc false dihotomii.
Un adult care nu mai vroia să—l vadă pe puţoiul ĩnfigăreţ. Copilul făcuse o gafă, iar Băsescu l—a ĩmpins. A fost un brânci.
Un fel de ‚dă—te, mă, de—aicea’, sau ‚marş, mă, de—aicea’.
Părerea mea este că băiatul ĩşi dădea capul ĩnapoi pentru a se feri. Ştiindu—l supărat pe Băsescu, s—a ferit, râzând, de mâna acestuia.
‚Chintesenţa spiritualităţii româneşti’—ipocrizia. Ambuscat.
A sta pasibili. ‚Leviatanul’.
۞
Ca să facă o vânzare majoră, de 5 milioane.
۞
Femei urbane cu studii.
۞
A—i cere Sf. Toma o atitudine realistă, şi un substrat realist.
۞
‚Doi oameni luminoşi ca structură. (...) E un ĩnceput de lume’ (Dinescu).
۞
Despre DB, KR, modernişti, biblişti.
۞
Subiecte tomiste şi patristice; biblice, religioase, mistice, teologice. Şansa unui interlocutor pe potrivă.
۞
Se spune despre Apolinarie că nu era un alegorizant—ca Origen şi ca adversarii acestuia egiptenii. Era defăimat de meletieni. Apolinaristul Vitalie, fost meletian, l—a aliat pe Paulin cu Roma. Ulterior, Vitalie l—a denunţat pe Paulin ca sabelian.
Diodor al Tarsului ştia Aristotel, i—a format pe Teodor şi pe Zlataust. ‚Strămoşul nestorianismului’. Aşa cum ĩl rezumă mai vechiul istoric bisericesc, diodorismul e ĩntocmai cristologia lui CT.
۞
Chiar pierzându—şi un pic culoarea, specificul.
Condiţia transmiterii.
۞
Cred că mai degrabă ‚nestorianismul’ (ca al lui Leon I şi al Fer. Ioan) trebuia completat, rectificat. Convingeri teologice mai degrabă ‚răsăritene’, ĩn sens roman, decât egiptene (--ĩnsă acelaşi CT scrie fără pic de antipatie despre Sf. Chiril--).
۞
Ceea ce ĩi recunoaşte este că ştia să scrie şi să povestească.
۞
A le restitui dimensiunea umană nu—nseamnă a le atribui trăsături inferioare, ĩnjositoare.
۞
Copilăria inteligenţei teologice vii, tatonările ei.
۞
A şti istorie bisericească, a cunoaşte diversitatea milenară a practicilor creştine. Defanatizare. Nefanatic.
۞
Aceste diferenţe sunt un pic exagerate şi subliniate. Aveau un ascuţit simţ al deosebirilor, deşi le radicalizau şi le şi exagerau un pic.
۞
Nu toţi anticalcedonienii erau şi eretici. Dioscorienii antieutihieni.
۞
Ca laturi .... Aveau noimă numai ca laturi.
۞
Nu explică natura legăturii. O afirmă, o enunţă.
۞
Vechii docetişti sirieni.
۞
A umbla cu prostii. Fofârlica. Nivel; Gilbert, imnograful Sf. Andrei, vârsta, pacea.
۞
Pg. 504—‚Canoniza net, deschis, ĩnvăţătura lui Chiril şi formularea ei ĩn cele douăsprezece anatematisme.’
۞
Leon, Cassian, Chiril, Nestorie. Ranguri. Scrierea solicitată de Leon lui Cassian; Leon şi antiaugustinienii.
Termenii religiei.
۞
E de natură să sperie (istoria bisericească zbuciumată).
۞
‚Pelagianismul’ n—a apărut, ĩn Răsărit, ca erezie denunţată, fiindcă majoritatea erau deja pelagieni.
۞
Simpatic. Atotputernic şi simpatic (--ca ĩn adresarea către Zaheu--).
۞
Ingenuitate, cârpăceală, studiu.
۞
Ĩnvăţătura, folosul, cogniţia.
۞
Zaheu, ca om care ieşise ĩn ĩntâmpinarea Lui Dumnezeu.
۞
Schematic, Antiohia ĩnsemna nestorianism şi pelagianism. De la o vreme, şi antifiloquism. Sf. Fotie cel Mare a preluat două din tendinţe (--antifilioquismul polemic, bineĩnţeles; ĩnsă şi pelagianismul --). Ĩn scopuri polemice, Constantinopolul a preluat temele Antiohiei. Pe de altă parte, că erau alegorizanţi sau ‚antropomorfişti’, miafiziţi sau antiohieni, răsăritenii se recunoşteau ĩntrucâtva ĩn pelagianism, nu se scandalizau de el, nu vedeau de ce să—l repudieze, era ĩntrucâtva ĩn atmosferă.
۞
Monahii sc. IV erau fie antiorigenişti ĩnrăiţi (--‚antropomorfizanţii’--), fie origenişti fanatici.
۞
Istoria bisericească abundă ĩn vizionari şi profeţi falşi, eretici, amăgiţi.
۞
Modaliştii se aflau, ĩntr—un sens, pe calea cea bună. Iar miafiziţii ar putea să fie ridiculizaţi din aceleaşi motive. Docetismul şi triteismul sunt modalităţi de a cârpi modalismul—chiar contrazicându—l.
۞
Inclusiv expresia de ‚moarte a Fiului ĩn umanitatea Lui’ este cam confuză. Ce se ĩnţelege prin moarte? Expresia se referă la sistarea funcţiilor biologice. Fiul ‚moare cu trupul’, moare biologic, ĩn trup.
۞
Duchesne ia mereu ĩn considerare dimensiunea umană, subiectivă, relativă, istorică a controverselor doctrinare şi a istoriei creştine. Aceasta este marea lui lecţie de istorie, ceea ce se ĩnvaţă mai ales de la el—nedesconsiderarea factorilor acestora ‚secundari’, prozaici, subiectivi.
De aceea istoria lui constituie o lecţie ĩnsemnată. Aşa se face istorie—şi nu numai doctrinară, ci ‚cultural—socială’ ĩn general, căci istoria bisericească e, dincolo de istoria unor instituţii şi practici, aceea a unor societăţi imense şi chiar civilizaţii.
۞
Cam zăbăuc vs. umor, realism, calm, relaxare, autoritate.
۞
Pe lângă ce a trecut doctrina creştină (‚antropomorfismul’, adopţionismele, simplismele, excomunicările veşnice ...).
۞
Pe la 250—se trece la latină.
۞
Falsa precizie şi ĩntoarcerea la confuzie, la aiureală.
۞
Trăsnea exeget. Interpretări de Trăsnea. De un simplism descalificant, elementar false.
۞
N—avea o idee prea bună despre funcţionarea Sinoadelor ecumenice, nu i se păreau a fi soluţia.
۞
A merge direct la idei, la cogniţie.

Declaratia CER alegerile prezidentiale din 2009

Declaratia CER alegerile prezidentiale din 2009
08.10.2009, Satu Mare (Catholica)

Noi, Episcopii catolici de ambele rituri din Romania, reuniti la Satu Mare intre 5 si 7 octombrie 2009, indemnam pe fiecare crestin si pe toti oamenii de buna vointa sa mearga la vot pentru alegerile prezidentiale din 2009.
Crestinii trebuie sa aiba un rol activ si esential in pastrarea si promovarea valorilor crestine ale poporului nostru, in conformitate cu invatatura Sfintei Scripturi si a Bisericii.

De aceea insistam ca toti crestinii sa acorde votul lor acelui candidat care promoveaza valorile demnitatii umane, sprijina familia si respecta viata din momentul conceperii si pana la sfarsitul ei natural, promoveaza pacea, valorile moralei crestine si creatia lui Dumnezeu.
Cum sa nu ne pese de cine ne va conduce? In exercitarea acestui drept, nimeni nu trebuie sa se lase influentat de bani sau avantaje materiale. Adresandu-va acest mesaj, ne rugam lui Dumnezeu pentru binele tarii si al intregului popor.

Cu binecuvantare (si urmeaza semnaturile Episcopilor romano-catolici si greco-catolici).

UN VOT AL BUNULUI SIMŢ

UN VOT AL BUNULUI SIMŢ






Concluzia mea după rezultatele primului tur al alegerilor a fost aceea că a primat un vot al bunului simţ şi al realismului. Previzibil, chixul faunei infraelectorale (Potârcă, Manole, Iane, Oprescu, etc.) a fost nu mai puţin reconfortant. Electorii i—au măturat pe aceşti cârcâiaci ai alegerilor. Un neanderthalian al agramatismului ca Oprescu a fost adus, nădăjduim, cu picioarele pe pământ.
Rezultatul lui Antonescu, al cărui succes electoral ĩl estimam ca mult mai modest, mi—a făcut plăcere. Nu e rău că s—a votat pentru Antonescu.
Pe de altă parte, prestaţia lui Geoană s—a prăbuşit complet pe finalul campaniei, introducând ĩn scenă derizoriul masiv şi lăbărţarea oligofrenă, veleitarismul cel mai sfruntat (admiraţia unui socialist pentru Patriarh; dictoanele patristice; fapta bună de—a nu—şi alunga soacra; citirea discursului la anunţarea rezultatelor). După cum am mai spus, Geoană a greşit ĩntrerupându—şi brusc medicaţia. După confruntarea de vineri, Guşă explica faptul că Geoană n—a putut memora citatul patristic pe care l—a produs prin aceea că nu e ... practicant (iar Biblia, continua Guşă, e greu de memorat pentru cine nu e practicant).
Cu bigotismul neobosit afişat, Geoană are un loc ĩn partidul lui Becali—şi ĩn niciun caz la ... socialişti.
După alegeri, Antonescu a făcut bine, după derapajul cu denunţarea mogulilor şi teoria conspiraţiei, nedând curs ‘dezinteresatelor’ sugestii otrăvite ale lui Turcescu (neutralitatea).
Voinescu mi—a făcut cea mai bună impresie dintre purtătorii de cuvânt. Ploşniţa de Guşă s—a răsfăţat cu fiecare prilej. La fel şi ploşniţa de Săftoiu (--sau, mai bine zis, familia de ploşniţe Săftoiu--). Din punctul meu de vedere, jivinele Guşă şi Săftoiu şi—au deservit candidaţii. Ĩn neamul ploşniţelor, ‘Săftoiu’ e o familie.

ADRIAN FORTESCUE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE

ADRIAN FORTESCUE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE


Sfântul avu relaţii continue cu episcopii apuseni, deasemeni. Când Valens ĩi persecuta pe catolici, Vasile trimise la Papa Damasus (366—384), cerându—i să—şi folosească autoritatea ca să facă pace ĩn Răsărit. ‘Singurul leac pentru aceste rele’, spune el, ‘este o vizită de la milostivirea ta’ [Ep. 70]. Ştia destul de bine că Episcopul roman are jurisdicţie asupra ĩntregii Biserici a Lui Hristos. (...) Ĩn toată această vreme trata cu Damasus, implorându—l ĩntr—una să trimită ajutor Bisericii răsăritene, şi arătând ĩn fiecare scrisoare cât de bine ĩnţelegea că episcopii catolici recurg la Roma ĩn vreme de mare necaz. S—a supărat când a aflat că toţi episcopii apuseni i—au luat partea lui Paulin ĩn schisma Antiohiei, pe când el, ca toţi răsăritenii, era de partea lui Meletie. Ĩntr—o scrisoare ĩl citează pe Homer ca să—şi exprime enervarea faţă de trufia apuseană [Ep. 239]. Ĩnsă i—a trecut enervarea şi mai târziu arată din nou cât de mare ĩi e respectul pentru ĩndepărtaţii lui fraţi latini. A fost ĩncântat la alegerea Sf. Ambrozie la Milan (374), părintele apusean al cărui caracter e cel mai mult ca al său ĩnsuşi. Când Ambrozie ĩi scrise să—i ceară să trimită moaştele lui Dionisie al Milanului (care murise ĩn exil pentru credinţă ĩn Capadocia) ĩnapoi, face aşa pe loc şi ĩi scrie o scrisoare fermecătoare plină de laudă pentru preoţii milanezi care veniseră să culeagă moaştele lui Dionisie, şi plină de admiraţie pentru episcopul care—i trimisese. ‘Om al Lui Dumnezeu’, spune el, ‘nu de la oameni ai ĩnvăţat Evanghelia Lui Hristos; Dumnezeu Ĩnsuşi te—a luat din jeţul magistraţilor romani ca să te aşeze pe tronul Apostolilor. Luptă lupta cea bună. Vindecă boala arianismului ĩn neamul tău. Reĩnnoieşte căile vechi ale Părinţilor, şi nu uita să—mi scrii adesea, aşa ca prietenia noastră să nu slăbească niciodată. Aşa ne vom ĩnvecina mereu ĩn duh, deşi o distanţă mare ne desparte pe pământ.’ [Ep. 197]. Ĩţi aminteşti aceste relaţii curtenitoare şi prieteneşti ĩntre cei doi mari Părinţi de la Cezareea şi Milan ca pe unul dintre cele mai plăcute exemple ale vechilor bune sentimente dintre creştinătatea răsăriteană şi aceea apuseană.



Adrian Fortescue, ‘THE GREEK FATHERS’, 1908

ADRIAN FORTESCUE DESPRE ORIGEN ŞI ORIGENIŞTI

ADRIAN FORTESCUE DESPRE ORIGEN ŞI ORIGENIŞTI



Origen († 254), cel mai mare savant al Bisericii răsăritene, poate că cel mai minunat geniu dintre toţi scriitorii creştini, a fost sortit să fie sursa unor nesfârşite dispute pentru veacuri după moartea lui. El este părintele Părinţilor Bisericii. Fiecare şcoală a ĩnvăţat de la el; ĩnsă, pe de altă parte, a fost mai mult decât suspect de felurite păreri eretice. Fusese un subordinaţionist şi un hiliast, şi ĩnvăţase preexistenţa sufletelor.
(...) Grigore Taumaturgul († 270), Pamfil de Berytos († 309) şi Dionisie cel Mare al Alexandriei († 264) au fost discipolii şi admiratorii lui cei mai devotaţi. Ĩn mai mică măsură Vasile († 379), Grigore de Nazianz († 390), Grigore de Nyssa († c. 395), Ioan Gură de Aur al nostru († 407) au fost socotiţi origenişti, la fel ca ĩntreaga şcoală din Antiohia, şi nenumăraţi monahi pretutindeni. Printre duşmanii lui neclintiţi au fost Metodie al Olimpului († c. 312), Teofil—acest Patriarh al Alexandriei († 412), majoritatea şcolii alexandrine şi mulţi latini. Sf. Ieronim († 420) fusese un origenist, ĩnsă a devenit un partizan violent al celeilalte părţi, şi a avut o ceartă oribilă cu Rufin († 410) despre această chestiune. (...) Cu toate acestea influenţa lui Origene, ĩn special asupra teologiei răsăritene, a fost imensă; toată metafizica lor şi ĩncă mai mult exegeza lor poate fi readusă până la el.

MONAHII RĂSĂRITULUI (L. DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE’, TOME II, 1908)

MONAHII RĂSĂRITULUI (L. DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE’, TOME II, 1908)



Dincolo de Wadi Natrun (Valea nitrului, a salpetrului) se ĩntindea un deşert mai ĩnfricoşător, acela al Chiliilor, unde ĩşi aveau sălaş cei mai curajoşi. Ĩncă mai departe, pustietatea Sketei, ţară a nisipului şi—a foamei, primea pe virtuozii cei mai faimoşi ai ascetismului nitrian.
Căci exista o anume virtuozitate, o concurenţă deschisă ĩntre monahi, nu numai a celor din acest loc, ĩnsă din ĩntregul Egipt. Pambo, Or, Natanael, Beniamin, cei doi Macarie, cel egiptean şi cel alexandrin, figurau printre celebrităţile nitriene. Macarie Alexandrinul nu putea auzi auzi vorbindu—se despre o ispravă ascetică fără a se strădui numaidecât s—o—ntreacă.

SLIM H.

SLIM H.


Puiul (supravieţuitor) de anul acesta al pisicii mele Humpăcel, Slim Humpăcel, s—a dus. Era un motan negru, cu strabism convergent, şi mult mai simpatic decât fratele său mai mare. Era un motan blând, curtenitor, un pic timid, foarte delicat ĩn purtări. Ĩi spuneam maică—si, lui Humpăcel, că s—a ĩntrecut pe ea ĩnsăşi cu aşa un pui. Cum ne spune Angelus Silezius, Hristos Ĩşi ĩntinde dreapta Sa preamilostivă către aceşti supuşi ai Săi.
Slim H. a fost otrăvit.
Slim, motanul negru cu strabism; şi fiinţa cea mai ĩncântătoare pe care—o ĩntâlnisem anul ăsta.

Claudel practica exegeza biblică tipologică ĩn vreme ce Lubac ĩi făcea arheologia; diferenţa e aceea dintre un explorator şi custodele unui muzeu. Exegeza tipologică a lui Claudel n—a avut continuatori—şi ĩn niciun caz pe vreunul din ‘Noii teologi’ francezi care nu au fost decât arheologii acestui mod ‘perimat’ de a interpreta Biblia.
Lubac şi ‘Noii teologi’ francezi au fost arheologii exegezei tipologice, nu practicanţii ei.
Ĩn privinţa exegezei biblice, ĩntre Claudel şi ‘Noii teologi’ francezi există tot atâta legătură cât ĩntre un poet latin şi un filolog. Preoţii aceia francezi făceau arheologia a ceea ce Claudel practica.
La Claudel nu e vorba de arheologie, ci de practică; la ‘Noii teologi’ francezi nu e vorba de practică, ci numai de arheologie.
Admiraţia faţă de exegeza lui Claudel e şi un ĩndemn de a citi Biblia.
Arheologia e ĩntotdeauna un act de deces.
۞
‘Nu există decât două filozofii—aceea a lui Protagoras şi aceea a lui Platon.’ (Lavelle)
۞
Mama vorbea cu simpatie despre Antonescu.
۞
Un imbecil de preot blasfemiator, care spune că Iisus ‘a şters—o’ şi că ‘l—a cam enervat’ (--fiindcă ‘nici măcar’ lui Pilat nu i—a dat un răspuns categoric--). Acelaşi preot crede, nu se ştie de ce, că vorba ‘adevărul vă va face liberi’ e a Sf. Pavel.
Niciun cuvânt despre autodefinirea ca adevăr a Lui Iisus; nici despre dimensiunea sau noima cosmică—şi politică—a regalităţii Lui Iisus. Ĩn schimb, citat din Marele Inchizitor dostoievskian şi referire la dubla semnificaţie personală a sărbătorii.
Vocea iritantă, zumzăitoare, stridentă. Acest cretin intercalează ĩn textele liturgice citate din Marele Inchizitor, pamfletul pravoslavnic antipapist.
۞
Trebuie menţionat că patrologul Fortescue a scris o carte despre Bisericile ‘ortodoxe’ şi una despre Părinţii greci fără a—l menţiona niciodată pe Sf. Grigore al Tesalonicului—şi o carte despre Părinţii greci ĩn care Sf. Maxim nici nu e menţionat. Ceea ce e un fel de performanţă ĩn a rata jaloanele definitorii.
۞
Altfel, luptele teologice ale sc. IV ĩmi apar ca lupte pentru monoteism, iar adversarii neoortodocşilor—ca partizani ai monoteismului strict.
O parte, cel puţin, dintre argumentele lor ţineau de monoteism, de logica monoteismului. Ĩnsă poziţia lor, aparent stimabilă, avea mari neajunsuri—mai ales prin ceea ce nega, implicit sau explicit.
Reversul monoteismului acestuia reacţionar ar fi fost, pe de o parte, neafirmarea teozei (ratând semnificaţia Ĩntrupării), pe de alta, negarea ĩmpărtăşirii Lui Dumnezeu, a comunicării divine (prezenţa şi lucrarea Lui Dumnezeu ĩn creaţia ĩnsufleţită şi raţională).
۞
Merton nu rezistă deloc comparaţiei cu Sf. Siluan—sau cu Sofronie, Antonie.

Waugh despre James, foarte pe scurt.
Romane de Kipling, Scott,
12 astfel de romane pe an. Altă lectură notabilă—James, ca şi FILOZOFIA BANILOR şi Neculce. ’20.
Lectura ca nutrire. Relaţia cu lectura.
Ca la antici—simţul anticilor pentru marile cărţi. James, Simmel, Neculce—citiţi.
Ce să citesc.
۞
Citibile; un ideal de citibilitate, ĩnsuşirea de a fi citibil.
۞
Zelul de babă scelerată al lui Dinescu, poate cea mai dezagreabilă şi lăbărţată figură publică românească, cu accese de demenţă; grasa, dezmăţata lui obrăznicie neghioabă.
۞
‘O ĩnduioşătoare inadecvare.’
۞
Câteva experienţe cognitive, ĩn amploarea lor reală şi cu experienţialitatea lor, cu coordonata lor ca existenţă.
Tocmai funcţionarea celei treceri ĩn pl. II, trecerea la reflecţia creativă.
۞
Bagatelizat ca pozeur şi şnapan.
۞
Relatarea, formularea, cu un gând mai ĩnalt.
۞
Tonicitatea existenţei, brio.
۞
Polemica uneori explicită—cui şi la ce opun eu religia şi gândirea teologică—de la ce pornesc, la ce raportez.
۞
Schismaticii fanatici, derapaţi ĩn falsitate şi ĩn abstract.
۞
Arta ritualizată şi subordonată ritualului. Bunul Claudel interpreta şi caracteriza arta religioasă bizantină nu altfel decât Simmel—ĩn termeni de exterioritate.
Ce implică o astfel de opţiune de artă.
۞
Falsificarea şi prejudecăţile.
La prag.
Pragul.
۞
Cârpăceala.
۞
Spectacolul derizoriu al unui candidat socialist şi lider al cărui model moral este Patriarhul (“Părintele Patr. Daniel, al BOR”), ale cărui dictoane vin de la Sf. Ioan Zlataust.
۞
Claudel chiar denunţa orga şi tămâia ĩn exces, decadenţa barocă sau postrenascentistă a religiei şi a cultului.
Religie clericizată,
Uneori pot să ĩnţeleg sau să ĩntrevăd cât de bine putea arăta, ĩn minte, acest ideal preconciliar al unei renaşteri a religiei. Sau, altfel spus, ceea ce s—a văzut după aceea nu arată de fapt nimic despre realitatea imaginii acelor oameni preconciliari care nădăjduiau ceva de la o posibilă refacere a vieţii religioase globale.
۞
Scrisorile, o culegere; un pamflet, nişte scrisori; poezie, piese, nişte trad..
۞
Claudel citează cu respect una din scrierile Pseudoareopagitului şi comentează ĩndelung.
Aşa apar la el Dionisie, Augustin, Toma, Aristotel, Platon, exegeţii biblici, după aceea poeţii englezi catolici. Odată ĩl citează, aprobativ, şi pe Bellarmin.
Gândirea ĩntâlneşte gândirea. Sau—gândirea prin gândire e ĩntâlnită.
Toma, Augustin, Maxim, Capadocienii, isihaştii, autorii Filocaliei.
Obiceiul, deprinderea reflecţiei pe texte, ‘cu textele’.
۞
Artificial. Pozeur. Fals.
۞
Degradarea frumosului nu e alta decât aceea a adevărului sau a intuiţiei binelui.
۞
Claudel nu orna, nu ĩnzorzona, ci se servea de limbajul lui firesc, intuitiv, pentru a exprima gândirea. Făcea operă de reflecţie folosind limbajul lui poetic.
Era chiar foarte critic cu privire la ceea ce văzuse ĩn bisericile preconciliare (--singurele pe care le ştia--). Ceea ce—l diferenţiază de fapt de ulteriorii progresişti extremişti este faptul că la Claudel medievalii şi tomismul sunt ţinute la cinste.
Aspectul comunitar al religiei practicate ĩl preocupa. Se referea la transformările religiei. Nu aprecia ĩn abstract.
Gândirea lui despre Dumnezeu şi religie, experienţele lui. Creaţia lui.
۞
Simpla reacţie nu educă, nu constituie ĩn sine o educaţie. Ceea ce vedem ĩn viaţa bisericească postconciliară este o gigantică reacţie de negare a ceea ce a fost discutabil ĩn vremea preconciliară. Ei, nu s—a ĩnvăţat nimic, şi reacţia e la fel de barbară ca şi ceea ce contestă.
Reacţia la formalismul preconciliar a fost una barbară.
۞
Cuvinte tari, vorbe mari.
Pe de altă parte, ce e bun simţ, şi ce e numai mediocritate.
۞
Ce e făcut ‘de bine, de rău’ e prost făcut şi devine lezant, are o semnificaţie proastă.
۞
O ‘formulă vie’, sau o figură de viaţă, o ĩnfăţişare a unor principii şi intuiţii, a unor elemente.
۞
De ce nu mă gândisem la prezenţa acestui element personal accentuat, ‘egotic’, la oameni ĩntregi ca şi Claudel—atitudine pentru care se putea opta decis, puteam să fi optat.
۞
Nu rutina conjugală, ci dimensiunile infinite ale orgasmului.
۞
La nivelul inerţial sau cel mai de jos.
۞
Meseria lui Claudel e semnificativă ĩntrucât ĩnseamnă atât politică şi practică—cât şi scara globală, mapamondul, cuprinderea civilizaţiilor.
Deprinderea de a avea civilizaţiile ca interlocutor, scara mapamondului.
۞
Anecdote gideene imbecile care tindeau să—l prezinte drept un bigot şi un mărginit.
۞
Plănuitul lui studiu despre Sf. Pavel.
۞
Stahl; articolele francezului. EW—vârsta. PG—eseuri—lecturi. A raporta. A compara. A confrunta. Pl. II. Părinţii—ca la PG. Cărţi studiabile—cf. ieri.
‘Morgan’.
۞
Cârpăceală.
۞
Câteva anoste ĩnsăilări agramate. Cârpăceală.
۞
Idealul religios al lui Claudel era MILENIUL MEDIEVAL, mileniul de la zorii Evului Mediu apusean la Renaştere. Reforma a alterat integritatea vieţii creştine vestice. Vremea marii arte a sinergiei şi a comunicării, a relaţionării.
۞
Waugh, francezul, ‘Morgan’, Stahl. PC. TT—filmele.
Doi filozofi—BW şi un semidoct (F). Ambii semidocţi—F şi B.
Stahl, BW şi semidoctul F.
--5--.
Cârpăceală.
۞
Ca scrise de ambasador—ca de la diplomat—nivel—brio—prezentări—diapazon—vârsta—ce să citesc—tarabe—consum—a mă povesti—concludent.
۞
Voinescu, Ungureanu, Preda, Lăzăroiu.
Patapievici.
۞
Eseuri literare—rod al experienţei—ca Montaigne, Paleologu, Ralea.
۞
Esenţialul creştinismului. Trebuie căutat ĩn obiect, nu ĩn subiect.
Ideea de a scrie o dogmatică.
۞
Ĩn ĩmpotrivirea la rău există breşe şi trădări ĩn individ, darmite ĩntre individ şi individ.
۞
Despre Stalin, Gorki, Pavlov, Berlinguer, ambii Philippide, Hasdeu, Ivănescu, Arvinte, Iorga şi istoria, Dumitriu, Soljeniţĩn, saussurismul şi inexistenţa consoanelor.
۞
Existenţa derizorie.
Deriva.
۞
Compromisuri.
Accentul pe ceea ce e bun. Majoritar. A şti ce să văd, şi ce pot cere.
۞
Ĩn principal—scurtele articole ale francezului—ca prezentări; Stahl; BW; semidoctul, şi cel cu gafa latină; EW şi PC.
Părinţii.
Părinţi şi teologi.
Numai vorbe.
۞
Intuiţia caracterului profund şi autentic mistic al Missei latine, ĩndrăzneala afirmaţiilor ei mistice. Termenul propriu.
Ĩnvăţătura mistică a Missei.
۞
Creştinismul, ca rit, face atât cât practicanţii săi; de aceea neoprotestantismul la slavi e interesant, ei fac ca şi neoprotestantismul să fie notabil.
Ĩmpotrivirea catolicismului faţă de adorarea statului. Subversivitatea aceasta pozitivă şi eficientă.
۞
Teologia, istoria, arta. Sociologia. Discret.
۞
Chintesenţa creştină—Sf. Toma, Părinţii—nu ‘ĩn teorie’.
۞
Superstiţia leninistă, superstiţii stângiste.
۞
A promova câteva ĩnvăţături hegeliene, tomiste, patristice, teologice. Nivel. Declasare.
۞
Ipocrizia postconciliară, escamotarea contradicţiilor, a confruntărilor, trecerea la negocieri nedemne.
۞
Mi se păruse că Penvins ştie să deschidă o carte. Mi—a plăcut şi că scrie despre romane mai vechi.
Analizabili ca Roland Cailleux, Jean Hougron.
Poezia. Intelectualitatea. Poezia; romane; genuri; colete ...; tarabe; ce să citesc; filozofia, lumina; Părinţii; teologii; mari cărţi; mari romane; cărţi ale disciplinelor umaniste. Şase rubrici—poezia, romane, filozofia, Părinţii, teologii, discipline umaniste. Despre ce să scriu. Ce să citesc. 4/ an. Subiecte, filozofii, nivel. Studii, ca la PG, nivel. Cârpăceală.
Pofta de a analiza, discuta, prezenta romane, cărţi.
Vocaţia unei intelectualităţi ca a lui Simmel, Claudel, Philippide, Gracq, Tresmontant, Gilbert, Stahl, BW.
Şi nu rezumate inepte. Beneficiul e mai ĩntâi cel personal—ca exersare. Discreţia intelectualităţii. Pleavă.
Artă a mozaicului, şi alternarea de formule literare.
۞
Spiritualitate; dogmatică; Tradiţie—vârsta.
Spiritualitatea pneumatologică face din cineva un răsăritean—nu un schismatic sau un antipapist.
۞
Sfinţii. Reflecţii. Existenţa. Spiritualitatea. Luca, Antonie, Gheorghe.
۞
Tangibil—câte un articol despre Balzac, Verne, Dickens, James, Forster, asiaticii.
Ordinea creaţiei (--ca la Ralea, de ex., sau la Gracq--) nu e aceea a transcrierii directe.
Creaţia reflectă simbolic existenţa.
۞
Ieri (sb.), vrafurile deja arătau cam urnite, cam hâite, ĩnclinate.
۞
Subiecte; tratate; ed. ě; tempo, consum.
۞
Harvard—‘vedem lumea prin ochii noştri’.
۞
'Să ne unim cu toţii—bărbaţi şi femei ...’ (Geoană).
۞
Atingerea lucrurilor ultime.
۞
Waugh, cetitor al lui James; vârsta.
۞
Reciclarea de aşchii de articole.
۞
Definit de ceea ce citea şi de cum aprecia ceea ce citea.
۞
Acel brio, compromisuri, tonus, vlagă, umor.
Realism.
۞
Turcii, Gorki, moartea motanului.
۞
Trebuie să pot dispune cum vreau de votul meu, câtă vreme ĩl exercit eu.

‘Angorjarea’, ‘frizarea bunului simţ’. Revelaţii lingvistice.
Oprescu a reuşit să facă aşa ĩncât şi argotul (‘a se palida’) să treacă drept agramatism. Şi pentru argot e taxat tot ca pentru agramatism.
۞
Stahl, TT, EW. Ieri am revenit la Stahl, la microeseurile lui.
Luni l—am citit pe Dumitriu; dum., luni, marţi şi ieri am văzut câte—un film—sau câte—o ½ oră de film.
۞
Ca un mare roman al lui James, la Waugh. Plăcerile ĩntâiei ĩntâlniri.
Există mari romane, mari cărţi.
۞
Frobenius, Frazer, Vianu.
Locke, Haret, EXPERIMENT ŞI TEORIE, Dewey.
۞
Ozu, Mizoguchi, Welles, Bergman, Antonioni, Visconti, Ivory, ceva polaruri, Hitchcock, Ford, Mann, Allen, Fulci, Bresson, Lang.
‘Morgan’.
Carné la Teachout. Miza cinefiliei.
۞
Waugh, cititor al lui James.
Waugh, figură marţială, militară.
۞
Waugh, ‘Morgan’, mari cărţi, romane.
Lamb.
Ca la MS ....
۞
Jurnalul lui Waugh,
۞
Ca de la Waugh; vârsta.
۞
Murakami, Ishiguro,
Eseuri; blogul—premial; Stahl; EW ...; ‘Morgan’. Articolele francezului.
۞
Lustraţia, Dinescu, divagarea,
۞
Articolele francezului; Stahl; ‘Morgan’; romane; ½ s.; 1/ l., autorii, tarabe; 4/ an, subiecte.
Colete ....
Colete .... Deteriorare.
۞
'Pe lângă lingerie'.
۞
Consum.
۞
Hal. Noimă. Motivele (estetice). Ca pentru a le preda. Ca lucrări. Monah; femei. Femei; lecturi.
۞
Ceva e mai bun decât nimic.
۞
Negarea cârpăcelii. Leacul cârpăcelii. Antrenarea. Novice.
۞
Ĩmi place blândul ton răsăritean al Papei, ton despre care am scris; referirea le elementul intuitiv—afectiv, la iubirea dumnezeiască de oameni, la mistica ĩnfăţişării Lui Hristos, la rolul localului, al elementelor formative locale, la funcţia ambianţei şi a istoriei personale—ton deopotrivă intuitiv şi intelectual, raţional, biblic şi răsăritean.
Primatul Bisericii occidentale vorbeşte ca un răsăritean.
۞
Cum să fie cunoscute acele cărţi de filozofie.
۞
Carieră, vârsta, bărbat, ca laturi ..., antrenarea, performanţă. Şansă; nesurclasat. Performanţă. Unicitatea.
۞
Altora, campania lui Geoană li s—a părut numai anemică şi atonă.
۞
½ s.; romane; Waugh—ĩn jurnal; Stahl; articolele francezului; ‘Morgan’.
۞
Cf. ieri (joi)—novice, oră, vârsta, sutana de novice benedictin. Sutană.
۞
Binele; binele religiei. Şi intenţia Papei pare să fie aceea de a prezenta religia drept bine, drept binefacere—şi, de fapt, drept iubirea de oameni a Lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni.
۞
Placiditatea şi formalismul.
Formalitatea, filozofia ca formalitate.
۞
Depinde de minte, de ĩnţelegere, de ceea ce dat—‘merg acolo unde mă duce raţiunea’—nu mânării.
Cârpăceală.
Năravul cârpăcelii.
۞
Perdafuri. A invita.
۞
Ca silnic, forţat, nevrut, dezagreabil.
۞
Tomism, conlucrare, duh, viaţă, inspiraţie.
Cârpăceală.
۞
Sem. X—biologul cetit de poet.
Răsăritenii; vesticii; moderniştii; ‘lumea’.
Intenţii vs. ceea ce sunt.
۞
Nearb.. Neaprioric.
Nearb..
۞
Cârpăceală.
۞
Se vede că riposta Papei se adresează mai degrabă neoscolasticii prevalente la catedrele teologice din tinereţea lui—nu tomismului ca atare, sau versiunilor revoluţionare, netradiţionale, ‘lecturilor ĩnnoite’.
Ratzinger refuza ĩn special neoscolastica majoritară pe atunci.
۞
Filozofia nu e o joacă. Edificiul stagirit. Pe potriva maximului minţii.
۞
Forumul—mari subiecte—mail—Aristotel, Goethe, PTC—marile subiecte, vaste.
Romane vaste.
۞
Leyda. Scăpărând de inteligenţă. Subiecte, filozofii. Ca la EW—vârsta, lecturi.
۞
Reflecţia asupra unor cărţi fundamentale ale disciplinelor umaniste (Frobenius, Frazer, Schaff). Meritele, beneficiile familiarizării.
۞
Cârpăceală.
۞
Ca articol de istorie culturală\ religioasă, nu de metafizică.