UN REGAL DE SF ROMÂNESC MAI VECHI
O ANTOLOGIE A LITERATURII DE ANTICIPAŢIE ROMÂNEŞTI (de Mironov, Iosif şi Honga ) va fi ĩn mod firesc şi ferm apreciatã de cãtre un cognoscente al SF—ului autohton vechi; un paradox notabil al ei ar fi acela cã antologatorul Mironov enumerã ĩn prefaţã nuvelele SF româneşti care i se pãreau la data redactãrii textului introductiv respectiv a fi cele mai izbutite—ca, apoi, ĩn cuprinsul antologiei sã nu regãsim nici toate nuvelele—şi NICI CHIAR TOŢI AUTORII—selectaţi chiar de cãtre Mironov [el dã şi o destul de instructivã listã a romanelor SF româneşti reuşite—meritã ştiutã!]. Vreau sã spun cã lista datã de Mironov nu este reprezentatã integral ĩn cuprinsul cãrţii. [Eu mã voi referi la textele antologate mai ales ca la nişte ‚nuvele’, deşi bineĩnţeles a fost favorizatã ĩndeosebi forma foarte scurtã—adesea preferabilã la fuste, şi uneori şi ĩn proza SF—aşa ĩncât majoritatea prozelor sunt de fapt schiţe, povestiri scurte, nu ‚nuvele’.]
Antologia a fost publicatã acum mai mult de—un sfert de veac.
Sã ĩncercãm sã dãm o vedere de ansamblu asupra prozei româneşti SF aşa cum apare ea ilustratã ĩn cartea alcãtuitã de Mironov şi colaboratorii lui. Fãrã a divulga din capul locului prea multe, putem afirma cã proza noastrã SF ceva mai veche se ĩnfãţişeazã ca fiind adesea credibilã literar, bine scrisã, cu merite estetice reale şi indicabile, excitantã şi la nevoie ĩndrãzneaţã. Sunt reprezentate diverse tendinţe literare, cu avantajele lor respective. Mai mult, câteva povestiri par sã deschidã perspective cãtre nişte gândiri literare mature şi ĩnalt diferenţiate. Se constatã cã unii dintre prozatori chiar ĩşi propuneau ceva cu povestirile lor, ĩn spatele cãrora se aflã o gândire şi o disciplinã literarã adevãrate. Existã ceva cârpãcealã, dar vom gãsi şi povestiri de o mãiestrie realã.
Vom ĩncepe prin a da o apreciere ‚ca la prima vedere’ a cuprinsului antologiei—scriitorii legendari sunt reprezentaţi cuvenit: tandemul Anania—Bãrbulescu, Colin, Hobana, Jurist, Kernbach, Omescu, Dna. Petrescu, H. Aramã, Cubleşan, Sãsãrman, Grãmescu, Rogoz, Florea, Crohmãlniceanu, Bugariu, Ceauşu, Culcer, Honga, Ionescu, Merişca, Opriţã, D. Pruteanu şi Ungureanu. Alte nume ne vor ĩnãlţa, iniţial, sprâncele. Cine—s, frate?
Aşa, scrutând acest sumar (util plasat şi pe ultima copertã—ca listã a autorilor), constat cã am ĩn bibliotecã nişte cãrţi de Arcaşu, M. Şerbãnescu, ĩn ambele cazuri fiind de fapt vorba despre fascicole ale CPSF.
Mironov şi colab. sãi au ĩncercat sã dea cu aceastã antologie tot ceea ce s—a scris mai bun ca nuvelã SF româneascã pânã la—nceputul anilor ‚80.
Avantajul adevãratei antologii (cum este cea a triumviratului amintit) faţã de simplul volum colectiv este cã prima se ĩntemeiazã pe criteriul valoric. Antologia de faţã oferã ocazia de a parcurge mai multe reuşite ale vechiului nostru SF. Recomandatã tuturor celor care vor sã dea, sau mãcar sã redea, de gustul erudiţiei SF de anvergurã sadoulianã.
Ansamblul poate fi la fel de just desemnat ca ‚diversitate’ şi ca ‚eterogenitate’. Conţinutul este vast, şi reprezentativ. Cum e şi firesc, diversitatea va ĩncânta; iar eterogenitatea va exceda şi va exaspera. Când ni se oferã omogenitate, protestãm ĩmpotriva monotoniei; iar când ni se dã ceva diversitate, protestãm de zor ĩmpotriva eterogenitãţii. Unde existã imperfecţiune, se va vorbi despre ‚inegalitate’; iar ĩn cazul calitãţii constante, despre ‚plictisul perfecţiunii’.
Unele povestiri lucreazã fãrã niciun fel de recuzitã SF sau mãcar vag futuristicã, fiind pure piese fantastice (mai ales Colin, Sãsãrman, Aramã, Grãmescu, Bugariu ...). Altele recupereazã SF—ul din cele mai insolite unghiuri (Sighişanu). Şi eu sunt, instinctiv şi din principiu, nu pentru amalgamarea, ci pentru considerarea ĩn ansamblu a subgenurilor. Ideea ‚supraspecializãrii’ este şi repugnantã, şi stupidã .Cred ĩntr—un continuum al genului ‚fantaziei’, sau al insolitului, fie acestea de recuzitã maşinistã sau cãrţi OZ—departe de abstractul intolerabil al diviziunilor stricte şi al etichetãrilor de sorginte mercantilã—literatura nu este hala de lactate. N—aş vorbi de ‚reunire’, ci de flexibilizarea criteriilor, şi, cum deja am spus, despre considerarea ĩn ansamblu, globalã, a subgenurilor ‚fantasticului’. De la gotic la basmele culte şi la cyberpunk trecerea apare ca discontinuã numai din artificiale raţiuni de etichetare. O buclã, o curbã face ca cererea sã determine/ stimuleze oferta. Cât despre puriştii fanatici ai subgenurilor, aceştia dau ĩn vileag ĩngustimea lor şi percepţia literarã abstractã.
Mironov refuzã, pe bunã dreptate, sã ĩncerce o criticã de antologator (aşa este cel mai bine, nu e treaba antologiei sã ofere ‚justificãri’ estetice ale selecţiei, ci pur şi simplu sã lase povestirile sã vorbeascã pentru ele ĩnsele, pentru autorii lor—ca şi pentru perspicacitatea şi norocul celor care le—au ales); sã ĩncercãm una din unghiul cititorului, al beneficiarului antologiei.
Ĩn cele care urmeazã, mai ĩntâi vom da, analitic, câteva caracterizãri ale pieselor antologate:
--scurta nuvelã a lui Colin meritã locul cinstei, fiind poate cea mai bunã din volum; surprinzãtor de bunã; mai ĩntâi, vreau sã spun cã aprob procedeul unor autori ‚de gen’ de a folosi personaje ‚strãine’, adicã din alte ţãri, fãrã convenţia vernianã a ‚turistului—ĩn cazul nostru, român, care ...’ [dar şi Verne a scris naraţiuni cu personaje ‚strãine’, nu numai cu cãlãtori francezi ‚pe alte meleaguri’ ...]. O nuvelã de fantastic african amintind, prin colori, siguranţa facturii şi energie, de bucãţi clasice antologate ĩn volumele de SF angloamerican. Maniera, deliberatã, este desãvârşit ĩnsuşitã, situând LNAGA dincolo de pastişã; nu ĩntâmplãtor Colin este prozatorul citat cu cele mai multe nuvele reuşite de cãtre Mironov ĩn textul introductiv;
--de la Pruteanu şi Merişca avem o schiţã FOARTE impresionantã, ‚Omul cel tãcut, inelul şi fata blondã’—cu adevãrat ceva antologic, ficţiune postapocalipticã de prim rang; dacã n—ar fi de o frumuseţe aşa de cu adevãrat inefabilã, ar merita glosatã—scurtã povestire cu roboţi care, mutatis mutandis, seamãnã cu un episod foarte bun al DR. WHO sau al ZONEI ...;
--din ceea ce este disponibil ĩn acest vol., proza lui Sighişanu este poate cea mai finã şi inteligentã, ceva foarte interesant stilistic; ba chiar ĩi face şi pe unii dintre cei mai rãsãriţi sã aparã, prin comparaţie, ca nişte cârpaci; abia acesta este SF, veritabil SF—SF superior;
--Ungureanu este cineva, desigur, iar SF—ul sãu e volubil şi ambiţios; ĩşi ştie meseria, şi ĩndemânarea lui place; n—o fi chiar un SF de bronz, dar, aşa guraliv şi dezinvolt, amuzã;
--Anania şi Bãrbulescu sunt reprezentaţi cu o nuvelã nu fãrã merite, despre un Robinson cosmic, prizonier al unui planetoid; şi nu este nici rãu scrisã; deşi, desigur, cu sechelele dejismului intrinsec, şi dezavantajatã de eventuala comparaţie cu scrierile altor prozatori mai târzii;
--Antin a dat douã scheciuri amuzante, cu poantã, nimic ieşit din comun, glume ĩn cheie sheckleyanã;
--nuvela lui Aramã este bizarã, declarat fantasticã, ‚cu final deconcertant’, ĩnsã ĩntr—un stil barbar;
--Jurist, Kernbach, Crohmãlniceanu contribuie cu piese amuzante, convenţionale, ca pentru pagina de divertisment a vreunui ziar—un congres al plantelor; substanţa imponderabilitãţii; mãrturisesc cã mai ales de la al doilea autor era mai mult de aşteptat ...; sunt lucruri simpatice, dar nimic cu adevãrat de antologat, ci snoave futuriste; aceleaşi remarci reticente sunt valabile şi pentru Rĩureanu—prozã de SUPLIMENT VESEL DUMINICAL, sau pentru secţiunea futuristã a URZICII;
--Luca—un fantazist vioi, sprinţar—sigur cã schiţele lui sunt tot o gazetãrie ceva mai rãsãritã, dar existã nişte idei, o inventivitate notabilã cu toate cã minorã;
--povestirea lui Hobana are un fel de rezonanţã specialã, ceva care sugereazã cã simplitatea ei este ĩnşelãtoare; admiraţia mea pentru Hobana m—ar face oricum sã bravez o eventualã dezamãgire literarã postulând o calitate imaginarã, ĩnsã cred cã de fapt aici chiar existã ceva, care dã textului un interes special; patriarhul erudiţiei SF nu ne dezamãgeşte; iar primul meu contact cu scrisul lui Hobana a fost chiar cu o povestire, OAMENI ŞI STELE cred cã se numea;
--Honga nu este numai un satiric, ci şi o figurã; ca şi la Ionescu—deşi ĩn celãlalt registru—existã aluzii foarte strãvezii la ordinea concentraţionarã, la ‚prelucrarea’ ĩn instituţiile ceauşiste; ‚slujbaşul’ lui Ionescu reprezintã acelaşi sistem; Honga ar fi trebuit sã aibã succes şi sã ‚industrializeze’ aceastã manierã şãgalnicã—ĩn felul lui Dard şi al altor mari autori ‚de gen’: sã fi scris vrafuri, stive, teancuri de astfel de cãrţi, cãci, nemallarméene, ele sunt de o tehnicã pretabilã la exploatarea pe scarã ceva mai largã;
--Florea ne trateazã cu scovergile manierismului ‚fluxului conştienţei’; maniera aceasta, care nu este ‚a lui’, va avea mare succes la veleitarii scrisului SF;
--Gãnescu ne ĩncântã cu aventura lui ‚verzinã’, cu tehnologii biologice şi prizonieratul la verzini, nu e deloc ceva rãu;
--Grãmescu este un autor interesant, bineĩnţeles cã prozele lui nici nu—s sefeuri, ci schiţe goyeşti, de un absurdism tenebros, existã ĩn ele mai mult decât fantezia convenţional—ziaristicã a contribuţiilor multor alţi prozatori antologaţi de Mironov; Grãmescu vrea şi poate mai mult decât aiurelile galante cu poantã finalã pe care ni le adreseazã Jurist, Kernbach & co. ĩn acest volum; Grãmescu se ocupã de atmosferã, şi de ‚efecte psihice’; prezent cu mai multe schiţe, acestea sunt ĩn grade diferite de prelucrare—unele, mai brute, altele, mai savante;
--povestirea lui Bugariu pare printre cele mai prost scrise—de un stil vulgar, grosier ,afectat, teribilist şi grunjos; fantasticã ĩn intenţie, ea atrage atenţia cui mai avea nevoie cã nu toatã lumea este Eliade, etc. ;
--de la Rogoz avem o povestire ‚parabolã’ ĩn stilul aşteptat; Dna. Petrescu este autoarea unei schiţe de vechi SF tehnofil care—ar fi fãcut cinste CPSF prin ‚59;
--pe Sãsãrman ĩl reprezintã nişte parabole, concepute cu oarecare supleţe; pãrând mai degrabã fantezii calviniene, decât borgesiene—ceea ce nu este un defect, cãci dealtfel cu Calvino m—am educat şi eu, dupã terminarea liceului; tehnica aminteşte ĩntr—adevãr ĩntrucâtva de onirismul impasibil al unora dintre scrierile de cãpetenie calviniene; schiţele respective ale lui Sãsãrman sunt ingenioase şi foarte reuşite;
--FLOAREA ALBASTRÃ de Dna. Zãvoianu—ceva minor, dar bine scris şi liric;
--PAZNICUL lui Stãtescu este ceva destul de bizar, şi ĩntr—un stil afectat—stupid; literar, nu e decât la nivelul MEDIOCRITÃŢII DE CENACLU; dar misterul paznicului Bertescu de la deşertul azuriu are ceva lovecraftian; se poate face SF interesant cu mijloace literare cam rudimentare; iar stilul pare mai degrabã nedumeritor—nu prost ca cel al lui Bugariu;
--Şerbãnescu, Teibrich, indiscutabil priceputul II Iosif, Omescu livreazã divertismente, lucruri amuzante, pe care filistinii le—ar califica drept aiureli;
Diferenţele de ligã literarã şi de calitate ĩntre scriitorii cu generozitate antologaţi de Mironov şi colaboratorii lui sunt imense; de la Jurist la Grãmescu, existã o distanţã imensã.
Ĩn postfaţã, Rogoz confundã grosier profesionalismul cu profesionalizarea/ rutina, vorbind, cu certã nuanţã peiorativ/ depreciativã, despre ‚amatorismul’ lui Tolstoi, l’Isle—Adam, Buzzati şi Huxley—prin comparaţie cu ‚prefesionalismul’ lui Bĩrlãdeanu şi Jurist. Dihotomia este proastã, câtã vreme atâţia ‚amatori’ au fãcut istorie SF, şi vor şi rãmâne ĩn istoria SF—ĩn timp ce atâţia ‚profesionişti’, nu. Mai mãrturisesc aici şi cã eu nu ştiam ca Gamow şi Wiener sã fi scris SF; dar dacã aşa zice Rogoz .... Delimitarea pe generaţii—pionierii, cepesefiştii, etc., este elementarã ĩnsã utilã. Dar sã nu—i cerem lui Rogoz ceea ce nici nu credeam cã putea; textul sãu este instructiv şi informativ ĩn ceea ce priveşte istoria cenaclurilor, a grupurilor, chiar a bibliofiliei (v. detaliul despre cãrţile lui Ionescu, pantagruelica sa bibliotecã).
Cititorii care ştiu sã aprecieze un lucru de calitate vor remarca:--ĩn primul rând importanta nuvelã a lui Colin: LNAGA, despre o ciupercã halucinogenã africanã;--schiţa menţionatã a lui Pruteanu şi D. Merişca;--Sighişanu, despre care mãrturisesc cã nu ştiam, se aratã a fi un scriitor original, inspirat şi interesant;-- caligrafiile lui Sãsãrman, mult mai bune decât ceea ce se poate citi ori culege de obicei din revistele de SF;—poantele lui Honga; schiţa destul de intensã şi de originalã a lui Ionescu; textele lui Grãmescu; scheciul volubil, guraliv şi amuzant al lui Ungureanu;
A apãrut, la un moment dat, o tendinţã de a ieşi din sfera aventurii, a ficţiunii pentru bãieţi, ca sã zic aşa, de a trece ĩn digresiuni lirice, crâmpoţeli gângãvite, parabole, edificii şubrede de simboluri, sentenţiozitate şi aere profetic—lirice. Ĩn parte erau ambiţii, ĩn parte veleitãţi. Unii erau farsori, alţii, ‚poeţi’ lirico—ideologici refuzaţi, alţii scriitori respectabili şi ĩnzestraţi. Dintr—o formã de literaturã purã şi rãspicatã, unii vroiau sã facã un hibrid, o formã semidoctã şi veleitarã—aiureli sincopate cu ifose de lirism, un surogat, o bagatelã literarã. Ea dispensa de inventivitate, ingeniozitate, idei, ĩn favoarea ‚simţirii’, ĩn registru infravãcãrescian de obicei.
Ĩndeosebi pentru mai tânãra generaţie, ‚optzecistã’ sau aproape, sefeul funcţiona, cum ştim, ca un debuşeu satiric—fantezist—absurdist. Aceştia sunt sefiştii oportunişti, de circumstanţã, ocazionali; textele lor chiar sunt un fel de compoziţii ocazionale—dar raita nu le—a stricat—nici prozatorilor respectivi, nici SF—ului. Totodatã, o nouã generaţie, mai ambiţioasã, uneori zburlitã, morocãnoasã, alteori ludic—satiric—ironicã, cu tifle neechivoce, de un hedonism mult mai literar, mai estetic decât hedonismul intrinsec—diletant al auguştilor predecesori. Ca sã luãm douã exemple:-- Honga ilustreazã aspectul satiric—ludic, de divertisment şi evaziune; Grãmescu plaseazã nota de gotic sui generis.
Cartea lui Mironov poate servi ca introducere ĩn arta unora dintre principalii prozatori SF români.
O obiecţie ar fi aceea cã, aşa cum sunt concepute, antologiile pretind sã fie echitabile şi de aceea reprezintã selecţii ‚indirecte’:--selecţii de AUTORI CARE AU DAT LUCRURI REUŞITE, nu selecţii directe, de nuvele reuşite pur şi simplu—ceea ce ar duce la o reprezentare incongruentã a autorilor—unii cu multe texte, alţii numai cu o paginã! Drept egal la reprezentare ar trebui sã aibã numai nuvelele reuşite—nu autorii lor! ‚Echitatea’ se manifestã faţã de ‚autorii de SF bun’, când ea ar trebui sã se adreseze numai ‚SF—ului bun’ ĩnsuşi, fãrã considerente de reprezentare egalã a autorilor. Cine a scris o sutã de schiţe reuşite, sã fie antologat cu toate; cine numai una—cu aceea unicã.
Aceastã antologie este panoul veteranilor SF—ului românesc; existã la mulţi sefişti proasta deprindere de a—i privi cu sarcasm şi desconsiderare. Eu mi—am fãcut un crez din a—i considera ĩn mod afectuos şi cu stimã; pe cei mai mulţi dintre ei, oricum. Aceastã simpatie fundamentalã şi ‚transcriticã’ este ceea ce probabil cã ĩl caracterizeazã pe consumatorul literaturii de gen. Cum ajungi la nişte standarde ‚specifice’ ale frumuseţii? Existã aşa ceva? Cred cã da. La ele se ajunge prin lecturi, reflecţie, experienţã, precocea cunoaştere a capodoperelor genuri—şi pur şi simplu prin simţul acestor lucruri literare, simţ educat prin lecturi şi gândire. Neţinând seama de canoanele şi standardele estetice ‚zonale’, ar fi vreo povestire antologatã de Mironov vrednicã şi de o antologie a literaturii principale? –Mãcar una din schiţele lui Grãmescu; cea a lui Pruteanu şi Merişca; vreunul dintre divertismentele calviniene ale lui Sãsãrman;
ĨN CURÂND!!!
Celor care au consumat, fie şi cu obiecţii şi proteste, acest articol, le anunţ apariţia ĨN CURÂND de articole similare referitoare la mari nume ale vechii anticipaţii româneşti:-- V Bĩrlãdeanu; Negoiţã; etc..
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
joi, 29 ianuarie 2009
SIMŢUL LUCRURILOR LITERARE
SIMŢUL LUCRURILOR LITERARE
Prin scriitori români citiţi cu plãcere—şi de plãcere—ĩi am ĩn vedere pe Hogaş, Creangã, Eminescu—cei care pot da ACEST FEL DE PLÃCERE—foarte tangibilã şi vie; deasemeni pe Iorga, Paleologu, Cãlinescu, Streinu şi alţi critici literari, Manolescu. Plãcerea literarã foarte vie şi definitorie—efervescentã. Aceia care, la antipodul oricãui scremut ‚decadentism’, sunt mari atilişti, mari oameni de stil—din nou, Hogaş—nesaţul, nevoia, plãcerea spontanã date de cãtre stilul lui sunt de referinţã. Unde existã viaţa acestei plãceri—viaţã spiritualã, lãuntricã—alte considerente nu mai conteazã.
Ĩn diverse perioade, au fost R Petrescu, Cãlinescu, Breban, Ibrãileanu, Zarifopol.
La noi, mulţi critici scriu foarte bine—şi adesea mai bine decât ceilalţi scriitori.
Mare stil românesc? Spun, spontan: Hogaş.
Mã refer la plãcerea literarã ‚din viaţã’, de pe teren, practic, pragmatic, empiric, hedonic, independent de considerente de sistem literar, etc.—direct ceea ce este dat, oferi, livrat ca plãcere—pura vrajã.
La cei numiţi se simte mai mult decât ‚vigoarea’—uneori cam abstractã ...—se simte direct, imediat, viaţa stilului, duhul.
Butelia de Leyda.
Prin scriitori români citiţi cu plãcere—şi de plãcere—ĩi am ĩn vedere pe Hogaş, Creangã, Eminescu—cei care pot da ACEST FEL DE PLÃCERE—foarte tangibilã şi vie; deasemeni pe Iorga, Paleologu, Cãlinescu, Streinu şi alţi critici literari, Manolescu. Plãcerea literarã foarte vie şi definitorie—efervescentã. Aceia care, la antipodul oricãui scremut ‚decadentism’, sunt mari atilişti, mari oameni de stil—din nou, Hogaş—nesaţul, nevoia, plãcerea spontanã date de cãtre stilul lui sunt de referinţã. Unde existã viaţa acestei plãceri—viaţã spiritualã, lãuntricã—alte considerente nu mai conteazã.
Ĩn diverse perioade, au fost R Petrescu, Cãlinescu, Breban, Ibrãileanu, Zarifopol.
La noi, mulţi critici scriu foarte bine—şi adesea mai bine decât ceilalţi scriitori.
Mare stil românesc? Spun, spontan: Hogaş.
Mã refer la plãcerea literarã ‚din viaţã’, de pe teren, practic, pragmatic, empiric, hedonic, independent de considerente de sistem literar, etc.—direct ceea ce este dat, oferi, livrat ca plãcere—pura vrajã.
La cei numiţi se simte mai mult decât ‚vigoarea’—uneori cam abstractã ...—se simte direct, imediat, viaţa stilului, duhul.
Butelia de Leyda.
Uzul hedonic al literaturii—pentru ceea ce constatã gustul spontan—educat, la un pol se aflã Hogaş; la celãlalt, Dna. Duras (a reismului).
Primul lucru pe care se cuvine sã—l remarcãm la o carte literarã este plãcerea—sau absenţa ei; ceea ce constituie o experienţã esteticã—prelucrabilã, nearbitrarã—sau absenţa, sau contrariul ei.
Aceasta este experienţa ‚trupului’ literar la operei—pentru care ‚epiderma’ este o expresie. Experienţã treptatã a duhului operei—ĩn interrelaţie.
Primul lucru pe care se cuvine sã—l remarcãm la o carte literarã este plãcerea—sau absenţa ei; ceea ce constituie o experienţã esteticã—prelucrabilã, nearbitrarã—sau absenţa, sau contrariul ei.
Aceasta este experienţa ‚trupului’ literar la operei—pentru care ‚epiderma’ este o expresie. Experienţã treptatã a duhului operei—ĩn interrelaţie.
SF—UL DEMITOLOGIZANT
SF—UL DEMITOLOGIZANT
Rescrierile ĩn cheie SF ale naraţiunilor religioase evident cã nu conferã un aşa—zis ‚farmec ştiinţific’ religiosului, ci, invers, fac ca SF—ul sã beneficieze de prestigiul şi de atmosfera şi fiorii religiosului—relaţia este inversã celei pretinse sau intenţionate—ĩn realitate, nu ‚religiosul devine SF’, ci, dimpotrivã, SF—ul beneficiazã de o fãrâmã de religios, şi ajunge sã existe din aceastã razã, din aceastã rãsfrângere a religiosului. Substratul SF—ului devine religios—nu invers; şi bineĩnţeles cã ĩn acest caz SF—ul trãieşte numai din forţa şocului, a insolitului perspectivei. Nu religiosul este refundamentat SF; ci SF—ul trãieşte din substratul religios secret, deghizat ĩn contrariul sãu. Asta se vede bine la Clarke; şi nu este ĩntâmplãtor faptul cã Eliade, cu interesul şi poate şi simţul lui pentru astfel de lucruri, ĩi admira scrierile.
Aparent, SF—ul funcţioneazã ca surogat al supranaturalului; de fapt, naturalul este dublu subminat—prin SF, şi prin supranatural. Este pus ĩntr—o dublã luminã insolitã. Ceea ce nu ĩnseamnã cã aş considera ca integrã natura acestui subgen al SF—ului; dimpotrivã, relev natura intrinsec contradictorie a lui—dar şi eficienţa. Cu alte cuvinte, confuzia inerentã nu ajunge pentru a anula eficienţa. Ĩnsã natura intimã a SF—ului demitizant, pseudoreligios sau cvasireligios, nu este una paradoxalã, ci una contradictorie, ceea ce indicã o deficienţã.
SF—ul demitologizant rezistã prin religios, nu prin ‚explicaţia ştiinţificã’: --adicã ‚mai existã ĩncã destul religios’.
Existã o distrugere a religiosului—dar incompletã.
Adoraţia instinctivã, ĩnnãscutã, naturalã—şi distrugerea, deteriorarea, profanarea a ceea ce a fost adorat.
Demitologizãrile trãiesc din religios, şi din profanare—douã tendinţe ĩn conflict, antagoniste.
Rescrierile ĩn cheie SF ale naraţiunilor religioase evident cã nu conferã un aşa—zis ‚farmec ştiinţific’ religiosului, ci, invers, fac ca SF—ul sã beneficieze de prestigiul şi de atmosfera şi fiorii religiosului—relaţia este inversã celei pretinse sau intenţionate—ĩn realitate, nu ‚religiosul devine SF’, ci, dimpotrivã, SF—ul beneficiazã de o fãrâmã de religios, şi ajunge sã existe din aceastã razã, din aceastã rãsfrângere a religiosului. Substratul SF—ului devine religios—nu invers; şi bineĩnţeles cã ĩn acest caz SF—ul trãieşte numai din forţa şocului, a insolitului perspectivei. Nu religiosul este refundamentat SF; ci SF—ul trãieşte din substratul religios secret, deghizat ĩn contrariul sãu. Asta se vede bine la Clarke; şi nu este ĩntâmplãtor faptul cã Eliade, cu interesul şi poate şi simţul lui pentru astfel de lucruri, ĩi admira scrierile.
Aparent, SF—ul funcţioneazã ca surogat al supranaturalului; de fapt, naturalul este dublu subminat—prin SF, şi prin supranatural. Este pus ĩntr—o dublã luminã insolitã. Ceea ce nu ĩnseamnã cã aş considera ca integrã natura acestui subgen al SF—ului; dimpotrivã, relev natura intrinsec contradictorie a lui—dar şi eficienţa. Cu alte cuvinte, confuzia inerentã nu ajunge pentru a anula eficienţa. Ĩnsã natura intimã a SF—ului demitizant, pseudoreligios sau cvasireligios, nu este una paradoxalã, ci una contradictorie, ceea ce indicã o deficienţã.
SF—ul demitologizant rezistã prin religios, nu prin ‚explicaţia ştiinţificã’: --adicã ‚mai existã ĩncã destul religios’.
Existã o distrugere a religiosului—dar incompletã.
Adoraţia instinctivã, ĩnnãscutã, naturalã—şi distrugerea, deteriorarea, profanarea a ceea ce a fost adorat.
Demitologizãrile trãiesc din religios, şi din profanare—douã tendinţe ĩn conflict, antagoniste.
DESPRE ESTETICA PERSONAJULUI
DESPRE ESTETICA PERSONAJULUI
Personajului literar care nu este credibil sau verosimil nu ĩi mai rãmâne pentru a fi izbutit decât sã fie real (‚creat’). Altfel, el nu este nici verosimil, nici real; este nereuşit (--scriu asta gândindu—mã la un personaj ficţional al lui Hauer—neliterar, dar ficţional—un pilot de raliuri, jucat de Hauer, care nici verosimil, nici real nu era—era o scornire ,o ĩnsãilare.
Existã creaţie ‚ĩnafara realismului’; dar se cere ca aceastã creaţie sã existe, sã fie ea ĩnsãşi realã, chiar dacã dã cu tifla tiparelor.
Personajului literar care nu este credibil sau verosimil nu ĩi mai rãmâne pentru a fi izbutit decât sã fie real (‚creat’). Altfel, el nu este nici verosimil, nici real; este nereuşit (--scriu asta gândindu—mã la un personaj ficţional al lui Hauer—neliterar, dar ficţional—un pilot de raliuri, jucat de Hauer, care nici verosimil, nici real nu era—era o scornire ,o ĩnsãilare.
Existã creaţie ‚ĩnafara realismului’; dar se cere ca aceastã creaţie sã existe, sã fie ea ĩnsãşi realã, chiar dacã dã cu tifla tiparelor.
A ĩnţelege un stil şi a trece de la reacţie la ĩnţelegere; este ceva foarte echivoc şi iniţial chiar alunecos. Probabil cã nici nu ţine de o experienţã genericã, ci strict de experienţa cu un anume stil; dar mi se pare cã acest fel de lucruri—ca etapele tipice sau necesare ale experienţei—sunt neteoretizabile ,scapã teoretizãrii.
BLASFEMII ROSTITE CU EVLAVIE DEPLINÃ
BLASFEMII ROSTITE CU EVLAVIE DEPLINÃ
Cei care recomandã ordinara maculaturã de demitologizare vorbesc despre ...Mântuitor; asta se vede şi—n ortografia titrãrilor de documentare ‚conspiraţioniste’ şi demitologizatoare. Rangul lui Iisus este afirmat şi negat simultan; incoerenţã aiuritoare.
Aceste culegeri de blasfemii sunt ambalate ca şi cum ar fi cãrţi de acatiste.
La noi, blasfemiile vestice traduse capãtã o notã pioasã. Li se dã un aer de hieratism.
La fel cu cei care recomandã de Paşti capodopera lui Djubran—intenţia şi gestul sunt desãvârşit pioase, şi de a face un serviciu credinţei.
Asta denotã nu perfidie sau maliţie—ci confuzia şi haosul din mintea ‚intelectualilor’ pedestraşi.
Unii vãd cu emoţii religioase alese un film ca al lui moş Scorsese.
Copii pioşi ar vrea ca DA VINCI sã fi fost istorie, nu numai un roman.
Mai mult, demitologizãrile lasã intacte atât superstiţiile, cât şi ocultismul; ceea ce aratã cã aceste demitologizarea exercitã chiar o dublã funcţie—plivind adevãrul şi nutrind, fie şi indirect, minciuna.
Cei care recomandã ordinara maculaturã de demitologizare vorbesc despre ...Mântuitor; asta se vede şi—n ortografia titrãrilor de documentare ‚conspiraţioniste’ şi demitologizatoare. Rangul lui Iisus este afirmat şi negat simultan; incoerenţã aiuritoare.
Aceste culegeri de blasfemii sunt ambalate ca şi cum ar fi cãrţi de acatiste.
La noi, blasfemiile vestice traduse capãtã o notã pioasã. Li se dã un aer de hieratism.
La fel cu cei care recomandã de Paşti capodopera lui Djubran—intenţia şi gestul sunt desãvârşit pioase, şi de a face un serviciu credinţei.
Asta denotã nu perfidie sau maliţie—ci confuzia şi haosul din mintea ‚intelectualilor’ pedestraşi.
Unii vãd cu emoţii religioase alese un film ca al lui moş Scorsese.
Copii pioşi ar vrea ca DA VINCI sã fi fost istorie, nu numai un roman.
Mai mult, demitologizãrile lasã intacte atât superstiţiile, cât şi ocultismul; ceea ce aratã cã aceste demitologizarea exercitã chiar o dublã funcţie—plivind adevãrul şi nutrind, fie şi indirect, minciuna.
COSMOPOLITISMUL FIRESC AL LITERATURII DE AVENTURI
COSMOPOLITISMUL FIRESC AL LITERATURII DE AVENTURI
Cred cã Rosny aĩné şi Doamna Maya Niculescu, cãrora se cuvine sã li—i adaug pe Sadoveanu şi pe Jurist, au fost autorii de gen la care am ĩntâlnit contrariul convenţiei naţionale; convenţia ‚naţionalã’ stipuleazã cã o naraţiune de aventuri trebuie sã aibã ca protagonist un compatriot de—al autorului; orice cadru ar avea, personajul principal trebuie sã fie de naţionalitatea cititorului—noi românii trebuie sã scriem romane de aventuri ‚cu români de—ai noştri’—şi care, eventual, sã exprime ‚sufletul naţional’. Mai este şi premisa cã publicul ĩşi doreşte, sau preferã, istorisiri cu ‚români de—ai noştri’. Or, am descoperit, treptat, câţiva autori care nu respectau aceastã convenţie; care nu doar ĩşi plasau acţiunile cãrţilor ĩn ţinuturi exotice, dar apelau şi la personaje tot ‚exotice’—şi asta fãrã intenţii ascunse (ca ĩn cazul povestirilor didactice cu africani ĩnrobiţi, sau ca ĩn acelea care pânã la urmã tot cãtre ceva ‚naţional’ trãgeau povestirea—fãcând—o sã intersecteze şi vreun meridian naţional, etc., sau evocând, nesubtil, ‚faima românilor’, sau alte asemenea stângãcii—ca nici sã nu ne mai referim la dispozitivul epic al ‚expediţiilor şi echipajelor mixte, multinaţionale’—surogat de exotism).
Cred cã Rosny aĩné şi Doamna Maya Niculescu, cãrora se cuvine sã li—i adaug pe Sadoveanu şi pe Jurist, au fost autorii de gen la care am ĩntâlnit contrariul convenţiei naţionale; convenţia ‚naţionalã’ stipuleazã cã o naraţiune de aventuri trebuie sã aibã ca protagonist un compatriot de—al autorului; orice cadru ar avea, personajul principal trebuie sã fie de naţionalitatea cititorului—noi românii trebuie sã scriem romane de aventuri ‚cu români de—ai noştri’—şi care, eventual, sã exprime ‚sufletul naţional’. Mai este şi premisa cã publicul ĩşi doreşte, sau preferã, istorisiri cu ‚români de—ai noştri’. Or, am descoperit, treptat, câţiva autori care nu respectau aceastã convenţie; care nu doar ĩşi plasau acţiunile cãrţilor ĩn ţinuturi exotice, dar apelau şi la personaje tot ‚exotice’—şi asta fãrã intenţii ascunse (ca ĩn cazul povestirilor didactice cu africani ĩnrobiţi, sau ca ĩn acelea care pânã la urmã tot cãtre ceva ‚naţional’ trãgeau povestirea—fãcând—o sã intersecteze şi vreun meridian naţional, etc., sau evocând, nesubtil, ‚faima românilor’, sau alte asemenea stângãcii—ca nici sã nu ne mai referim la dispozitivul epic al ‚expediţiilor şi echipajelor mixte, multinaţionale’—surogat de exotism).
A citi critic nu ĩnseamnã a citi cu rea voinţã ci a citi ĩn mod personal—ca persoanã, ca om, ca individ, ca unghi propriu. A citi neaservit, iscusit, inteligent. Iar lectura zisã ‚de identificare’, sau a identificãrii depline, capitale, este aceea ĩn care de fapt nu mai suntem conştienţi de vreun dezacord, de vreo notã falsã, de vreo divergenţã ĩntre ceea ce noi vrem, adesea ĩn mod mut, şi ceea ce autorul a realizat. Se practicã şi o lecturã ‚necriticã’, ĩn sensul de ‚deliberat necriticã’, boantã, flascã, concesivã, complice, mãsluitã, falsã—ceea ce este o pervertire a minţii.
Lectura ‚de identificare’ este aceea unde ‚diferenţa’ nu mai este resimţitã, este neexistenţã, coincidenţã ĩntre ceea ce este vrut şi ceea ce este oferit.
Nu este o ‚suspendare’ a criticii—ceea ce ar fi o perversiune—ci a absenţã a substratului pentru ceea ce ar stimula simţul diferenţei ĩntre ceea ce este dat şi ceea ce este dorit.
Lectura ‚de identificare’ este aceea unde ‚diferenţa’ nu mai este resimţitã, este neexistenţã, coincidenţã ĩntre ceea ce este vrut şi ceea ce este oferit.
Nu este o ‚suspendare’ a criticii—ceea ce ar fi o perversiune—ci a absenţã a substratului pentru ceea ce ar stimula simţul diferenţei ĩntre ceea ce este dat şi ceea ce este dorit.
IMPLICAŢII RASIAL—CULTURALE ĨN FOLOSIREA NOŢIUNII DE JOC
IMPLICAŢII RASIAL—CULTURALE ĨN FOLOSIREA NOŢIUNII DE JOC
Teoreticienii denumesc joc conjuncţia fanteziei cu plãcerea; acolo unde existã o activitate—de altfel coerentã, coordonatã, ‚savantã’, implicând meşteşug, şi fantezie şi plãcere—trãitã de agent ca zbor al fanteziei şi ca plãcere vie—teoreticienii vorbesc despre ‚joc’. Este caracteristic cã astfel de consideraţii au pornit de la un olandez, cred, şi au avut atât succes ĩn lumea nelatinã; sã ne uitãm şi CINE vorbeşte despre ‚joc’—ca sã—nţelegem ce vrea sã spunã. Rasele, sau culturile naţionale, care ĩnţeleg mai bine natura jocului, nu preferã de fapt acest termen pentru activitãţile de tipul indicat. Jocul este o noţiune a germanicilor latinofili. Dar ĩn nucleul noţional germanii aduc un soi de ‚solemnitate’ şi de ‚festivism’ extrem de nelatine. [Latinofilia germanã subliniazã adânc trãsãturile germane.]
Aspectele dominante sunt detenta şi creativitatea; detenta slobodã, şi dezinvoltura creativitãţii.
Teoreticienii denumesc joc conjuncţia fanteziei cu plãcerea; acolo unde existã o activitate—de altfel coerentã, coordonatã, ‚savantã’, implicând meşteşug, şi fantezie şi plãcere—trãitã de agent ca zbor al fanteziei şi ca plãcere vie—teoreticienii vorbesc despre ‚joc’. Este caracteristic cã astfel de consideraţii au pornit de la un olandez, cred, şi au avut atât succes ĩn lumea nelatinã; sã ne uitãm şi CINE vorbeşte despre ‚joc’—ca sã—nţelegem ce vrea sã spunã. Rasele, sau culturile naţionale, care ĩnţeleg mai bine natura jocului, nu preferã de fapt acest termen pentru activitãţile de tipul indicat. Jocul este o noţiune a germanicilor latinofili. Dar ĩn nucleul noţional germanii aduc un soi de ‚solemnitate’ şi de ‚festivism’ extrem de nelatine. [Latinofilia germanã subliniazã adânc trãsãturile germane.]
Aspectele dominante sunt detenta şi creativitatea; detenta slobodã, şi dezinvoltura creativitãţii.
FLASCUL SUBIECTIVISM
FLASCUL SUBIECTIVISM
Simpla afirmare de preferinţe (artistice, etc.) menţine mintea ca ĩntr—un primitivism, o cocoloşeşte, n—o ĩndeamnã sã caute şi formuleze motive ale admiraţiei, etc.. nici ‚modestia’ n—o stimuleazã, cãci vanitatea se repliazã ĩn astfel de expresii pretins ‚subiective’, şi de aceea ele şi sunt mai mereu gogonate şi bombastice (‚I adore Yeats' work’)—apar chiar ca un fel de ĩntrecere şi de concurenţã. E o falsã ĩnţelepciune aici, ĩn aceastã PROFERARE neargumentatã.
Este mai interesant când se oferã argumente, motive ale admiraţiei, decât asemenea afirmãri pasionale şi exclamative ale ‚adoraţiei’.
Pe scurt, subiectivismul acesta flasc, ‚modest’, ĩndeamnã la lene; ca şi majoritatea apofatismelor, ĩn mâna nechemaţilor.
Una este ca un lucru (filozofie, criticã, etc.) sã fie DEPÃŞIT, alta sã nici nu fi fost atins. Ĩmi place sã le spun celor care—i urmeazã pe Pãrinţi ĩn denunţarea vanitãţii filozofiei cã s-ar cãdea sã—i urmeze şi ĩn reuşitele filozofice ale acestora. Ĩn cazul Pãrinţilor, nişte mari filozofi remarcã limitele filozofiei, uneori ĩntr—o formã retoricã; ĩn cazul strepeziţilor lor ‚discipoli’, nişte minţi de duzinã deplâng, absurd, insuficienţele filozofiei, ca şi cum aceasta chiar le—ar şi fi la—ndemânã.
Simpla afirmare de preferinţe (artistice, etc.) menţine mintea ca ĩntr—un primitivism, o cocoloşeşte, n—o ĩndeamnã sã caute şi formuleze motive ale admiraţiei, etc.. nici ‚modestia’ n—o stimuleazã, cãci vanitatea se repliazã ĩn astfel de expresii pretins ‚subiective’, şi de aceea ele şi sunt mai mereu gogonate şi bombastice (‚I adore Yeats' work’)—apar chiar ca un fel de ĩntrecere şi de concurenţã. E o falsã ĩnţelepciune aici, ĩn aceastã PROFERARE neargumentatã.
Este mai interesant când se oferã argumente, motive ale admiraţiei, decât asemenea afirmãri pasionale şi exclamative ale ‚adoraţiei’.
Pe scurt, subiectivismul acesta flasc, ‚modest’, ĩndeamnã la lene; ca şi majoritatea apofatismelor, ĩn mâna nechemaţilor.
Una este ca un lucru (filozofie, criticã, etc.) sã fie DEPÃŞIT, alta sã nici nu fi fost atins. Ĩmi place sã le spun celor care—i urmeazã pe Pãrinţi ĩn denunţarea vanitãţii filozofiei cã s-ar cãdea sã—i urmeze şi ĩn reuşitele filozofice ale acestora. Ĩn cazul Pãrinţilor, nişte mari filozofi remarcã limitele filozofiei, uneori ĩntr—o formã retoricã; ĩn cazul strepeziţilor lor ‚discipoli’, nişte minţi de duzinã deplâng, absurd, insuficienţele filozofiei, ca şi cum aceasta chiar le—ar şi fi la—ndemânã.
Ĩmpãrtãşeam cu D Toma o admiraţie imensã pentru limba românã şi pentru posibilitãţile ei uluitoare; asta este ceva obiectiv, o constatare neutrã, ‚necomplice’, neconcesivã—şi nearbitrarã. Limba aceasta, atât cea posteminescianã/ postjunimistã, cât şi cea care a precedat—o—de o neĩnchipuitã frumuseţe.
CULTURA LITERARÃ A EPISCOPULUI SIGRIST
CULTURA LITERARÃ A EPISCOPULUI SIGRIST
Episcopul Sigrist are o gândire aşa de ABUNDENT nutritã de lecturi literare filtrate de un gust admirabil de exact, şi NIMENI nu mai face caz de cultura lui literarã—ĩn timp ce un Balthasar le apãrea ca având o culturã literarã scandalos de amplã.
Mie Sigrist mi se pare mult mai reprezentativ decât Balthasar pentru o gândire alimentatã de literaturã—şi de arte—dar cu simplitate, fãrã ifose, cu un bun simţ constitutiv. Comentator calificat al literaturii, existã le el un gust şi o receptivitate fãrã greş la elementul estetic.
Figurã originalã, absolut non—administrativã, un episcop ca Sigrist este un lux (nu un capriciu, sau o toanã) pe care numai o Bisericã aşa cum este cea ‚ortodoxã’ şi—l poate permite.
Episcopul Sigrist are o gândire aşa de ABUNDENT nutritã de lecturi literare filtrate de un gust admirabil de exact, şi NIMENI nu mai face caz de cultura lui literarã—ĩn timp ce un Balthasar le apãrea ca având o culturã literarã scandalos de amplã.
Mie Sigrist mi se pare mult mai reprezentativ decât Balthasar pentru o gândire alimentatã de literaturã—şi de arte—dar cu simplitate, fãrã ifose, cu un bun simţ constitutiv. Comentator calificat al literaturii, existã le el un gust şi o receptivitate fãrã greş la elementul estetic.
Figurã originalã, absolut non—administrativã, un episcop ca Sigrist este un lux (nu un capriciu, sau o toanã) pe care numai o Bisericã aşa cum este cea ‚ortodoxã’ şi—l poate permite.
Existã savanţi ai literaturii care nu ĩşi propun cu cartea lor mai mult decât ĩşi propune autorul unui manual de chimie sau al unei alte cãrţi ‘utile’—sã furnizeze informaţii, sã le structureze, sã ofere nişte idei sau inducţii sau o reflecţie. Ei nu trebuie nici blamaţi sau desconsideraţi, nici lãsaţi sã facã legea.
Anistoriştii confundã teologia cu Revelaţia; dar teologia nu este Revelaţia, datul supranatural, ci reflecţia supra acestuia, reflecţie obiectivã, care este normal sã progreseze şi sã se ramifice. Bineĩnţeles cã la Revelaţie nu se mai poate adâuga nimic; dar reflecţiei calificate, da. Este o reflecţie sau o ştiinţã care—şi ia tot mai bine—n stãpânire obiectul.
Nu existã alternativã la Bisericã. (Aşa cum nu existã alternativã la omenie, la umanitate.)
Omul n—are altundeva unde merge; iar prin Bisericã ĩnţeleg esenţialul doctrinei şi—al vieţii creştineşti.
۞
Ĩn Bisericã, trebuie sã existe inteligenţã şi de partea creaţiei, şi de cea a receptãrii. Ĩn cazul Pãr. Teilhard, existã chiar un surplus de inteligenţã de partea lui—şi neghiobie cu ghiotura de partea cealaltã.
Cel care ar fi putut rãmâne ca unul dintre Ĩnvãţãtorii din sc. IV trece ĩn istorie ca un eretic .... N—a fost deajuns numai inteligenţa lui, dacã n—a existat inteligenţã şi de partea cealaltã.
۞
A spune cã Biserica vizibilã este aşa cum e revine, ĩn ultimã instanţã, la a spune cã umanul este aşa cum e—da, dar soluţia nu poate fi sã devenim mistreţi sau zarzavaturi sau altceva.
۞
Acea ĩnrudire concret, direct şi corect simţitã, care este frãţia ĩn Hristos.
۞
A binecuvânta cu ceva mai mult decât numai cu vorbe şi cu gesturi.
۞
Nu erau deajuns Capadocienii; erau necesari şi contemporanii lor. Valoarea, creativitatea nu se autopromoveazã.
۞
Existã o dispoziţie analiticã vãdit inadecvatã, improprie, şi care pulverizeazã totul.
Omul n—are altundeva unde merge; iar prin Bisericã ĩnţeleg esenţialul doctrinei şi—al vieţii creştineşti.
۞
Ĩn Bisericã, trebuie sã existe inteligenţã şi de partea creaţiei, şi de cea a receptãrii. Ĩn cazul Pãr. Teilhard, existã chiar un surplus de inteligenţã de partea lui—şi neghiobie cu ghiotura de partea cealaltã.
Cel care ar fi putut rãmâne ca unul dintre Ĩnvãţãtorii din sc. IV trece ĩn istorie ca un eretic .... N—a fost deajuns numai inteligenţa lui, dacã n—a existat inteligenţã şi de partea cealaltã.
۞
A spune cã Biserica vizibilã este aşa cum e revine, ĩn ultimã instanţã, la a spune cã umanul este aşa cum e—da, dar soluţia nu poate fi sã devenim mistreţi sau zarzavaturi sau altceva.
۞
Acea ĩnrudire concret, direct şi corect simţitã, care este frãţia ĩn Hristos.
۞
A binecuvânta cu ceva mai mult decât numai cu vorbe şi cu gesturi.
۞
Nu erau deajuns Capadocienii; erau necesari şi contemporanii lor. Valoarea, creativitatea nu se autopromoveazã.
۞
Existã o dispoziţie analiticã vãdit inadecvatã, improprie, şi care pulverizeazã totul.
Creştinul trebuie sã ĩnceapã cu o anume evlavie, cu evlavia fundamentalã—virtutea lealitãţii faţã de adevãr. ‚Idolatrie’ mai ĩnseamnã şi o anume adresare Lui Dumnezeu ĩnafara evlaviei adânci faţã de adevãr; ĩn acest sens, creştinul este cumva un pãgân evoluat, care a progresat—el nu este la antipodul pãgânului, ci deasupra, mai elevat decât pãgânul—adaugã ceva virtuţilor acestuia—care nici ele ĩn sine nu pot fi caricaturizate şi reduse la nişte resorturi şi lucruri mecanice.
Altfel, creştinismul decade ĩn superstiţie, magicism, idolatrie. Ordinea naturalã, adevãrul traduc gândirea Lui Dumnezeu. Dumnezeu este transcendent; dar lumea exprimã gândirea Lui. Nu mai trebuie adãugat niciun alt cuvânt.
Altfel, creştinismul decade ĩn superstiţie, magicism, idolatrie. Ordinea naturalã, adevãrul traduc gândirea Lui Dumnezeu. Dumnezeu este transcendent; dar lumea exprimã gândirea Lui. Nu mai trebuie adãugat niciun alt cuvânt.
DESPRE INCREDULITATE
DESPRE INCREDULITATE
La vârsta şcolarã, având mintea criticã, eram foarte incredul; mi se povesteau, de cãtre un coleg sau altul, câte un film sau o carte—şi, dacã mi se pãrea ceva prea extravagant sau bizar, atribuiam extravaganţa minciunilor elevului care mã desfãta de zor cu respectivele rezumate orale.
Pot exemplifica şi cu un film, şi cu o carte:--când aveam vreo 11 ani, un coleg (PH) mi—a povestit ORAŞUL BROAŞTELOR—de fapt, ĩl şuşotea ĩntr—un cerc relativ restrâns, probabil spontan constituit, cãruia—i aparţineam şi eu; conţinutul atât de original şi de uimitor, povestit de coleg, m—a determinat sã—l consider pe acesta un mincinos; --ca licean, am beneficiat de unele relatãri, ale altui coleg, despre un roman fantezist, de Honga; ei, aici chiar am refuzat sã cred ĩn existenţa vreunei cãrţi româneşti aşa de deconcertante—pânã ce colegul s—a executat şi—a adus la şcoalã romanul, ca sã—l vãd.
La vârsta şcolarã, având mintea criticã, eram foarte incredul; mi se povesteau, de cãtre un coleg sau altul, câte un film sau o carte—şi, dacã mi se pãrea ceva prea extravagant sau bizar, atribuiam extravaganţa minciunilor elevului care mã desfãta de zor cu respectivele rezumate orale.
Pot exemplifica şi cu un film, şi cu o carte:--când aveam vreo 11 ani, un coleg (PH) mi—a povestit ORAŞUL BROAŞTELOR—de fapt, ĩl şuşotea ĩntr—un cerc relativ restrâns, probabil spontan constituit, cãruia—i aparţineam şi eu; conţinutul atât de original şi de uimitor, povestit de coleg, m—a determinat sã—l consider pe acesta un mincinos; --ca licean, am beneficiat de unele relatãri, ale altui coleg, despre un roman fantezist, de Honga; ei, aici chiar am refuzat sã cred ĩn existenţa vreunei cãrţi româneşti aşa de deconcertante—pânã ce colegul s—a executat şi—a adus la şcoalã romanul, ca sã—l vãd.
INSPIRAT DE MICROESEURILE DNEI. Rohan Maitzen
INSPIRAT DE MICROESEURILE DNEI. Rohan Maitzen
Ocazia unei profesiuni de credinţã estetice: dacã Lovinescu este exemplul ilustru, eminent, ceva pânã la urmã interesant scrie şi Dna. Maitzen, când discutã un roman al Dnei. Patchett.
Pofta, nesaţul ei pentru romane, sunt ĩn mãsurã sã inspire plãcerea altora. Dna. Maitzen este un critic care ştie sã foloseascã limbajul robust al plãcerii.
Teribilismul adolescentin, vanitos, ĩn cãutare de expediente, de scurtãturi, de parvenire ideaticã, de orgoliu bombastic al teorillor, se dezice de romane—de modestia ‚mâlului realist’ ĩn special, de ‚fresca socialã’, etc.. La 19 ani, ziceam, citam:--‚noroiul gros al prozei’. La aproape 18 ani, ĩmi trecusem pe o filã de calendar un vers, probabil rãstãlmãcit, al lui Mallarmé—cel, desigur, despre tristeţea prozei. Vai! Cãutam, dibuiam proza care sã submineze ‚proza’. Citeam prozã din cea pentru aceia care dispreţuiesc proza. Adolescenţa este ,ĩn erorile ei, neiscusitã, dar tenace. Gãseam romanele, proza, realismul, ‚tradiţionalul’ ca detestabile; pe plan religios, mã pronunţam, ĩn numele ‚omului din om’, pentru eutanasie.
Adolescenţa este vârsta paietelor; ea ia paietele drept lux, staniolul drept dezmãţ. Şi, bineĩnţeles, se complace—n ele cu delicii.
Azi, romanul singur ĩmi apare ca unul dintre cele patru componente esenţiale ale unei diete literare (--ĩmpreunã cu filozofia/ teologia/ istoria/ eseistica, nuvela şi poezia).
Adolescenţa dispreţuieşte ĩn modul cel mai obtuz, iraţional şi ignorant—cu o rea—credinţã sulfuroasã.
Ocazia unei profesiuni de credinţã estetice: dacã Lovinescu este exemplul ilustru, eminent, ceva pânã la urmã interesant scrie şi Dna. Maitzen, când discutã un roman al Dnei. Patchett.
Pofta, nesaţul ei pentru romane, sunt ĩn mãsurã sã inspire plãcerea altora. Dna. Maitzen este un critic care ştie sã foloseascã limbajul robust al plãcerii.
Teribilismul adolescentin, vanitos, ĩn cãutare de expediente, de scurtãturi, de parvenire ideaticã, de orgoliu bombastic al teorillor, se dezice de romane—de modestia ‚mâlului realist’ ĩn special, de ‚fresca socialã’, etc.. La 19 ani, ziceam, citam:--‚noroiul gros al prozei’. La aproape 18 ani, ĩmi trecusem pe o filã de calendar un vers, probabil rãstãlmãcit, al lui Mallarmé—cel, desigur, despre tristeţea prozei. Vai! Cãutam, dibuiam proza care sã submineze ‚proza’. Citeam prozã din cea pentru aceia care dispreţuiesc proza. Adolescenţa este ,ĩn erorile ei, neiscusitã, dar tenace. Gãseam romanele, proza, realismul, ‚tradiţionalul’ ca detestabile; pe plan religios, mã pronunţam, ĩn numele ‚omului din om’, pentru eutanasie.
Adolescenţa este vârsta paietelor; ea ia paietele drept lux, staniolul drept dezmãţ. Şi, bineĩnţeles, se complace—n ele cu delicii.
Azi, romanul singur ĩmi apare ca unul dintre cele patru componente esenţiale ale unei diete literare (--ĩmpreunã cu filozofia/ teologia/ istoria/ eseistica, nuvela şi poezia).
Adolescenţa dispreţuieşte ĩn modul cel mai obtuz, iraţional şi ignorant—cu o rea—credinţã sulfuroasã.
Creştinii sunt ‚numai mesageri’ nu fiindcã n—ar preţui gândirea originalã, ĩnsã deoarece au gãsit—o deja pe unica inepuizabilã, pe care o servesc. Creştinii sunt ĩn serviciul gândirii originale; de aceea nu acceptã sã boteze astfel orice soi de toane.
Gândirea originalã existã (plenar) ĩn creştinism—ea este aceea a Lui Dumnezeu.
Gândirea originalã existã (plenar) ĩn creştinism—ea este aceea a Lui Dumnezeu.
LEPÃDÃTURILE RETICENTE
LEPÃDÃTURILE RETICENTE
O fi ceva nedogmatic şi deopotrivã nedogmatizabil ĩn anumite expresii ale evlaviei mariane preconciliare—dar ĩn atitudinea criticilor acesteia existã ceva mult mai fundamental greşit: ceva pur şi simplu inuman—omeneşte greşit.
Evlavia marianã este ceva viu, omeneşte valabil, care trebuie teologic elucidat; ĩnsã antipatia faţã de aceste fenomene este ceva mult mai fundamental greşit—o expresie a inumanitãţii. Cei care ‚exagereazã’ cu evlavia, ‚exaltaţii’, greşesc şi se ĩnşealã mult mai puţin decât o fac adversarii lor.
O fi ceva nedogmatic şi deopotrivã nedogmatizabil ĩn anumite expresii ale evlaviei mariane preconciliare—dar ĩn atitudinea criticilor acesteia existã ceva mult mai fundamental greşit: ceva pur şi simplu inuman—omeneşte greşit.
Evlavia marianã este ceva viu, omeneşte valabil, care trebuie teologic elucidat; ĩnsã antipatia faţã de aceste fenomene este ceva mult mai fundamental greşit—o expresie a inumanitãţii. Cei care ‚exagereazã’ cu evlavia, ‚exaltaţii’, greşesc şi se ĩnşealã mult mai puţin decât o fac adversarii lor.
VICTIME ALE ABSOLUTISMULUI PAPAL POSTCONCILIAR
VICTIME ALE ABSOLUTISMULUI PAPAL POSTCONCILIAR
Sunt mulţi cei pentru care textele patristice nu sunt stimulenţi sau nutriente ci ĩngrãdiri sau pari cu care sã—i atingã pe preopinenţi, precepte ‚de pãzit’, nu ocazii de stimulare şi fortifiere ‚colegialã’ a minţii.
Atunci când se vorbeşte despre ‚unitatea creştinilor’, Biserica declarã implicit cã existã ceva numit ‚creştin’, ca entitate—cã ĩnafara Bisericii existã creştinii—ca acei creştini necatolici nu—s impostori ci adevãraţi creştini (eclezial deficienţi).
Toţi cei care cheamã numele Lui Hristos se pot numi creştini.
Discursul despre ‚unitatea creştinilor’ trebuie sã aminteascã despre victimele autoritarismului roman modern—victimele autoritarismului papal postconciliar. Se gãsesc justificãri pentru schismaticii rãsãriteni; pentru ereticii protestanţi; chiar şi pentru derapaţii neoprotestanţi; dar nu şi pentru vticimele absolutismului roman postconciliar? Mã gândesc la cei numiţi ‚lefebvrişti’; papii zişi absolutişti ai epocii moderne PRECONCILIARE n—au rãspunderea NICIUNEI astfel de schisme. Iar neobrãzaţii care—i bat obrazul Fer. Pius al IX—lea pentru alienarea câtorva nemţi ar trebui sã reflecteze mai mult la oribilul abuz care i—a ĩnstrãinat pe mult mai mulţi catolici, numiţi azi ‚tradiţionalişti’, jertfiţi fãrã milã ‚imperativelor progresului’.
Sunt privite cu multã ĩngãduinţã schisma rãsãriteanã; chiar şi erezia protestantã; dar nu şi gestul lefebvriştilor. Niciunul din ‚papii preconciliari absolutişti’ n—a fãcut gesturi ale cãror consecinţe sã fie de amploarea mondialã a schismei lefebvriste. Abuzul comis asupra lor scapã, se pare, corectitudinii politice.
Progresismul s—a dovedit a fi ĩncã mai ĩngust, mãrginit şi fanatic decât era ‚tradiţionalismul’; iar ceea ce Fer. Pius al IX—lea nu—ndrãznea, Paul al VI—lea a fãcut.
Sunt mulţi cei pentru care textele patristice nu sunt stimulenţi sau nutriente ci ĩngrãdiri sau pari cu care sã—i atingã pe preopinenţi, precepte ‚de pãzit’, nu ocazii de stimulare şi fortifiere ‚colegialã’ a minţii.
Atunci când se vorbeşte despre ‚unitatea creştinilor’, Biserica declarã implicit cã existã ceva numit ‚creştin’, ca entitate—cã ĩnafara Bisericii existã creştinii—ca acei creştini necatolici nu—s impostori ci adevãraţi creştini (eclezial deficienţi).
Toţi cei care cheamã numele Lui Hristos se pot numi creştini.
Discursul despre ‚unitatea creştinilor’ trebuie sã aminteascã despre victimele autoritarismului roman modern—victimele autoritarismului papal postconciliar. Se gãsesc justificãri pentru schismaticii rãsãriteni; pentru ereticii protestanţi; chiar şi pentru derapaţii neoprotestanţi; dar nu şi pentru vticimele absolutismului roman postconciliar? Mã gândesc la cei numiţi ‚lefebvrişti’; papii zişi absolutişti ai epocii moderne PRECONCILIARE n—au rãspunderea NICIUNEI astfel de schisme. Iar neobrãzaţii care—i bat obrazul Fer. Pius al IX—lea pentru alienarea câtorva nemţi ar trebui sã reflecteze mai mult la oribilul abuz care i—a ĩnstrãinat pe mult mai mulţi catolici, numiţi azi ‚tradiţionalişti’, jertfiţi fãrã milã ‚imperativelor progresului’.
Sunt privite cu multã ĩngãduinţã schisma rãsãriteanã; chiar şi erezia protestantã; dar nu şi gestul lefebvriştilor. Niciunul din ‚papii preconciliari absolutişti’ n—a fãcut gesturi ale cãror consecinţe sã fie de amploarea mondialã a schismei lefebvriste. Abuzul comis asupra lor scapã, se pare, corectitudinii politice.
Progresismul s—a dovedit a fi ĩncã mai ĩngust, mãrginit şi fanatic decât era ‚tradiţionalismul’; iar ceea ce Fer. Pius al IX—lea nu—ndrãznea, Paul al VI—lea a fãcut.
Steve Parker
Steve Parker
Nu mi—ar displãcea sã schiţez, dupã modelul lui Steve Parker, câteva vederi de ansamblu asupra operei câtorva autori de gen—concis, la obiect, suplu, direct. Cu rezumate şi impresii, destul de pe scurt.
Nu mi—ar displãcea sã schiţez, dupã modelul lui Steve Parker, câteva vederi de ansamblu asupra operei câtorva autori de gen—concis, la obiect, suplu, direct. Cu rezumate şi impresii, destul de pe scurt.
DESPRE SFINŢIREA PRIN INTELIGENŢÃ
DESPRE SFINŢIREA PRIN INTELIGENŢÃ
Moş Borges vorbea despre sfinţirea prin inteligenţã dar refuza sã o vadã tocmai acolo unde ea era cea mai evidentã: la Chesterton, a cãrui operã religioasã o refuza (profeţii lui Borges fiind Wells şi Shaw).
Tocmai la Chesterton se cãdea sã fi vãzut sfinţirea prin lucrarea inteligenţei, mântuirea prin inteligenţã—pe care o constata la ...Blake.
Chesterton era acela care se va fi mântuit prin inteligenţã.
۞
I—ar fi fost deajuns eruditului şi atoatecuriosului Borges sã fi rãsfoit nişte manuale de istorie bisericeascã, nişte paterice, ca sã vadã locul inteligenţei ĩn mântuirea atâtor creştini.
Moş Borges vorbea despre sfinţirea prin inteligenţã dar refuza sã o vadã tocmai acolo unde ea era cea mai evidentã: la Chesterton, a cãrui operã religioasã o refuza (profeţii lui Borges fiind Wells şi Shaw).
Tocmai la Chesterton se cãdea sã fi vãzut sfinţirea prin lucrarea inteligenţei, mântuirea prin inteligenţã—pe care o constata la ...Blake.
Chesterton era acela care se va fi mântuit prin inteligenţã.
۞
I—ar fi fost deajuns eruditului şi atoatecuriosului Borges sã fi rãsfoit nişte manuale de istorie bisericeascã, nişte paterice, ca sã vadã locul inteligenţei ĩn mântuirea atâtor creştini.
Când ceva este dat ĩn Preasfântul Spirit, ĩn darurile Acestuia, considerentele exterioare, de cantitate, nu mai conteazã; existã raza, suflarea Preasfântului Spirit, Domnul.
Aceasta se numeşte ‚bucuria Sf. Spirit’.
۞
Guardini aduce sublimul ĩn eseisticã. Este unul dintre cei care aduc sublimul ĩn eseistica religioasã.
۞
Guardini este un exponent al prezenţei sublimului religios—spiritual ĩn eseisticã.
۞
Firea umanã hipostatisatã, nu hipostaticã.
Firea umanã este fiinţã umanã—nu o carcasã, sau o unealtã inertã, sau o hainã, o tunicã.
۞
Nu trebuie ĩnlocuit papalismul cu CONCILIARISMUL—substituirea fetişizãrii discursurilor papale, fetişizarea celor conciliare.
۞
Gogomanii care vor sã—l reabiliteze pe Sever nu fac decât ca, citându—l, sã arate cã el era cel care nu—i ĩnţelesese pe calcedonieni, a cãror teologie o confunda slobod cu nestorianismul—dualitatea de ‚indivizi’, de ‚persoane’.
۞
Cultura ascunsã, nevehiculatã, ignoratã.
۞
Autorii vestici—aveau calitatea şi meritele şi reuşitele, nu şi ifosele ....
۞
Copleşirea umanitãţii este ‚practicã’ sau ‚aparentã’—nu şi teoreticã.
۞
Eu cred cã Severus este cel care nu a ĩnţeles; textele asta par sã arate. Reabilitatorii lui vor sã—l ĩnfãţişeze ca pe un mare neĩnţeles; dar mi se pare cã propriile lui scrieri tranşeazã chestiunea ĩn sensul cã el ĩnsuşi era un desãvârşit neĩnţelegãtor.
Sensul acestor iniţiative rãsãritene ĩn sesizez:--sã sugereze cã Roma a fost cea care a acţionat ca un factor exogen de dezbinare ĩntre fraţii rãsãriteni, etc.. Vor sã—i ‚ajute’ pe rãsãriteni sã conştientizeze cã discordia calcedonianã nu este decât o zâzanie introdusã de Roma pentru a fisura frontul idealei unitãţi rãsãritene; intenţia politicã—şi denunţarea Romei—primeazã.
۞
Deocamdatã numai ca rãzleţe, relativ izolate iniţiative savante, tendinţa monofizitã a Estului pare sã iasã din nou la suprafaţa teoriei—ĩn dezicerile de Tomul leonin.
۞
Howard, om al superlativelor nereţinute; jerbe, trâmbe de superlative, cu care nu este deloc parcimonios. Ĩnsã dibuiesc aici mai degrabã o deprindere englezeascã, artã conversaţionalã englezã, felul lor de
Aceasta se numeşte ‚bucuria Sf. Spirit’.
۞
Guardini aduce sublimul ĩn eseisticã. Este unul dintre cei care aduc sublimul ĩn eseistica religioasã.
۞
Guardini este un exponent al prezenţei sublimului religios—spiritual ĩn eseisticã.
۞
Firea umanã hipostatisatã, nu hipostaticã.
Firea umanã este fiinţã umanã—nu o carcasã, sau o unealtã inertã, sau o hainã, o tunicã.
۞
Nu trebuie ĩnlocuit papalismul cu CONCILIARISMUL—substituirea fetişizãrii discursurilor papale, fetişizarea celor conciliare.
۞
Gogomanii care vor sã—l reabiliteze pe Sever nu fac decât ca, citându—l, sã arate cã el era cel care nu—i ĩnţelesese pe calcedonieni, a cãror teologie o confunda slobod cu nestorianismul—dualitatea de ‚indivizi’, de ‚persoane’.
۞
Cultura ascunsã, nevehiculatã, ignoratã.
۞
Autorii vestici—aveau calitatea şi meritele şi reuşitele, nu şi ifosele ....
۞
Copleşirea umanitãţii este ‚practicã’ sau ‚aparentã’—nu şi teoreticã.
۞
Eu cred cã Severus este cel care nu a ĩnţeles; textele asta par sã arate. Reabilitatorii lui vor sã—l ĩnfãţişeze ca pe un mare neĩnţeles; dar mi se pare cã propriile lui scrieri tranşeazã chestiunea ĩn sensul cã el ĩnsuşi era un desãvârşit neĩnţelegãtor.
Sensul acestor iniţiative rãsãritene ĩn sesizez:--sã sugereze cã Roma a fost cea care a acţionat ca un factor exogen de dezbinare ĩntre fraţii rãsãriteni, etc.. Vor sã—i ‚ajute’ pe rãsãriteni sã conştientizeze cã discordia calcedonianã nu este decât o zâzanie introdusã de Roma pentru a fisura frontul idealei unitãţi rãsãritene; intenţia politicã—şi denunţarea Romei—primeazã.
۞
Deocamdatã numai ca rãzleţe, relativ izolate iniţiative savante, tendinţa monofizitã a Estului pare sã iasã din nou la suprafaţa teoriei—ĩn dezicerile de Tomul leonin.
۞
Howard, om al superlativelor nereţinute; jerbe, trâmbe de superlative, cu care nu este deloc parcimonios. Ĩnsã dibuiesc aici mai degrabã o deprindere englezeascã, artã conversaţionalã englezã, felul lor de
SECTA RETICENŢILOR FAŢÃ DE APARIIŢILE DEIPAREI
SECTA RETICENŢILOR FAŢÃ DE APARIIŢILE DEIPAREI
Ĩi am ĩn vedere pe cei care—şi manifestã ritos dispreţul şi reticenţele faţã de apariţiile Deiparei avizate de cãtre Bisericã, râtanii care strâmbã din nas şi scuipã acolo unde un Bloy, un Carrel şi alţi intelectuali de prim rang au sãrutat şi au cinstit; trupa mofluzilor ‚versaţi’. Ei sunt deasupra acestor superstiţii şi credinţe bãbeşti. [Bineĩnţeles cã şi fauna universitãţilor colcãie de asemenea mofluzi.]
Scârba pe care mi—o produc semidocţii şi ignoranţii ritoşi şi tacticoşi care se ĩmpãuneazã cu dispreţul lor faţã de apariţiile Deiparei; automulţumirea lor placidã de semidocţi. Ifosele lor de ‚iniţiaţi’ care sunt deasupra prostimii fiindcã au priceput, ştiu ei cum stau lucrurile—specimene lugubre, subhomaisiene, ca acele groteşti figuri provinciale ritoase din filmele americane—sentenţioşi şi pedanţi. Jubilaţia lor ‚complice’, de sectã de iniţiaţi. Jargonul lor artificial şi tacticos. Cvasiprotestantism izmenit şi circumspect.
Ĩi am ĩn vedere pe cei care—şi manifestã ritos dispreţul şi reticenţele faţã de apariţiile Deiparei avizate de cãtre Bisericã, râtanii care strâmbã din nas şi scuipã acolo unde un Bloy, un Carrel şi alţi intelectuali de prim rang au sãrutat şi au cinstit; trupa mofluzilor ‚versaţi’. Ei sunt deasupra acestor superstiţii şi credinţe bãbeşti. [Bineĩnţeles cã şi fauna universitãţilor colcãie de asemenea mofluzi.]
Scârba pe care mi—o produc semidocţii şi ignoranţii ritoşi şi tacticoşi care se ĩmpãuneazã cu dispreţul lor faţã de apariţiile Deiparei; automulţumirea lor placidã de semidocţi. Ifosele lor de ‚iniţiaţi’ care sunt deasupra prostimii fiindcã au priceput, ştiu ei cum stau lucrurile—specimene lugubre, subhomaisiene, ca acele groteşti figuri provinciale ritoase din filmele americane—sentenţioşi şi pedanţi. Jubilaţia lor ‚complice’, de sectã de iniţiaţi. Jargonul lor artificial şi tacticos. Cvasiprotestantism izmenit şi circumspect.
Ĩn aprecierea caracterului sau a comportamentului altor oameni lãsãm sau facem ca unele lucruri sã decidã semnificaţia altora—adicãm ‚ajustãm’ interpretarea datã unor elemente ĩn funcţie de impresia generalã care la rândul ei este motivatã de ALTE ELEMENTE; aşadar, este vorba despre a privilegia, alege unele elemente—a le acorda prioritate, a le considera mai definitorii decât altele. Facem o sintezã, sintetizãm cumva, pornind de la cele cunoscute—de la câteva elemente trec la impresia generalã iar prin aceasta reinterpretez restul de elemente lãsate pe dinafarã ĩn cursul primei operaţiuni—dacã impresia generalã este ‚bunã’, atunci oarecare bizarerii vor fi rãstãlmãcite ĩn dependenţã tot de acest sens general pozitiv şi vor fi chiar fãcute sã ‚ĩnsemne’ şi sã releve ceva ‚bun’.
Mintea nu se menţine ĩntr—o ordine analiticã—sau a stivuirii, a departajãrii—ci distinge, alege, sintetizeazã pornind de la o parte, şi reinterpreteazã restul.
Mintea nu se menţine ĩntr—o ordine analiticã—sau a stivuirii, a departajãrii—ci distinge, alege, sintetizeazã pornind de la o parte, şi reinterpreteazã restul.
Pentru un creştin rãsãritean poate sã parã incredibil sau ceva gogonat, dar pânã alaltãieri patrologii (nu numai cei vestici, ci şi servilii lor plagiatori din Est) trãiau cu iraţionala convingere cã ĩn Bizanţ şi Rãsãrit dupã mijlocul sc. V ĩncepe un deşert. Cã ĩntâlnim numai fenomene de compilare şi de sclerozare, de regresie. Aceasta era reprezentarea curentã.
MEFIAŢI—VÃ DE MEFIENŢI!
MEFIAŢI—VÃ DE MEFIENŢI!
Cei foarte sceptici faţã de apariţiile Deiparei—inclusiv cele avizate de Bisericã—sunt ĩn general mult mai puţin reticenţi faţã de apariţiile cutãrui patriarh al ateismului şi darwinismului, ale cutãrui proagandist al stângismului, sau ale vreunui biblist impostor.
Ei nu ‚cred ĩn Fatima’; ei nu ‚cred ĩn Lourdes’; dar fireşte cred ĩn revelaţiile ‚ştiinţifice’ ale cutãrui Institut de biblisticã—ĩn asta cred fãrã rezerve!
Am mai scris—o: sunt—aş fi fost—un om al partidului zis mariologic de la Vaticanul II—şi anume, al vechii mariologii, ‚preconciliare’ şi ‚exaltate’—nu al versiunii fade vehiculate actualmente chiar de cãtre unii aşa—zişi mariologi. (‚Mariolog’ era Sf. Pio ĩn chilia lui—nu papiţoii aroganţi şi ĩmbufnaţi de la catedrã!) Pot ĩnţelege cã, din diverse cauze—sociale, culturale, personale, cognitive—un creştin poate fi indiferent la ceea ce se numeşte ‚mistica marianã’; asta poate fi ĩnţeles. Detestabile sunt ifosele de iniţiaţi şi sentenţiozitatea ritoasã a acestor semidocţi ĩncoţopeniţi.
Cei foarte sceptici faţã de apariţiile Deiparei—inclusiv cele avizate de Bisericã—sunt ĩn general mult mai puţin reticenţi faţã de apariţiile cutãrui patriarh al ateismului şi darwinismului, ale cutãrui proagandist al stângismului, sau ale vreunui biblist impostor.
Ei nu ‚cred ĩn Fatima’; ei nu ‚cred ĩn Lourdes’; dar fireşte cred ĩn revelaţiile ‚ştiinţifice’ ale cutãrui Institut de biblisticã—ĩn asta cred fãrã rezerve!
Am mai scris—o: sunt—aş fi fost—un om al partidului zis mariologic de la Vaticanul II—şi anume, al vechii mariologii, ‚preconciliare’ şi ‚exaltate’—nu al versiunii fade vehiculate actualmente chiar de cãtre unii aşa—zişi mariologi. (‚Mariolog’ era Sf. Pio ĩn chilia lui—nu papiţoii aroganţi şi ĩmbufnaţi de la catedrã!) Pot ĩnţelege cã, din diverse cauze—sociale, culturale, personale, cognitive—un creştin poate fi indiferent la ceea ce se numeşte ‚mistica marianã’; asta poate fi ĩnţeles. Detestabile sunt ifosele de iniţiaţi şi sentenţiozitatea ritoasã a acestor semidocţi ĩncoţopeniţi.
Predica despre convertirea Sfântului Apostol Pavel: deceniul ĩn deşertul Arabiei, lângã Damasc ;’Ordinele’ evreieşti; tipuri de viaţã, tipuri de convertire; Botezul; adâncul; Sf. Augustin; geneticianul; experienţe; un deceniu de ajustare; bunãtatea, milostivirea, iubirea şi iertarea; conversia ca trecere; dependenţele; nivele, resorturi, trecerea la iubire; geneticianul—vârsta, practica de medic ...; convertirea Sf. Augustin, asemuitã cu cea a Sf. Pavel—lumina ....
Precizarea cã ĩn cazul Sf. Ap. nu despre ‚emoţionalism’ este vorba, nu despre emoţii, prin natura lor fluctuante, ci despre conştiinţa ‚iubirii, bunãtãţii şi milostivirii Lui Iisus’.
Sf. Ap. n—a trecut direct, imediat de la a fi farizeu şi prigonitor, la a fi misionar, predicator—ci a trãit un deceniu ĩn deşertul arab, lângã Damasc, ĩn vecinãtatea Damascului.
Precizarea cã ĩn cazul Sf. Ap. nu despre ‚emoţionalism’ este vorba, nu despre emoţii, prin natura lor fluctuante, ci despre conştiinţa ‚iubirii, bunãtãţii şi milostivirii Lui Iisus’.
Sf. Ap. n—a trecut direct, imediat de la a fi farizeu şi prigonitor, la a fi misionar, predicator—ci a trãit un deceniu ĩn deşertul arab, lângã Damasc, ĩn vecinãtatea Damascului.
vineri, 23 ianuarie 2009
SONORUL PAPISM AL UNOR ANGLICANI
Nu prea ĩnţeleg papismul anglicanilor—papism uneori ostentativ şi ĩntotdeauna frondeur—preoţi papişti, franciscani anglicani papişti, benedictini anglicani papişti—rãmâne totuşi faptul cã la ei anglicanismul ĩntrece papismul, cã subordoneazã papismul anglicanismului, cã preferã anglicanismul, papismului—altfel, ar deveni catolici, nu numai ...’papişti’.
De aceea rãmâne sã remarcãm cã exaltatul papism al acestor câtorva anglicani constituie mai mult o bizarerie britanicã, o extravaganţã.
Cãci, ĩn ultimã instanţã, confruntaţi cu o alegere, ei se decid pentru anglicanism. Cred ĩncã mai puţin ĩn autenticitatea şi lealitatea ‚papismului’ lor, decât ĩn acelea ale papismului celor câţiva ‚ortodocşi’ care au pretins a—l fi profesat; dacã un rãsãritean (schismatic) se mai poate ĩntrucâtva prevala de alibiul ‚tradiţiei’ locale, al specificului eclezial, un anglican n—are, mi se pare, aceastã ieşire la—ndemânã.
Dacã anglicanii respectivi sunt mai leali ‚tradiţiei anglicane’ şi ‚specificului anglican’ decât papismului, ĩnseamnã cã alegerea lor este deja fãcutã: ei sunt papişti ĩn mãsura ĩn care anglicanismul lor fundamental şi prioritar o poate permite.
Când e de ales ĩntre anglicanism şi lealitatea papalã, ei aleg ‚specificul anglican’.
Nu prea ĩnţeleg papismul anglicanilor—papism uneori ostentativ şi ĩntotdeauna frondeur—preoţi papişti, franciscani anglicani papişti, benedictini anglicani papişti—rãmâne totuşi faptul cã la ei anglicanismul ĩntrece papismul, cã subordoneazã papismul anglicanismului, cã preferã anglicanismul, papismului—altfel, ar deveni catolici, nu numai ...’papişti’.
De aceea rãmâne sã remarcãm cã exaltatul papism al acestor câtorva anglicani constituie mai mult o bizarerie britanicã, o extravaganţã.
Cãci, ĩn ultimã instanţã, confruntaţi cu o alegere, ei se decid pentru anglicanism. Cred ĩncã mai puţin ĩn autenticitatea şi lealitatea ‚papismului’ lor, decât ĩn acelea ale papismului celor câţiva ‚ortodocşi’ care au pretins a—l fi profesat; dacã un rãsãritean (schismatic) se mai poate ĩntrucâtva prevala de alibiul ‚tradiţiei’ locale, al specificului eclezial, un anglican n—are, mi se pare, aceastã ieşire la—ndemânã.
Dacã anglicanii respectivi sunt mai leali ‚tradiţiei anglicane’ şi ‚specificului anglican’ decât papismului, ĩnseamnã cã alegerea lor este deja fãcutã: ei sunt papişti ĩn mãsura ĩn care anglicanismul lor fundamental şi prioritar o poate permite.
Când e de ales ĩntre anglicanism şi lealitatea papalã, ei aleg ‚specificul anglican’.
DESPRE SF. DAMASUS ŞI DESPRE PAPI
Dacã mi s—ar cere sã numesc zece Papi pe care ĩi admir cel mai mult, Sf. Damasus ar fi unul dintre ei. Ceilalţi ar fi Sf. Ap. Petru, Sf. Leon cel Mare, Sf. Grigore Dialogul, Sf. Martin I, Sf. Agato, Sf. Nicolae cel Mare, Sf. Grigore al VII—lea, Fer. Pius al IX—lea şi Benedict al XV—lea. Cum se vede, mai ales Papi ‚sinodali’ (adicã din vârtejul Conciliilor ecumenice) şi ‚autoritari’, ‚papişti’ ei ĩnşişi. Repet şi cã aceştia sunt numai ‚vârful’, adicã numai cei mai admiraţi—nu singurii admiraţi.
Recitirea unor pagini de dogmaticã ale lui Tresmontant mi—a retrezit interesul pentru Sf. Damasus—ocazie cu care am descoperit cã ştiam despre el mult mai puţine decât aş fi crezut—mai mult ,ezitam ĩn privinţa statutului sãu—este sau nu canonizat? Mi—am amintit apoi de Litania tuturor sfinţilor, unde una dintre invocaţii i se adreseazã.
Pentru omul care identificã teologia cu doctrina, şi nu cu speculaţia teologicã, Damasus apare ca unul dintre marii teologi ai Bisericii Romei.
Ĩn vremurile noastre, Sf. Damasus este un Papã demodat—ca şi Sf. Nicolae cel Mare (--ĩn privinţa gustului la Papi, eu semãn mult cu Bloy, avem aceleaşi alegeri--).
Modernii n—au mai ştiut sã vadã cu simplitate sfinţenia; este o remarcã obişnuitã aceea cã tot mai puţini Papi sunt canonizaţi ĩn perioada modernã; dar este probabil cã nici mulţi dintre cei canonizaţi ‚ĩnainte’ n—ar mai fi fost priviţi ca sfinţi ĩn aceastã erã astringentã, rezervatã şi criticistã.
۞
Sf. Grigore Dialogul scria cã latinii sunt mai puţin subtili şi mai puţin perfizi. Dispreţul bizantin faţã de latini nu este ceva descoperit de noi azi, o constatare retrospectivã; ‚beneficiarii’ acestui dispreţ, la vremea respectivã, ĩl conştientizau pe deplin, ştiau de el mai bine ca noi.
Dacã mi s—ar cere sã numesc zece Papi pe care ĩi admir cel mai mult, Sf. Damasus ar fi unul dintre ei. Ceilalţi ar fi Sf. Ap. Petru, Sf. Leon cel Mare, Sf. Grigore Dialogul, Sf. Martin I, Sf. Agato, Sf. Nicolae cel Mare, Sf. Grigore al VII—lea, Fer. Pius al IX—lea şi Benedict al XV—lea. Cum se vede, mai ales Papi ‚sinodali’ (adicã din vârtejul Conciliilor ecumenice) şi ‚autoritari’, ‚papişti’ ei ĩnşişi. Repet şi cã aceştia sunt numai ‚vârful’, adicã numai cei mai admiraţi—nu singurii admiraţi.
Recitirea unor pagini de dogmaticã ale lui Tresmontant mi—a retrezit interesul pentru Sf. Damasus—ocazie cu care am descoperit cã ştiam despre el mult mai puţine decât aş fi crezut—mai mult ,ezitam ĩn privinţa statutului sãu—este sau nu canonizat? Mi—am amintit apoi de Litania tuturor sfinţilor, unde una dintre invocaţii i se adreseazã.
Pentru omul care identificã teologia cu doctrina, şi nu cu speculaţia teologicã, Damasus apare ca unul dintre marii teologi ai Bisericii Romei.
Ĩn vremurile noastre, Sf. Damasus este un Papã demodat—ca şi Sf. Nicolae cel Mare (--ĩn privinţa gustului la Papi, eu semãn mult cu Bloy, avem aceleaşi alegeri--).
Modernii n—au mai ştiut sã vadã cu simplitate sfinţenia; este o remarcã obişnuitã aceea cã tot mai puţini Papi sunt canonizaţi ĩn perioada modernã; dar este probabil cã nici mulţi dintre cei canonizaţi ‚ĩnainte’ n—ar mai fi fost priviţi ca sfinţi ĩn aceastã erã astringentã, rezervatã şi criticistã.
۞
Sf. Grigore Dialogul scria cã latinii sunt mai puţin subtili şi mai puţin perfizi. Dispreţul bizantin faţã de latini nu este ceva descoperit de noi azi, o constatare retrospectivã; ‚beneficiarii’ acestui dispreţ, la vremea respectivã, ĩl conştientizau pe deplin, ştiau de el mai bine ca noi.
ATEISMUL CA SECTARISM ŞI MILITANTISM
Ca sectarism şi militantism, ateismul ignorã ĩntotdeauna un fapt fundamental:--cã, aşa dupã cum o confirmã istoria generalã a civilizaţiei, a ĩntreprinderilor şi a culturii umane, ele este ĩntotdeauna excepţia, anomalia, nu existã defel vreun dublet de tipul religie/ ateism, ci ateismul sateliteazã religia şi apare ca o anomalie, ca o contestare, ca notã de subsol ĩn istoria religiilor.
Ca mişcare, ateismul, sectã fanaticã, precriticã, ignorantã şi incultã, figureazã abia recent ĩn istorie; cei dinaintea modernitãţii nu l—au cunoscut (cu toate cã taxau drept ‚ateism’ orice punere ĩn cauzã a religiei instituţionale).
Inutil s—o mai repetãm, ateismul constituie, cum altfel, apanajul minţilor de duzinã, al inteligenţelor de mai proastã calitate sau pur şi simplu ĩmpâclite.
Ĩn vremurile noastre, cu totul excepţionale din acest punct de vedere, ‚nici ateii nu mai sunt ce—au fost’—ateismul apare corelat cu ignoranţa, cu incultura, cu debilizarea cogniţiei.
Ca sectarism şi militantism, ateismul ignorã ĩntotdeauna un fapt fundamental:--cã, aşa dupã cum o confirmã istoria generalã a civilizaţiei, a ĩntreprinderilor şi a culturii umane, ele este ĩntotdeauna excepţia, anomalia, nu existã defel vreun dublet de tipul religie/ ateism, ci ateismul sateliteazã religia şi apare ca o anomalie, ca o contestare, ca notã de subsol ĩn istoria religiilor.
Ca mişcare, ateismul, sectã fanaticã, precriticã, ignorantã şi incultã, figureazã abia recent ĩn istorie; cei dinaintea modernitãţii nu l—au cunoscut (cu toate cã taxau drept ‚ateism’ orice punere ĩn cauzã a religiei instituţionale).
Inutil s—o mai repetãm, ateismul constituie, cum altfel, apanajul minţilor de duzinã, al inteligenţelor de mai proastã calitate sau pur şi simplu ĩmpâclite.
Ĩn vremurile noastre, cu totul excepţionale din acest punct de vedere, ‚nici ateii nu mai sunt ce—au fost’—ateismul apare corelat cu ignoranţa, cu incultura, cu debilizarea cogniţiei.
AFIRMAREA PRACTICÃ A CRITERIULUI ESTETIC
Atitudinea pragmaticã ĩn analiza/ abordarea literaturii de gen pretinde postularea criteriului estetic ca premisã—nu ca deziderat sau ca obiectiv.
Criteriul estetic este premisa, este presupus, nu trebuie teoretizat şi reluat de fiecare datã—el defineşte, caracterizeazã actul critic, critica literaturii de gen:--‚ bineĩnţeles cã subscriu unui crez estetic!’.
Decizia pentru estetic ĩn literatura de gen, deliberatã/ instinctivã, trebuie sã preceadã critica ,s—o fundamenteze, nu sã fie idealul ei.
De ex., la Hobana, la Mironov, asta vedem ĩn critica literaturii de gen—postularea esteticului ca premisã.
Criteriul estetic se practicã, se aplicã, se lucreazã cu el—nu se postuleazã ca ţintã idealã.
Atitudinea pragmaticã ĩn analiza/ abordarea literaturii de gen pretinde postularea criteriului estetic ca premisã—nu ca deziderat sau ca obiectiv.
Criteriul estetic este premisa, este presupus, nu trebuie teoretizat şi reluat de fiecare datã—el defineşte, caracterizeazã actul critic, critica literaturii de gen:--‚ bineĩnţeles cã subscriu unui crez estetic!’.
Decizia pentru estetic ĩn literatura de gen, deliberatã/ instinctivã, trebuie sã preceadã critica ,s—o fundamenteze, nu sã fie idealul ei.
De ex., la Hobana, la Mironov, asta vedem ĩn critica literaturii de gen—postularea esteticului ca premisã.
Criteriul estetic se practicã, se aplicã, se lucreazã cu el—nu se postuleazã ca ţintã idealã.
Arta eseisticii este cât se poate de inadecvat abordatã atunci când cineva ĩi cere unui Browne sã fie Barthes sau Leibniz sau alt ‚filozof’ sau teoretician. Percepem instinctiv şi distinct strâmbãtatea unei asemenea abordãri improprii—ca sã folosesc un cuvânt totuşi delicat.
Parte din arta eseisticii constã ĩn aceastã irizare de valori umane, de date ale omenescului, mai ales ĩn eseul zis ‚conversaţional’.
Parte din arta eseisticii constã ĩn aceastã irizare de valori umane, de date ale omenescului, mai ales ĩn eseul zis ‚conversaţional’.
ARTÃ, TEORIE, CREAŢIE, GÂNDIRE
Ĩn general prefer arta şi chiar istoria teologiei şi filozofiei, ‚teoriei’; ĩnsã prefer, la rându—i, marea teologie şi filozofie, artei şi istoriei. Arta este mai ĩnaltã decât teologia şi filozofia medii; ĩnsã marea teologie şi filozofie ĩntre arta.
Expresia teoreticã a gândirii nu meritã decât atunci când este de prim rang; dar atunci, meritã mai mult decât orice altceva.
Sinteza teoreticã nu este ĩn sine inferioarã celei artistice; este numai ‚de obicei inferioarã’.
Adicã reuşitele teoriei nu sunt regula—ci, dimpotrivã, excepţia.
۞
Eu nu cred cã arta liricã a lui ZARATHUSTRA este una inferioarã; aşa se spune, probabil cã o şi gândesc mulţi, dar nu este aşa. Nu este poezie proastã, cum se crede ĩndeobşte. Dimpotrivã, are certe merite literare, ĩncântã şi ĩnsufleţeşte. Artã educatã, ultracizelatã, deliberatã ca virtuozitate, poezia lui ZARATHUSTRA nu—şi dã de ruşine autorul. Ĩnsã pot fi de acord cã ea este inferioarã expresiilor ‚teoretice’ ale gândirii lui Nietzsche.
Ĩn general prefer arta şi chiar istoria teologiei şi filozofiei, ‚teoriei’; ĩnsã prefer, la rându—i, marea teologie şi filozofie, artei şi istoriei. Arta este mai ĩnaltã decât teologia şi filozofia medii; ĩnsã marea teologie şi filozofie ĩntre arta.
Expresia teoreticã a gândirii nu meritã decât atunci când este de prim rang; dar atunci, meritã mai mult decât orice altceva.
Sinteza teoreticã nu este ĩn sine inferioarã celei artistice; este numai ‚de obicei inferioarã’.
Adicã reuşitele teoriei nu sunt regula—ci, dimpotrivã, excepţia.
۞
Eu nu cred cã arta liricã a lui ZARATHUSTRA este una inferioarã; aşa se spune, probabil cã o şi gândesc mulţi, dar nu este aşa. Nu este poezie proastã, cum se crede ĩndeobşte. Dimpotrivã, are certe merite literare, ĩncântã şi ĩnsufleţeşte. Artã educatã, ultracizelatã, deliberatã ca virtuozitate, poezia lui ZARATHUSTRA nu—şi dã de ruşine autorul. Ĩnsã pot fi de acord cã ea este inferioarã expresiilor ‚teoretice’ ale gândirii lui Nietzsche.
Campenhausen ĩşi ĩncheie cartea cu o trecere ĩn revistã a celor mai importanţi teologi bizantini postpatristici (ĩn aprecierea lui); iar acolo unde ed. româneascã vorbeşte despre ‚erorile monoteismului’ (denunţate de cãtre Sf. Maxim) este vorba, din fericire, despre monotelism.
Dacã evaluãrile teologiei bizantine postpatristice sunt cele ‚tradiţionale’ (adicã negative), ĩn schimb Campenhausen are dreptate când remarcã ascensiunea teologicã a lumii latine şi raporturile mutuale, arãtând cã ignorarea a fost unilateralã—ca refuz al Bizanţului de a lua act de progresul teologic al latinitãţii.
Dacã evaluãrile teologiei bizantine postpatristice sunt cele ‚tradiţionale’ (adicã negative), ĩn schimb Campenhausen are dreptate când remarcã ascensiunea teologicã a lumii latine şi raporturile mutuale, arãtând cã ignorarea a fost unilateralã—ca refuz al Bizanţului de a lua act de progresul teologic al latinitãţii.
SUNT UN CITITOR AVID AL EPISCOPULUI SIGRIST
Atunci când citesc mereu interesantele şi instructivele note de lecturã ale Episcopului Sigrist—lucruri mereu ocazionale şi foarte bine dispuse şi dezinvolte—ceea ce este exemplar nu este forma ca atare—ĩn acest caz, ‚reportajul de lecturã’, o specie de recenzie ‚pe genunchi’, de cronicã—ci ĩndemânarea cu care o foloseşte Episcopul, spre binele nostru, al cititorilor lui; desigur, nu existã ‚formã perfectã’, ci formã ‚desãvârşit folositã’, folositã cu dibãcie perfectã.
Funcţia primeazã asupra vehicolului folosit; scriind despre romanul unui nigerian, Sigrist gãseşte cu cale sã ne—ncânte cu multe lucruri instructive şi chiar inedite, ĩntr—un ‚amabalaj’ simplu, nepretenţios; existã o artã exersatã aici, desigur.
Atunci când citesc mereu interesantele şi instructivele note de lecturã ale Episcopului Sigrist—lucruri mereu ocazionale şi foarte bine dispuse şi dezinvolte—ceea ce este exemplar nu este forma ca atare—ĩn acest caz, ‚reportajul de lecturã’, o specie de recenzie ‚pe genunchi’, de cronicã—ci ĩndemânarea cu care o foloseşte Episcopul, spre binele nostru, al cititorilor lui; desigur, nu existã ‚formã perfectã’, ci formã ‚desãvârşit folositã’, folositã cu dibãcie perfectã.
Funcţia primeazã asupra vehicolului folosit; scriind despre romanul unui nigerian, Sigrist gãseşte cu cale sã ne—ncânte cu multe lucruri instructive şi chiar inedite, ĩntr—un ‚amabalaj’ simplu, nepretenţios; existã o artã exersatã aici, desigur.
DESPRE REALISMUL EXEGETIC ŞI ‘TEOLOGIA CLEMENTINÃ’
Iisus ĩn dinamicã—evolueazã, se schimbã, se transformã (nu din ‚ceva’ ĩn ‚altceva’, ci ĩn interiorul aceleiaşi condiţii). Revin la ideea cã Iisus nu ‚joacã scenete’, nu interpreteazã scenete educative ĩn folosul privitorilor—aşa cum ĩnfãţişeazã lucrurile acei exegeţi pentru care ĩn acţiunile Lui Iisus nu existã nicio necesitate internã, ci numai o finalitate educativã, extrinsecã. Dupã ei, acţiunile Lui Iisus nu trebuie luate deloc ĩn sens real—sau ca realmente necesare, stringent necesare—ci ca simbolice, ca scenete jucate de Iisus pentru folosul martorilor, ca ‚instrucţiuni’ pentru cei din jur. Monofizitismul face inutilã umanitatea Lui Iisus cu lucrãrile ei. Pentru monofizitism, Evanghelia devine neinteligibilã—Iisus nu mai acţioneazã decât ĩn mod simbolic, exterior, pilduitor, exemplar, ‚de ochii lumii’, ‚pentru cei din jur’, ‚pentru martori’; lucrarea lui umanã este golitã de autonomie şi de sens.
۞
Ceea ce probabil cã a fãcut posibil Vaticanul II este faptul de a putea fi un Clement Alexandrinul şi un teolog mai ĩntâi pentru tine ĩnsuţi (deşi cine—l citeşte pe Bloy, Claudel sau un alt autor laic ‚preconciliar’, vede cã aceste lucruri erau posibile şi ‚ĩnainte’).
‚Revenind’ la Clement Alexandrinul, sã nu revenim şi la erorile şi rudimentaritatea teologiei acestuia.
Sã nu luãm defectele drept merite.
۞
Ĩn urmã cu cinci ani, spuneam cã superioritatea creştinismului faţã de ‚spiritualitatea pãgânã greacã’ ar consta ĩn filiaţie [relaţia ‚personal’—afectivã a creaturii cu Creatorul ei], ĩn descoperirea filiaţiei, a faptului—de—a—fi—fiu ĩn creştinism; azi, spontan, mãrturisesc cu totul altfel, şi altceva—este, desigur, teoza, nu filiaţia.
Prin ce este creştinismul superior celor mai elevate monoteisme pãgâne? Prin ideea de teozã.
۞
Pãrinţii rãsãriteni vãd şi teologia Euharistiei ĩn legãturã cu ideile de divinizare, ĩntrepãtrundere şi sinergie/ conlucrare.
Ceea ce primeazã (la ei) este dinamica sinergiei, a ĩntrepãtrunderii.
Iisus ĩn dinamicã—evolueazã, se schimbã, se transformã (nu din ‚ceva’ ĩn ‚altceva’, ci ĩn interiorul aceleiaşi condiţii). Revin la ideea cã Iisus nu ‚joacã scenete’, nu interpreteazã scenete educative ĩn folosul privitorilor—aşa cum ĩnfãţişeazã lucrurile acei exegeţi pentru care ĩn acţiunile Lui Iisus nu existã nicio necesitate internã, ci numai o finalitate educativã, extrinsecã. Dupã ei, acţiunile Lui Iisus nu trebuie luate deloc ĩn sens real—sau ca realmente necesare, stringent necesare—ci ca simbolice, ca scenete jucate de Iisus pentru folosul martorilor, ca ‚instrucţiuni’ pentru cei din jur. Monofizitismul face inutilã umanitatea Lui Iisus cu lucrãrile ei. Pentru monofizitism, Evanghelia devine neinteligibilã—Iisus nu mai acţioneazã decât ĩn mod simbolic, exterior, pilduitor, exemplar, ‚de ochii lumii’, ‚pentru cei din jur’, ‚pentru martori’; lucrarea lui umanã este golitã de autonomie şi de sens.
۞
Ceea ce probabil cã a fãcut posibil Vaticanul II este faptul de a putea fi un Clement Alexandrinul şi un teolog mai ĩntâi pentru tine ĩnsuţi (deşi cine—l citeşte pe Bloy, Claudel sau un alt autor laic ‚preconciliar’, vede cã aceste lucruri erau posibile şi ‚ĩnainte’).
‚Revenind’ la Clement Alexandrinul, sã nu revenim şi la erorile şi rudimentaritatea teologiei acestuia.
Sã nu luãm defectele drept merite.
۞
Ĩn urmã cu cinci ani, spuneam cã superioritatea creştinismului faţã de ‚spiritualitatea pãgânã greacã’ ar consta ĩn filiaţie [relaţia ‚personal’—afectivã a creaturii cu Creatorul ei], ĩn descoperirea filiaţiei, a faptului—de—a—fi—fiu ĩn creştinism; azi, spontan, mãrturisesc cu totul altfel, şi altceva—este, desigur, teoza, nu filiaţia.
Prin ce este creştinismul superior celor mai elevate monoteisme pãgâne? Prin ideea de teozã.
۞
Pãrinţii rãsãriteni vãd şi teologia Euharistiei ĩn legãturã cu ideile de divinizare, ĩntrepãtrundere şi sinergie/ conlucrare.
Ceea ce primeazã (la ei) este dinamica sinergiei, a ĩntrepãtrunderii.
EXISTÃ CÂTEVA OPŢIUNI ENERGICE, FUNDAMENTALE
Nu este vorba despre ‘a prefera’, dar creştinul trebuie sã aleagã mereu ‚evlavia implicitã’, mai ĩntâi faţã de adevãr—necoabitarea cu falsul. Creştinul nu trebuie sã ‚prefere’ (sau, mai rãu, sã opunã) ‚evlavia implicitã’ (valorile umane constitutive, definitorii), celei explicite, ci sã o subordoneze mereu pe a doua celei dintâi—şi va afla dumnezeiescul comunicat mai degrabã ĩn limpezimea acesteia. [Este numai o intuiţie, dar cred cã aceastã atitudine o vedem la Sf. Ioan Zlataust. Ca la orice om curajos şi al adevãrurilor ultime, gãsim la el o mare lipsã de respect, un refuz de a pactiza cu ‚obştescul’ convenţiilor, şi, expres, refuzul de a respecta mahãrii. Practica lui ne reaminteşte cã cinstirea culticã a creştinilor se adresa mai ĩntâi şi mai ales mucenicilor.]
Cea mai ĩnaltã evlavie implicitã, fundamentalã, este cea faţã de adevãr—necomplicitatea cu falsul.
Nu este vorba despre ‘a prefera’, dar creştinul trebuie sã aleagã mereu ‚evlavia implicitã’, mai ĩntâi faţã de adevãr—necoabitarea cu falsul. Creştinul nu trebuie sã ‚prefere’ (sau, mai rãu, sã opunã) ‚evlavia implicitã’ (valorile umane constitutive, definitorii), celei explicite, ci sã o subordoneze mereu pe a doua celei dintâi—şi va afla dumnezeiescul comunicat mai degrabã ĩn limpezimea acesteia. [Este numai o intuiţie, dar cred cã aceastã atitudine o vedem la Sf. Ioan Zlataust. Ca la orice om curajos şi al adevãrurilor ultime, gãsim la el o mare lipsã de respect, un refuz de a pactiza cu ‚obştescul’ convenţiilor, şi, expres, refuzul de a respecta mahãrii. Practica lui ne reaminteşte cã cinstirea culticã a creştinilor se adresa mai ĩntâi şi mai ales mucenicilor.]
Cea mai ĩnaltã evlavie implicitã, fundamentalã, este cea faţã de adevãr—necomplicitatea cu falsul.
CAMPENHAUSEN ŞI SYNESIOS
Hans von Campenhausen ĩşi dã probabil ĩntreaga mãsurã abia atunci când ajunge sã scrie despre cyrenianul Synesios pe care se vede imediat cã—l admirã şi ĩncuviinţeazã mai mult decât pe oricare dintre Pãrinţii propriu—zişi.
Campenhausen ĩl considerã pe acest pãgân superior tuturor teologilor creştini pe care i—a ĩnfãţişat ĩn carte, şi nãdãjduieşte cã acest tip cultural—intelectual—uman a subzistat, sub faldurile unor veşminte clericale, ĩn lumea bisericeascã greacã. De fapt patrologul salutã ĩn Synesios un exemplu de compromis luminat care acceptã sã foloseascã reprezentãrile ‚populare’ ale creştinismului ĩn serviciul unor scopuri filozofic—spirituale pretins mai elevate şi care—ar fi apanajul mai mult sau mai puţin secret al intelectualitãţii pãgâne elene.
Simpatia faţã de figurile emblematice ale ‚ultimului pãgânism’ grecesc antic caracterizeazã bineĩnţeles lumea umanismului savant german—gândul ne duce la Nietzsche—un alt admirator al ‚ultimilor pãgâni greci’.
Chiar aşa cum o prezintã Campehausen, deci chiar şi cu toatã importanta simpatie investitã de cãtre acesta, mie lumea intelectualã a lui Synesios mi se pare franc repugnantã, cu tezele ei platoniciene şi mitice. Se observã şi la Synesios cã ceea ce mulţi dintre aceşti pãgâni filozofi luau drept idee filozoficã subĩntinzând reprezentãri mitologice era de fapt mit propriu—zis, de ex. preexistenţa sufletelor, mit la care Synesios ţinea, se pare.
Pare pânã la urmã nedumeritor cum Campenhausen, care se aratã fundamental reticent ĩn ce priveşte meritele şi reuşitele teologice ale unor Chiril Alexandrinul, Ioan Gurã de Aur şi chiar Vasile cel Mare, gãseşte la Synesios o ţinutã intelectualã implicit declaratã superioarã celor ale Pãrinţilor numiţi de mine. Cel pentru care Pãrinţii nu—s ĩndeajuns de teologi se ĩncântã de meritele filozofice aparte ale lui ...Synesios.
Teza, nerostitã ca atare, a lui Campenhausen postuleazã opoziţia dintre pretinsa ‚libertate seninã’ a pãgânilor şi constrângerile asumate de autorii creştini; o examinare cât de sumarã a credinţelor, tezelor şi principiilor filozofic—religioase ale pãgânismului demonstreazã cã acesta numai o ‚spiritualitate a libertãţii’ nu poate fi numit, aşa cum era ĩnchingat de oracole, zodiace, vrãjitorie şi superstiţii din cele mai grosiere.
Legenda aşa de romanţioasã a pãgânilor senini şi superiori ţine numai de neadevãr. Ca speculaţie, ea nu rezistã niciunui examen critic.
Pretinsa superioritate a lui Synesios faţã de creştini rãmâne un fapt nedemonstrat; aici vedem reversul relativei neputinţe a lui Campenhausen de a sesiza ideile şi gândirea teologilor creştini discutaţi, ĩn subtilitatea lor. De altfel, nici la Synesios el nu indicã prin ce doctrine sau idei anume s—ar detaşa acesta ca atât de remarcabil—ci se referã numai la impresia produsã de el.
Hans von Campenhausen ĩşi dã probabil ĩntreaga mãsurã abia atunci când ajunge sã scrie despre cyrenianul Synesios pe care se vede imediat cã—l admirã şi ĩncuviinţeazã mai mult decât pe oricare dintre Pãrinţii propriu—zişi.
Campenhausen ĩl considerã pe acest pãgân superior tuturor teologilor creştini pe care i—a ĩnfãţişat ĩn carte, şi nãdãjduieşte cã acest tip cultural—intelectual—uman a subzistat, sub faldurile unor veşminte clericale, ĩn lumea bisericeascã greacã. De fapt patrologul salutã ĩn Synesios un exemplu de compromis luminat care acceptã sã foloseascã reprezentãrile ‚populare’ ale creştinismului ĩn serviciul unor scopuri filozofic—spirituale pretins mai elevate şi care—ar fi apanajul mai mult sau mai puţin secret al intelectualitãţii pãgâne elene.
Simpatia faţã de figurile emblematice ale ‚ultimului pãgânism’ grecesc antic caracterizeazã bineĩnţeles lumea umanismului savant german—gândul ne duce la Nietzsche—un alt admirator al ‚ultimilor pãgâni greci’.
Chiar aşa cum o prezintã Campehausen, deci chiar şi cu toatã importanta simpatie investitã de cãtre acesta, mie lumea intelectualã a lui Synesios mi se pare franc repugnantã, cu tezele ei platoniciene şi mitice. Se observã şi la Synesios cã ceea ce mulţi dintre aceşti pãgâni filozofi luau drept idee filozoficã subĩntinzând reprezentãri mitologice era de fapt mit propriu—zis, de ex. preexistenţa sufletelor, mit la care Synesios ţinea, se pare.
Pare pânã la urmã nedumeritor cum Campenhausen, care se aratã fundamental reticent ĩn ce priveşte meritele şi reuşitele teologice ale unor Chiril Alexandrinul, Ioan Gurã de Aur şi chiar Vasile cel Mare, gãseşte la Synesios o ţinutã intelectualã implicit declaratã superioarã celor ale Pãrinţilor numiţi de mine. Cel pentru care Pãrinţii nu—s ĩndeajuns de teologi se ĩncântã de meritele filozofice aparte ale lui ...Synesios.
Teza, nerostitã ca atare, a lui Campenhausen postuleazã opoziţia dintre pretinsa ‚libertate seninã’ a pãgânilor şi constrângerile asumate de autorii creştini; o examinare cât de sumarã a credinţelor, tezelor şi principiilor filozofic—religioase ale pãgânismului demonstreazã cã acesta numai o ‚spiritualitate a libertãţii’ nu poate fi numit, aşa cum era ĩnchingat de oracole, zodiace, vrãjitorie şi superstiţii din cele mai grosiere.
Legenda aşa de romanţioasã a pãgânilor senini şi superiori ţine numai de neadevãr. Ca speculaţie, ea nu rezistã niciunui examen critic.
Pretinsa superioritate a lui Synesios faţã de creştini rãmâne un fapt nedemonstrat; aici vedem reversul relativei neputinţe a lui Campenhausen de a sesiza ideile şi gândirea teologilor creştini discutaţi, ĩn subtilitatea lor. De altfel, nici la Synesios el nu indicã prin ce doctrine sau idei anume s—ar detaşa acesta ca atât de remarcabil—ci se referã numai la impresia produsã de el.
POLEMISMUL ‘RELIGIOS’
Eroarea fundamentalã a polemiştilor religioşi de ocazie mi se pare a fi aceea cã ei trãiesc din raportarea la un ĩntreg abstract—‚Biserica’ ĩn sens de experienţã abstractã, indirectã şi compozitã.
Aceşti oameni trãiesc cu ochii pe un ĩntreg abstract—un colaj de ştiri, de ‚informaţii’. Viaţa lipseşte de acolo; realitatea nu e aşa LA ATINGERE, nu SE SIMTE aşa. Viaţa lor nu este viaţa trãitã, experimentatã, obiectivã. Ei nu fac decât sã zornãie coproliţii bârfei.
Existã experienţa directã, concretã, a Bisericii locale; existã doctrina, adevãrurile raţionale ale credinţei noastre; existã viaţa ascunsã, de evlavie personalã; şi existã noţiunea raţionatã, gânditã, a ceea ce este Biserica ĩn ĩntregul ei—ĩntreg, cum am zis, gândit, raţionat. Toate acestea patru lipsesc din relaţia polemistului religios—care trãieşte indignându—se de ce—a spus cutare Cardinal şi cum a mai deraiat cutare Ordin religios şi ce—a mai emis Curia romanã; toate acestea sunt de fapt pleavã, diversiuni, accedie.
Vi—l imaginaţi pe Sf. Francesco cocoţat pe o gazetã şi devorând avid ‚noutãţi şi ştiri din viaţa Bisericii’? Lipseşte reflecţia asupra experienţei directe; şi, de fapt, autenticitatea vieţii trãite.
Eroarea fundamentalã a polemiştilor religioşi de ocazie mi se pare a fi aceea cã ei trãiesc din raportarea la un ĩntreg abstract—‚Biserica’ ĩn sens de experienţã abstractã, indirectã şi compozitã.
Aceşti oameni trãiesc cu ochii pe un ĩntreg abstract—un colaj de ştiri, de ‚informaţii’. Viaţa lipseşte de acolo; realitatea nu e aşa LA ATINGERE, nu SE SIMTE aşa. Viaţa lor nu este viaţa trãitã, experimentatã, obiectivã. Ei nu fac decât sã zornãie coproliţii bârfei.
Existã experienţa directã, concretã, a Bisericii locale; existã doctrina, adevãrurile raţionale ale credinţei noastre; existã viaţa ascunsã, de evlavie personalã; şi existã noţiunea raţionatã, gânditã, a ceea ce este Biserica ĩn ĩntregul ei—ĩntreg, cum am zis, gândit, raţionat. Toate acestea patru lipsesc din relaţia polemistului religios—care trãieşte indignându—se de ce—a spus cutare Cardinal şi cum a mai deraiat cutare Ordin religios şi ce—a mai emis Curia romanã; toate acestea sunt de fapt pleavã, diversiuni, accedie.
Vi—l imaginaţi pe Sf. Francesco cocoţat pe o gazetã şi devorând avid ‚noutãţi şi ştiri din viaţa Bisericii’? Lipseşte reflecţia asupra experienţei directe; şi, de fapt, autenticitatea vieţii trãite.
DESPRE GUARDINI CA HERMENEUT AL SEMNELOR SACRE
Tãmâie şi cãrbuni—cartea lui Guardini discutã, ĩn note uneori geniale, sacramentalitatea vieţii, a ‚banalului’ şi a ‚rutinei’, stilizând o fenomenologie care cronologic o precede şi spiritual o ĩntrece cu mult pe aceea bachelardianã materialist—psihanalistã.
Guardini abordeazã, cu o fineţe caracteristicã, ‚valorile nespuse’, ceea ce de obicei rãmâne nu numai mut, ci şi desconsiderat şi discreditat—adâncul luminos al ‚banalului’ şi al ‚rutinei’.
El aratã cã nu existã altã soluţie decât echilibrul, moderaţia, ‚a treia cale’.
Mai e nevoie sã spunem ce nevoie este de dascãli adevãraţi de creştinism, care sã—l arate şi prezinte din adevãratul unghi? Chesterton, Guardini, Sf. Augustin, câţiva alţii ĩndeplinesc acest oficiu. Educaţia creştinã trebuie sã preia mereu zone tot mai ‚preliminare’, mai stricate de proasta rutinã, mai date deprinderilor proaste. Cãrţi sapienţiale şi educative.
Citind DESPRE SEMNELE SACRE, devine evident cã aceastã educaţie creştinã pare nutritã de o gândire, gândire decisã şi virilã ĩn lucrarea ei. Guardini nu ‚subiectivizeazã’, ci demonteazã falsa obiectivizare, reificarea. Aduce ĩnţelesul nu ‚subiectiv’, ci interior şi personal.
El denunţã relele deprinderi ale obiectivizãrii false, nihiliste, ale unui dezechilibru. Creştinismul nu trebuie, şi nu meritã sã fie cunoscut decât ĩntr—un anume fel; de aceea, Guardini alege şi practicã ‚a treia cale’, a reflecţiei.
Tot el mai exprimã şi refuzul minţii de a se lãsa restrânsã. Simplitate, profunzime, gândire, autenticitate. Aratã cât de ĩmbietoare sunt realitãţile credinţei, vorbind ĩn termeni de plenitudine, nemãrginire, luminã şi vocaţie supranaturalã.
Tãmâie şi cãrbuni—cartea lui Guardini discutã, ĩn note uneori geniale, sacramentalitatea vieţii, a ‚banalului’ şi a ‚rutinei’, stilizând o fenomenologie care cronologic o precede şi spiritual o ĩntrece cu mult pe aceea bachelardianã materialist—psihanalistã.
Guardini abordeazã, cu o fineţe caracteristicã, ‚valorile nespuse’, ceea ce de obicei rãmâne nu numai mut, ci şi desconsiderat şi discreditat—adâncul luminos al ‚banalului’ şi al ‚rutinei’.
El aratã cã nu existã altã soluţie decât echilibrul, moderaţia, ‚a treia cale’.
Mai e nevoie sã spunem ce nevoie este de dascãli adevãraţi de creştinism, care sã—l arate şi prezinte din adevãratul unghi? Chesterton, Guardini, Sf. Augustin, câţiva alţii ĩndeplinesc acest oficiu. Educaţia creştinã trebuie sã preia mereu zone tot mai ‚preliminare’, mai stricate de proasta rutinã, mai date deprinderilor proaste. Cãrţi sapienţiale şi educative.
Citind DESPRE SEMNELE SACRE, devine evident cã aceastã educaţie creştinã pare nutritã de o gândire, gândire decisã şi virilã ĩn lucrarea ei. Guardini nu ‚subiectivizeazã’, ci demonteazã falsa obiectivizare, reificarea. Aduce ĩnţelesul nu ‚subiectiv’, ci interior şi personal.
El denunţã relele deprinderi ale obiectivizãrii false, nihiliste, ale unui dezechilibru. Creştinismul nu trebuie, şi nu meritã sã fie cunoscut decât ĩntr—un anume fel; de aceea, Guardini alege şi practicã ‚a treia cale’, a reflecţiei.
Tot el mai exprimã şi refuzul minţii de a se lãsa restrânsã. Simplitate, profunzime, gândire, autenticitate. Aratã cât de ĩmbietoare sunt realitãţile credinţei, vorbind ĩn termeni de plenitudine, nemãrginire, luminã şi vocaţie supranaturalã.
marți, 20 ianuarie 2009
Ex voto
Mã gândesc la rãposata mea bunicã şi cã a murit ĩn credinţa Papei Damasus şi a Papei Leon, adicã ĩn credinţa biruitoare a Bisericii. Ĩn credinţa Bisericii a murit, şi sub puterea Sf. Spirit, Domnul şi dãtãtorul de viaţã.
A murit ĩn credinţa preasfinţilor noştri Pãrinţi, Papii Romei, care ne iau sub omoforul lor protector.
A murit ĩn credinţa preasfinţilor noştri Pãrinţi, Papii Romei, care ne iau sub omoforul lor protector.
PÂRVULESCU ĨN ENCICLOPEDIA PROSTIEI
PÂRVULESCU ĨN ENCICLOPEDIA PROSTIEI
Secularist fundamentalist, agresiv şi semidoct, propagandistul Pârvulescu a publicat recent un articolaş—o notiţã—ĩn care aniversa ORIGINEA SPECIILOR; acum, dacã a deschis vreodatã acea carte, sau dacã are vreo calificare ĩn a—i aprecia conţinutul (mai mult ştiinţific decât filozofic), este altceva. Aniverseazã oare Pârvulescu o carte pe care nici n—a citit—o? Are vreun habar despre fundamentarea ei ştiinţificã?
Notiţa lui duhneşte a veleitarism.
Dar pentru entomologul prostiei cuvântãtoare, articolaşul aniversar pârvulescian (‚150 de ani’ se cheamã) este un regal; mai ales acolo unde—l comparã pe ...Cuza cu Darwin, suspectându—l pe moldovean cã „ĩncerca sã schimbe organizarea lumii’ [sic!]. O altã apropiere la fel de semnificativã s—ar putea face şi—ntre Einstein şi Mandela, sau Bohr şi Mahno.
Aceeaşi acuzaţie—i este adusã de perspicacele Pârvulescu şi lui ...Darwin—cã ‚ĩncerca sã schimbe organizarea lumii’.
Ĩnţelegerea lui Pârvulescu a raporturilor dintre ştiinţE şi religie este la nivelul broşurilor de propagandã miciurinistã—dar, e drept, ĩn asta se aflã pe palierul celorlalţi mahãri ideologici ai ateismului occidental—acelaşi simplism dezolant, aceleaşi reducţionisme.
Pe de altã parte, nimic nu este mai relevant pentru prejudecãţile pârvulesciene decât omologarea publicaţiei darwiniene cu reforma cuzistã—şi, ĩn speţã, cu seculzarizarea—deci atât cartea englezului cât şi reforma cuzistã sunt şuturi trase Bisericii, etc.. Pãi tocmai Pârvulescu acrediteazã astfel ostilitatea unor creştini faţã de lucrarea lui Darwin, dându—i astfel de conotaţii ‚iluminist’—seculariste.
Pârvulescu pare sã aibã stângãcia de a amalgama/ confunda darwinismul ORIGINII ... cu darwinismul ‚generic’ şi cu ‚teoria evoluţionistã’.
Urmeazã nişte aprecieri foarte tulburi şi confuze despre zãdãrnicia schimbãrii anglicane de ton (--de ce ‚degeaba ...’?), şi despre ‚jocul de—a adevãrul’. Care adevãr? Al cãrţii lui Darwin? Al darwinismului istoric? Al teoriei evoluţioniste actuale? Ĩn versiunea cui? Bietul Pârvulescu este de—un fanatism care mi—l aminteşte pe acela al profesoarei mele de biologie din gimnaziu. Crede Pârvulescu oare cã evoluţionismul actual este acela al lui Huxley, ‚adevãrul lui Huxley’? Ştie el cât era ipotezã—şi ipotezã neverificatã nici pânã azi, cât era prejudecatã şi fanatism la acei pionieri ai evoluţionismului modern darwinist?
La fel de relevantã este şi omiterea completã a evoluţionimului nealeatorist şi neateist. Pârvulescu a rãmas la simplismul propagandei dejiste ĩn care savanţii atei ‚poartã flacãra adevãrului’, etc.. Ştie el cât fanatism, câtã pãrtinire existã la aceşti buni savanţi? Şi, mai ales, câtã ipotezã trecutã drept demonstraţie?
Are vreun habar despre câte specii de evoluţionism existã? Câte ‚şcoli’? Câţi evoluţionişti l—au precedat pe Darwin?
Strãin discuţiilor de biologie, Pârvulescu laudã o carte pe care n—a citit—o şi se rãzboieşte cu ‚duşmanii adevãrului’.
Aniversarea publicaţiilor Pãr. Mendel va trece, probabil, neobservatã.
Secularist fundamentalist, agresiv şi semidoct, propagandistul Pârvulescu a publicat recent un articolaş—o notiţã—ĩn care aniversa ORIGINEA SPECIILOR; acum, dacã a deschis vreodatã acea carte, sau dacã are vreo calificare ĩn a—i aprecia conţinutul (mai mult ştiinţific decât filozofic), este altceva. Aniverseazã oare Pârvulescu o carte pe care nici n—a citit—o? Are vreun habar despre fundamentarea ei ştiinţificã?
Notiţa lui duhneşte a veleitarism.
Dar pentru entomologul prostiei cuvântãtoare, articolaşul aniversar pârvulescian (‚150 de ani’ se cheamã) este un regal; mai ales acolo unde—l comparã pe ...Cuza cu Darwin, suspectându—l pe moldovean cã „ĩncerca sã schimbe organizarea lumii’ [sic!]. O altã apropiere la fel de semnificativã s—ar putea face şi—ntre Einstein şi Mandela, sau Bohr şi Mahno.
Aceeaşi acuzaţie—i este adusã de perspicacele Pârvulescu şi lui ...Darwin—cã ‚ĩncerca sã schimbe organizarea lumii’.
Ĩnţelegerea lui Pârvulescu a raporturilor dintre ştiinţE şi religie este la nivelul broşurilor de propagandã miciurinistã—dar, e drept, ĩn asta se aflã pe palierul celorlalţi mahãri ideologici ai ateismului occidental—acelaşi simplism dezolant, aceleaşi reducţionisme.
Pe de altã parte, nimic nu este mai relevant pentru prejudecãţile pârvulesciene decât omologarea publicaţiei darwiniene cu reforma cuzistã—şi, ĩn speţã, cu seculzarizarea—deci atât cartea englezului cât şi reforma cuzistã sunt şuturi trase Bisericii, etc.. Pãi tocmai Pârvulescu acrediteazã astfel ostilitatea unor creştini faţã de lucrarea lui Darwin, dându—i astfel de conotaţii ‚iluminist’—seculariste.
Pârvulescu pare sã aibã stângãcia de a amalgama/ confunda darwinismul ORIGINII ... cu darwinismul ‚generic’ şi cu ‚teoria evoluţionistã’.
Urmeazã nişte aprecieri foarte tulburi şi confuze despre zãdãrnicia schimbãrii anglicane de ton (--de ce ‚degeaba ...’?), şi despre ‚jocul de—a adevãrul’. Care adevãr? Al cãrţii lui Darwin? Al darwinismului istoric? Al teoriei evoluţioniste actuale? Ĩn versiunea cui? Bietul Pârvulescu este de—un fanatism care mi—l aminteşte pe acela al profesoarei mele de biologie din gimnaziu. Crede Pârvulescu oare cã evoluţionismul actual este acela al lui Huxley, ‚adevãrul lui Huxley’? Ştie el cât era ipotezã—şi ipotezã neverificatã nici pânã azi, cât era prejudecatã şi fanatism la acei pionieri ai evoluţionismului modern darwinist?
La fel de relevantã este şi omiterea completã a evoluţionimului nealeatorist şi neateist. Pârvulescu a rãmas la simplismul propagandei dejiste ĩn care savanţii atei ‚poartã flacãra adevãrului’, etc.. Ştie el cât fanatism, câtã pãrtinire existã la aceşti buni savanţi? Şi, mai ales, câtã ipotezã trecutã drept demonstraţie?
Are vreun habar despre câte specii de evoluţionism existã? Câte ‚şcoli’? Câţi evoluţionişti l—au precedat pe Darwin?
Strãin discuţiilor de biologie, Pârvulescu laudã o carte pe care n—a citit—o şi se rãzboieşte cu ‚duşmanii adevãrului’.
Aniversarea publicaţiilor Pãr. Mendel va trece, probabil, neobservatã.
ENCICLOPEDIA PROSTIEI
ENCICLOPEDIA PROSTIEI
PREFAŢÃ
Iubite cititoare, stimaţi cititori, conceputã ca proiect enciclopedist (şi nu numai enciclopedic!) al sc. XXI, ENCICLOPEDIA PROSTIEI se deschide cu analiza peroraţiilor bouvardiene ale unui Pârvulescu.
Acest soi de entomologie este o veche fascinaţie flaubertianã şi caragialescã; prostia bouvardianã este mai copioasã decât multe altele.
Receptarea semidoctã, necriticã, lãutãreascã a ‚ştiinţei’ (‚ştiinţa a demonstrat cã ...’) a fost atinsã ĩn treacãt şi de Caragiale—a se vedea modul cum unul dintre personajele lui se raporteazã la pedagogia lui Pestalozzi.
Specimen de secularism fanatic avid de corectitudine politicã şi de cel mai conformist şablon al atitudinii, Pârvulescu a publicat de curând un ‚omagiu darwinist’—articolaşul 150 DE ANI. N—aş fi ajuns sã—l citesc, dacã n—ar fi existat REZERVAŢIA lui Banks.
Pârvulescu aratã cãtre azurul ORIGINII SPECIILOR; mai sceptici, mai puţin impresionaţi, noi vom arãta cãtre inepţiile lui Pârvulescu.
PREFAŢÃ
Iubite cititoare, stimaţi cititori, conceputã ca proiect enciclopedist (şi nu numai enciclopedic!) al sc. XXI, ENCICLOPEDIA PROSTIEI se deschide cu analiza peroraţiilor bouvardiene ale unui Pârvulescu.
Acest soi de entomologie este o veche fascinaţie flaubertianã şi caragialescã; prostia bouvardianã este mai copioasã decât multe altele.
Receptarea semidoctã, necriticã, lãutãreascã a ‚ştiinţei’ (‚ştiinţa a demonstrat cã ...’) a fost atinsã ĩn treacãt şi de Caragiale—a se vedea modul cum unul dintre personajele lui se raporteazã la pedagogia lui Pestalozzi.
Specimen de secularism fanatic avid de corectitudine politicã şi de cel mai conformist şablon al atitudinii, Pârvulescu a publicat de curând un ‚omagiu darwinist’—articolaşul 150 DE ANI. N—aş fi ajuns sã—l citesc, dacã n—ar fi existat REZERVAŢIA lui Banks.
Pârvulescu aratã cãtre azurul ORIGINII SPECIILOR; mai sceptici, mai puţin impresionaţi, noi vom arãta cãtre inepţiile lui Pârvulescu.
EDUCAŢIA MARIANÃ
EDUCAŢIA MARIANÃ
Ĩi sunt recunoscãtor Lui Dumnezeu cã n—a fost nevoie sã mã fi convertit de la protestantism—şi sã aduc cu mine reticenţele şi prejudecãţile unui protestant.
Sunt multe motive de a—i fi recunoscãtor Lui Dumnezeu; faptul de a fi beneficiat de o timpurie formaţie ĩn evlavia şi spiritualitatea marianã; mulţi convertiţi de la protestantism aduc cu ei reticenţa; aduc cu ei rezervele, crisparea, preconcepţiile.
Ĩi sunt recunoscãtor Lui Dumnezeu cã n—a fost nevoie sã mã fi convertit de la protestantism—şi sã aduc cu mine reticenţele şi prejudecãţile unui protestant.
Sunt multe motive de a—i fi recunoscãtor Lui Dumnezeu; faptul de a fi beneficiat de o timpurie formaţie ĩn evlavia şi spiritualitatea marianã; mulţi convertiţi de la protestantism aduc cu ei reticenţa; aduc cu ei rezervele, crisparea, preconcepţiile.
MISIUNE ŞI PRIVILEGIU
MISIUNE ŞI PRIVILEGIU
Pentru creştin privilegiul este misiune—ca la profeţii veterotestamentari; adicã ceea ce mi—a dat Dumnezeu ‚ĩn special mie’, sau ‚mai ales mie’, mi—a dat cu un scop comunitar, sau eclezial, sau altruist-–rodnicia şi sensul lui stau ĩn comunicarea lui nerestrânsã.
Nu existã ‚privilegiu’—existã numai misiune, ĩn sens altruist: ceea ce dinspre persoanã apare ca ‚privilegiu’, dinspre Bisericã apare ca ‚misiune’, rost, scop.
۞
De aceea, Iisus l—a blamat pe cel care a ascuns talantul—şi care era un ‚modest’ şi un prudent şi un precaut.
۞
Existã o conjuncţie ĩntre gratitudine (pentru ĩnzestrare, pentru o capacitate anume) şi altruism.
Aceste daruri ne deosebesc, dar nu ne separã.
Gândul lui Dumnezeu este acela cã altruismul fortificã persoana.
Iisus indicã de la o falsã persoanã (‚eul’ ĩn accepţia asceticii clasice) cãtre persoana veritabilã, ascunsã, produs al sinergiei divinoumane.
Pentru creştin privilegiul este misiune—ca la profeţii veterotestamentari; adicã ceea ce mi—a dat Dumnezeu ‚ĩn special mie’, sau ‚mai ales mie’, mi—a dat cu un scop comunitar, sau eclezial, sau altruist-–rodnicia şi sensul lui stau ĩn comunicarea lui nerestrânsã.
Nu existã ‚privilegiu’—existã numai misiune, ĩn sens altruist: ceea ce dinspre persoanã apare ca ‚privilegiu’, dinspre Bisericã apare ca ‚misiune’, rost, scop.
۞
De aceea, Iisus l—a blamat pe cel care a ascuns talantul—şi care era un ‚modest’ şi un prudent şi un precaut.
۞
Existã o conjuncţie ĩntre gratitudine (pentru ĩnzestrare, pentru o capacitate anume) şi altruism.
Aceste daruri ne deosebesc, dar nu ne separã.
Gândul lui Dumnezeu este acela cã altruismul fortificã persoana.
Iisus indicã de la o falsã persoanã (‚eul’ ĩn accepţia asceticii clasice) cãtre persoana veritabilã, ascunsã, produs al sinergiei divinoumane.
EREDITATEA URII
EREDITATEA URII
Schismaticii de azi—mai ales aceia, poate nu puţini, care sunt inteligenţi şi cultivaţi—se confruntã cu sechelele unui trecut de animozitate ĩnverşunatã şi iraţionalã, convenabil clocitã de inculturã şi ghettoizare—se confruntã frontal cu ereditatea urii.
Aceastã ereditate a urii, cu legendele şi cu anistorismul ei, ĩi face sã fie descumpãniţi când ĩntâlnesc ceea ce nu aparţine şablonului—fenomene ca tomismul bizantinilor.
Schismaticii de azi—mai ales aceia, poate nu puţini, care sunt inteligenţi şi cultivaţi—se confruntã cu sechelele unui trecut de animozitate ĩnverşunatã şi iraţionalã, convenabil clocitã de inculturã şi ghettoizare—se confruntã frontal cu ereditatea urii.
Aceastã ereditate a urii, cu legendele şi cu anistorismul ei, ĩi face sã fie descumpãniţi când ĩntâlnesc ceea ce nu aparţine şablonului—fenomene ca tomismul bizantinilor.
O CARTE DE CAMPENHAUSEN—‘PÃRINŢII GRECI …’—SAU PATROLOGIA AMICALÃ
O CARTE DE CAMPENHAUSEN—‘PÃRINŢII GRECI …’—SAU PATROLOGIA AMICALÃ
Ĩndeosebi recomandabile şi foarte reuşite sunt capitolele despre Clement Alexandrinul, Sf. Atanasie, Vasile cel Mare,
Remarcile despre centralitatea iubirii la Sf. Vasile şi Clement sunt memorabile. Multe pagini sunt de—o fineţe senzaţionalã. Perspicacitatea teologicã este oarecare; cea umanã este ĩnsufleţitoare. Prozator subtil, de vervã doctã şi controlatã, de intelectualitate certã, Campenhausen este definit de o eleganţã deliberatã şi de o modulaţie ideaticã fermã. Ca autor, are farmec, brio şi expresivitate. Stilul lui este merit curat, nu veleitate, stil de universitar german ambiţios literar. Cartea lui este oarecum şi documentul unui ‚prezent’ care nu mai este cel al nostru—un ‚prezent’ pentru care patrologia era o ramurã a arheologiei, iar patristica—o ĩntreprindere de tip arheologic.
Uneori, atinge suavitãţi şi intuiţii formidabile.
Pentru el, teologia Pãrinţilor ĩn mod evident nu mai este de actualitate. Premisa acestei linii de patrologie este aceea cã teologia Pãrinţilor Bisericii reprezintã vestigii, ceva inactual ĩn sine, rudimentar, perimat şi revolut.
Criteriul patrologului pare sã fi fost mai degrabã unul exterior—importanţa istoricã, mai degrabã decât cea teologicã sau literarã—altfel nu s—ar explica includerea câtorva autori de ale cãror gândire, stil şi scrieri nu pare prea impresionat. Nu este o selecţie valoricã, ci una urmând criteriul importanţei istorice—şi, de ce nu, pe cel al varietãţii.
Sf. Atanasie al lui Campenhausen este altul decât cel pe care—l cunosc de la, de pildã, Gilbert, Tresmontant şi Paul Parvis; patrologul pare uneori sã trateze scrierile teologice ca pe o culegere de eseisticã a unui gazetar berlinez la modã. Se pot vedea aici grilele şi criteriile unor exigenţe literare din fericire perimate, scandalizãrile pe care azi le resimţim ca un pic ipocrite. Germanul ia o teologie de luptã drept o eseisticã de cabinet, şi numeşte repetitivitate ceea ce nu este decât strategie şi fireascã necesitate a luptei. Ĩn aprecierea personalitãţii Sfântului Atanasie, Hans von Campenhausen pe de o parte reia ceea ce se spune şi despre Sf. Chiril, pe de alta foloseşte teza patriarhatului alexandrin ca instituţie timpuriu discreţionarã, samavolnicã, etc.. De fapt, este o ĩntreagã tendinţã patrologicã de a interpreta acţiunea Sf. Atanasie ĩn termenii folosiţi pentru Sf. Chiril, şi ĩn contextul prezentãrii patriarhilor alexandrini ca zbiri. Limbã ascuţitã, Campenhausen recurge uneori la caricaturã şi pamflet.
Cu ortodocşii, autorul nu este generos; tendenţios, se vede cã atât cautã sã ‚reabiliteze’ figuri religioase contestate, cât şi cautã sã ‚redimensioneze’ pe campionii ortodoxiei, diminuându—i ĩntrucâtva. Este pãrtinitor.
Totodatã, se vede cât de fundamental nepatristic este acest patrolog detaşat, rezervat, ironic şi critic. El preferã, ĩntr—adevãr, vinieta istoricã, alimentãrii teologice. Se vede cã, la fel ca pentru mulţi alţi patrologi vestici de şcoalã veche, teologia Pãrinţilor este inferioarã cutãrui tratat ‚savant’ modern, şi n—are dichisul operei cutãrui autor modern.
Mintea lui Campenhausen, gândirea lui n—au nimic patristic ĩn mod special; el scrie despre Pãrinţi cum ar scrie despre epigramiştii latini. Cititorul trebuie desigur sã aibã—n minte faptul cã evaluãrile germanului sunt unele ‚orientate’—ele provin de la un protestant liberal, admirator al lui Harnack, etc.; acest subtext trebuie luat ĩn considerare.
Aceasta nu este o viziune ‚independentã’, ci aceea a unui protestant format ĩn concepţiile liberalismului harnackian.
Ideile lui Campenhausen nu trebuie luate ca venind de la un ‚independent’ bonom, ci de la un protestant liberal; corelativ, perspicacitatea lui este adesea nesatisfãcãtoare. El este un patrolog—desigur calificat; ĩnsã nu este câtuşi de puţin un gânditor patristic. Se ocupã de Pãrinţi aşa cum se ocupa Windelband de stoici—este un obiect de studiu, un obiect pentru un savant.
Competenţa lui rãmâne rezonabilã, dar exterioarã.
Cam la fel ar fi scris, cred, şi despre teologii hinduşi sau taoişti.
Pe de altã parte, este cartea cuiva care a reflectat cu seriozitate şi competenţã la situaţia Bisericii din primele sc.—aici, priceperea se vede, autorul ştie bine despre ce vorbeşte, cunoaşte oamenii, mediile, conjuncturile.
۞
Ca notã aparte, vãzând ceea ce, sub ochii noştri, se poate ĩndruga despre Benedict al XVI—lea, Ioan Paul al II—lea, Pius al XII—lea [ca sã nu mã mai refer şi la Padre Pio, Claudel şi Bloy], la ce reprezentãri publice bizare se poate ajunge, fãrã nici un motiv direct, nu mã descumpãneşte nimic din ceea ce ĩi vãd atribuit lui Atanasie sau lui Chiril; Campenhausen mi se pare de o credulitate total nerezonabilã. Capacitatea calomniei celei mai sfruntate şi mai neĩntemeiate, de a distorsiona o imagine publicã, nu poate fi supraestimatã, este nesupraestimabilã. Pare mai mult decât plauzibil ca despre Patriarhii alexandrini ortodocşi sã se fi scornit cele mai ĩngrozitoare calomnii, din purã rea credinţã. Partizanatul este deajuns pentru a explica orice calomnii.
Ĩndeosebi recomandabile şi foarte reuşite sunt capitolele despre Clement Alexandrinul, Sf. Atanasie, Vasile cel Mare,
Remarcile despre centralitatea iubirii la Sf. Vasile şi Clement sunt memorabile. Multe pagini sunt de—o fineţe senzaţionalã. Perspicacitatea teologicã este oarecare; cea umanã este ĩnsufleţitoare. Prozator subtil, de vervã doctã şi controlatã, de intelectualitate certã, Campenhausen este definit de o eleganţã deliberatã şi de o modulaţie ideaticã fermã. Ca autor, are farmec, brio şi expresivitate. Stilul lui este merit curat, nu veleitate, stil de universitar german ambiţios literar. Cartea lui este oarecum şi documentul unui ‚prezent’ care nu mai este cel al nostru—un ‚prezent’ pentru care patrologia era o ramurã a arheologiei, iar patristica—o ĩntreprindere de tip arheologic.
Uneori, atinge suavitãţi şi intuiţii formidabile.
Pentru el, teologia Pãrinţilor ĩn mod evident nu mai este de actualitate. Premisa acestei linii de patrologie este aceea cã teologia Pãrinţilor Bisericii reprezintã vestigii, ceva inactual ĩn sine, rudimentar, perimat şi revolut.
Criteriul patrologului pare sã fi fost mai degrabã unul exterior—importanţa istoricã, mai degrabã decât cea teologicã sau literarã—altfel nu s—ar explica includerea câtorva autori de ale cãror gândire, stil şi scrieri nu pare prea impresionat. Nu este o selecţie valoricã, ci una urmând criteriul importanţei istorice—şi, de ce nu, pe cel al varietãţii.
Sf. Atanasie al lui Campenhausen este altul decât cel pe care—l cunosc de la, de pildã, Gilbert, Tresmontant şi Paul Parvis; patrologul pare uneori sã trateze scrierile teologice ca pe o culegere de eseisticã a unui gazetar berlinez la modã. Se pot vedea aici grilele şi criteriile unor exigenţe literare din fericire perimate, scandalizãrile pe care azi le resimţim ca un pic ipocrite. Germanul ia o teologie de luptã drept o eseisticã de cabinet, şi numeşte repetitivitate ceea ce nu este decât strategie şi fireascã necesitate a luptei. Ĩn aprecierea personalitãţii Sfântului Atanasie, Hans von Campenhausen pe de o parte reia ceea ce se spune şi despre Sf. Chiril, pe de alta foloseşte teza patriarhatului alexandrin ca instituţie timpuriu discreţionarã, samavolnicã, etc.. De fapt, este o ĩntreagã tendinţã patrologicã de a interpreta acţiunea Sf. Atanasie ĩn termenii folosiţi pentru Sf. Chiril, şi ĩn contextul prezentãrii patriarhilor alexandrini ca zbiri. Limbã ascuţitã, Campenhausen recurge uneori la caricaturã şi pamflet.
Cu ortodocşii, autorul nu este generos; tendenţios, se vede cã atât cautã sã ‚reabiliteze’ figuri religioase contestate, cât şi cautã sã ‚redimensioneze’ pe campionii ortodoxiei, diminuându—i ĩntrucâtva. Este pãrtinitor.
Totodatã, se vede cât de fundamental nepatristic este acest patrolog detaşat, rezervat, ironic şi critic. El preferã, ĩntr—adevãr, vinieta istoricã, alimentãrii teologice. Se vede cã, la fel ca pentru mulţi alţi patrologi vestici de şcoalã veche, teologia Pãrinţilor este inferioarã cutãrui tratat ‚savant’ modern, şi n—are dichisul operei cutãrui autor modern.
Mintea lui Campenhausen, gândirea lui n—au nimic patristic ĩn mod special; el scrie despre Pãrinţi cum ar scrie despre epigramiştii latini. Cititorul trebuie desigur sã aibã—n minte faptul cã evaluãrile germanului sunt unele ‚orientate’—ele provin de la un protestant liberal, admirator al lui Harnack, etc.; acest subtext trebuie luat ĩn considerare.
Aceasta nu este o viziune ‚independentã’, ci aceea a unui protestant format ĩn concepţiile liberalismului harnackian.
Ideile lui Campenhausen nu trebuie luate ca venind de la un ‚independent’ bonom, ci de la un protestant liberal; corelativ, perspicacitatea lui este adesea nesatisfãcãtoare. El este un patrolog—desigur calificat; ĩnsã nu este câtuşi de puţin un gânditor patristic. Se ocupã de Pãrinţi aşa cum se ocupa Windelband de stoici—este un obiect de studiu, un obiect pentru un savant.
Competenţa lui rãmâne rezonabilã, dar exterioarã.
Cam la fel ar fi scris, cred, şi despre teologii hinduşi sau taoişti.
Pe de altã parte, este cartea cuiva care a reflectat cu seriozitate şi competenţã la situaţia Bisericii din primele sc.—aici, priceperea se vede, autorul ştie bine despre ce vorbeşte, cunoaşte oamenii, mediile, conjuncturile.
۞
Ca notã aparte, vãzând ceea ce, sub ochii noştri, se poate ĩndruga despre Benedict al XVI—lea, Ioan Paul al II—lea, Pius al XII—lea [ca sã nu mã mai refer şi la Padre Pio, Claudel şi Bloy], la ce reprezentãri publice bizare se poate ajunge, fãrã nici un motiv direct, nu mã descumpãneşte nimic din ceea ce ĩi vãd atribuit lui Atanasie sau lui Chiril; Campenhausen mi se pare de o credulitate total nerezonabilã. Capacitatea calomniei celei mai sfruntate şi mai neĩntemeiate, de a distorsiona o imagine publicã, nu poate fi supraestimatã, este nesupraestimabilã. Pare mai mult decât plauzibil ca despre Patriarhii alexandrini ortodocşi sã se fi scornit cele mai ĩngrozitoare calomnii, din purã rea credinţã. Partizanatul este deajuns pentru a explica orice calomnii.
NOTE DESPRE O PATROLOGIE A LUI CAMPENHAUSEN
NOTE DESPRE O PATROLOGIE A LUI CAMPENHAUSEN
Campenhausen flirta ĩntrucâtva cu teza necesitãţii de a face inteligibil mesajul creştin contemporaneitãţii, ceea ce dealtfel conferã ereziilor un fel de necesitate istoricã—erezia este expresia tipicã a nedumeririi contemporanilor—este ĩntrebarea sau provocarea adresatã de cãtre contemporaneitate Bisericii.
Aşa, apariţia ereziilor nu mai are nimic arbitrar sau aleator—ci au ceva necesar prin conţinutul lor. Ele sunt fidele nedumeririlor contemporaneitãţii. Ele nu apar aşa, la nimerealã, ci reflectând fidel neĩnţelegerile dominante ale unei contemporaneitãţi date.
Pentru Campenhausen, progresul dogmatic nu mai este doar o evoluţie ocazionatã de diverse deviaţii doctrinare care fac pe rând necesare definiţii, elucidãri şi explicitãri—ci este o serie de ‚adaptãri’, de ‚aduceri la zi’ ale mesajului creştin pentru nevoile mereu noi, mereu ĩn schimbare ale vremii.
Astfel, la Campenhausen nici nu mai este vorba atât despre progres—cât despre modulare—adaptarea la noile necesitãţi ale contemporaneitãţii.
۞
Capitolul lui Campenhausen despre Clement este minunat de ĩnsufleţit şi de plãcut; de fapt, prima apreciere atât de pozitivã despre teologul alexandrin pe care s—o fi ĩntâlnit eu. Campenhausen scrie el ĩnsuşi ca un umanist raţional şi suficient de liberal, de progresist.
Este mediul creştin din care provine un Ratzinger—elevatul umanism postbelic—aşa de rapid denaturat de ‚revoluţia anilor ‚60’. [Nu ştiu dacã Papa i—a consacrat vreo catehezã lui Clement, şi dacã da, cum ĩl vede.]
Preferinţele autorului sunt net evidente, ĩn aprecieri foarte subiective şi personale.
۞
O notã istoricã: acei ‚cãlugãri ĩnalţi’ menţionaţi când este vorba despre Clement sunt ‚fraţii ĩnalţi’ egipteni, adicã origeniştii condamnaţi de Patr. Teofil atunci când s—a supãrat pe origenişti.
Campenhausen flirta ĩntrucâtva cu teza necesitãţii de a face inteligibil mesajul creştin contemporaneitãţii, ceea ce dealtfel conferã ereziilor un fel de necesitate istoricã—erezia este expresia tipicã a nedumeririi contemporanilor—este ĩntrebarea sau provocarea adresatã de cãtre contemporaneitate Bisericii.
Aşa, apariţia ereziilor nu mai are nimic arbitrar sau aleator—ci au ceva necesar prin conţinutul lor. Ele sunt fidele nedumeririlor contemporaneitãţii. Ele nu apar aşa, la nimerealã, ci reflectând fidel neĩnţelegerile dominante ale unei contemporaneitãţi date.
Pentru Campenhausen, progresul dogmatic nu mai este doar o evoluţie ocazionatã de diverse deviaţii doctrinare care fac pe rând necesare definiţii, elucidãri şi explicitãri—ci este o serie de ‚adaptãri’, de ‚aduceri la zi’ ale mesajului creştin pentru nevoile mereu noi, mereu ĩn schimbare ale vremii.
Astfel, la Campenhausen nici nu mai este vorba atât despre progres—cât despre modulare—adaptarea la noile necesitãţi ale contemporaneitãţii.
۞
Capitolul lui Campenhausen despre Clement este minunat de ĩnsufleţit şi de plãcut; de fapt, prima apreciere atât de pozitivã despre teologul alexandrin pe care s—o fi ĩntâlnit eu. Campenhausen scrie el ĩnsuşi ca un umanist raţional şi suficient de liberal, de progresist.
Este mediul creştin din care provine un Ratzinger—elevatul umanism postbelic—aşa de rapid denaturat de ‚revoluţia anilor ‚60’. [Nu ştiu dacã Papa i—a consacrat vreo catehezã lui Clement, şi dacã da, cum ĩl vede.]
Preferinţele autorului sunt net evidente, ĩn aprecieri foarte subiective şi personale.
۞
O notã istoricã: acei ‚cãlugãri ĩnalţi’ menţionaţi când este vorba despre Clement sunt ‚fraţii ĩnalţi’ egipteni, adicã origeniştii condamnaţi de Patr. Teofil atunci când s—a supãrat pe origenişti.
DINAMICA PRESFINTEI UMANITÃŢI A LUI IISUS
DINAMICA PRESFINTEI UMANITÃŢI A LUI IISUS
Ĩn preasfânta Lui umanitate Iisus trece de la condiţia terestrã la cea celestã—El nu este de la ĩnceput ĩn condiţia noii umanitãţi a Ĩnvierii—deasupra imperfecţiunilor imputabile naturii umane, a nedesãvârşirilor firii. El vine dintre noi şi nu Se situeazã de la—nceput deasupra umanului imperfect; condiţia Lui nu este dintr—o datã eshatologicã, iar aceste date evanghelice anuleazã ĩncã o datã speculaţiile criptomonofizite ale celor care vãd ĩn NT numai ‚demonstraţii’, scenete interpretate de Iisus pentru folosul privitorilor, mimãri, simulãri.
Iisus ia o naturã umanã perfectabilã—ĩn umanitatea Lui se petrece o evoluţie, o transformare—se trece de la ceva, la altceva superior.
Umanitatea Lui se transformã, se schimbã, trece la ceva superior, nu rãmâne ceea ce fusese—existã o dinamicã.
Ĩn mare parte a—nţelegerii zise ‚tradiţionale’ predominã de fapt o ĩnţelegere staticistã a umanitãţii Lui Iisus, ca ceva imuabil, dat ĩn desãvârşire chiar de la—nceput—ei ĩnlocuiesc o atitudine cognitivã cu una formalistã.
Ĩn preasfânta Lui umanitate Iisus trece de la condiţia terestrã la cea celestã—El nu este de la ĩnceput ĩn condiţia noii umanitãţi a Ĩnvierii—deasupra imperfecţiunilor imputabile naturii umane, a nedesãvârşirilor firii. El vine dintre noi şi nu Se situeazã de la—nceput deasupra umanului imperfect; condiţia Lui nu este dintr—o datã eshatologicã, iar aceste date evanghelice anuleazã ĩncã o datã speculaţiile criptomonofizite ale celor care vãd ĩn NT numai ‚demonstraţii’, scenete interpretate de Iisus pentru folosul privitorilor, mimãri, simulãri.
Iisus ia o naturã umanã perfectabilã—ĩn umanitatea Lui se petrece o evoluţie, o transformare—se trece de la ceva, la altceva superior.
Umanitatea Lui se transformã, se schimbã, trece la ceva superior, nu rãmâne ceea ce fusese—existã o dinamicã.
Ĩn mare parte a—nţelegerii zise ‚tradiţionale’ predominã de fapt o ĩnţelegere staticistã a umanitãţii Lui Iisus, ca ceva imuabil, dat ĩn desãvârşire chiar de la—nceput—ei ĩnlocuiesc o atitudine cognitivã cu una formalistã.
Atunci când se adreseazã prostituatei Biserica trebuie sã vorbeascã limbajul pocãinţei, nu pe al proxenetismului; totuşi, unii iezuiţi de azi ar vrea sã ne convingã cã Biserica trebuie sã—i vorbeascã prostituatei limbajul proxenetismului.
۞
Ca eseist independent, quinceyan (A., LB, PC).
۞
Primatul papal este un fapt, un dat, nu un principiu.
De la Bunge, preotul melkit şi Tresmontant, la Jaki şi Saward, este vorba despre atitudini faţã de un fapt concret—nu de militantism faţã de un principiu, sau de un deziderat.
۞
Pot spune cã am ĩncredere ĩn inteligenţã—ĩn minoritatea inteligentã—ĩn inteligenţã aşa cum o reprezintã minoritatea inteligentã şi activã.
۞
Cartea lui Manning despre Vaticanul I (o recomandã Peters).
۞
Ĩmi pot permite o dietã culturalã de excepţie şi necesarã.
۞
Temperamentalii.
Expresii ale temperamentului, nu toane.
۞
Nouãzecismul SF—anost; strident, artificial, provincial şi anost.
۞
A patra asemenea listã americanã. Nutrit.
۞
Utilitariştii—cei pentru care scrisul nu—şi este propria rãsplatã, iar eseistica—propriul scop. Ei nu—s scriitori, ci lucrãtori sociali, activişti sociali.
Cã ceva ‚trebuie sã serveascã la ...’.
۞
'one of the world's foremost authorities on Franz Overbeck’
[Mda, existã şi acest palier savant.]
۞
Kurp şi plãcerile de eseist.
۞
'very little that is quite so focused and "intellectual" and satirical as Mencken's style’—extraordinar spus (Teachout citeazã asta dintr—o scrisoare a unui cititor de—al lui).
۞
Jurnalele lui Bloy (sau Rozanov) sunt un exemplu bun pentru ceea ce aş vrea sã fac cu acest site.
۞
Liberalismul, azi, este un capitalism cu moralã de stânga; ceea ce—l deosebeşte de stângism este economia, iar de conservatorism—morala.
۞
Eu scriu oricum—diferenţa este cã mai şi public; vocaţia este cea de literat, de scriitor, de creator.
۞
Unde sunt atâţia autori (mai ales neamericani) la Kurp?
۞
Azi am ĩntâlnit doi anestezişti; apoi am citit despre D.J. Enright.
۞
Din punct de vedere economic, existã trei direcţii; din punct de vedere moral, douã.
۞
Literaturã, istorie, religie. De la literaturã, am ajuns la filozofie; de la filozofie, la ştiinţe. Filozofia, ca ĩndeletnicire de literat; ştiinţele, ca ĩndeletnicire de filozof.
۞
Au dat o versiune hedonicã austeritãţii materialiştilor.
۞
Paleologu vorbea având aproximativ aceeaşi grilã filozoficã ca şi Noica.
Era grila interbelicilor educaţi.
۞
Rãzboi GAZIER ,spune un dobitoc.
۞
Doctrina este una; oamenii sunt alta. Doctrinele sunt bune; oamenii sunt mediocri.
۞
Kurp, Myers, Ralea, GC, criticii (--antologia--).
۞
‚—Dom’ doctor, da’ nu ştiam cã—i aşa mare grabã.’ (Ardeleanul care nu se mai ‚atinsese’ de nevastã trei luni.)
۞
La Mettrie este filozoful profesorului meu de biofizicã; Condillac este filozoful lui Cãlinescu (şi al senzorialului).
O ed. francezã a lui La Mettrie, scoasã de socialişti. Propagandã materialistã, ‚clasicii’.
۞
Sexul, ca şi proza—cei fãcuţi pentru artã, reuşitã, altruism rezonabil, sunt la fel de rari.
Sexul celor mai mulţi este ca şi scrisorile sau biletele lor (sau tezele, sau, bineĩnţeles, orice alt fel de scrieri—sau desenele, grafica, etc.)—la fel de submediocru, anost, tern.
Ĩn ambele cazuri, ‚preliminarul uman’ este explicaţia.
Primeazã elementul uman, personal.
۞
Naturala ĩndeletnicire cu studiul religiilor.
Budism/ Zen, daoism, confucianism, hinduism—nu ĩnsã şi maculatura, maldãrele de fiţuici ‚de spiritualitate’—surogate.
2 x ILC (‚93—lecturã; rezumat).
‚92—ipoteza/ carierã.
۞
Prompt—‚Nici vorbã!’ (marţi)—neadmiţând ripostã, energic, decis.
۞
Criteriul canonizãrii nu este ‚mântuirea’, sau sfinţirea—ci exemplaritatea.
۞
Unele ‚uniri’ au fost fãcute mai degrabã ĩn termeni privilegiaţi—ca ‚nuntã’, ca ‚unire’ veritabilã, ca perfectare a unitãţii poporului Lui Dumnezeu—nu ca ‚dezicere’ a uneia din pãrţi de istoria ei. Nu doar antiohienii—ci şi, de fapt, ruşii, ucrainienii, chiar ardelenii (care asumau Biserica româneascã dinaintea sc. XVIII).
Inclusiv ‚paranteza schismaticã’.
۞
Ĩncântãtoarea, superexcitanta M__a.
۞
Chesterton indica decis cãtre transluciditatea trupului, lumina noeticã a omului, cãtre astfel de haruri. Azi, mulţi par, chiar sub aparenţe contrarii, a nu—l prea mai lua ĩn serios pe teoforul Toma ca sfânt.
۞
Copilãria este un ‚tip’ (imperfect), nu şi o realizare.
۞
Mai existã azi vreun alt filioquist?
Probitatea teologicã englezã.
۞
'the unembarrassed retrieval of certain highly-charged spiritual writers and themes, combined with a firm dogmatic underpinning’—aşa se numeşte, azi, eufemistic, ‘modelul rãsãritean’—sau ortodoxia pur şi simplu. Cum se vede, ea este şi un fel de act de curaj.
۞
Când citarea papilor este teologic necesarã, şi când este numai oportunism, ceva de circumstanţã.
۞
Nu—s cãrţi religioase, ci de filologie, de ştiinţã.
۞
Uneori, oamenii gândesc cu o ipocrizie care nici nu este a lor, ci o preiau din mediu.
۞
Lubac era o vedetã teologicã pentru generaţia bunicii mele—pentru generaţia celor nãscuţi ĩn anii ‚20—ca cei doi Papi succesivi, etc..
Azi, el este teologul bunicilor, al celor din generaţia bunicilor.
۞
Hurezeanu spune cã Popescu este unul dintre puţinii suporteri fãrã fisurã ai lui Obama dintre intelectualii români.
۞
Lucruri care n—au sens decât ĩn context, ĩn orchestrã, ‚ĩn larg’; iar considerarea lor ‚izolat’ nu este o opţiune. N—ar fi putut fi ‚şi aşa’. Nu ĩntâmplãtor, nu aleator existã contextul, orchestra.
۞
Moş Paleologu avea, mi se pare, un soi de ingenuitate ‚voluntarã’.
۞
Vârsta la care sã mã pronunţ.
Vanitatea ‚autolimitãrii’.
۞
Iubirea lexicografului Johnson; memorialele acestei iubiri.
۞
‚—Sunt creştin, dar nu voi lãsa ca asta sã—mi afecteze viaţa!’
۞
Nou:-- 4 x ed. +ziarele+ japonezul, ed..
۞
Asezonat cu câţiva tomişti; cu clasicele; cu Fer. Ioan;
A comunica bucuria tomistã.
۞
Copila cu Hugo şi Brunea—Fox.
Vreme, strungã, ţintã+ 3 s.+ cf. joi+ salariul, ieri.
Alegere. Carnet, ieri.
Schimb mai susţinut+ mixt: ambele registre (gen şi savantlâc). A alterna. Romane: nevoie. Ţaţa :listã. Treptat. Abstract. A testa. Ĩncercat, experimentat. A atinge.
Pentru mine, savoarea ţine şi de un soi de ĩnsufleţire, ĩnviorare, o efervescenţã, o irizare.
3 x ed. +teologie, cãrţi. Teologie: douã ed.; izvoare.
۞
Şansa de a şi fi ....Ocazia de a le face istorie, de a le da sens istoric. PC, preotul englez, A..
۞
A miza pe sursele directe.
Pervertire, corupere.
۞
4 x ed.. 5 x ed.. Cãrţi de teologie modernã: 2 x ed.; izvoare.
Gust, stil, impresia persoanei. Nu numai doctrinã, ci şi persoane, farmec, impresia fãcutã de persoanã, de om, de umanitatea cutãruia.
۞
Creştinismul se ĩmpotriveşte DEZORDINILOR, haosului, anarhiei, iraţionalului.
Sigur cã, istoric, pentru cei mai mulţi s—a dovedit a fi mai la ĩndemânã sã suprimi decât sã educi; sã ĩnãbuşi, decât sã moderezi. Este un expedient, la care recurg mediocrii sau nechemaţii.
Ei nu mai fac pedagogie, ci represie.
۞
Uneori, iubite Parmenide, pãrem sã avem o idee mai ĩnaltã despre umanitatea şi moderaţia sfinţilor sau chiar şi numai cele ale unor figuri culturale ĩnsemnate, decât despre cele—cu atât mai ĩnãlţate—ale Lui Iisus.
۞
Cutremurat, zguduit, scuturat de frigurile iubirii pentru Hristos.
۞
Nu au ideile care le trebuie, care le—ar fi necesare, şi care i—ar ajuta.
۞
O panoramã a pãgânismului sc. XX—genocidurile.
۞
Iubirea nu este idolatrie. Iar femeile au nevoie de corectivul masculin, de curãţia moralã bãrbãteascã, de cinstea masculinã. (Nimeni nu va avertiza ĩmpotriva mediilor feminine decât femeile.)
۞
O feteascã neagrã munteneascã Pietroasa.
۞
Bucuria fãrã Dumnezeu:-- Dumnezeu ĩl urãşte pe cel care—i umileşte pe fraţii sãi, oameni sau animale.
۞
Mila, sinceritatea.
۞
Bineĩnţeles cã nu l—ar interesa şi Sf. Spirit, Domnul şi de viaţã dãtãtorul (aşa cum ĩl intereseazã triada hindusã, de ex.).
۞
Ĩmpunsãturile.
۞
Ĩn oricine existã o sete nestãvilitã—şi adesea pervertitã—dupã Dumnezeu.
۞
Geniu. Ĩnzestrare. Ca sã aleg un cuvânt: geniu—aceasta este impresia pe care mi—o fãcuse Ratzinger cvadrigenar.
۞
O fi experimentat—o; dar n—a ştiu s—o gândeascã, s—o ĩnţeleagã. Asemenea incongruenţe se ĩntâlnesc ĩn istorie, şi uneori ele depind de factori anodini.
۞
Plãceri: --iubire, lecturi, vin, picturã.
Oameni ĩntregi—nu bicisnici.
۞
Trebuie sã recunosc cã eu sunt, decis, omul francilor.
۞
Singurul monarhism respectabil pe care l—am ĩntâlnit a fost cel al lui Marcel, a cãrui viaţã constituie o lecţie de umanitate.
۞
Sunt unul dintre oamenii pentru care sfinţenia lui Carol cel Mare nu este ceva de desconsiderat.
Wojtyla la Athos, şi sfântul potir sãrutat avid.
۞
Cã vestirea Nazarineanului a rodit şi pe tronul Franţei.
۞
Delicioasã solitudine etilicã—sãrut al orei.
۞
Când ţãrile erau guvernate de sfinţi (Ungaria, Rusia, Anglia, Franţa).
۞
Dacã ne mai iubim, fãrã a ne mai pofti.
۞
Cine vrea sã lipseascã vestul de sfinţenia Sf. Carol cel Mare, şi de declararea acesteia, vrea sã—l lipseascã de chiar inima lui, de funcţia lui.
۞
Monarhism; vin; Lemmon; SF. Vehicol.
۞
Prin mijlocirea Sf. Ilarie de Poitiers.
Spontan.
A cere.
۞
Creştinii (francezi, etc.) ,nexenofobi, care iau creştinismul de bun.
EMC dãdea mãrturie pentru asta (cãminele).
۞
Ajustãrile:-- neremarcate, luate ca atare, sau dispreţuite.
۞
Savoarea, şi istoria (gãrzile, moşul, cãrţi, manualul de diabetologie).
۞
Când silabiseam câteva principii de fizicã şi luam votul newtonian.
Ceva meritat.
۞
De fapt, cu Pãr. B. nu regãsesc decât principiile lui CT, şi ideile şi reţinerile acestuia; preotul nu era mai liberal.
۞
Sc. XX va rãmâne ca un secol eroic al Bisericii; un veac de mizerie şi de eroism—de apostazie deşãnţatã şi de eroism consecvent.
Coana preoteasã.
‚97.
Prelegerile tomiste. Curgerea. Vin+ a oferi+ rugãc..
۞
Iubire.
Pe rând:--bergsonian; luteran; --ateu; --‚ortodox’; --lefebvrist; --anglican. A apostazia. Ca şi clinician: lefebvrist.
Vitalist (‚97). Gradual. Sacramente.
۞
Fericirea iubirii; a vinului; a agapei; a coreligionarilor; a artei; a literaturii.
۞
Ĩn lumina Preacuratului, noi suntem, iubito, una ....
Creştinii ĩn viaţã:--Jaki, Gilbert, Sigrist, Papa, Lehmann, Kasper, etc..
Suntem o mulţime sub semnul Nazarineanului.
Mulţi aşteptãm Duminica Tomei.
۞
Pe cine—i iubeşte, ĩi şi converteşte.
Schimb. 4 x ed.. 5 x ed.. 2 x strungã. Ce cãrţi—cf. joi. 3 s.. Ora. Biblistica. Curviştina—vin.. Vin. Urarea.
۞
Depind de oameni, da, dar asta este ceva vrut de Tatãl, de preabunul Dumnezeu, Tatãl.
۞
Intenţia care descoperã o ĩnţelepciune.
A vorbi, neĩnfricat, limbajul iubirii.
۞
Nimic nu este ĩntâmplãtor; nu aleatoriu Dumnezeu mi l—a trimis pe acest ierarh ....
۞
Metafizicienii ĩndrãgostiţi de Nazarinean: excluşi, sec.
۞
Sacramentalul unirii cu femeia.
Unghi.
۞
Sexul, religia.
Putere.
۞
Pe scurt: dacã spun cã ceva este adevãrat despre anglicani, nu—nseamnã cã este adevãrat şi despre adventişti.
۞
Alegând ĩntre douã rele, este mai bine sã ai faptele, fãrã adevãr, decât ‚adevãrul’, abstract, fãrã fapte. Sunt, da, o fire empiricã.
۞
Nu ştii ce cãi alege Dumnezeu, preasfântul.
Catolic, filomarxist.
۞
Medicina muncii. Ana F..
۞
AC despre impresia produsã de teza mea; jubilare; chix; ceai.
۞
Ca eseist independent, quinceyan (A., LB, PC).
۞
Primatul papal este un fapt, un dat, nu un principiu.
De la Bunge, preotul melkit şi Tresmontant, la Jaki şi Saward, este vorba despre atitudini faţã de un fapt concret—nu de militantism faţã de un principiu, sau de un deziderat.
۞
Pot spune cã am ĩncredere ĩn inteligenţã—ĩn minoritatea inteligentã—ĩn inteligenţã aşa cum o reprezintã minoritatea inteligentã şi activã.
۞
Cartea lui Manning despre Vaticanul I (o recomandã Peters).
۞
Ĩmi pot permite o dietã culturalã de excepţie şi necesarã.
۞
Temperamentalii.
Expresii ale temperamentului, nu toane.
۞
Nouãzecismul SF—anost; strident, artificial, provincial şi anost.
۞
A patra asemenea listã americanã. Nutrit.
۞
Utilitariştii—cei pentru care scrisul nu—şi este propria rãsplatã, iar eseistica—propriul scop. Ei nu—s scriitori, ci lucrãtori sociali, activişti sociali.
Cã ceva ‚trebuie sã serveascã la ...’.
۞
'one of the world's foremost authorities on Franz Overbeck’
[Mda, existã şi acest palier savant.]
۞
Kurp şi plãcerile de eseist.
۞
'very little that is quite so focused and "intellectual" and satirical as Mencken's style’—extraordinar spus (Teachout citeazã asta dintr—o scrisoare a unui cititor de—al lui).
۞
Jurnalele lui Bloy (sau Rozanov) sunt un exemplu bun pentru ceea ce aş vrea sã fac cu acest site.
۞
Liberalismul, azi, este un capitalism cu moralã de stânga; ceea ce—l deosebeşte de stângism este economia, iar de conservatorism—morala.
۞
Eu scriu oricum—diferenţa este cã mai şi public; vocaţia este cea de literat, de scriitor, de creator.
۞
Unde sunt atâţia autori (mai ales neamericani) la Kurp?
۞
Azi am ĩntâlnit doi anestezişti; apoi am citit despre D.J. Enright.
۞
Din punct de vedere economic, existã trei direcţii; din punct de vedere moral, douã.
۞
Literaturã, istorie, religie. De la literaturã, am ajuns la filozofie; de la filozofie, la ştiinţe. Filozofia, ca ĩndeletnicire de literat; ştiinţele, ca ĩndeletnicire de filozof.
۞
Au dat o versiune hedonicã austeritãţii materialiştilor.
۞
Paleologu vorbea având aproximativ aceeaşi grilã filozoficã ca şi Noica.
Era grila interbelicilor educaţi.
۞
Rãzboi GAZIER ,spune un dobitoc.
۞
Doctrina este una; oamenii sunt alta. Doctrinele sunt bune; oamenii sunt mediocri.
۞
Kurp, Myers, Ralea, GC, criticii (--antologia--).
۞
‚—Dom’ doctor, da’ nu ştiam cã—i aşa mare grabã.’ (Ardeleanul care nu se mai ‚atinsese’ de nevastã trei luni.)
۞
La Mettrie este filozoful profesorului meu de biofizicã; Condillac este filozoful lui Cãlinescu (şi al senzorialului).
O ed. francezã a lui La Mettrie, scoasã de socialişti. Propagandã materialistã, ‚clasicii’.
۞
Sexul, ca şi proza—cei fãcuţi pentru artã, reuşitã, altruism rezonabil, sunt la fel de rari.
Sexul celor mai mulţi este ca şi scrisorile sau biletele lor (sau tezele, sau, bineĩnţeles, orice alt fel de scrieri—sau desenele, grafica, etc.)—la fel de submediocru, anost, tern.
Ĩn ambele cazuri, ‚preliminarul uman’ este explicaţia.
Primeazã elementul uman, personal.
۞
Naturala ĩndeletnicire cu studiul religiilor.
Budism/ Zen, daoism, confucianism, hinduism—nu ĩnsã şi maculatura, maldãrele de fiţuici ‚de spiritualitate’—surogate.
2 x ILC (‚93—lecturã; rezumat).
‚92—ipoteza/ carierã.
۞
Prompt—‚Nici vorbã!’ (marţi)—neadmiţând ripostã, energic, decis.
۞
Criteriul canonizãrii nu este ‚mântuirea’, sau sfinţirea—ci exemplaritatea.
۞
Unele ‚uniri’ au fost fãcute mai degrabã ĩn termeni privilegiaţi—ca ‚nuntã’, ca ‚unire’ veritabilã, ca perfectare a unitãţii poporului Lui Dumnezeu—nu ca ‚dezicere’ a uneia din pãrţi de istoria ei. Nu doar antiohienii—ci şi, de fapt, ruşii, ucrainienii, chiar ardelenii (care asumau Biserica româneascã dinaintea sc. XVIII).
Inclusiv ‚paranteza schismaticã’.
۞
Ĩncântãtoarea, superexcitanta M__a.
۞
Chesterton indica decis cãtre transluciditatea trupului, lumina noeticã a omului, cãtre astfel de haruri. Azi, mulţi par, chiar sub aparenţe contrarii, a nu—l prea mai lua ĩn serios pe teoforul Toma ca sfânt.
۞
Copilãria este un ‚tip’ (imperfect), nu şi o realizare.
۞
Mai existã azi vreun alt filioquist?
Probitatea teologicã englezã.
۞
'the unembarrassed retrieval of certain highly-charged spiritual writers and themes, combined with a firm dogmatic underpinning’—aşa se numeşte, azi, eufemistic, ‘modelul rãsãritean’—sau ortodoxia pur şi simplu. Cum se vede, ea este şi un fel de act de curaj.
۞
Când citarea papilor este teologic necesarã, şi când este numai oportunism, ceva de circumstanţã.
۞
Nu—s cãrţi religioase, ci de filologie, de ştiinţã.
۞
Uneori, oamenii gândesc cu o ipocrizie care nici nu este a lor, ci o preiau din mediu.
۞
Lubac era o vedetã teologicã pentru generaţia bunicii mele—pentru generaţia celor nãscuţi ĩn anii ‚20—ca cei doi Papi succesivi, etc..
Azi, el este teologul bunicilor, al celor din generaţia bunicilor.
۞
Hurezeanu spune cã Popescu este unul dintre puţinii suporteri fãrã fisurã ai lui Obama dintre intelectualii români.
۞
Lucruri care n—au sens decât ĩn context, ĩn orchestrã, ‚ĩn larg’; iar considerarea lor ‚izolat’ nu este o opţiune. N—ar fi putut fi ‚şi aşa’. Nu ĩntâmplãtor, nu aleator existã contextul, orchestra.
۞
Moş Paleologu avea, mi se pare, un soi de ingenuitate ‚voluntarã’.
۞
Vârsta la care sã mã pronunţ.
Vanitatea ‚autolimitãrii’.
۞
Iubirea lexicografului Johnson; memorialele acestei iubiri.
۞
‚—Sunt creştin, dar nu voi lãsa ca asta sã—mi afecteze viaţa!’
۞
Nou:-- 4 x ed. +ziarele+ japonezul, ed..
۞
Asezonat cu câţiva tomişti; cu clasicele; cu Fer. Ioan;
A comunica bucuria tomistã.
۞
Copila cu Hugo şi Brunea—Fox.
Vreme, strungã, ţintã+ 3 s.+ cf. joi+ salariul, ieri.
Alegere. Carnet, ieri.
Schimb mai susţinut+ mixt: ambele registre (gen şi savantlâc). A alterna. Romane: nevoie. Ţaţa :listã. Treptat. Abstract. A testa. Ĩncercat, experimentat. A atinge.
Pentru mine, savoarea ţine şi de un soi de ĩnsufleţire, ĩnviorare, o efervescenţã, o irizare.
3 x ed. +teologie, cãrţi. Teologie: douã ed.; izvoare.
۞
Şansa de a şi fi ....Ocazia de a le face istorie, de a le da sens istoric. PC, preotul englez, A..
۞
A miza pe sursele directe.
Pervertire, corupere.
۞
4 x ed.. 5 x ed.. Cãrţi de teologie modernã: 2 x ed.; izvoare.
Gust, stil, impresia persoanei. Nu numai doctrinã, ci şi persoane, farmec, impresia fãcutã de persoanã, de om, de umanitatea cutãruia.
۞
Creştinismul se ĩmpotriveşte DEZORDINILOR, haosului, anarhiei, iraţionalului.
Sigur cã, istoric, pentru cei mai mulţi s—a dovedit a fi mai la ĩndemânã sã suprimi decât sã educi; sã ĩnãbuşi, decât sã moderezi. Este un expedient, la care recurg mediocrii sau nechemaţii.
Ei nu mai fac pedagogie, ci represie.
۞
Uneori, iubite Parmenide, pãrem sã avem o idee mai ĩnaltã despre umanitatea şi moderaţia sfinţilor sau chiar şi numai cele ale unor figuri culturale ĩnsemnate, decât despre cele—cu atât mai ĩnãlţate—ale Lui Iisus.
۞
Cutremurat, zguduit, scuturat de frigurile iubirii pentru Hristos.
۞
Nu au ideile care le trebuie, care le—ar fi necesare, şi care i—ar ajuta.
۞
O panoramã a pãgânismului sc. XX—genocidurile.
۞
Iubirea nu este idolatrie. Iar femeile au nevoie de corectivul masculin, de curãţia moralã bãrbãteascã, de cinstea masculinã. (Nimeni nu va avertiza ĩmpotriva mediilor feminine decât femeile.)
۞
O feteascã neagrã munteneascã Pietroasa.
۞
Bucuria fãrã Dumnezeu:-- Dumnezeu ĩl urãşte pe cel care—i umileşte pe fraţii sãi, oameni sau animale.
۞
Mila, sinceritatea.
۞
Bineĩnţeles cã nu l—ar interesa şi Sf. Spirit, Domnul şi de viaţã dãtãtorul (aşa cum ĩl intereseazã triada hindusã, de ex.).
۞
Ĩmpunsãturile.
۞
Ĩn oricine existã o sete nestãvilitã—şi adesea pervertitã—dupã Dumnezeu.
۞
Geniu. Ĩnzestrare. Ca sã aleg un cuvânt: geniu—aceasta este impresia pe care mi—o fãcuse Ratzinger cvadrigenar.
۞
O fi experimentat—o; dar n—a ştiu s—o gândeascã, s—o ĩnţeleagã. Asemenea incongruenţe se ĩntâlnesc ĩn istorie, şi uneori ele depind de factori anodini.
۞
Plãceri: --iubire, lecturi, vin, picturã.
Oameni ĩntregi—nu bicisnici.
۞
Trebuie sã recunosc cã eu sunt, decis, omul francilor.
۞
Singurul monarhism respectabil pe care l—am ĩntâlnit a fost cel al lui Marcel, a cãrui viaţã constituie o lecţie de umanitate.
۞
Sunt unul dintre oamenii pentru care sfinţenia lui Carol cel Mare nu este ceva de desconsiderat.
Wojtyla la Athos, şi sfântul potir sãrutat avid.
۞
Cã vestirea Nazarineanului a rodit şi pe tronul Franţei.
۞
Delicioasã solitudine etilicã—sãrut al orei.
۞
Când ţãrile erau guvernate de sfinţi (Ungaria, Rusia, Anglia, Franţa).
۞
Dacã ne mai iubim, fãrã a ne mai pofti.
۞
Cine vrea sã lipseascã vestul de sfinţenia Sf. Carol cel Mare, şi de declararea acesteia, vrea sã—l lipseascã de chiar inima lui, de funcţia lui.
۞
Monarhism; vin; Lemmon; SF. Vehicol.
۞
Prin mijlocirea Sf. Ilarie de Poitiers.
Spontan.
A cere.
۞
Creştinii (francezi, etc.) ,nexenofobi, care iau creştinismul de bun.
EMC dãdea mãrturie pentru asta (cãminele).
۞
Ajustãrile:-- neremarcate, luate ca atare, sau dispreţuite.
۞
Savoarea, şi istoria (gãrzile, moşul, cãrţi, manualul de diabetologie).
۞
Când silabiseam câteva principii de fizicã şi luam votul newtonian.
Ceva meritat.
۞
De fapt, cu Pãr. B. nu regãsesc decât principiile lui CT, şi ideile şi reţinerile acestuia; preotul nu era mai liberal.
۞
Sc. XX va rãmâne ca un secol eroic al Bisericii; un veac de mizerie şi de eroism—de apostazie deşãnţatã şi de eroism consecvent.
Coana preoteasã.
‚97.
Prelegerile tomiste. Curgerea. Vin+ a oferi+ rugãc..
۞
Iubire.
Pe rând:--bergsonian; luteran; --ateu; --‚ortodox’; --lefebvrist; --anglican. A apostazia. Ca şi clinician: lefebvrist.
Vitalist (‚97). Gradual. Sacramente.
۞
Fericirea iubirii; a vinului; a agapei; a coreligionarilor; a artei; a literaturii.
۞
Ĩn lumina Preacuratului, noi suntem, iubito, una ....
Creştinii ĩn viaţã:--Jaki, Gilbert, Sigrist, Papa, Lehmann, Kasper, etc..
Suntem o mulţime sub semnul Nazarineanului.
Mulţi aşteptãm Duminica Tomei.
۞
Pe cine—i iubeşte, ĩi şi converteşte.
Schimb. 4 x ed.. 5 x ed.. 2 x strungã. Ce cãrţi—cf. joi. 3 s.. Ora. Biblistica. Curviştina—vin.. Vin. Urarea.
۞
Depind de oameni, da, dar asta este ceva vrut de Tatãl, de preabunul Dumnezeu, Tatãl.
۞
Intenţia care descoperã o ĩnţelepciune.
A vorbi, neĩnfricat, limbajul iubirii.
۞
Nimic nu este ĩntâmplãtor; nu aleatoriu Dumnezeu mi l—a trimis pe acest ierarh ....
۞
Metafizicienii ĩndrãgostiţi de Nazarinean: excluşi, sec.
۞
Sacramentalul unirii cu femeia.
Unghi.
۞
Sexul, religia.
Putere.
۞
Pe scurt: dacã spun cã ceva este adevãrat despre anglicani, nu—nseamnã cã este adevãrat şi despre adventişti.
۞
Alegând ĩntre douã rele, este mai bine sã ai faptele, fãrã adevãr, decât ‚adevãrul’, abstract, fãrã fapte. Sunt, da, o fire empiricã.
۞
Nu ştii ce cãi alege Dumnezeu, preasfântul.
Catolic, filomarxist.
۞
Medicina muncii. Ana F..
۞
AC despre impresia produsã de teza mea; jubilare; chix; ceai.
Ĩn dialog+ serviciu+ calificare+ câte o reflecţie salezianã, augustinianã, tomistã, scotistã, scolasticã.
Stil, eu, egalii; omilii.
۞
A oferi plenitudinea bucuriei tomiste.
۞
Vedem la cei mai mari acordarea lor la nişte ‚linii mari’, pe care raţiunii umane ĩi stã ĩn putinţã sã le aprecieze.
Existã o anume ipocrizie nocivã ĩn a refuza promptitudinea acestei aprecieri (--fie ea reflectatã sau spontanã--) ĩn timp ce ‚dincoacele’ se aflã de fapt ĩntr—o dezagregare noroioasã.
۞
Ecumenism contramandat.
Stil, eu, egalii; omilii.
۞
A oferi plenitudinea bucuriei tomiste.
۞
Vedem la cei mai mari acordarea lor la nişte ‚linii mari’, pe care raţiunii umane ĩi stã ĩn putinţã sã le aprecieze.
Existã o anume ipocrizie nocivã ĩn a refuza promptitudinea acestei aprecieri (--fie ea reflectatã sau spontanã--) ĩn timp ce ‚dincoacele’ se aflã de fapt ĩntr—o dezagregare noroioasã.
۞
Ecumenism contramandat.
Filozofia germanã, mustaţa, obezitatea, uniatismul, folclorul, romantica, Orientul, istoria şi arhaicul.
۞
Echilibru; monastic; autorii; clasicii francezi; VH; GC; jalon; cãrţi; autorii—vârsta, propice. Reguli, principii. Lecturi. JG. Virtute.
Autorii+ ĩn dialog+ autorii: vârsta +sb.:autorii+ tabel+ cf. vin.: ĩn dialog. Nesaţ. Sincer. Autotr.. Ce vreau.
Vârsta—autorii, şansã, ocazie. A monografia; GC; poeţii; clasicii francezi; VH; monastic; JG; reguli, principii. Poezia.
Una e un poet liric, alta este un poet dramatic.
۞
Ĩn DOGMATICA lui.
۞
Dinescu ca babã isterizatã, proastã, ĩn cãlduri.
۞
Toxifiat, gesturi bizare.
۞
Dinescu despre ‚Condiţia umanã’.
۞
17 vols. ale rev..
3,4 mil. &800 mii.
۞
Patru cãrţi—850 ↑un mil..
500—geografia; 350—critica, estetica literarã; ↑ un mil.—istoriologia.
Carnet—cf. vin..
۞
Orã; ritm; ceaiuri; filmele; ras.
۞
Cumva episcopal.
Kurp: a vivifia.
Ed..
۞
Echilibru; monastic; autorii; clasicii francezi; VH; GC; jalon; cãrţi; autorii—vârsta, propice. Reguli, principii. Lecturi. JG. Virtute.
Autorii+ ĩn dialog+ autorii: vârsta +sb.:autorii+ tabel+ cf. vin.: ĩn dialog. Nesaţ. Sincer. Autotr.. Ce vreau.
Vârsta—autorii, şansã, ocazie. A monografia; GC; poeţii; clasicii francezi; VH; monastic; JG; reguli, principii. Poezia.
Una e un poet liric, alta este un poet dramatic.
۞
Ĩn DOGMATICA lui.
۞
Dinescu ca babã isterizatã, proastã, ĩn cãlduri.
۞
Toxifiat, gesturi bizare.
۞
Dinescu despre ‚Condiţia umanã’.
۞
17 vols. ale rev..
3,4 mil. &800 mii.
۞
Patru cãrţi—850 ↑un mil..
500—geografia; 350—critica, estetica literarã; ↑ un mil.—istoriologia.
Carnet—cf. vin..
۞
Orã; ritm; ceaiuri; filmele; ras.
۞
Cumva episcopal.
Kurp: a vivifia.
Ed..
miercuri, 14 ianuarie 2009
STRATIGRAFIE, COGNIŢIE, DIFERENŢIERE
STRATIGRAFIE, COGNIŢIE, DIFERENŢIERE
HOT KID al lui Elmore Leonard este un exemplu bun de ceea ce numesc cele trei nuvele ale artei literare narative sau dramatice—nivelul ‚epidermei’ sau al stilului; nivelul ‚unitãţilor’ (personaje, ‚intrigã’, subiecte)—‚ingredientele’; şi miezul, planul cel mai adânc, stratul cel mai profund—cel al ‚raporturilor’, al ‚relaţiilor’ stabilite ĩntre elemente, al balanţelor—acestea sunt cele trei straturi, prin care temele şi particularitãţile taie ĩn adâncime.
La aceastã carte a lui Leonard, satisfãcãtoare sunt primul şi ultimul dintre nuvele—stilul, tratamentul narativ, ‚pagina’—şi ‚raporturile’. Ca ‚subiect’, ca ingrediente, ca ‚indivizi’ şi ĩntâmplãri, nu oferã ceea ce consider eu cã este cel mai excitant; nu—dar are dreptate atât ĩn felul cum scrie, cum pune—n paginã, cât şi ĩn planul terţ, planul ‚reflecţiei’, al noimei.
Eu cred cã se poate vorbi despre subiecte/ tipuri umane/ indivizi care, ĩn intenţia realistã (sau convenţional—realistã) sã fie intrinsec neinteresanţi, refractari la ‚prelucrare’; nu cred cã alegerea este ,ĩn absolut, irelevantã—cã, ĩn mâinile potrivite, orice poate ajunge sã parã intrinsec interesant—cã dacã nu aratã aşa atunci avem de—a face cu un eşec de ‚preparare’ a materialului, etc.. Nu cred toate astea.
Orice este interesant dacã este arãtat ĩn adevãrul lui; dar atunci ceea ce—l face interesant este cogniţia (care este a minţii ĩn raportul ei deschis cu realul) şi nu meritele lui intrinseci. Şi poate fi şi mai interesant, are un plus de interes, dacã este şi intrinsec interesant—ceea ce este altceva—şi corespunde obiectiv unui plus de diferenţiere: ceva este cu atât mai interesant cu cât este mai diferenţiat—ceea ce aduce aici la luminã o concepţie ierarhicã a realitãţii. [Ceea ce argumentau ‚moderniştii’, ‚citadinii’ şi ‚antipãşuniştii’ noştri interbelici şi ulteriori.]
Pentru o minte diferenţiatã, existã o ierarhie, nu—s toate echivalente, nu toate au acelaşi interes.
Interesul intrinsec poate fi scos la luminã şi prin plasarea ĩn raporturi interesante şi relevante .
۞
Mai sunt şi din cei care susţin cã despre lucruri nimic nu este de cunoscut, de elucidat—ci totul de inventat, de nãscocit; Petrescu şi maestrul sãu Cãlinescu flirtau cu aceastã tezã estetistã şi finitistã.
۞
Indiferent de unghi, sau de atitudinea epicã, vieţile unor gangsteri sau plugari sunt ,ĩn intenţia realistã, intrinsec mai puţin interesante decât cele ale unor intelectuali. Bineĩnţeles cã ĩn practicã o descriere a primelor poate fi ea ĩnsãşi intrinsec mai interesantã şi estetic valabilã decât o descriere a celorlalte.
۞
HOT KID este o carte despre gangsteri—bine scrisã, bine conceputã (iar prin ‚conceputã’ nu ĩnţeleg schiţatã/ plãnuitã/ croitã/ intuitã iniţial sau preliminar, nu, ci realizatã la cel de—al treilea nivel descris mai sus).
Gangsterii şi prostituatele lui Leonard nu—s de vodevil, şi de aceea i—am discutat romanul cu referinţã la ‚intenţia realistã’.
۞
Prin concepţie eu nu desemnez elementul preliminar—intelectual, ci pe acela al plenitudinii realizãrii, al reuşitei.
HOT KID al lui Elmore Leonard este un exemplu bun de ceea ce numesc cele trei nuvele ale artei literare narative sau dramatice—nivelul ‚epidermei’ sau al stilului; nivelul ‚unitãţilor’ (personaje, ‚intrigã’, subiecte)—‚ingredientele’; şi miezul, planul cel mai adânc, stratul cel mai profund—cel al ‚raporturilor’, al ‚relaţiilor’ stabilite ĩntre elemente, al balanţelor—acestea sunt cele trei straturi, prin care temele şi particularitãţile taie ĩn adâncime.
La aceastã carte a lui Leonard, satisfãcãtoare sunt primul şi ultimul dintre nuvele—stilul, tratamentul narativ, ‚pagina’—şi ‚raporturile’. Ca ‚subiect’, ca ingrediente, ca ‚indivizi’ şi ĩntâmplãri, nu oferã ceea ce consider eu cã este cel mai excitant; nu—dar are dreptate atât ĩn felul cum scrie, cum pune—n paginã, cât şi ĩn planul terţ, planul ‚reflecţiei’, al noimei.
Eu cred cã se poate vorbi despre subiecte/ tipuri umane/ indivizi care, ĩn intenţia realistã (sau convenţional—realistã) sã fie intrinsec neinteresanţi, refractari la ‚prelucrare’; nu cred cã alegerea este ,ĩn absolut, irelevantã—cã, ĩn mâinile potrivite, orice poate ajunge sã parã intrinsec interesant—cã dacã nu aratã aşa atunci avem de—a face cu un eşec de ‚preparare’ a materialului, etc.. Nu cred toate astea.
Orice este interesant dacã este arãtat ĩn adevãrul lui; dar atunci ceea ce—l face interesant este cogniţia (care este a minţii ĩn raportul ei deschis cu realul) şi nu meritele lui intrinseci. Şi poate fi şi mai interesant, are un plus de interes, dacã este şi intrinsec interesant—ceea ce este altceva—şi corespunde obiectiv unui plus de diferenţiere: ceva este cu atât mai interesant cu cât este mai diferenţiat—ceea ce aduce aici la luminã o concepţie ierarhicã a realitãţii. [Ceea ce argumentau ‚moderniştii’, ‚citadinii’ şi ‚antipãşuniştii’ noştri interbelici şi ulteriori.]
Pentru o minte diferenţiatã, existã o ierarhie, nu—s toate echivalente, nu toate au acelaşi interes.
Interesul intrinsec poate fi scos la luminã şi prin plasarea ĩn raporturi interesante şi relevante .
۞
Mai sunt şi din cei care susţin cã despre lucruri nimic nu este de cunoscut, de elucidat—ci totul de inventat, de nãscocit; Petrescu şi maestrul sãu Cãlinescu flirtau cu aceastã tezã estetistã şi finitistã.
۞
Indiferent de unghi, sau de atitudinea epicã, vieţile unor gangsteri sau plugari sunt ,ĩn intenţia realistã, intrinsec mai puţin interesante decât cele ale unor intelectuali. Bineĩnţeles cã ĩn practicã o descriere a primelor poate fi ea ĩnsãşi intrinsec mai interesantã şi estetic valabilã decât o descriere a celorlalte.
۞
HOT KID este o carte despre gangsteri—bine scrisã, bine conceputã (iar prin ‚conceputã’ nu ĩnţeleg schiţatã/ plãnuitã/ croitã/ intuitã iniţial sau preliminar, nu, ci realizatã la cel de—al treilea nivel descris mai sus).
Gangsterii şi prostituatele lui Leonard nu—s de vodevil, şi de aceea i—am discutat romanul cu referinţã la ‚intenţia realistã’.
۞
Prin concepţie eu nu desemnez elementul preliminar—intelectual, ci pe acela al plenitudinii realizãrii, al reuşitei.
Conţinutul nu este ceva adãugat sau ceva ĩn plus, ci cantonarea la formalism este ceva ‘scãzut’, sau ceva ‘ĩn minus’, artã diminuatã. Unii judecã de parcã, ĩn artã, ‚stilul’ ar fi baza, platforma, cãreia i s—ar putea adãuga, eventual, şi un conţinut interesant; dar nu este aşa.
‚Epurarea de conţinut’, vizibilã mai ales ĩn avangardisme, corespunde unui nociv reducţionism simplist şi calp.
‚Conţinutul’ este artã tot atât ca şi stilul.
Iar ‚stilul’ independent de conţinut este o ficţiune, o himerã—el nu existã separat de ‚obiectul’ sãu; nu numai cã nu este dezirabil sã existe, dar nici nu poate exista.
Unii par sã gândeascã stilul ca pe—o unealtã—ca pe—o mistrie sau o frezã sau o daltã; dar stilul este dinamicã mintalã, activitatea subiectului creator, nu un instrument, nu ceva izolabil inerţial.
‚Emanciparea’ stilului este o mãsurã a degenerãrii; poate cã este totuşi de fapt mai puţin frecventã decât se pare—şi ĩn niciun caz exclusiv modernã—chiar dimpotrivã!
۞
Stilul cautã sã—şi inventeze conţinutul; sau sã exploreze, cel puţin, unul. La unii, nu este o renunţare la conţinut, dar o inovare ĩn aceastã direcţie. Conţinutul nu mai este dat intuitiv, ci dibuit, ĩntrevãzut prin stil, tatonat.
‚Epurarea de conţinut’, vizibilã mai ales ĩn avangardisme, corespunde unui nociv reducţionism simplist şi calp.
‚Conţinutul’ este artã tot atât ca şi stilul.
Iar ‚stilul’ independent de conţinut este o ficţiune, o himerã—el nu existã separat de ‚obiectul’ sãu; nu numai cã nu este dezirabil sã existe, dar nici nu poate exista.
Unii par sã gândeascã stilul ca pe—o unealtã—ca pe—o mistrie sau o frezã sau o daltã; dar stilul este dinamicã mintalã, activitatea subiectului creator, nu un instrument, nu ceva izolabil inerţial.
‚Emanciparea’ stilului este o mãsurã a degenerãrii; poate cã este totuşi de fapt mai puţin frecventã decât se pare—şi ĩn niciun caz exclusiv modernã—chiar dimpotrivã!
۞
Stilul cautã sã—şi inventeze conţinutul; sau sã exploreze, cel puţin, unul. La unii, nu este o renunţare la conţinut, dar o inovare ĩn aceastã direcţie. Conţinutul nu mai este dat intuitiv, ci dibuit, ĩntrevãzut prin stil, tatonat.
LIPSA DE INGENUITATE
LIPSA DE INGENUITATE
Ĩn canonizãrile şi procedurile moderne existã o lipsã de ingenuitate; ĩn Antichitate, Rancé ar fi fost canonizat pe loc. Existã o notã falsã, de lipsã de discernãmânt, ĩn tergiversãrile ,crispãrile şi blocajele moderne.
Se spune despre Rancé cã nici nu s—a pus vreodatã problema canonizãrii sale; fãrã a intra ĩn indiscreţii sacrilege, este de presupus cã existã o legãturã aici cu ducesa de Montbazon şi poate şi cu ambiţiile de arhidiacon.
Pentru mine, ‚necanonizabilul’ Rancé este unul dintre cei mai mari sfinţi, fundamentali, ai vremurilor moderne.
Birocraţii timpurilor acestora ĩmpuţite n—au ştiut sã—l recunoascã pe egiptean—pe Rancé egipteanul, sfântul ascet egiptean al Franţei.
Ĩn canonizãrile şi procedurile moderne existã o lipsã de ingenuitate; ĩn Antichitate, Rancé ar fi fost canonizat pe loc. Existã o notã falsã, de lipsã de discernãmânt, ĩn tergiversãrile ,crispãrile şi blocajele moderne.
Se spune despre Rancé cã nici nu s—a pus vreodatã problema canonizãrii sale; fãrã a intra ĩn indiscreţii sacrilege, este de presupus cã existã o legãturã aici cu ducesa de Montbazon şi poate şi cu ambiţiile de arhidiacon.
Pentru mine, ‚necanonizabilul’ Rancé este unul dintre cei mai mari sfinţi, fundamentali, ai vremurilor moderne.
Birocraţii timpurilor acestora ĩmpuţite n—au ştiut sã—l recunoascã pe egiptean—pe Rancé egipteanul, sfântul ascet egiptean al Franţei.
TEACHOUT DESPRE WOLFE
TEACHOUT DESPRE WOLFE
Blogul lui Teachout conţine mult lest, zaţ [recomandãri de spectacole; fragmente de cronici; jurnale; reclame; necroloage; texte ocazionale; note de drum, etc.], ĩnsã, când şi când, câte un scânteietor microeseu—cum este cel despre arta lui Stout. Dacã uneori face impresia de literaturã ancilarã, anexã a altor activitãţi culturale ale lui Teachout, blogul sãu scoate ĩnsã la ivealã, cu o frecvenţã rezonabilã, asemenea microeseuri.
Eseuri ca acesta despre ‚Wolfe’ (‚Patruzeci de ani cu Nero Wolfe’) nu pot fi ‚stoarse’, silite, fãcute la comandã; pentru a le scrie, pentru a fi la ĩnãlţime, sunt necesare experienţa, viaţa de cititor.
Blogul lui Teachout conţine mult lest, zaţ [recomandãri de spectacole; fragmente de cronici; jurnale; reclame; necroloage; texte ocazionale; note de drum, etc.], ĩnsã, când şi când, câte un scânteietor microeseu—cum este cel despre arta lui Stout. Dacã uneori face impresia de literaturã ancilarã, anexã a altor activitãţi culturale ale lui Teachout, blogul sãu scoate ĩnsã la ivealã, cu o frecvenţã rezonabilã, asemenea microeseuri.
Eseuri ca acesta despre ‚Wolfe’ (‚Patruzeci de ani cu Nero Wolfe’) nu pot fi ‚stoarse’, silite, fãcute la comandã; pentru a le scrie, pentru a fi la ĩnãlţime, sunt necesare experienţa, viaţa de cititor.
PUŞLAMALELE SCHISMATICE
PUŞLAMALELE SCHISMATICE
Schismaticii se comportã ca o sectã—ca o sectã ‚misticã’—ĩn dispreţul oricãrei autoritãţi episcopale legitime, ĩn frondã faţã de episcopatul propriu.
Când este desconsideratã autoritatea canonicã a Episcopatului (de a primi ĩn Bisericã, de ex.), existã o denaturare şi corupere gravã; ĩn rest, secte mistice sunt multe, şi unii occidentali devin schismatici estici, alţii—Zen, sau hinduşi, sau musulmani—oferta de misticism este largã.
Unii preferã Bisericii, misticismul.
Este interesant cã, dintre ‚dizidenţi’, singurii certaţi, discreditaţi şi ocãrâţi sunt nu apostaţii, ci ‚lefebvriştii’.
Cine ‚trece la Athos’ are parte de tot respectul cuvenit unei naturi mistice, neconcesive, etc.; cine este ‚lefebvrist’ ĩnsã este un descreierat care trebuie muştruluit şi ostracizat.
۞
De ce apostazia ĩn favoarea budismului este consideratã de unii drept o bizarerie, iar apostazia ĩn favoarea Athosului, drept ceva respectabil şi cuviincios?
۞
Nãdejdea premiselor absurde ale schismaticilor este sã treacã neanalizate, neexaminate, sã fie luate necritic, sã fie confundatã pornirea şi surescitarea cu gândirea.
Schismaticii se comportã ca o sectã—ca o sectã ‚misticã’—ĩn dispreţul oricãrei autoritãţi episcopale legitime, ĩn frondã faţã de episcopatul propriu.
Când este desconsideratã autoritatea canonicã a Episcopatului (de a primi ĩn Bisericã, de ex.), existã o denaturare şi corupere gravã; ĩn rest, secte mistice sunt multe, şi unii occidentali devin schismatici estici, alţii—Zen, sau hinduşi, sau musulmani—oferta de misticism este largã.
Unii preferã Bisericii, misticismul.
Este interesant cã, dintre ‚dizidenţi’, singurii certaţi, discreditaţi şi ocãrâţi sunt nu apostaţii, ci ‚lefebvriştii’.
Cine ‚trece la Athos’ are parte de tot respectul cuvenit unei naturi mistice, neconcesive, etc.; cine este ‚lefebvrist’ ĩnsã este un descreierat care trebuie muştruluit şi ostracizat.
۞
De ce apostazia ĩn favoarea budismului este consideratã de unii drept o bizarerie, iar apostazia ĩn favoarea Athosului, drept ceva respectabil şi cuviincios?
۞
Nãdejdea premiselor absurde ale schismaticilor este sã treacã neanalizate, neexaminate, sã fie luate necritic, sã fie confundatã pornirea şi surescitarea cu gândirea.
Ucraina, Rusia, Balcanii şi tarele societãţilor ‚nefilioquiste’, nepervertite de Filioque.
۞
Ajung sã mã mir cã americanii sunt altfel decât (ştiam cã) sunt americanii.
۞
Stilul lui Leonard este de o neutralitate neostentativã, o neutralitate literar realizatã.
۞
S—au vãzut rezultatele sociale ale confesiunilor nefilioquiste.
Fanaticii ‚explicã’ ĩn ce fel a fost pervertit Vestul ;dar nu explicã ce anume o fi pervertit Estul .
Miturile fanaticilor s—au putut forma şi au rezistat tocmai ĩn medii şi ĩn societãţi cu un nivel scãzut de culturã, de civilizaţie, de aptitudini critice.
Ele s—au zãmislit ĩn bezne; ĩn enclave. Sigur cã intelectuali ca teologii schismatici din sc. XX n—ar fi putut elabora aşa nişte toroape; s—au simţit, ĩnsã, nevoiţi sã le preia şi ‚apere’. De scornit, nu le—ar fi scornit, n—ar fi fost ĩn stare; ĩnsã le—au preluat, şi le—au ĩnsuşit.
Enclavele de inculturã au fost necesare pentru apariţia şi germinarea unor asemenea elucubraţii.
Ulterior, teologi elevaţi au preluat, servil, fabricaţiile unor puşlamale.
Teologii n—au fãcut decât sã preia ceva ce ei ĩnşişi n—ar fi creat.
Fanatismul este ereditatea lor, sechelele.
۞
Istorie; faze. Aşa cum ĩl citea Alain pe neokantianul respectiv.
۞
Versurile fabuloase ale lui Labiş; numai contratimpul absolut poate explica dezolanta desconsiderare ....
۞
Nu de un loc sau de un strai—ci de un duh, de o minte, de o inspiraţie, de un ideal.
۞
HS este tot ceea ce, literar, mi—aş fi dorit eu sã fiu.
Nu—l consider prea ‚aulic’ sau public—ci minunat obiectivat, ‚impersonalizat’ ĩn sensul creaţiei obiective.
Ideal literar. Abstractul şi conceptul.
۞
Ajung sã mã mir cã americanii sunt altfel decât (ştiam cã) sunt americanii.
۞
Stilul lui Leonard este de o neutralitate neostentativã, o neutralitate literar realizatã.
۞
S—au vãzut rezultatele sociale ale confesiunilor nefilioquiste.
Fanaticii ‚explicã’ ĩn ce fel a fost pervertit Vestul ;dar nu explicã ce anume o fi pervertit Estul .
Miturile fanaticilor s—au putut forma şi au rezistat tocmai ĩn medii şi ĩn societãţi cu un nivel scãzut de culturã, de civilizaţie, de aptitudini critice.
Ele s—au zãmislit ĩn bezne; ĩn enclave. Sigur cã intelectuali ca teologii schismatici din sc. XX n—ar fi putut elabora aşa nişte toroape; s—au simţit, ĩnsã, nevoiţi sã le preia şi ‚apere’. De scornit, nu le—ar fi scornit, n—ar fi fost ĩn stare; ĩnsã le—au preluat, şi le—au ĩnsuşit.
Enclavele de inculturã au fost necesare pentru apariţia şi germinarea unor asemenea elucubraţii.
Ulterior, teologi elevaţi au preluat, servil, fabricaţiile unor puşlamale.
Teologii n—au fãcut decât sã preia ceva ce ei ĩnşişi n—ar fi creat.
Fanatismul este ereditatea lor, sechelele.
۞
Istorie; faze. Aşa cum ĩl citea Alain pe neokantianul respectiv.
۞
Versurile fabuloase ale lui Labiş; numai contratimpul absolut poate explica dezolanta desconsiderare ....
۞
Nu de un loc sau de un strai—ci de un duh, de o minte, de o inspiraţie, de un ideal.
۞
HS este tot ceea ce, literar, mi—aş fi dorit eu sã fiu.
Nu—l consider prea ‚aulic’ sau public—ci minunat obiectivat, ‚impersonalizat’ ĩn sensul creaţiei obiective.
Ideal literar. Abstractul şi conceptul.
Oamenii vechi …--da; şi eu sunt un ‘om vechi’—ĩn mai toate.
۞
Avantajul perspectivei.
۞
Cumva credal, sau programatic—ce ‚patroni’ are acest site? Uman şi religios—mai ales sfinţii ale cãror icoane sunt aliniate. Iar literar şi filozofic—mai ĩntâi pe Sebastian (ca eseist şi critic), pe Marcel ,pe Simmel, pe Lovinescu, pe cei numiţi ĩn pagina de identificare ....
۞
Trei englezi; un neamţ; un italian; un slav.
۞
Patru dintre ei—cãlugãri.
۞
Nota de condescendenţã din referirile la autorul italian—ca autor, ca gânditor. Pretinsa lui deficienţã (exprimatã ca dependenţã).
Un filon de desconsiderare, de dispreţ şi insolenţã.
۞
Sc. XX a ĩnsemnat şi revenirea preoţilor seculari ĩn creaţia teologicã occidentalã.
۞
Impozanta creaţie polonezã cvadripartitã:--realism; --romantism istoric (sadovenian, dacã n—ar fi un anacronism s—o spun ...); --exotism (‚92); --fresca anticã. WF.
۞
Creaţia lui Sadoveanu este probabil ĩncã şi mai variatã—dar cele patru direcţii menţionate pentru polonez se regãsesc ĩntocmai şi la român.
Exotismul, numai, este mai ezoterizat, mai puţin adresat minorilor.
۞
Nu detest falsa hagiografie mai mult decât bârfa clericalã, familiarismul.
۞
Romanul lui Swift arunca, uneori, scânteieri de diamant.
۞
O feteascã neagrã Valea Cãlugãreascã.
۞
Arta nuvelei, şi cea a schiţei.
Uneori, e numai o bunã bucatã de prozã—o paginã bine scrisã. A indica arta.
۞
Kurp—ĩi notez, cu rãutate, lacunele.
۞
Sunt un ‚liberal vechi’, ca Paleologu. Un stângist ĩn politicã.
۞
Ĩn general, ĩi iubesc pe oamenii inteligenţi şi religioşi; şi reţin cuvintele Mamei despre ĩnfãţişarea (foarte lumeascã, foarte nepreoţeascã) a primatului anglican.
۞
Sfintele mãnãstiri, plãmânii creştinãtãţii.
۞
Ca toţi uniţii, mã consider urmaşul Bisericii române de pânã—n sc. XVIII, acea Bisericã ce a mers, ulterior, ĩnainte (mai ales) prin Biserica noastrã.
Nesaţ liturgic.
۞
Autori monastici vestici.
Teologie apuseanã.
Omileticã occidentalã.
۞
Hedonist ĩn serviciul literaturii. Stil. Creaţie.
۞
Blog literar, teologic, religios, filozofic, istoric, ştiinţific.
Clase.
۞
Este aproape bizar ca, ĩn chestiunea agresiunii din Gaza, sã fiu de partea lui Myers, ĩmpotriva quasimajoritãţii opiniei publice indignate.
۞
‚97; clasicism.
۞
Autorii.
Marelui meu precursor poleac.
۞
Idolatria faţã de frumuseţea sexualã; azi, eu, Irina, Gabi.
Moderniştii.
Cucerirea (ĩn sens vechi) faţã de literaturã—GC, EL, GI.
Apetit.
۞
Existã o DREPTATE SUBIECTIVÃ a protestului lui Kurp, un soi de necesitate—nu şi ceva obiectiv.
Cât de ĩn serios poate fi luat un cititor care nici nu—i aminteşte pe Bloy, Gracq, etc.. [Ĩntr—un sens, Sigrist este mai larg citit decât Kurp.]
۞
Dâncu şi Chireac despre ‚efectul Tolea—Ciumac’ (versiune a efectului Frankenstein).
۞
Dick este mai ieftin la americani, ĩn ed. americane.
۞
Modernism pe standarde cehoviene—transexperimentale, etc..
۞
Sunt un adversar al literaturii anhedonice, avantgardist—‚durasiene’, ĩnsã şi un admirator al lui Averty.
۞
Avantajul perspectivei.
۞
Cumva credal, sau programatic—ce ‚patroni’ are acest site? Uman şi religios—mai ales sfinţii ale cãror icoane sunt aliniate. Iar literar şi filozofic—mai ĩntâi pe Sebastian (ca eseist şi critic), pe Marcel ,pe Simmel, pe Lovinescu, pe cei numiţi ĩn pagina de identificare ....
۞
Trei englezi; un neamţ; un italian; un slav.
۞
Patru dintre ei—cãlugãri.
۞
Nota de condescendenţã din referirile la autorul italian—ca autor, ca gânditor. Pretinsa lui deficienţã (exprimatã ca dependenţã).
Un filon de desconsiderare, de dispreţ şi insolenţã.
۞
Sc. XX a ĩnsemnat şi revenirea preoţilor seculari ĩn creaţia teologicã occidentalã.
۞
Impozanta creaţie polonezã cvadripartitã:--realism; --romantism istoric (sadovenian, dacã n—ar fi un anacronism s—o spun ...); --exotism (‚92); --fresca anticã. WF.
۞
Creaţia lui Sadoveanu este probabil ĩncã şi mai variatã—dar cele patru direcţii menţionate pentru polonez se regãsesc ĩntocmai şi la român.
Exotismul, numai, este mai ezoterizat, mai puţin adresat minorilor.
۞
Nu detest falsa hagiografie mai mult decât bârfa clericalã, familiarismul.
۞
Romanul lui Swift arunca, uneori, scânteieri de diamant.
۞
O feteascã neagrã Valea Cãlugãreascã.
۞
Arta nuvelei, şi cea a schiţei.
Uneori, e numai o bunã bucatã de prozã—o paginã bine scrisã. A indica arta.
۞
Kurp—ĩi notez, cu rãutate, lacunele.
۞
Sunt un ‚liberal vechi’, ca Paleologu. Un stângist ĩn politicã.
۞
Ĩn general, ĩi iubesc pe oamenii inteligenţi şi religioşi; şi reţin cuvintele Mamei despre ĩnfãţişarea (foarte lumeascã, foarte nepreoţeascã) a primatului anglican.
۞
Sfintele mãnãstiri, plãmânii creştinãtãţii.
۞
Ca toţi uniţii, mã consider urmaşul Bisericii române de pânã—n sc. XVIII, acea Bisericã ce a mers, ulterior, ĩnainte (mai ales) prin Biserica noastrã.
Nesaţ liturgic.
۞
Autori monastici vestici.
Teologie apuseanã.
Omileticã occidentalã.
۞
Hedonist ĩn serviciul literaturii. Stil. Creaţie.
۞
Blog literar, teologic, religios, filozofic, istoric, ştiinţific.
Clase.
۞
Este aproape bizar ca, ĩn chestiunea agresiunii din Gaza, sã fiu de partea lui Myers, ĩmpotriva quasimajoritãţii opiniei publice indignate.
۞
‚97; clasicism.
۞
Autorii.
Marelui meu precursor poleac.
۞
Idolatria faţã de frumuseţea sexualã; azi, eu, Irina, Gabi.
Moderniştii.
Cucerirea (ĩn sens vechi) faţã de literaturã—GC, EL, GI.
Apetit.
۞
Existã o DREPTATE SUBIECTIVÃ a protestului lui Kurp, un soi de necesitate—nu şi ceva obiectiv.
Cât de ĩn serios poate fi luat un cititor care nici nu—i aminteşte pe Bloy, Gracq, etc.. [Ĩntr—un sens, Sigrist este mai larg citit decât Kurp.]
۞
Dâncu şi Chireac despre ‚efectul Tolea—Ciumac’ (versiune a efectului Frankenstein).
۞
Dick este mai ieftin la americani, ĩn ed. americane.
۞
Modernism pe standarde cehoviene—transexperimentale, etc..
۞
Sunt un adversar al literaturii anhedonice, avantgardist—‚durasiene’, ĩnsã şi un admirator al lui Averty.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)