Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
miercuri, 25 martie 2009
ICONARUL CA OSTAŞ ROMAN ŞI CA JIDAN DIN GLOATĂ
ICONARUL CA OSTAŞ ROMAN ŞI CA JIDAN DIN GLOATĂ
Iconarii ştiau sã se ĩnfãţişeze pe ei ĩnşişi ĩn numãrul acelora care—l ĩnghiontesc pe Iisus Nazarineanul cãtre marginea vieţii Sale—al acelora care vor sã—i dea cu silã şi cu urã brânci din viaţã Celui numit ‚Dãtãtorul de viaţã" şi ‚pelicanul’. Ĩn dansul dement ĩncins ĩn jurul Celui pe Care boturile noastre murdare Ĩl numesc ‚Ĩnvãţãtorul’ şi ‚prietenul’ ne aflãm noi ĩnşine mai ĩntâi. Nimic nu se comparã cu oarba frenezie a creaturii de a—şi profana Creatorul. Blasfemia, sacrilegiul rãmân cea mai neagrã bucurie a speţei umane, veninul care—i aleargã prin vine.
Nu poţi sã te gândeşti la cel iubit, fãrã a ghici cât a fost de zdrobit de furia oamenilor vechi.
Acolo unde catolicii vin sã se ĩnchine cu evlavie ĩn duh şi adevãr Dumnezeului nostru Hristosul Iisus Nazarineanul, ei se adreseazã chipului desfigurat de brutalitatea ostaşilor şi a jidanilor. Ce nu e de ĩnţeles ĩn asta? Ce e mai uman? Ce e mai firesc? Ce e mai spontan, mai slobod? Despre cei pe care—i iubesc cel mai mult, ĩn mod spontan ĩmi amintesc acele situaţii care sfâşie inima, mi—i amintesc loviţi şi aruncaţi ĩn genunile degradãrii. E ceva firesc şi uman; de la aceastã tendinţã spontanã a omului nu trebuie purces, ĩn mod artificial, la o teologie de—a—ndãratelea.
Da, da, suntem nemângâiaţi de suferinţa şi umilinţa şi singurãtatea celor pe care—i iubim. Tot de aceea, cu curãţie sã ofere catolicul singurãtatea şi umilinţa şi marginalizarea şi ĩnghiontirea cãtre moarte a Preacuratului Iisus Nazarineanul. Singurãtatea şi suferinţa şi umilirea celor pe care—i iubim ne dor cu adevãrat, ne destramã inima.
Am amintit mai sus despre ostaşi şi jidani; pe de altã parte, eu şi dv. suntem aceşti ostaşi şi jidani. Moartea s—a apropiat, şi cu nimic nu ne—am fãcut mai buni decât ostaşii romani şi gloata jidanilor.
Sã ne amintim de pãrinţii noştri Preasfinţii Apostoli şi de durerea, mângãierea, exaltarea şi nãdejdea vie pe care o gãseau ei ĩn crucea Domnului nostru, cruce prin care deveneau umani şi vii.
De aceea cautã catolicii chipul cel urâţit de pãlmuiri al Lui Hristos, tãicuţul sãracilor şi al nedreptãţiţilor, Cel ĩnãlţat ĩn ştreang ca şarpele cel tãmãduitor. Aşa, sã nu uite catolicul cine este Iisus Nazarineanul şi cine este el ĩnsuşi—ambii termeni ai relaţiei.
Unul dintre tipurile veterotestamentare ale Lui Hristos este şi stâlpul de foc ĩnãlţat pentru izraeliţii fugari ĩn noaptea Paştilor ieşirii din Egipt. Hristos este acest stâlp de parã strãlucitoare şi cãlãuzitoare; el este şi bezna pentru ‚egipteni’, sau ‚piatra de poticnire’. Sã ne rugãm ca mãcar pânã la sfârşit sã nu ne mai aflãm ĩn numãrul ‚egiptenilor’.
۞
Sã priceapã fiecare ĩnvãţãtura cuprinsã ĩn faptul cã cei care L—au vãzut pe Iisus Nazarineanul transfigurat pe munte au fost şi cei care au dormit ĩn Grãdina rugãciunilor cele de pe urmã ale Preasfântului; au fost cei care au fugit din jurul Lui când s—au ĩnfãţişat la locul arestãrii gãrzile.
Cei pe care nu i—a strãpuns ĩndeajuns strãlucirea Schimbãrii la Faţã i—au strãpuns rãnile Lui Hristos.
۞
Rãzbirea la sfinţenie are, mi se pare, ceva original, creator, neaşteptat, ceva nou—ba chiar ‚oblic’ şi deconcertant şi aparent ‚prozaic’ şi discret şi ‚altfel decât ĩn cãrţi’—e ceva ‚ca ĩn viaţã’—are acel susur discret şi calma luminozitate, creativitatea Sfântului Spirit. E mai mult decât fusese dat ĩn premise. S—a adãugat ‚darul’, pogorârea Sfântului Spirit.
Pecetea sfinţirii, a ‚darului’, a pogorârii Sf. Spirit vine la om ca un susur discret, secret, ca boarea luminoasã, ca ceva ascuns. Aceea se mai cheamã şi cununarea omului cu Creatorul Lui.
Dumnezeu nu ĩl vrea pe fiecare om ĩn numele vreunei ‚umanitãţi generale’, al unui om generic, ideale, ci pentru specificul personal al fiecãrui om. Ĩn acest ĩnţeles este relaţia una personalã, şi nu genericã. Dumnezeu ĩl vrea pe fiecare om pentru ceea ce este aparte ĩn fiecare om.
Eu şi dv. suntem jidanii din gloata care Ĩl ĩmbrânceşte şi Ĩl ĩnghionteşte de zor şi Ĩl scârbeşte de viaţã pe cel numit lumina lumii şi Sfântul lui Izrael. Strãdania gloatei imunde, barbare, respectabile de a—I arãta Sfântului cã nu—L vrea, cã—L dispreţuieşte, strãdania febrilã de a—L scârbi de viaţã, de a—L ĩmpinge cãtre moarte.
Eu şi dv. suntem mai turbaţi şi mai rãi decât locuitorii Ierusalimului.
Semnul iubirii este de a nu se mângâia de umilinţele şi de singurãtatea celui iubit. Schimbarea la Faţã a fost pregãtirea Hristosului pentru pãtimirea Lui, a fost ĩnveşmântarea Lui pentru pãtimirea Lui.
GAZONUL VECINULUI
GAZONUL VECINULUI
Tinerii preoţi catolici [de rit apusean] le recomandã junilor materiale despre rugãciunea inimii sau rugãciunea lui Iisus fãrã a spune vreodatã un cuvinţel despre rozariul cartuzian sau despre postúrile de rugãciune ale Sf. Domingo. Din nou, nu e vorba despre greşeala cutãrui ins, ci despre indiciile unei mentalitãţi alienate şi ale ignoranţei patente, despre minimul interes ĩn tradiţia catolicã; jalnice ifose de ecumenism, de la nişte oameni cu interes minim ĩn tradiţia proprie şi cãreia pretind cã i—ar aparţine. Recunoaştem aici sindromul ‚gazonului vecinului’.
Reperezentarea de sine a catolicismului de azi este dezolant de rudimentarã şi de sãracã.
Aşa—zisul ecumenism prevalent al occidentalilor nu este decât o toanã, o modã, un nou orientalism, accedie.
Catolicilor care gãsesc cã Sf. Rozariu este o rugãciune repetitivã şi mecanicã se declarã foarte interesaţi de ‚rugãciunea inimii’! De fapt, la toţi aceştia decizia antioccidentalã este luatã dinainte, aprioric şi iraţional, arbitrar. Aşadar, unii vor apela la Zen, alţii, la ‚rugãciunea inimii’. Astfel de erori elementare rãmân la fel de grosiere—chiar dacã sunt foarte frecvente, foarte populare. La catolicii occidentali nu existã mãcar o elementarã deschidere faţã de propria tradiţie; ce cred ei cã ar putea pricepe din tradiţiile altora?
Orice li se pare bun—câtã vreme nu e occidental; iatã o nouã modã exoticã—huronii şi persanii şi mohicanii şi Dna. Butterfly la un loc!
Moda exotismului duhovnicesc se manifestã prin acest imund eclectism care vrea sã boteze ca ‚diversitate’ ceea ce nu este decât accedie şi nãrav.
Este foarte relevant cã astãzi greco—catolicii ĩşi fac bisericile fãrã iconostas—iar romano—catolicilor nu le mai convin decât icoanele de la Athos sau ruseşti; primul semn al decadenţei este desconsiderarea explicitã a propriei identitãţi. Catolicii vestici nu vor sã—nveţe despre evlaviile Sf. Bernard, ale cartuzienilor, ale Sf. Domingo, etc.; pentru ei numai ‚rugãciunea inimii’ mai are o noimã.
Cei care deplâng latinizarea altora se bizantinizeazã ei ĩnşişi de zor; şi, bineĩnţeles, e un lucru cârpãcit şi de mântuialã, un surogat.
Aceasta este ‚vana curiozitate’ stupidã despre care avertizau vechii autori spirituali.
Tinerii preoţi catolici [de rit apusean] le recomandã junilor materiale despre rugãciunea inimii sau rugãciunea lui Iisus fãrã a spune vreodatã un cuvinţel despre rozariul cartuzian sau despre postúrile de rugãciune ale Sf. Domingo. Din nou, nu e vorba despre greşeala cutãrui ins, ci despre indiciile unei mentalitãţi alienate şi ale ignoranţei patente, despre minimul interes ĩn tradiţia catolicã; jalnice ifose de ecumenism, de la nişte oameni cu interes minim ĩn tradiţia proprie şi cãreia pretind cã i—ar aparţine. Recunoaştem aici sindromul ‚gazonului vecinului’.
Reperezentarea de sine a catolicismului de azi este dezolant de rudimentarã şi de sãracã.
Aşa—zisul ecumenism prevalent al occidentalilor nu este decât o toanã, o modã, un nou orientalism, accedie.
Catolicilor care gãsesc cã Sf. Rozariu este o rugãciune repetitivã şi mecanicã se declarã foarte interesaţi de ‚rugãciunea inimii’! De fapt, la toţi aceştia decizia antioccidentalã este luatã dinainte, aprioric şi iraţional, arbitrar. Aşadar, unii vor apela la Zen, alţii, la ‚rugãciunea inimii’. Astfel de erori elementare rãmân la fel de grosiere—chiar dacã sunt foarte frecvente, foarte populare. La catolicii occidentali nu existã mãcar o elementarã deschidere faţã de propria tradiţie; ce cred ei cã ar putea pricepe din tradiţiile altora?
Orice li se pare bun—câtã vreme nu e occidental; iatã o nouã modã exoticã—huronii şi persanii şi mohicanii şi Dna. Butterfly la un loc!
Moda exotismului duhovnicesc se manifestã prin acest imund eclectism care vrea sã boteze ca ‚diversitate’ ceea ce nu este decât accedie şi nãrav.
Este foarte relevant cã astãzi greco—catolicii ĩşi fac bisericile fãrã iconostas—iar romano—catolicilor nu le mai convin decât icoanele de la Athos sau ruseşti; primul semn al decadenţei este desconsiderarea explicitã a propriei identitãţi. Catolicii vestici nu vor sã—nveţe despre evlaviile Sf. Bernard, ale cartuzienilor, ale Sf. Domingo, etc.; pentru ei numai ‚rugãciunea inimii’ mai are o noimã.
Cei care deplâng latinizarea altora se bizantinizeazã ei ĩnşişi de zor; şi, bineĩnţeles, e un lucru cârpãcit şi de mântuialã, un surogat.
Aceasta este ‚vana curiozitate’ stupidã despre care avertizau vechii autori spirituali.
Catolicismul ĩncurajeazã o limbuţie foarte secularist protestantã, o locvacitate stupidã şi gregarã. Ea n—are nicio legãturã cu pretinsa ‚bucurie de a comunica credinţa’, de ‚a da mãrturie’—este numai insipidã limbuţie. Bineĩnţeles cã li se cuvine CÂTORVA, şi numai câtorva, sã vorbeascã deschis şi direct despre acestea, şi sã le scrie. Dar, ca ĩn orice democraţie, cine va renunţa voluntar la un drept?
Sau, mai exact, DE CE va renunţa, ce—l va determina de fapt sã renunţe la exprimare ?
Comunicativitatea occidentalã secularist placid protestantã, ĩnsuşitã şi de cãtre catolici, este nu numai indiscretã şi neavenitã, ci şi profund nocivã.
De la pãrinţii noştri Sf. Clement Alexandrinul şi Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu, la Pãr. Rose şi Pãr. Schmemann şi Pãr. Sofronie existã avertismentul semnificativ din punct de vedere metafizic, referitor la limitele şi la ţinuta comunicãrii şi la bagatelizarea şi trivializarea celor mai ĩnalte conţinuturi ale discursului.
Religia este discutatã ca rezultatele meciurilor. La polul opus, existã rãul polar—ezoterismul, deghizarea inepţiei şi a stupiditãţii ĩn drapelul misterului—ĩnsã prevaleazã atitudinea vesticã—inoportuna trivializare a ceea ce este mai bun.
۞
Uneori pãcatul trivializãrii religiosului nici nu se ĩntemeiazã ĩntr—o atitudine ‚intelectualistã’; nu ‚intelectualismul’ este cauza (--dimpotrivã chiar, intelectualismul poate fi adesea o terapie, exprimând o pudoare şi o rezervã care au instinctul firesc de a lãsa ĩnafarã ceea ce este intim, personal, ascuns--).
Emoţionalismul este acela care ĩmpinge mai firesc la comunicarea locvace şi vulgarã; nu deprinderea de a considera lucrurile religiei ‚numai sub aspectul lor intelectual’, ci ‚mai ales sub aspectul emoţionalitãţii şi al sferei private’.
۞
Trebuie oricum ĩnţeles bine cã nu se poate defini a priori cine şi despre ce poate vorbi/ scrie. Trebuie ĩnceput de la tact, de la nişte atitudini intuitive. Unii oameni, ĩn unele situaţii, la unele momente, pot vorbi despre unele lucruri—este bine sã vorbeascã despre ele. Exemplul paulin al predicãrii trebuie modulat, iar criteriile vor fi ĩntotdeauna neinerţiale.
Sfera catolicã va cunoaşte, dacã va ajunge s—o cunoascã, un soi de remodelare organicã, de reorganizare interioarã, de remodelare dupã principii interioare; ĩn mod sigur nu ‚aplicarea unui set de reguli’ va duce, prin sine ĩnsãşi, la aceastã ĩnnoire.
Catolicismul se lasã cuprins de ĩnfrigurarea protestantã de ‚a comunica experienţa, de a aduce mãrturie’—mã refer exclusiv la comunicarea şi mãrturia verbale. Aspectul pueril şi lãutãresc ar trebui sã fie evident.
Sau, mai exact, DE CE va renunţa, ce—l va determina de fapt sã renunţe la exprimare ?
Comunicativitatea occidentalã secularist placid protestantã, ĩnsuşitã şi de cãtre catolici, este nu numai indiscretã şi neavenitã, ci şi profund nocivã.
De la pãrinţii noştri Sf. Clement Alexandrinul şi Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu, la Pãr. Rose şi Pãr. Schmemann şi Pãr. Sofronie existã avertismentul semnificativ din punct de vedere metafizic, referitor la limitele şi la ţinuta comunicãrii şi la bagatelizarea şi trivializarea celor mai ĩnalte conţinuturi ale discursului.
Religia este discutatã ca rezultatele meciurilor. La polul opus, existã rãul polar—ezoterismul, deghizarea inepţiei şi a stupiditãţii ĩn drapelul misterului—ĩnsã prevaleazã atitudinea vesticã—inoportuna trivializare a ceea ce este mai bun.
۞
Uneori pãcatul trivializãrii religiosului nici nu se ĩntemeiazã ĩntr—o atitudine ‚intelectualistã’; nu ‚intelectualismul’ este cauza (--dimpotrivã chiar, intelectualismul poate fi adesea o terapie, exprimând o pudoare şi o rezervã care au instinctul firesc de a lãsa ĩnafarã ceea ce este intim, personal, ascuns--).
Emoţionalismul este acela care ĩmpinge mai firesc la comunicarea locvace şi vulgarã; nu deprinderea de a considera lucrurile religiei ‚numai sub aspectul lor intelectual’, ci ‚mai ales sub aspectul emoţionalitãţii şi al sferei private’.
۞
Trebuie oricum ĩnţeles bine cã nu se poate defini a priori cine şi despre ce poate vorbi/ scrie. Trebuie ĩnceput de la tact, de la nişte atitudini intuitive. Unii oameni, ĩn unele situaţii, la unele momente, pot vorbi despre unele lucruri—este bine sã vorbeascã despre ele. Exemplul paulin al predicãrii trebuie modulat, iar criteriile vor fi ĩntotdeauna neinerţiale.
Sfera catolicã va cunoaşte, dacã va ajunge s—o cunoascã, un soi de remodelare organicã, de reorganizare interioarã, de remodelare dupã principii interioare; ĩn mod sigur nu ‚aplicarea unui set de reguli’ va duce, prin sine ĩnsãşi, la aceastã ĩnnoire.
Catolicismul se lasã cuprins de ĩnfrigurarea protestantã de ‚a comunica experienţa, de a aduce mãrturie’—mã refer exclusiv la comunicarea şi mãrturia verbale. Aspectul pueril şi lãutãresc ar trebui sã fie evident.
PIPERNICIREA SĂRMANELOR CREIERE ECUMENICE. RÂNDURI ALE UNUI CREŞTIN CARE OFERĂ JERTFA ĨMPREUNĂ CU EPISCOPUL ROMEI
PIPERNICIREA SĂRMANELOR CREIERE ECUMENICE. RÂNDURI ALE UNUI CREŞTIN CARE OFERĂ JERTFA ĨMPREUNĂ CU EPISCOPUL ROMEI
O fundamentalã fadoare, insipiditate, emasculare şi temenire unsuroasã, ceva fetid şi nedemn, decadent şi abject ĩn modul de a ‚dialoga’ al catolicilor de azi (existã câteva contraexemple—Tresmontant, Saward, Jaki); ĩn rest, numai ploconire, şi ceva fundamental nefiresc şi pervers, deraiat, ĩn abjectele zâmbete slinos—ĩmpãciuitoare ale acestor decadenţi maeştri ai ‚dialogului’. Cu asemenea oameni, nici n—ar fi de dorit sã ai de—a face ....
Creiere pipernicite, vlãguite. Apucãturi de slugã, şi prevenitori ĩn modul care—ţi ĩntoarce stomacul ....
Nu toţi pot fi ca Bloy şi Bernanos, o ştiu; şi nu toţi pot apela la insulta oţelitã, la invectiva promptã, la probozirea judicioasã, la veninul proiectat cu ceva dibãcie. Nu este mai puţin adevãrat cã ĩn ‚noul catolicism’, de tarabã, este la lucru nu civilitatea şi tactul—ci, dimpotrivã, o crispatã şi decadentã ‚grijã de multe’ (ĩn sensul rugãciunii pãrintelui nostru Sf. Efrem). Cãci nu existã numai extremele—ori insulta, ori civilitatea desãvârşitã, ci o paletã largã de fenomene morale. Catolicismul vestic se aflã azi la un minim al identitãţii. Nu mi se pare cã ar ‚beneficia’ de ‚experienţa altor tradiţii’, aşa cum se pretinde—ci numai cascã gura. Intenţiile sunt, psihologic, ‚bune’—rezultatele sunt hidoase, execrabile. Catolicii vestici de azi nu mai sunt ‚brici’; sunt bonţi, lãlâi, lãbãrţaţi, n—au stil. Fiindcã de fapt n—au identitate. Unde s—au dus acei bãtrâni teologi occidentali, tobã de carte, lucizi, prompţi, care nu ‚cãscau gura’?
Hristos fãcea frecvent apel la impresii intuitive—ĩn cazul ‚dialoghiştilor vestici postconciliari’ se aplicã imaginea sãrii fãrã gust. ‚Hai, cã tot sare e!’—vor spune cei mai mulţi. Şi: ‚Nu e nicio deosebire!’. Ba cum sã nu! Postconciliarii neagã astfel de evidenţe. Au ei vreo reacţie vehementã? Da, au—ĩntr—o singurã ocazie: faţã de cei care le stricã visul lor cleios de ‚pace’ nãscutã din confuzie, ignoranţã, compromis şi bicisnicie. Ĩn acest caz, devin necruţãtori; ar ezita sã—i numeascã pe protestanţi, eretici—dar vor cere numaidecât excomunicarea oricui contestã bazele ‚dialogului’ cu aceşti protestanţi. Ei vor cere ‚diversitate de opinii’, ‚legitim pluralism’ când e vorba despre fantasmagoricele lor dialoguri absurde cu drojdiile putrescente ale protestantismului sau ale athonitismului; dar vor cere şi menţinerea excomunicãrii ‚lefebvriştilor’. Se vor scandaliza de judecãţile istorice ale vreunui Episcop negaţionist; dar vor mãrturisi cã nu vãd nimic nociv ĩn peroraţiile unui hodorog aborţionist ĩmpodobit cu pãlãria cardinalatului pentru excelenţa lui ĩn doctrina catolicã!
Ĩnainte de a discuta aici principii, ‚liniile directoare ale ecumenismului conciliar’ şi alte asemenea ceaiuri de ovãz, frapeazã proasta impresie pe care o fac aceşti oameni bonţi—fadoarea, ignoranţa, confuzia, pervertirea lor, scârboasa lor decrepitudine, senilitatea precoce, manierele de moşnegi precoce, sfãtoşenia lor .... Dar sã nu—i credeţi; sunt neamuri proaste—vanitoşi, susceptibili şi oţãrâţi dacã li se pare cã—s cãlcaţi de coadã. Morminte spoite, sare fãrã gust, momâi, inşi morţi sufleteşte.
Cântecele lor de sirenã au dulceaţa ispititoare a rãgetului de mãgar. Peroraţiile lor lasã impresia de infantilism. Pacifismul lor este cel al degeneraţilor şi bicisnicilor—nu pacifismul omului puternic, ci acela al laşului.
Impresia pe care o fac este de a nu fi priceput NICIUN MOMENT despre ce este vorba. Ei ‚dialogheazã’. Ei sunt expresia emasculãrii Bisericii; ‚oferind mãrturie’, Biserica oferã mãrturie mai ĩntâi despre propria ei emasculare.
La lucru este acelaşi rãu care afecteazã ĩntreaga societate occidentalã—‚imparţialitatea ‚ inerţialã şi nesãratã—aceeaşi atitudine la catolicii care ‚dialogheazã ecumenic’ şi la seculariştii şi ateii care dialogheazã cu Islamul şi nu mai prididesc subliniind meritele şi avantajele celuilalt .... Eu nu cred cã aici este (numai) o strategie retoricã—ci, mai ĩnainte de orice, bicisnicia decadentului, pizma faţã de virilitate a decadentului, secreta ruşine a decrepitului care ĩn sinea lui ghiceşte cã el este cel care nu—şi reprezintã propria cauzã aşa cum ar trebui.
Ĩn relaţia cu ‚celãlalt’, Biserica nu este altfel decât societatea vesticã secularistã de azi—aceeaşi deliberatã şi premeditatã ‚imparţialitate’ inumanã şi autodistructivã. Cel mai grav este faptul cã ĩn ‚abordãrile ecumenice’ ale Bisericii vestice este vizibilã aceeaşi tendinţã generalã a ĩntregii societãţi occidentale—acelaşi decadentism, acelaşi minimum al identitãţii, acelaşi nesaţ de a primi şuturi, aceeaşi intoleranţã faţã de puţinii membri care ĩncã mai au un simţ al identitãţii şi sunt ‚neconvenabili ecumenic’.
Biserica vesticã nu mi se pare a se afla pe alt drum decât acela al ĩntregii societãţi occidentale—aceeaşi virtuoasã şi silnicã, stupidã ‚corectitudine politicã’.
Rugãciunea Sf. Efrem este o rugãciune ĨMPOTRIVA ECUMENISMULUI AŞA CUM ESTE EL PRACTICAT ASTĂZI DE BISERICA DIN VEST. Carenţele Bisericii vestice sunt unele de identitate. ‚Senzaţiile tari’ date de bizantinizare n—o vor duce deoparte, sunt un surogat. Aşa cum a existat o ‚modã orientalã’ ĩn literaturã, ĩn arte, aşa existã, de ceva vreme, una ĩn Bisericã. Ecumenismul aşa cum este ĩnţeles şi practicat polueazã Biserica vesticã. Atracţia fundamentalã a degeneratului şi decadentului faţã de brute şi de barbari. A se vedea fascinaţia faţã de ‚monahismul rãsãritean’; bune vremuri, când un Dominican englez suprasofisticat regretã cã nu poate beneficia de regenerarea adusã de Tanacu şi de celelalte citadele de inculturã, fanatism şi şovinism. Ca de obicei, decadenţii se ĩnşealã grav—şi ĩnşealã şi pe alţii—asupra remediilor. Dacã existã o ariergardã a bisericilor schismatice rãsãritene, aceasta este tocmai cãlugãria lor; şi teologii catolici de acum un veac erau perfect conştienţi de asta! Urmaşii lor de azi tocmai aceastã ariergardã o invidiazã!
O fundamentalã fadoare, insipiditate, emasculare şi temenire unsuroasã, ceva fetid şi nedemn, decadent şi abject ĩn modul de a ‚dialoga’ al catolicilor de azi (existã câteva contraexemple—Tresmontant, Saward, Jaki); ĩn rest, numai ploconire, şi ceva fundamental nefiresc şi pervers, deraiat, ĩn abjectele zâmbete slinos—ĩmpãciuitoare ale acestor decadenţi maeştri ai ‚dialogului’. Cu asemenea oameni, nici n—ar fi de dorit sã ai de—a face ....
Creiere pipernicite, vlãguite. Apucãturi de slugã, şi prevenitori ĩn modul care—ţi ĩntoarce stomacul ....
Nu toţi pot fi ca Bloy şi Bernanos, o ştiu; şi nu toţi pot apela la insulta oţelitã, la invectiva promptã, la probozirea judicioasã, la veninul proiectat cu ceva dibãcie. Nu este mai puţin adevãrat cã ĩn ‚noul catolicism’, de tarabã, este la lucru nu civilitatea şi tactul—ci, dimpotrivã, o crispatã şi decadentã ‚grijã de multe’ (ĩn sensul rugãciunii pãrintelui nostru Sf. Efrem). Cãci nu existã numai extremele—ori insulta, ori civilitatea desãvârşitã, ci o paletã largã de fenomene morale. Catolicismul vestic se aflã azi la un minim al identitãţii. Nu mi se pare cã ar ‚beneficia’ de ‚experienţa altor tradiţii’, aşa cum se pretinde—ci numai cascã gura. Intenţiile sunt, psihologic, ‚bune’—rezultatele sunt hidoase, execrabile. Catolicii vestici de azi nu mai sunt ‚brici’; sunt bonţi, lãlâi, lãbãrţaţi, n—au stil. Fiindcã de fapt n—au identitate. Unde s—au dus acei bãtrâni teologi occidentali, tobã de carte, lucizi, prompţi, care nu ‚cãscau gura’?
Hristos fãcea frecvent apel la impresii intuitive—ĩn cazul ‚dialoghiştilor vestici postconciliari’ se aplicã imaginea sãrii fãrã gust. ‚Hai, cã tot sare e!’—vor spune cei mai mulţi. Şi: ‚Nu e nicio deosebire!’. Ba cum sã nu! Postconciliarii neagã astfel de evidenţe. Au ei vreo reacţie vehementã? Da, au—ĩntr—o singurã ocazie: faţã de cei care le stricã visul lor cleios de ‚pace’ nãscutã din confuzie, ignoranţã, compromis şi bicisnicie. Ĩn acest caz, devin necruţãtori; ar ezita sã—i numeascã pe protestanţi, eretici—dar vor cere numaidecât excomunicarea oricui contestã bazele ‚dialogului’ cu aceşti protestanţi. Ei vor cere ‚diversitate de opinii’, ‚legitim pluralism’ când e vorba despre fantasmagoricele lor dialoguri absurde cu drojdiile putrescente ale protestantismului sau ale athonitismului; dar vor cere şi menţinerea excomunicãrii ‚lefebvriştilor’. Se vor scandaliza de judecãţile istorice ale vreunui Episcop negaţionist; dar vor mãrturisi cã nu vãd nimic nociv ĩn peroraţiile unui hodorog aborţionist ĩmpodobit cu pãlãria cardinalatului pentru excelenţa lui ĩn doctrina catolicã!
Ĩnainte de a discuta aici principii, ‚liniile directoare ale ecumenismului conciliar’ şi alte asemenea ceaiuri de ovãz, frapeazã proasta impresie pe care o fac aceşti oameni bonţi—fadoarea, ignoranţa, confuzia, pervertirea lor, scârboasa lor decrepitudine, senilitatea precoce, manierele de moşnegi precoce, sfãtoşenia lor .... Dar sã nu—i credeţi; sunt neamuri proaste—vanitoşi, susceptibili şi oţãrâţi dacã li se pare cã—s cãlcaţi de coadã. Morminte spoite, sare fãrã gust, momâi, inşi morţi sufleteşte.
Cântecele lor de sirenã au dulceaţa ispititoare a rãgetului de mãgar. Peroraţiile lor lasã impresia de infantilism. Pacifismul lor este cel al degeneraţilor şi bicisnicilor—nu pacifismul omului puternic, ci acela al laşului.
Impresia pe care o fac este de a nu fi priceput NICIUN MOMENT despre ce este vorba. Ei ‚dialogheazã’. Ei sunt expresia emasculãrii Bisericii; ‚oferind mãrturie’, Biserica oferã mãrturie mai ĩntâi despre propria ei emasculare.
La lucru este acelaşi rãu care afecteazã ĩntreaga societate occidentalã—‚imparţialitatea ‚ inerţialã şi nesãratã—aceeaşi atitudine la catolicii care ‚dialogheazã ecumenic’ şi la seculariştii şi ateii care dialogheazã cu Islamul şi nu mai prididesc subliniind meritele şi avantajele celuilalt .... Eu nu cred cã aici este (numai) o strategie retoricã—ci, mai ĩnainte de orice, bicisnicia decadentului, pizma faţã de virilitate a decadentului, secreta ruşine a decrepitului care ĩn sinea lui ghiceşte cã el este cel care nu—şi reprezintã propria cauzã aşa cum ar trebui.
Ĩn relaţia cu ‚celãlalt’, Biserica nu este altfel decât societatea vesticã secularistã de azi—aceeaşi deliberatã şi premeditatã ‚imparţialitate’ inumanã şi autodistructivã. Cel mai grav este faptul cã ĩn ‚abordãrile ecumenice’ ale Bisericii vestice este vizibilã aceeaşi tendinţã generalã a ĩntregii societãţi occidentale—acelaşi decadentism, acelaşi minimum al identitãţii, acelaşi nesaţ de a primi şuturi, aceeaşi intoleranţã faţã de puţinii membri care ĩncã mai au un simţ al identitãţii şi sunt ‚neconvenabili ecumenic’.
Biserica vesticã nu mi se pare a se afla pe alt drum decât acela al ĩntregii societãţi occidentale—aceeaşi virtuoasã şi silnicã, stupidã ‚corectitudine politicã’.
Rugãciunea Sf. Efrem este o rugãciune ĨMPOTRIVA ECUMENISMULUI AŞA CUM ESTE EL PRACTICAT ASTĂZI DE BISERICA DIN VEST. Carenţele Bisericii vestice sunt unele de identitate. ‚Senzaţiile tari’ date de bizantinizare n—o vor duce deoparte, sunt un surogat. Aşa cum a existat o ‚modã orientalã’ ĩn literaturã, ĩn arte, aşa existã, de ceva vreme, una ĩn Bisericã. Ecumenismul aşa cum este ĩnţeles şi practicat polueazã Biserica vesticã. Atracţia fundamentalã a degeneratului şi decadentului faţã de brute şi de barbari. A se vedea fascinaţia faţã de ‚monahismul rãsãritean’; bune vremuri, când un Dominican englez suprasofisticat regretã cã nu poate beneficia de regenerarea adusã de Tanacu şi de celelalte citadele de inculturã, fanatism şi şovinism. Ca de obicei, decadenţii se ĩnşealã grav—şi ĩnşealã şi pe alţii—asupra remediilor. Dacã existã o ariergardã a bisericilor schismatice rãsãritene, aceasta este tocmai cãlugãria lor; şi teologii catolici de acum un veac erau perfect conştienţi de asta! Urmaşii lor de azi tocmai aceastã ariergardã o invidiazã!
Preferinţa declaratã de unii pentru Schimbarea la Faţã ĩnţeleasã cumva izolat, ca ceva izolat, este o formã repugnantã de senzualitate şi de concupiscenţã duhovniceascã—ei se saturã şi se ĩmbuibã cu veşmintele cele de moarte ale Lui Mesia. Schimbarea la Faţã poate fi ĩnţeleasã numai ĩn iconomia suferinţei Mântuitorului. Altfel, ‚religia Schimbãrii la Faţã’ este numai superficialitate, cãscat gura şi senzualitate. Dacã e ĩnţeleasã ca spectacol, şi nu drept ceea ce este—parte a economiei jertfei Mântuitorului, ea rãmâne o hidoasã preferinţã senzualã a celor care—ntre urechi au numai un imens pântece duhovnicesc pe care sã—l ghiftuiascã.
Vederea Schimbãrii la Faţã nu i—a tãmãduit pe ucenici de laşitate, de josnicie; Crucea a fãcut—o!
Vederea Schimbãrii la Faţã nu i—a tãmãduit pe ucenici de laşitate, de josnicie; Crucea a fãcut—o!
DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE LUI ANTON INGOLIČ
DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE LUI ANTON INGOLIČ
Ĩn literaturã sunt un citadin neexclusivist; dacã revendicarea mea esteticã rãmâne aceea lovinescian—sburãtoristã, realismul psihologic citadin, explorarea şi experienţa unui univers de fiinţe umane educate şi psihologic diferenţiate, am o anume simpatie şi pentru reuşitele, atâtea câte şi dacã sunt, ale formulelor literare ‚poporaniste’.
Dupã romanul lui Semionov citesc nuvelele din anii ‚30 ale slovenului Ingolič, al cãror ton ĩi aminteşte pe Gorki, pe vechii noştri nuvelişti realişti de acum un veac, pe Sadoveanu. Ele sunt realiste ĩn accepţia ‚specializatã’ şi foarte convenţionalã—nuvele despre mizeriile celor nevoiaşi, ale obidiţilor, etc.. Tonul este ĩntr—adevãr ‚slav’, şi de un pesimism caracteristic, de o dezolare discret exprimatã ĩnsã autenticã. Ingolič descrie o umanitate devastatã de mizerie, de privaţiuni, de muncã. Abia sugerate, trimiţând cãtre un context social obiectiv, apar bucuriile podgorenilor la recoltã, şi aceste figuri generice—prin natura lucrurilor—de truditori sloveni reduşi la o pauperitate extremã.
Nu ştiu câtã literaturã slovenã voi mai citi, ĩnsã nuvelele lui Ingolič le—am gãsit interesante. Mi se pare cã nu le—a ĩnregistrat numai istoria culturii, care sesizeazã rolul lor şi funcţia lor de denunţ deschis, ci şi istoria, selectivã, a literaturii. Ingolič apare nu numai ca o figurã culturalã—de militant, ce—o fi ĩnsemnând asta, sau de scriitor anagajat—ci şi ca una literarã.
Ĩn coordonatele esteticii lor minimale şi un pic rudimentare, scrierile lui Ingolič sunt rezonabile şi cred cã reuşesc ceea ce—şi propun. Sunt unul dintre creştinii cãrora astfel de lucruri le spun ceva; şi, dincolo de tezism, simplisme şi proza cu mesaj, nuvelele vechiului realism de—acum un veac ĩntorc cãtre noi obrazul sinistrelor planete glaciale de la periferia sistemului solar. Uneori arta ajunge sã fie aflatã şi creatã ĩntr—un soi de ingenuitate şi simplitate esenţialã, dincolo de maculatura bunelor intenţii şi a protestului social şi a tendinţei.
Literatura lui Ingolič este aceea a simpatiei pentru obidiţi şi pentru vitregiţi, şi a unei tânguiri discrete. Ca virtuţi, nuvelele lui, scrise la tinereţe, au un fel de simplitate şi de directeţe, ba chiar de lipsã a afectãrii; dar nu este mult meşteşug acolo.
Este literaturã cu intenţii, servitã de o anume onestitate şi veracitate, un soi de discreţie şi de simţ pentru obiectivitate; dar nu cred cã—şi depãşeşte condiţia de vehicol al denunţului social. O nuvelã de la culesul viilor ĩn Slovenia, cu nişte schiţe ale mizeriei şi ale decrepitudinii, impresioneazã. Potentaţii sloveni sunt complicii morali şi simpatizanţii lui Hitler. Literaturã ‚socialã’ şi de receptivitate socialã, directã, eficientã.
Mai ales citit dupã rusul amintit, slovenul apare ca modest ĩnzestrat pentru peisagisticã ,pentru ‚atmosferã’.
Ĩn literaturã sunt un citadin neexclusivist; dacã revendicarea mea esteticã rãmâne aceea lovinescian—sburãtoristã, realismul psihologic citadin, explorarea şi experienţa unui univers de fiinţe umane educate şi psihologic diferenţiate, am o anume simpatie şi pentru reuşitele, atâtea câte şi dacã sunt, ale formulelor literare ‚poporaniste’.
Dupã romanul lui Semionov citesc nuvelele din anii ‚30 ale slovenului Ingolič, al cãror ton ĩi aminteşte pe Gorki, pe vechii noştri nuvelişti realişti de acum un veac, pe Sadoveanu. Ele sunt realiste ĩn accepţia ‚specializatã’ şi foarte convenţionalã—nuvele despre mizeriile celor nevoiaşi, ale obidiţilor, etc.. Tonul este ĩntr—adevãr ‚slav’, şi de un pesimism caracteristic, de o dezolare discret exprimatã ĩnsã autenticã. Ingolič descrie o umanitate devastatã de mizerie, de privaţiuni, de muncã. Abia sugerate, trimiţând cãtre un context social obiectiv, apar bucuriile podgorenilor la recoltã, şi aceste figuri generice—prin natura lucrurilor—de truditori sloveni reduşi la o pauperitate extremã.
Nu ştiu câtã literaturã slovenã voi mai citi, ĩnsã nuvelele lui Ingolič le—am gãsit interesante. Mi se pare cã nu le—a ĩnregistrat numai istoria culturii, care sesizeazã rolul lor şi funcţia lor de denunţ deschis, ci şi istoria, selectivã, a literaturii. Ingolič apare nu numai ca o figurã culturalã—de militant, ce—o fi ĩnsemnând asta, sau de scriitor anagajat—ci şi ca una literarã.
Ĩn coordonatele esteticii lor minimale şi un pic rudimentare, scrierile lui Ingolič sunt rezonabile şi cred cã reuşesc ceea ce—şi propun. Sunt unul dintre creştinii cãrora astfel de lucruri le spun ceva; şi, dincolo de tezism, simplisme şi proza cu mesaj, nuvelele vechiului realism de—acum un veac ĩntorc cãtre noi obrazul sinistrelor planete glaciale de la periferia sistemului solar. Uneori arta ajunge sã fie aflatã şi creatã ĩntr—un soi de ingenuitate şi simplitate esenţialã, dincolo de maculatura bunelor intenţii şi a protestului social şi a tendinţei.
Literatura lui Ingolič este aceea a simpatiei pentru obidiţi şi pentru vitregiţi, şi a unei tânguiri discrete. Ca virtuţi, nuvelele lui, scrise la tinereţe, au un fel de simplitate şi de directeţe, ba chiar de lipsã a afectãrii; dar nu este mult meşteşug acolo.
Este literaturã cu intenţii, servitã de o anume onestitate şi veracitate, un soi de discreţie şi de simţ pentru obiectivitate; dar nu cred cã—şi depãşeşte condiţia de vehicol al denunţului social. O nuvelã de la culesul viilor ĩn Slovenia, cu nişte schiţe ale mizeriei şi ale decrepitudinii, impresioneazã. Potentaţii sloveni sunt complicii morali şi simpatizanţii lui Hitler. Literaturã ‚socialã’ şi de receptivitate socialã, directã, eficientã.
Mai ales citit dupã rusul amintit, slovenul apare ca modest ĩnzestrat pentru peisagisticã ,pentru ‚atmosferã’.
AKRIBEIA IMPOSTURII
AKRIBEIA IMPOSTURII
Carenţa consideraţiilor manifest stupide ale unui Daniel Larison despre pretinsa akribeia bizantinã ar putea pãrea cã este (numai) ignoranţa; dar nu este aşa—cãci ĩn spatele ignoranţei se aflã altceva—impostura, vanitatea de a se pronunţa lãutãreşte. Cãci AKRIBEIA ĩi conducea pe unioniştii greci la opţiunea lor; şi un refuz al AKRIBEIEI este caracteristic pentru antiunionişti—cu dispreţul pentru surse, autoritãţi patristice, teologie, gândire, etc.. Asta se vede şi azi, când schismatici zişi ecumenişti se prefac a nu vedea mare deosebire ĩntre catolici şi luterani, sau catolici şi anglicani, se prefac a vedea ĩn catolicism numai un ‚caz particular al creştinismelor vestice’, una din subdiviziunile creştinismului vestic—NU UN INTERLOCUTOR PRIVILEGIAT. AKRIBEIA este cea care—i ĩmpinge pe ‚exponenţii calificaţi ai ortodoxiei’ sã dea din colţ ĩn colţ bodogãnind despre ‚ĩnţeleapta neteologhisire’ şi despre ‚duhul ortodoxiei’ (subterfugiu suficient pentru a escamota orice discuţie noţionalã şi raţionalã) ? AKRIBEIA ĩi face sã susure absurditãţi de felul: ‚—chiar dacã ar fi adevãrat, oricum nu e ĩn duhul ortodoxiei’ ? AKRIBEIA ĩi face sã considere invectivele antilatine ale autorilor religioşi drept oracole şi cuvinte dumnezeieşti, iar atitudinile raţionale sã le taxeze drept oportunism şi acomodare?
Replierea perpetuã se face pe urã, pe prozaica urã, pe xenofobie şi vanitate—nu pe AKRIBEIA.
AKRIBEIA ĩl fãcea pe Lossky sã spunã cã viaţa interioarã a Sf. Juan al Crucii era grav deterioratã de faptul cã spaniolul profesa FILIOQUE?
AKRIBEIA ĩl face pe lugubrul Noica sã nu deschidã gura fãrã a sublinia ‚deosebirile faţã de Apus’ şi deficienţele Apusului?
AKRIBEIA ĩl ĩmpinge pe cabotinul imund Puric sã se pronunţe cu dispreţ suprem despre Occident, care trebuie sã importe de la noi ‚spiritualitatea’? Dacã ĩn drumurile prin Occident cineva nu trece de barul gãrii, este de presupus cã ‚spiritualitatea’ Occidentului de azi ĩi va rãmâne destul de necunoscutã.
[Nu voi comenta şi absurdul hidos al situaţiei care face ca un om numit Daniel Larison sã poatã spune ‚noi bizantinii’ ....]
۞
Dar, oh, degeaba, iubite cititor, numai ĩţi aţâţ pofta de AKRIBEIA bizantinã, dacã nu—ţi servesc şi câteva exemple; le—am ales din cele mai frumoase—ca pentru dumneata.
Impresia pe care mi—a lãsat—o mereu faimosul ‚celãlalt Noica’ este aceea a unei minţi confuze, rudimentare şi cam noroioase, un individ ĩn mod cert mai faimos decât o meritã.
CUVIOSUL NOICA:--„ Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri.".
Da, bineĩnţeles, ĩn Rãsãrit e deajuns sã se uite cineva ĩn jur şi vede numai ‚om nesmintit ’. Cum se face oare cã Moldova şi Rusia ĩntrec Olanda şi Spania la avorturi? Om mai nesmintit ca acela din Rãsãritul schismatic, mai rar. Se vede cã Noica este om al adevãrului, obiectiv şi moderat ĩn afirmaţii. Cât despre ipoteza lui, cã Biserica N—AR TREBUI SĂ ĨNCERCE SĂ FACĂ UN OM MAI BUN, ea este atât de stupefiantã cã nu mai e ce comenta.
Bine cã asemenea specimene duhovniceşti ĩşi mai gãsesc şi admiratori.
Peroraţiile lui Noica ĩmi aminetsc de acei alţi apuseni neobosiţi ĩn a ĩnfiera EXCESELE DICATURII FRANCHISTE şi ĩn a manifesta ĩnţelegere pentru ‚mãsurile necesare luate de guvernele comuniste din Est’.
CUV. NOICA :"-- noi nu reducem Biserica noastră la şapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi »
Ĩncã un alt bun exemplu de AKRIBEIA .... Sau de cârpãcealã ordinarã ?
Am adesea impresia cã mulţi, dacã nu majoritatea teologilor schismatici nu cunosc nici mãcar definiţia Sacramentului, ca sã ştie şi ei ce pot numi aşa, şi ce nu.
A se remarca sãgeata noicianã ĩmpotriva reducţioniştilor care, implicit, ‘reduc Biserica lor la ...’, etc..
CUV. RAFAIL NOICA : «Acum vă zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie »
Pãi spune frumos, nu? Parcã ar vorbi Puric.
Şi ĩn altã parte, acelaşi Cuv. Rafail: „în Apus, unde Biserica nu mai este". Card. Kasper ar face bine sã se pãtrundã mai cu sârg de aceste adevãruri, proclamate sentenţios de apodicticul Cuvios Rafail.
۞
De fapt aceastã pretinsã akribeia, aceastã aşa—zisã akribeia nu este decât ĩngustime, fanatism şi imperialism spiritual, un alibi al xeonofobiei. Confruntaţi cu diversitatea existentã ĩn creştinismul rãsãritean—dinaintea schismei sau chiar ulterior—schismaticii nu ştiu cum s—o escamoteze. Reclamarea pretinsei AKRIBEIA nu este decât reflexul ruralului de a denunţa drept corupere tot ceea ce este altfel decât ĩn satul lui—tot ceea ce e altfel decât ştia el din satul lui.
O iluzie de perspectivã, o iluzie opticã face sã se vadã ĩn ‚creştinismul rãsãritean’ al primului mileniu un bloc monolitic, o omogenitate idealã. De fapt coexistau—mai mult sau mai puţin paşnic—tendinţe foarte diverse; şi depinde numai de dispoziţia şi intenţia noastrã sã taxãm aceste vechi ‚tendinţe diverse’ drept ‚contradictorii’ sau, dimpotrivã, ‚complementare’.
Creştinismul bizantin este numai o aşchie, o fãrâmã din creştinismul rãsãritean al primului mileniu. Faptul cã azi schismaticii de extracţie bizantinã pretind cã doctrina lor—oricum trecutã prin sinteze succesive—este legatara TUTUROR tradiţiilor creştine rãsãritene vorbeşte mai mult despre pretenţiile emitenţilor, decât despre realitatea istoricã. Ĩn succesivele sinteze teologice bizantine nu se regãsesc nicidecum ĩn ĩntregimea lor realele diversitãţi ale creştinismului—sau ale creştinismelor—din Rãsãritul primului mileniu.
Un teolog antiohian şi unul alexandrin erau mai diferiţi ĩntre ei, decât un bizantin şi un latin; dar azi nu mai existã descendenţi direcţi ai primilor—decât numai formal—care sã poatã vorbi ĩn numele acestor tendinţe spiritual—teologice dispãrute.
Anistorismul care defineşte aprecierile teologice ale schismaticilor stã la baza multora dintre aiurelile debitate de ei.
Ĩnchipuita AKRIBEIA bizantinã nu este decât o armã de luptã; la nevoie, ea va fi schimbatã instantaneu cu refuzul de a discuta la obiect—invocând ‚duhul’, anumite calitãţi intuitive care surclaseazã orice AKRIBEIA raţionalã.
۞
Ca ĩncheiere, autorul acestor câteva rânduri trebuie sã precizeze cã şi poziţia catolicilor care oferã dialogul este adesea incoerentã şi absurdã, dispusã sã ţinteascã spre un ĩmpãciuitorism adogmatic, de naturã protestantã—idealul paşnicei coexistenţe care nu cunoaşte rãu mai mare decât schisma.
Or, trebuie repetat, ĩn faţa vanelor ‚comisii de dialog’: ‚—nu, pãrinţi profesori, EREZIA ESTE MAI REA DECÂT SCHISMA’. Absurditatea poziţiei majoritãţii ecumeniştilor occidentali, care sunt gata sã relativizeze locuri teologice deja definite de cãtre Concilii ecumenice, este lamentabilã.
Fanatismului turbat al schismaticilor şi dizidenţilor estici, catolicii occidentali ĩi opun un relativism şi minimalism cu ifose de ĩnţelepciune şi cumpãtare, ĩnsã care nu este de fapt decât amatorism şi incoerenţã.
Sunt de pãrerea Pãrintelui Jaki cã acest insidios relativism şi minimalism nu trebuie cãutate numai la nivelul ternelor ‚comisii de dialog’—ci ĩn primul rând la origini, la chiar iniţiatorii mişcãrii de ‚dialog’, la oameni ca Y. Congar şi alţii ca el.
Faptul cã occidentalii trateazã ecumenismul ca pe o meserie, ca pe o profesie, ca pe o agendã pentru birocraţi şi pentru pleava mediocritãţii, spune multe despre resorturile ascunse ale acestor ĩntreprinderi.
Incapabili sã mai creadã cu seriozitate ĩn tradiţia doctrinarã proprie, dispuşi la minimalisme şi la tranzacţii, ecumeniştii vestici manifestã un fel de invidie, de admiraţie invidioasã faţã de capacitatea de fanatism a interlocutorilor; aşa cum am mai scris, aceastea sunt simptome ale decadentismului—invidia decadentului, a dezertorului, a defetistului faţã de brute, gândul cã el ĩnsuşi nu face ceea ce ar trebui sã facã—şi, de aici, ‚fanatismul prin procurã ‚, prin delegaţie, sau simbolic, ĩn efigie. Din cauza propriilor lor complexe şi a nemulţumirii, decadenţii preferã sã ia cumva parte, sau sã participe la fanatismul adversarilor—pe care—l iau drept energie, vigoare. Aceasta este perversitatea decadenţilor şi a bicisnicilor dintotdeauna. Promotori ai unei Evanghelii minimale şi cenzurate, foarte vanitoşi şi necuraţi ĩn pretinsa lor ‚deschidere’, de care—s aşa de mândri, ecumeniştii apuseni invidiazã ĩn secret ceea ce minţile lor sleite, vlãguite iau drept forţã autenticã—atunci când nu e, de fapt, decât fanatism decrepit.
Carenţa consideraţiilor manifest stupide ale unui Daniel Larison despre pretinsa akribeia bizantinã ar putea pãrea cã este (numai) ignoranţa; dar nu este aşa—cãci ĩn spatele ignoranţei se aflã altceva—impostura, vanitatea de a se pronunţa lãutãreşte. Cãci AKRIBEIA ĩi conducea pe unioniştii greci la opţiunea lor; şi un refuz al AKRIBEIEI este caracteristic pentru antiunionişti—cu dispreţul pentru surse, autoritãţi patristice, teologie, gândire, etc.. Asta se vede şi azi, când schismatici zişi ecumenişti se prefac a nu vedea mare deosebire ĩntre catolici şi luterani, sau catolici şi anglicani, se prefac a vedea ĩn catolicism numai un ‚caz particular al creştinismelor vestice’, una din subdiviziunile creştinismului vestic—NU UN INTERLOCUTOR PRIVILEGIAT. AKRIBEIA este cea care—i ĩmpinge pe ‚exponenţii calificaţi ai ortodoxiei’ sã dea din colţ ĩn colţ bodogãnind despre ‚ĩnţeleapta neteologhisire’ şi despre ‚duhul ortodoxiei’ (subterfugiu suficient pentru a escamota orice discuţie noţionalã şi raţionalã) ? AKRIBEIA ĩi face sã susure absurditãţi de felul: ‚—chiar dacã ar fi adevãrat, oricum nu e ĩn duhul ortodoxiei’ ? AKRIBEIA ĩi face sã considere invectivele antilatine ale autorilor religioşi drept oracole şi cuvinte dumnezeieşti, iar atitudinile raţionale sã le taxeze drept oportunism şi acomodare?
Replierea perpetuã se face pe urã, pe prozaica urã, pe xenofobie şi vanitate—nu pe AKRIBEIA.
AKRIBEIA ĩl fãcea pe Lossky sã spunã cã viaţa interioarã a Sf. Juan al Crucii era grav deterioratã de faptul cã spaniolul profesa FILIOQUE?
AKRIBEIA ĩl face pe lugubrul Noica sã nu deschidã gura fãrã a sublinia ‚deosebirile faţã de Apus’ şi deficienţele Apusului?
AKRIBEIA ĩl ĩmpinge pe cabotinul imund Puric sã se pronunţe cu dispreţ suprem despre Occident, care trebuie sã importe de la noi ‚spiritualitatea’? Dacã ĩn drumurile prin Occident cineva nu trece de barul gãrii, este de presupus cã ‚spiritualitatea’ Occidentului de azi ĩi va rãmâne destul de necunoscutã.
[Nu voi comenta şi absurdul hidos al situaţiei care face ca un om numit Daniel Larison sã poatã spune ‚noi bizantinii’ ....]
۞
Dar, oh, degeaba, iubite cititor, numai ĩţi aţâţ pofta de AKRIBEIA bizantinã, dacã nu—ţi servesc şi câteva exemple; le—am ales din cele mai frumoase—ca pentru dumneata.
Impresia pe care mi—a lãsat—o mereu faimosul ‚celãlalt Noica’ este aceea a unei minţi confuze, rudimentare şi cam noroioase, un individ ĩn mod cert mai faimos decât o meritã.
CUVIOSUL NOICA:--„ Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri.".
Da, bineĩnţeles, ĩn Rãsãrit e deajuns sã se uite cineva ĩn jur şi vede numai ‚om nesmintit ’. Cum se face oare cã Moldova şi Rusia ĩntrec Olanda şi Spania la avorturi? Om mai nesmintit ca acela din Rãsãritul schismatic, mai rar. Se vede cã Noica este om al adevãrului, obiectiv şi moderat ĩn afirmaţii. Cât despre ipoteza lui, cã Biserica N—AR TREBUI SĂ ĨNCERCE SĂ FACĂ UN OM MAI BUN, ea este atât de stupefiantã cã nu mai e ce comenta.
Bine cã asemenea specimene duhovniceşti ĩşi mai gãsesc şi admiratori.
Peroraţiile lui Noica ĩmi aminetsc de acei alţi apuseni neobosiţi ĩn a ĩnfiera EXCESELE DICATURII FRANCHISTE şi ĩn a manifesta ĩnţelegere pentru ‚mãsurile necesare luate de guvernele comuniste din Est’.
CUV. NOICA :"-- noi nu reducem Biserica noastră la şapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi »
Ĩncã un alt bun exemplu de AKRIBEIA .... Sau de cârpãcealã ordinarã ?
Am adesea impresia cã mulţi, dacã nu majoritatea teologilor schismatici nu cunosc nici mãcar definiţia Sacramentului, ca sã ştie şi ei ce pot numi aşa, şi ce nu.
A se remarca sãgeata noicianã ĩmpotriva reducţioniştilor care, implicit, ‘reduc Biserica lor la ...’, etc..
CUV. RAFAIL NOICA : «Acum vă zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie »
Pãi spune frumos, nu? Parcã ar vorbi Puric.
Şi ĩn altã parte, acelaşi Cuv. Rafail: „în Apus, unde Biserica nu mai este". Card. Kasper ar face bine sã se pãtrundã mai cu sârg de aceste adevãruri, proclamate sentenţios de apodicticul Cuvios Rafail.
۞
De fapt aceastã pretinsã akribeia, aceastã aşa—zisã akribeia nu este decât ĩngustime, fanatism şi imperialism spiritual, un alibi al xeonofobiei. Confruntaţi cu diversitatea existentã ĩn creştinismul rãsãritean—dinaintea schismei sau chiar ulterior—schismaticii nu ştiu cum s—o escamoteze. Reclamarea pretinsei AKRIBEIA nu este decât reflexul ruralului de a denunţa drept corupere tot ceea ce este altfel decât ĩn satul lui—tot ceea ce e altfel decât ştia el din satul lui.
O iluzie de perspectivã, o iluzie opticã face sã se vadã ĩn ‚creştinismul rãsãritean’ al primului mileniu un bloc monolitic, o omogenitate idealã. De fapt coexistau—mai mult sau mai puţin paşnic—tendinţe foarte diverse; şi depinde numai de dispoziţia şi intenţia noastrã sã taxãm aceste vechi ‚tendinţe diverse’ drept ‚contradictorii’ sau, dimpotrivã, ‚complementare’.
Creştinismul bizantin este numai o aşchie, o fãrâmã din creştinismul rãsãritean al primului mileniu. Faptul cã azi schismaticii de extracţie bizantinã pretind cã doctrina lor—oricum trecutã prin sinteze succesive—este legatara TUTUROR tradiţiilor creştine rãsãritene vorbeşte mai mult despre pretenţiile emitenţilor, decât despre realitatea istoricã. Ĩn succesivele sinteze teologice bizantine nu se regãsesc nicidecum ĩn ĩntregimea lor realele diversitãţi ale creştinismului—sau ale creştinismelor—din Rãsãritul primului mileniu.
Un teolog antiohian şi unul alexandrin erau mai diferiţi ĩntre ei, decât un bizantin şi un latin; dar azi nu mai existã descendenţi direcţi ai primilor—decât numai formal—care sã poatã vorbi ĩn numele acestor tendinţe spiritual—teologice dispãrute.
Anistorismul care defineşte aprecierile teologice ale schismaticilor stã la baza multora dintre aiurelile debitate de ei.
Ĩnchipuita AKRIBEIA bizantinã nu este decât o armã de luptã; la nevoie, ea va fi schimbatã instantaneu cu refuzul de a discuta la obiect—invocând ‚duhul’, anumite calitãţi intuitive care surclaseazã orice AKRIBEIA raţionalã.
۞
Ca ĩncheiere, autorul acestor câteva rânduri trebuie sã precizeze cã şi poziţia catolicilor care oferã dialogul este adesea incoerentã şi absurdã, dispusã sã ţinteascã spre un ĩmpãciuitorism adogmatic, de naturã protestantã—idealul paşnicei coexistenţe care nu cunoaşte rãu mai mare decât schisma.
Or, trebuie repetat, ĩn faţa vanelor ‚comisii de dialog’: ‚—nu, pãrinţi profesori, EREZIA ESTE MAI REA DECÂT SCHISMA’. Absurditatea poziţiei majoritãţii ecumeniştilor occidentali, care sunt gata sã relativizeze locuri teologice deja definite de cãtre Concilii ecumenice, este lamentabilã.
Fanatismului turbat al schismaticilor şi dizidenţilor estici, catolicii occidentali ĩi opun un relativism şi minimalism cu ifose de ĩnţelepciune şi cumpãtare, ĩnsã care nu este de fapt decât amatorism şi incoerenţã.
Sunt de pãrerea Pãrintelui Jaki cã acest insidios relativism şi minimalism nu trebuie cãutate numai la nivelul ternelor ‚comisii de dialog’—ci ĩn primul rând la origini, la chiar iniţiatorii mişcãrii de ‚dialog’, la oameni ca Y. Congar şi alţii ca el.
Faptul cã occidentalii trateazã ecumenismul ca pe o meserie, ca pe o profesie, ca pe o agendã pentru birocraţi şi pentru pleava mediocritãţii, spune multe despre resorturile ascunse ale acestor ĩntreprinderi.
Incapabili sã mai creadã cu seriozitate ĩn tradiţia doctrinarã proprie, dispuşi la minimalisme şi la tranzacţii, ecumeniştii vestici manifestã un fel de invidie, de admiraţie invidioasã faţã de capacitatea de fanatism a interlocutorilor; aşa cum am mai scris, aceastea sunt simptome ale decadentismului—invidia decadentului, a dezertorului, a defetistului faţã de brute, gândul cã el ĩnsuşi nu face ceea ce ar trebui sã facã—şi, de aici, ‚fanatismul prin procurã ‚, prin delegaţie, sau simbolic, ĩn efigie. Din cauza propriilor lor complexe şi a nemulţumirii, decadenţii preferã sã ia cumva parte, sau sã participe la fanatismul adversarilor—pe care—l iau drept energie, vigoare. Aceasta este perversitatea decadenţilor şi a bicisnicilor dintotdeauna. Promotori ai unei Evanghelii minimale şi cenzurate, foarte vanitoşi şi necuraţi ĩn pretinsa lor ‚deschidere’, de care—s aşa de mândri, ecumeniştii apuseni invidiazã ĩn secret ceea ce minţile lor sleite, vlãguite iau drept forţã autenticã—atunci când nu e, de fapt, decât fanatism decrepit.
DESPRE ‘DRESURĂ LIBERĂ’
DESPRE ‘DRESURĂ LIBERĂ’
Ĩn ce constã universalitatea rezultatelor artistice ale lui Gheorghi Semionov ĩn romanul sãu ‚Dresurã liberã’? Avem de—a face cu un roman ale cãrui personaje au psihologii relativ mãrginite şi comune, anoste, sunt oameni comuni, iar romanul lui Semionov evitã şi ‚realismul rural’, şi calpa apologie a ‚oamenilor simpli’ ĩn stil F Capra, ajungând la un plan de conţinuturi morale universale definitorii pentru fiinţa umanã ca atare şi de interes pentru cei care nu apreciazã realismul rural şi balastul ‚umanitarist’. Şi, dealtfel, puţine romane mai puţin idililice şi idealizante, ba chiar mai tãioase decât ‚Dresurã liberã’! Ĩn tonul ironic, reţinut, pe rând sapienţial şi ingenuu, al lui Semionov nu existã pic de complicitate cu mediocritatea vieţii; şi, ĩn general, ĩl defineşte un fel de neutralitate contemplativã care se constituie ĩn sine ĩn denunţare a nãravului de a concluziona ‚ĩn aer’. Forţa ĩntreagã a romanului o constituie, la Semionov, chiar romancierul, mintea şi ĩnţelegerea acestuia, aptitudinile şi situarea acestuia, neutralitatea lui superioarã, reflexivã şi sapienţialã—la antipodul neutralitãţii reporterului sau a realismului tern.
Ĩn acest roman digresiv, abrupt, ba chiar deconcertant prin realismul inteligent şi reflexiv, de grilã impresionistã şi analiticã, al aspectelor umane sesizate ĩn conţinutul moral care scapã convenţionalului literar, pasajele care ar putea fi numite ‚descrieri de naturã’ sunt tururi de forţã de o mãiestrie invidiabilã; probabil cã asemenea performanţe constituie una dintre caracteristicile literaturii ruseşti.
Forma romanului lui Semionov pare, aşa cum am mai spus—o, digresivã şi liberã, o alternare de ‚scene de moravuri’, analize psihologice şi mari evocãri panoramice ale naturii. O notã mereu reuşitã o reprezintã umorul. Naraţiunea este sinuoasã şi, ca la Balzac, ‚planatã’—derulãri rapide ale unor intervale mari din vieţile personajelor, alternate cu detalierea câte unei scene.
Avem ĩnsã de—a face cu un roman mai degrabã de analizã decât de creaţie, iar prin analitism ‚Dresurã liberã’ este o carte decis nebalzacianã; Verocika, Tiuhtin, Kolea şi bunicul sãu sunt mai degrabã curcubee de trãiri, senzaţii, reflecţii.
Nepropunându—şi probabil sã fie un creator de personaje, Gheorghi Semionov este un mare creator de geografii. Locurile acţiunii rãsar cu evidenţa tangibilului.
Dar reuşita majorã a ‚Dresurii libere’ rãmâne formidabila dexteritate a analiticii psihologice de o subtilitate rar ĩntâlnitã. Viaţa cotidianã ne dezobişnuieşte de o asemenea perspectivã, iar regãsirea unei persoane care pare sã scruteze adâncurile vieţii cu o intuiţie şi o pricepere superioare ne bucurã cu atât mai mult. Nu ĩntâlnim aşa des oameni capabili ca Gheorghi Semionov de a vedea cu precizie ĩn adâncurile comportamentelor şi motivaţiilor umane, de a sesiza incongruenţele vieţii, de a dezvãlui resorturile purtãrilor omeneşti.
Haideţi sã vedem cele trei planuri ale romanului; ĩntâiul este acela al virtuozitãţii desãvârşite a exerciţiilor analitice şi descriptive. Al doilea este acela al coerenţei elementelor; al raporturilor. Al treilea este ‚locul scriitorului’, sau mintea scriitorului, situarea autorului faţã de faptele şi datele prezentate, neutralitatea lui amuzatã, sapienţialã, superioarã şi perspicace.
Destinele personajelor lui Semionov sunt ĩntr—un fel contrapuse unor adâncuri misterioase ale vieţii, adâncuri de la care şi destinele—şi primesc licãrul de ambiguitate. Ce crede autorul despre iremediabila, se pare, mediocritate, banalitate şi platitudine a personajelor sale? Ĩntrebare validã, deoarece din când ĩn când pulsul naraţiunii este luat de cãtre un observator ale cãrui itinerarii par sã se intersecteze, geografic, cu ale restului personajelor; iar dacã se poate vorbi despre o tehnicã a acestui roman, ea ar putea fi perspicacele impresionism realist balzacian (ca opus linearitãţii prolixe)—credinţa cã nişte destine pot fi eficient ĩnfãţişate prin alegerea şi realizarea câtorva scene cheie, a câtorva scene relevante, ‚bine fãcute’, izbutite—o selecţie bunã de scene. Poate cã amintesc deja prea des numele lui Balzac ĩn acest context, ĩnsã o restrânsã experienţã literarã face ca aceastã referinţã clasicã sã se impunã ca de la sine—mã gândesc ĩn special la UN DEBUT ĨN VIAŢĂ—cu efectul ameţitor creat de juxtapunerea detalierii şi a accelerãrii.
Ironia lui Semionov, şi ĩn general poetica acestui roman, sunt ĩndeajuns de semnificative şi de subtile ĩncât ar merita o tratare aparte. Timpul petrecut citind DRESURĂ LIBERĂ a fost fãcut atât de plãcut bineĩnţeles de cãtre personaje—de AS Bugorkov, de Kolea şi de familia Vorkuev—dar mai ales de cãtre cel mai agreabil personaj—romancierul ĩn calitatea lui de eu narativ şi de subiect reflexiv.
Roman sapienţial, aromat, reflexiv, de excepţionalã inteligenţã, analitic şi fermecãtor, ‚Dresurã liberã’ pare un motiv valabil de a crede cã Semionov, moscovit nãscut ĩn urmã cu 78 de ani, aparţine ligii marilor prozatori ai vremii noastre.
‚Dresurã liberã’ constituie o reuşitã majorã a prozei contemporane, iar amploarea registrelor şi varietatea paletei ĩl situeazã pe Semionov ĩntre romancierii foarte importanţi.
Ĩn ce constã universalitatea rezultatelor artistice ale lui Gheorghi Semionov ĩn romanul sãu ‚Dresurã liberã’? Avem de—a face cu un roman ale cãrui personaje au psihologii relativ mãrginite şi comune, anoste, sunt oameni comuni, iar romanul lui Semionov evitã şi ‚realismul rural’, şi calpa apologie a ‚oamenilor simpli’ ĩn stil F Capra, ajungând la un plan de conţinuturi morale universale definitorii pentru fiinţa umanã ca atare şi de interes pentru cei care nu apreciazã realismul rural şi balastul ‚umanitarist’. Şi, dealtfel, puţine romane mai puţin idililice şi idealizante, ba chiar mai tãioase decât ‚Dresurã liberã’! Ĩn tonul ironic, reţinut, pe rând sapienţial şi ingenuu, al lui Semionov nu existã pic de complicitate cu mediocritatea vieţii; şi, ĩn general, ĩl defineşte un fel de neutralitate contemplativã care se constituie ĩn sine ĩn denunţare a nãravului de a concluziona ‚ĩn aer’. Forţa ĩntreagã a romanului o constituie, la Semionov, chiar romancierul, mintea şi ĩnţelegerea acestuia, aptitudinile şi situarea acestuia, neutralitatea lui superioarã, reflexivã şi sapienţialã—la antipodul neutralitãţii reporterului sau a realismului tern.
Ĩn acest roman digresiv, abrupt, ba chiar deconcertant prin realismul inteligent şi reflexiv, de grilã impresionistã şi analiticã, al aspectelor umane sesizate ĩn conţinutul moral care scapã convenţionalului literar, pasajele care ar putea fi numite ‚descrieri de naturã’ sunt tururi de forţã de o mãiestrie invidiabilã; probabil cã asemenea performanţe constituie una dintre caracteristicile literaturii ruseşti.
Forma romanului lui Semionov pare, aşa cum am mai spus—o, digresivã şi liberã, o alternare de ‚scene de moravuri’, analize psihologice şi mari evocãri panoramice ale naturii. O notã mereu reuşitã o reprezintã umorul. Naraţiunea este sinuoasã şi, ca la Balzac, ‚planatã’—derulãri rapide ale unor intervale mari din vieţile personajelor, alternate cu detalierea câte unei scene.
Avem ĩnsã de—a face cu un roman mai degrabã de analizã decât de creaţie, iar prin analitism ‚Dresurã liberã’ este o carte decis nebalzacianã; Verocika, Tiuhtin, Kolea şi bunicul sãu sunt mai degrabã curcubee de trãiri, senzaţii, reflecţii.
Nepropunându—şi probabil sã fie un creator de personaje, Gheorghi Semionov este un mare creator de geografii. Locurile acţiunii rãsar cu evidenţa tangibilului.
Dar reuşita majorã a ‚Dresurii libere’ rãmâne formidabila dexteritate a analiticii psihologice de o subtilitate rar ĩntâlnitã. Viaţa cotidianã ne dezobişnuieşte de o asemenea perspectivã, iar regãsirea unei persoane care pare sã scruteze adâncurile vieţii cu o intuiţie şi o pricepere superioare ne bucurã cu atât mai mult. Nu ĩntâlnim aşa des oameni capabili ca Gheorghi Semionov de a vedea cu precizie ĩn adâncurile comportamentelor şi motivaţiilor umane, de a sesiza incongruenţele vieţii, de a dezvãlui resorturile purtãrilor omeneşti.
Haideţi sã vedem cele trei planuri ale romanului; ĩntâiul este acela al virtuozitãţii desãvârşite a exerciţiilor analitice şi descriptive. Al doilea este acela al coerenţei elementelor; al raporturilor. Al treilea este ‚locul scriitorului’, sau mintea scriitorului, situarea autorului faţã de faptele şi datele prezentate, neutralitatea lui amuzatã, sapienţialã, superioarã şi perspicace.
Destinele personajelor lui Semionov sunt ĩntr—un fel contrapuse unor adâncuri misterioase ale vieţii, adâncuri de la care şi destinele—şi primesc licãrul de ambiguitate. Ce crede autorul despre iremediabila, se pare, mediocritate, banalitate şi platitudine a personajelor sale? Ĩntrebare validã, deoarece din când ĩn când pulsul naraţiunii este luat de cãtre un observator ale cãrui itinerarii par sã se intersecteze, geografic, cu ale restului personajelor; iar dacã se poate vorbi despre o tehnicã a acestui roman, ea ar putea fi perspicacele impresionism realist balzacian (ca opus linearitãţii prolixe)—credinţa cã nişte destine pot fi eficient ĩnfãţişate prin alegerea şi realizarea câtorva scene cheie, a câtorva scene relevante, ‚bine fãcute’, izbutite—o selecţie bunã de scene. Poate cã amintesc deja prea des numele lui Balzac ĩn acest context, ĩnsã o restrânsã experienţã literarã face ca aceastã referinţã clasicã sã se impunã ca de la sine—mã gândesc ĩn special la UN DEBUT ĨN VIAŢĂ—cu efectul ameţitor creat de juxtapunerea detalierii şi a accelerãrii.
Ironia lui Semionov, şi ĩn general poetica acestui roman, sunt ĩndeajuns de semnificative şi de subtile ĩncât ar merita o tratare aparte. Timpul petrecut citind DRESURĂ LIBERĂ a fost fãcut atât de plãcut bineĩnţeles de cãtre personaje—de AS Bugorkov, de Kolea şi de familia Vorkuev—dar mai ales de cãtre cel mai agreabil personaj—romancierul ĩn calitatea lui de eu narativ şi de subiect reflexiv.
Roman sapienţial, aromat, reflexiv, de excepţionalã inteligenţã, analitic şi fermecãtor, ‚Dresurã liberã’ pare un motiv valabil de a crede cã Semionov, moscovit nãscut ĩn urmã cu 78 de ani, aparţine ligii marilor prozatori ai vremii noastre.
‚Dresurã liberã’ constituie o reuşitã majorã a prozei contemporane, iar amploarea registrelor şi varietatea paletei ĩl situeazã pe Semionov ĩntre romancierii foarte importanţi.
PLURALISMUL OCCIDENTAL
PLURALISMUL OCCIDENTAL
Pluralismul religios catolic occidental se autointerpreteazã, azi, ĩn termeni de minimalism şi de relativizare—fiind relativ, totul este neesenţial, de aceea efectul psihologic dezastruos se vede ĩn apãrarea fleşcãitã şi lipsitã de orice vlagã pe care vesticii o pot aduce elementelor credinţei, ale doctrinei sau ale vieţii religioase.
Pentru a asigura coexistenţa a toate, fiecare a trebuit reprezentat ca neesenţial, ca auxiliar, de aici—minimalismul şi lipsa patentã de convingere.
‚Garantarea pluralismului’ mai mult a aţâţat nãravurile diferenţierii şi ale polemicii, nu a armonizat diferenţele ci le—a subliniat.
Pluralismul religios catolic occidental se autointerpreteazã, azi, ĩn termeni de minimalism şi de relativizare—fiind relativ, totul este neesenţial, de aceea efectul psihologic dezastruos se vede ĩn apãrarea fleşcãitã şi lipsitã de orice vlagã pe care vesticii o pot aduce elementelor credinţei, ale doctrinei sau ale vieţii religioase.
Pentru a asigura coexistenţa a toate, fiecare a trebuit reprezentat ca neesenţial, ca auxiliar, de aici—minimalismul şi lipsa patentã de convingere.
‚Garantarea pluralismului’ mai mult a aţâţat nãravurile diferenţierii şi ale polemicii, nu a armonizat diferenţele ci le—a subliniat.
Pretenţia exponenţilor spiritualitãţii Corogeanu este anularea francã a bunului simţ—intrarea ĩn mod decerebrat, neraţional şi arbitrar ĩn domeniul religiei (care este domeniul vieţii ĩntregi, al umanului).
Nu e nevoie de cazul Cornici pentru a ĩnţelege, direct, cã D Corogeanu este nefrecventabil. Or, discernãmântul pe care ‚omul simplu’ ĩl aplicã firesc şi spontan la piaţã—cu precupeţele—este suspendat când vine vorba despre Corogeanu. Spiritualitatea Corogeanu are ca metodã şubrezirea minţii, subminarea, sabotarea firescului, artificializarea.
Nu e nevoie de cazul Cornici pentru a ĩnţelege, direct, cã D Corogeanu este nefrecventabil. Or, discernãmântul pe care ‚omul simplu’ ĩl aplicã firesc şi spontan la piaţã—cu precupeţele—este suspendat când vine vorba despre Corogeanu. Spiritualitatea Corogeanu are ca metodã şubrezirea minţii, subminarea, sabotarea firescului, artificializarea.
Ĩn Psalmi sunt menţionate episoadele de idolatrie ale izraeliţilor; dar aceastã ĩndelungatã pedagogie teologicã ce a interzis izraeliţilor orice ‚debuşeu idolatru’ nu are numai aspectul negativitãţii şi al interdicţiei. Cãci dacã evreii nu aveau deloc o artã plasticã de conţinut religios, ĩn schimb aveau ceea ce niciun alt popor antic n—avea—Biblia. Rezultatul dezvãţãrii de idolatrie n—a fost numai lipsa monumentelor religioase; ci şi dãruirea Bibliei. Iar idolatrii se vor fi ales cu monumentele lor religioase, cu idolii lor adicã; dar niciunii nu aveau ceva ca Biblia.
Izraeliţii nu trebuie priviţi ca ‚lipsiţi, privaţi de artã plasticã religioasã’, ci ca dãruiţi cu Biblia. Chiar ĩn ordine spiritual—culturalã, rodul religiei izraelite este preferabil realizãrilor idolatrilor.
Religia aceasta ‚aniconicã’ este religia creatoare, cultural, prin excelenţã. Creaţia ei este Biblia, realizare care, fie şi numai sub raport literar—sapienţial, este inegalatã de ceea ce au creat vreodatã idolatrii.
Izraeliţii nu trebuie priviţi ca ‚lipsiţi, privaţi de artã plasticã religioasã’, ci ca dãruiţi cu Biblia. Chiar ĩn ordine spiritual—culturalã, rodul religiei izraelite este preferabil realizãrilor idolatrilor.
Religia aceasta ‚aniconicã’ este religia creatoare, cultural, prin excelenţã. Creaţia ei este Biblia, realizare care, fie şi numai sub raport literar—sapienţial, este inegalatã de ceea ce au creat vreodatã idolatrii.
ROMANESCUL LUI BALZAC
ROMANESCUL LUI BALZAC
Creaţia lui James, mult mai uniformã decât aceea a lui Balzac, se deosebeşte mai mult decât ĩi seamãnã creaţiei francezului; de ex., la James lipseşte aproape cu totul acel bizar element romanesc gustat de cãtre Gracq, Bataille, Alain, Barbey, Bernanos, Baudelaire, R. Petrescu, Matei Caragiale şi Constantin. Existã latura goticã a prozei lui James—dar romanescul acesta nu are diversitatea neĩnchipuitã a aceluia de care putea dispune un Balzac.
James, Dostoievski, Eliade, Cãlinescu, Taine, fraţii Goncourt, Flaubert şi alţii pãreau interesaţi mai ales ĩn acel Balzac al realismului obiectiv, Balzac al lui ‚Grandet şi Goriot’.
Existã de fapt şi un Balzac abisal; un Balzac nu numai sentenţios ci şi lapidar şi latin; ba chiar un Balzac févalian şi senzaţional.
Fantasticul, ezotericul, senzaţionalul la Balzac sunt numai subdiviziuni ale acelui romanesc generic reprezentat de cãrţi cum e CRINUL DIN VALE (care era romanul lui Alain şi al lui Gracq).
Romanescul balzacian subĩntinde toatã aceastã varietate de fenomene ale ‚romanescului special’; James s—a afiliat unei anume direcţii a creaţiei balzaciene.
Creaţia lui James, mult mai uniformã decât aceea a lui Balzac, se deosebeşte mai mult decât ĩi seamãnã creaţiei francezului; de ex., la James lipseşte aproape cu totul acel bizar element romanesc gustat de cãtre Gracq, Bataille, Alain, Barbey, Bernanos, Baudelaire, R. Petrescu, Matei Caragiale şi Constantin. Existã latura goticã a prozei lui James—dar romanescul acesta nu are diversitatea neĩnchipuitã a aceluia de care putea dispune un Balzac.
James, Dostoievski, Eliade, Cãlinescu, Taine, fraţii Goncourt, Flaubert şi alţii pãreau interesaţi mai ales ĩn acel Balzac al realismului obiectiv, Balzac al lui ‚Grandet şi Goriot’.
Existã de fapt şi un Balzac abisal; un Balzac nu numai sentenţios ci şi lapidar şi latin; ba chiar un Balzac févalian şi senzaţional.
Fantasticul, ezotericul, senzaţionalul la Balzac sunt numai subdiviziuni ale acelui romanesc generic reprezentat de cãrţi cum e CRINUL DIN VALE (care era romanul lui Alain şi al lui Gracq).
Romanescul balzacian subĩntinde toatã aceastã varietate de fenomene ale ‚romanescului special’; James s—a afiliat unei anume direcţii a creaţiei balzaciene.
Recitind de curând o tezã despre Arhimandritul Sofronie, şi anume una foarte bine scrisã şi documentatã, dupã 25 de luni de când n—o mai citisem, vãd cã uitasem de proasta reputaţie, de ‚modernist’, de ‚liberal’, a Arhimandritului; iar grosul atacurilor pare sã fi venit tocmai de la un palamist şi simeonian, Krivoşein, care prin orientarea sa spiritual—asceticã, prin palamism şi mai ales prin simeonism, prin linia isihastã coerentã, te—ai aştepta sã fi avut mai multã simpatie pentru Sofronie.
Pentru mine, Sofronie rãmãsese ca isihast şi mai ales ca ucenic al Sf. Siluan, ca ĩndrumãtor al Mitr. Ioannis, ĩnsã revãd şi aceastã laturã de contestãri, de controverse—‚inovaţiile’ lui, etc..
Pentru mine, Sofronie rãmãsese ca isihast şi mai ales ca ucenic al Sf. Siluan, ca ĩndrumãtor al Mitr. Ioannis, ĩnsã revãd şi aceastã laturã de contestãri, de controverse—‚inovaţiile’ lui, etc..
DARUL SFÂNTULUI SPIRIT
DARUL SFÂNTULUI SPIRIT
Iubirea necondiţionatã şi adevãrul fiinţei, adevãr supraraţional şi transraţional, lumina persoanei—acea iubire necondiţionatã, discretã, suprem relevantã.
Adevãrul acelei iubiri necondiţionate, supreme, fãrã rest, este mãrturia Sf. Spirit ĩn lume. Omul va fi apreciat de Stãpânul dupã iubirea necondiţionatã pe care a suscitat—o ĩn alţii—aceasta este mãrturia, din iubire, adusã de Sf. Spirit.
Acela este planul cel mai adânc al vieţii, cunoscut Sfântului Spirit.
Iubirea necondiţionatã pentru un altul este rugãciunea ĩn Sfântul Spirit pentru acea altã persoanã.
Iubirea necondiţionatã şi adevãrul fiinţei, adevãr supraraţional şi transraţional, lumina persoanei—acea iubire necondiţionatã, discretã, suprem relevantã.
Adevãrul acelei iubiri necondiţionate, supreme, fãrã rest, este mãrturia Sf. Spirit ĩn lume. Omul va fi apreciat de Stãpânul dupã iubirea necondiţionatã pe care a suscitat—o ĩn alţii—aceasta este mãrturia, din iubire, adusã de Sf. Spirit.
Acela este planul cel mai adânc al vieţii, cunoscut Sfântului Spirit.
Iubirea necondiţionatã pentru un altul este rugãciunea ĩn Sfântul Spirit pentru acea altã persoanã.
Un portret puţin cunoscut al lui Johnson ĩl ĩnfãţişeazã pe acesta nu ca pe un unchieş sfãtos, indignat, oţãrât, ciufut şi acru, ci ca pe un vlãjgan cu trãsãturi foarte virile, ferme şi chiar plãcute. Voi numi aceastã reprezentare ‚portretul fãrã perucã’—fiindcã nu mai ştiu un alt portret al lui Johnson fãrã perucã; eseistul aratã mai tânãr decât indicã data la care a fost fãcut portretul. Acesta are nota de straniu, lugubru, grotesc şi cruzime a sc. XVIII; dar trãsãturile lui Johnson, aşa cum sunt pictate aici, sunt memorabile şi meritã cunoscute.
PEDAGOGII NEAMULUI
PEDAGOGII NEAMULUI
Sfârşitul veacului XIX le—a aparţinut ĩn bunã mãsurã şi pedagogilor neamului; dealtfel cei mari, Whitman, Hugo, deja muriserã. Iar pedagogi ai norodului nu mai erau posibili decât ĩn civilizaţiile ĩn bunã mãsurã ĩncã rurale—deşi o astfel de pedagogie pentru norod venea ca produs al unei culturi aristocratice, al unei culturi a elitelor (Tolstoi la ruşi, Iorga la noi). Ĩn vest, pedagogii ca Zola, Ibsen şi Nietzsche erau intrinsec nişte decadenţi.
Moda pedagogiilor şi a dascãlilor naţionali ţinde de profetismul secularist al sc. XIX.
Sc. XIX este veacul naţiunilor, al naţionalului şi al popoarelor. Este şi veacul marilor autori naţionali, definitorii, ai proorocilor secularişti şi ai utopismului, al decadenţei, blazãrii şi fanfaronadei.
Pledoaria lui Iorga, ca propovãduitor şi ca ĩndrumãtor al norodului, ĩn favoarea alierii formei artistice deficitare cu fondul ĩnãlţãtor este de o falsitate patentã—ideea cã ‚eficienţa emoţionalã’ ĩn absenţa artei ar compensa carenţele cele mai stridente ale formei; la fel de bine s—ar putea pleda azi cã manelele, deşi fãrã sofisticarea lui Oldfield sau subtilitatea şi experimentalismul lui Dead Can Dance, ‚merg direct la sufletul poporului’ (--sigur cã rateurile literare promovate de Iorga aveau cu totul alt ‚fond’ decât acela al manelelelor de azi, care numai de girul iorghist nu s—ar putea vreodatã bucura, ĩnsã ...--). Conţinutul artei valoreazã atât cât şi capacitatea formei de a—l prezenta.
۞
Barbaria poporanistã şi idilismul sãmãnãtorist.
۞
Cioran şi Noica erau printre cei dispuşi sã—l bagatelizeze pe Iorga; Cãlinescu mai puţin ,la fel şi Eliade, Nae Ionescu; iar unii ca Cioculescu—nici atât.
Sfârşitul veacului XIX le—a aparţinut ĩn bunã mãsurã şi pedagogilor neamului; dealtfel cei mari, Whitman, Hugo, deja muriserã. Iar pedagogi ai norodului nu mai erau posibili decât ĩn civilizaţiile ĩn bunã mãsurã ĩncã rurale—deşi o astfel de pedagogie pentru norod venea ca produs al unei culturi aristocratice, al unei culturi a elitelor (Tolstoi la ruşi, Iorga la noi). Ĩn vest, pedagogii ca Zola, Ibsen şi Nietzsche erau intrinsec nişte decadenţi.
Moda pedagogiilor şi a dascãlilor naţionali ţinde de profetismul secularist al sc. XIX.
Sc. XIX este veacul naţiunilor, al naţionalului şi al popoarelor. Este şi veacul marilor autori naţionali, definitorii, ai proorocilor secularişti şi ai utopismului, al decadenţei, blazãrii şi fanfaronadei.
Pledoaria lui Iorga, ca propovãduitor şi ca ĩndrumãtor al norodului, ĩn favoarea alierii formei artistice deficitare cu fondul ĩnãlţãtor este de o falsitate patentã—ideea cã ‚eficienţa emoţionalã’ ĩn absenţa artei ar compensa carenţele cele mai stridente ale formei; la fel de bine s—ar putea pleda azi cã manelele, deşi fãrã sofisticarea lui Oldfield sau subtilitatea şi experimentalismul lui Dead Can Dance, ‚merg direct la sufletul poporului’ (--sigur cã rateurile literare promovate de Iorga aveau cu totul alt ‚fond’ decât acela al manelelelor de azi, care numai de girul iorghist nu s—ar putea vreodatã bucura, ĩnsã ...--). Conţinutul artei valoreazã atât cât şi capacitatea formei de a—l prezenta.
۞
Barbaria poporanistã şi idilismul sãmãnãtorist.
۞
Cioran şi Noica erau printre cei dispuşi sã—l bagatelizeze pe Iorga; Cãlinescu mai puţin ,la fel şi Eliade, Nae Ionescu; iar unii ca Cioculescu—nici atât.
ULCER AL MINŢII
ULCER AL MINŢII
Nebunia confundã scopurile şi mijloacele, planul formelor şi cel al principiilor, planul efectelor şi cel al cauzelor; ea nu mai ierarhizeazã, crede cã ierarhia nici nu mai este posibilã. Nebunia confundã substanţa şi aparenţa. Ceea ce este subzistent, şi ceea ce este amãgire.
Nebunia confundã scopurile şi mijloacele, planul formelor şi cel al principiilor, planul efectelor şi cel al cauzelor; ea nu mai ierarhizeazã, crede cã ierarhia nici nu mai este posibilã. Nebunia confundã substanţa şi aparenţa. Ceea ce este subzistent, şi ceea ce este amãgire.
CREATIVITATEA MINŢII VII
CREATIVITATEA MINŢII VII
Iremediabilul dispariţiei lumii lui Johnson—toatã lumea aceea, societatea, universul respectiv.
Eseurile, critica literarã şi biografiile, prozele teologice, romanul, traducerile, cãlãtoria, versurile.
A priceput, bineĩnţeles, cã eseul şi critica literarã conveneau mult mai bine inteligenţei lui neobişnuit de vii, decât lucrãrile savante. Existã şi latura aceasta, de lexicograf, biograf, editor, latinist şi traducãtor—dar Johnson ştia cã minţii lui i se cuvine mai degrabã eseistica.
۞
‚Eroii’ mei, cum se spune, sunt mai degrabã unii ca Johnson, Chesterton, Bloy, Claudel ,decât ‚pãrinţii profesori’. Efervescenta creativitate creştinã laicã.
Iremediabilul dispariţiei lumii lui Johnson—toatã lumea aceea, societatea, universul respectiv.
Eseurile, critica literarã şi biografiile, prozele teologice, romanul, traducerile, cãlãtoria, versurile.
A priceput, bineĩnţeles, cã eseul şi critica literarã conveneau mult mai bine inteligenţei lui neobişnuit de vii, decât lucrãrile savante. Existã şi latura aceasta, de lexicograf, biograf, editor, latinist şi traducãtor—dar Johnson ştia cã minţii lui i se cuvine mai degrabã eseistica.
۞
‚Eroii’ mei, cum se spune, sunt mai degrabã unii ca Johnson, Chesterton, Bloy, Claudel ,decât ‚pãrinţii profesori’. Efervescenta creativitate creştinã laicã.
Predica ar trebui sã introducã informaţie nouã folosindu—se de câteva elemente preexistente, pornind de la ceea ce e deja ştiut—dar mergând dincolo de asta; şi nu sã fie tautologicã faţã de ceea ce este deja cunoscut—sau şovãielnicã.
Adesea predica pare sã nu—şi propunã decât sã repete ceea ce se ştie deja; şovãie sã introducã informaţie nouã. Sau aduce informaţie nouã ca şi cum de fapt n—ar aduce—o; anulând elementul de noutate.
Ĩn acest fel, creştinismul rãmâne tautologie, replicare (inutilã, sau sentimentalã) a ceea ce ‚lumea’ deja ştie.
Adesea predica pare sã nu—şi propunã decât sã repete ceea ce se ştie deja; şovãie sã introducã informaţie nouã. Sau aduce informaţie nouã ca şi cum de fapt n—ar aduce—o; anulând elementul de noutate.
Ĩn acest fel, creştinismul rãmâne tautologie, replicare (inutilã, sau sentimentalã) a ceea ce ‚lumea’ deja ştie.
Nu ĩmi vine chiar aşa de uşor sã o spun dar mi se pare cã de fapt Chesterton era mai degrabã un admirator al ĩnsuşirilor şi al calitãţilor lui Dickens decât, nemijlocit, al cãrţilor sale. Cãci faţã de (prea) multe cãrţi ale lui Dickens Chesterton este destul de reticent, şi departe de a fi un admirator necondiţionat. Se vede cã ĩi plac mai degrabã anumite calitãţi şi caracteristici ale lui Dickens—şi ale scrisului dickensian—decât cãrţile ca atare. Chesterton nu era chiar cel mai necondiţionat şi mai complet admirator al cãrţilor lui Dickens.
Johnson ĩnseamnã pentru noi concomitent biografie, gândirea şi mintea lui, eseisticã, literaturã; cu alte cuvinte, eu sunt un johnsonian nereducţionist, existã mai multe laturi johnsoniene—ĩntre care biografia nu este decât un aspect—şi firea, personalitatea, gândirea şi mintea lui, şi eseistica, şi ĩntregul creaţiei lui literare atât de diverse.
E regretabil cã pentru atâţia mari literaţi francezi—ca, de ex., enciclopediştii—nu avem izvoare biografice de asemenea nivel.
E regretabil cã pentru atâţia mari literaţi francezi—ca, de ex., enciclopediştii—nu avem izvoare biografice de asemenea nivel.
Acei blazaţi şi degeneraţi care peroreazã despre plictisul fericirii mi se par printre cele mai imunde şi factice fiinţe—ĩn ce mãsurã ignorã ei bucuria, curãţia şi discreţia ei, izvorul ei, cãror realitãţi sau experienţe ĩi dau ei, greşit, anapoda, acest nume ...—şi ifosele lor de blazare, tifla de provinciali ....
Cred cã Matei Caragiale avea convingerea cã, şi reuşitã, literatura noastrã balcanicã aparţine altui palier de apreciere decât cea occidentalã, cã nu poate fi apreciatã la fel, cã este inasimilabilã categoriilor şi receptivitãţii occidentale, spiritualitãţii şi urbanitãţii.
Ĩn Occident existã o literaturã de mahala; dar şi aceea este diferitã, ca palier, de a noastrã—sau, oricum, ĩn vremea lui Matei Caragiale ĩncã mai era diferitã.
Literatura balcanicã nu poate suscita acelaşi tip de rãspuns spiritual, o aceeaşi urbanitate şi spiritualitate a rãspunsului.
Ĩn Occident existã o literaturã de mahala; dar şi aceea este diferitã, ca palier, de a noastrã—sau, oricum, ĩn vremea lui Matei Caragiale ĩncã mai era diferitã.
Literatura balcanicã nu poate suscita acelaşi tip de rãspuns spiritual, o aceeaşi urbanitate şi spiritualitate a rãspunsului.
Marele critic şi istoric literar—fie el Cãlinescu, Thibaudet, Iorga, Lovinescu, Ş. Cioculescu, Faguet, Eliot—nu—şi poate ĩngãdui şarmul şi şicul de a fi numai o ‚autoritate ĩn viaţa şi opera cutãrui autor’—el trebuie sã fie tot o autoritate—dar ĩn literaturi, nu ĩn scriitori.
Pe de altã parte, din motive practice, perfecţionismul afectuos propriu ‚autoritãţii’ trebuie sã—i rãmânã strãin istoricului literar sau marelui critic, care nu poate, fireşte, şti ‚tot ceea ce se poate şti’ despre fiecare şi oricare dintre autorii despre care scrie.
Pe de altã parte, din motive practice, perfecţionismul afectuos propriu ‚autoritãţii’ trebuie sã—i rãmânã strãin istoricului literar sau marelui critic, care nu poate, fireşte, şti ‚tot ceea ce se poate şti’ despre fiecare şi oricare dintre autorii despre care scrie.
ĨNCREDEREA ĨN VALIDITATEA ESTETICĂ A TOPURILOR, SCRUTINURILOR POPULARE ŞI A RECOMANDĂRILOR FĂCUTE DE CĂTRE SPECIALIŞTI
ĨNCREDEREA ĨN VALIDITATEA ESTETICĂ A TOPURILOR, SCRUTINURILOR POPULARE ŞI A RECOMANDĂRILOR FĂCUTE DE CĂTRE SPECIALIŞTI
Notele de pe IMDb şi succesul muzicienilor şi topurile redactate de specialişti—mintea moale, mentalitatea de turmã, conformismul implicit. Pentru Gãgãuţã, scrutinul şi opinia majoritãţii, votul popular sunt mãsuri obiective; scandaloasele note de pe IMDb ĩi ĩndrumã paşii.
Pentru el, chestiunea valorii este decisã, ĩn sensul obiectivitãţii, prin votul popular.
Notele de pe IMDb şi succesul muzicienilor şi topurile redactate de specialişti—mintea moale, mentalitatea de turmã, conformismul implicit. Pentru Gãgãuţã, scrutinul şi opinia majoritãţii, votul popular sunt mãsuri obiective; scandaloasele note de pe IMDb ĩi ĩndrumã paşii.
Pentru el, chestiunea valorii este decisã, ĩn sensul obiectivitãţii, prin votul popular.
Marele eseu conversaţional englez provine dintr—o concepţie mai degrabã literarã şi esteticã, de divertisment, decât existenţialã. El corespunde unei spiritualitãţi şi unei civilizaţii care—ntre timp s—a pierdut. Are o alurã ironicã şi sprinţarã.
Existã ceva perisflare, desigur, ĩn aceste alternãri dibace de reflecţie şi de improvizaţie; Montaigne nu aşa—şi scria eseurile. De fapt, alura eseului conversaţional este strâns legatã de destinul modern al gazetãriei. La noi, genul a fost ilustrat de Ralea, Eliade, Zarifopol.
La Montaigne eseul este un gen privat şi sapienţial; la cei din sc. XVIII, el este deja un gen public (dupã pamfletele sc. XVII). La Montaigne, eseul era confesiune, memorial, interiorizare. La oamenii sc. XVIII, devine gazetãrie superioarã.
Existã ceva perisflare, desigur, ĩn aceste alternãri dibace de reflecţie şi de improvizaţie; Montaigne nu aşa—şi scria eseurile. De fapt, alura eseului conversaţional este strâns legatã de destinul modern al gazetãriei. La noi, genul a fost ilustrat de Ralea, Eliade, Zarifopol.
La Montaigne eseul este un gen privat şi sapienţial; la cei din sc. XVIII, el este deja un gen public (dupã pamfletele sc. XVII). La Montaigne, eseul era confesiune, memorial, interiorizare. La oamenii sc. XVIII, devine gazetãrie superioarã.
Cititorul este publicul piesei—acest principiu teatrologic johnsonian este şi al meu.
Clasicii; Claudel, Marivaux, Musset, ceva Hugo, ceva Ibsen, Shaw, Ionescu, anticii,
Ca Lamb.
Ca Shakespeare (şi clasicii englezi) la Johnson, Hazlitt, Lamb—calificare.
۞
Vechile dramatizãri silnice, la modã ĩn sc. XIX, la fel de proaste ca ecranizãrile actuale.
Veleitãţile lui Beyle, Balzac, Dumas, Zola, France, Flaubert, Stevenson, James, Rebreanu, etc.. Voi redacta cândva un mare tabel un mare tabel al scriitorilor care au ratat ca dramaturgi.
۞
Pentru asemenea opinii ‚insurgente’ nici nu este nevoie sã recurgem la Zarifopol sau la Paleologu, fiind suficient sã aflãm pãrerea unui instalator despre Goethe, etc..
Clasicii; Claudel, Marivaux, Musset, ceva Hugo, ceva Ibsen, Shaw, Ionescu, anticii,
Ca Lamb.
Ca Shakespeare (şi clasicii englezi) la Johnson, Hazlitt, Lamb—calificare.
۞
Vechile dramatizãri silnice, la modã ĩn sc. XIX, la fel de proaste ca ecranizãrile actuale.
Veleitãţile lui Beyle, Balzac, Dumas, Zola, France, Flaubert, Stevenson, James, Rebreanu, etc.. Voi redacta cândva un mare tabel un mare tabel al scriitorilor care au ratat ca dramaturgi.
۞
Pentru asemenea opinii ‚insurgente’ nici nu este nevoie sã recurgem la Zarifopol sau la Paleologu, fiind suficient sã aflãm pãrerea unui instalator despre Goethe, etc..
DESPRE ROMANESCUL REALIŞTILOR FRANCEZI CANONICI
DESPRE ROMANESCUL REALIŞTILOR FRANCEZI CANONICI
Experienţa marilor realişti francezi (Beyle şi Balzac) a fost foarte arbitrar unilateralizatã—Taine, Cãlinescu reprezintã rãspunsul tipic, aprecierea prin grilã ‚strict realistã’, şi au fost canonizaţi ca exponenţi ai realismului ortodox.
Taine şi Cãlinescu pe de—o parte; cei ca Barbey şi Matei Caragiale, Alain, Gracq şi Bataille pe de alta. Recuperarea romanescului tandemului francez a ĩnceput totuşi destul de şovãielnic, ĩn gesturi izolate, rãzleţe.
Experienţa marilor realişti francezi (Beyle şi Balzac) a fost foarte arbitrar unilateralizatã—Taine, Cãlinescu reprezintã rãspunsul tipic, aprecierea prin grilã ‚strict realistã’, şi au fost canonizaţi ca exponenţi ai realismului ortodox.
Taine şi Cãlinescu pe de—o parte; cei ca Barbey şi Matei Caragiale, Alain, Gracq şi Bataille pe de alta. Recuperarea romanescului tandemului francez a ĩnceput totuşi destul de şovãielnic, ĩn gesturi izolate, rãzleţe.
miercuri, 18 martie 2009
BUNICUL
BUNICUL
Ĩn primele mele amintiri, sunt eu cu bunicul meu (tatãl mamei). Aşadar, sunt amintiri dinainte de a fi ĩmplinit trei ani (câţi aveam când mi—a murit acest bunic). Ĩntr—una din amintiri, trecem pe sub bolta intrãrii Episcopiei; ĩn alta, ne aflãm pe treptele unei grãdiniţe, ĩn prospecţiune. Foarte desluşitã este amintirea mâinii acestui bunic strânsã ferm pe ĩncheietura mâinii mele; amintire nu a mâinii, ci a senzaţiei.
Aceste amintiri ĩnfãţişeazã un bunic sãnãtos ĩncã; dar ulterior moşneagul s—a ĩmbolnãvit, şi amintirile mele sunt despre boala lui, unele detalii care nu pot interesa pe cititori. Un pic dupã ce am ĩmplinit trei ani, bunicul s—a dus; iar memoria mea a pãstrat urma paşilor mei ĩn urma dricului, unul din ornamentele cãruia ĩl strângeam ca sã pot ţine pasul.
Alt set de amintiri se referã la nişte cãrţi—un motan adormit pe un taburet gãseşte numai pioneze ĩmprejurul acestuia, puse de şoricel; un pescar din Deltã, beţiv, se numeşte Vanea; iar un veterinar neĩnfricat escaladeazã nişte piscuri muntoase pentru a ajunge ĩn ţinutul unde—l aşteaptã pacienţii lui necuvântãtori.
۞
Plinãtatea nealteratã a senzaţiilor acestora timpurii şi nepãtate este incomparabilã.
A doua zi dupã terminarea grãdiniţei eu patrulez pe trotuar, prin faţa curţii noastre, ‚ĩn uniformã’. Evenimentul este cã de—acum pot ĩmbrãca aceste hidoase veşminte de nylon albastru cu portocaliu dupã pofta inimii; mã pot juca ‚ĩn uniformã’, sunt un purtãtor de uniformã nerestricţionat, iar eventualele deteriorãri nu mai pot constitui imepdimente ĩn calea zelului meu militar.
۞
Ĩn timpul grãdiniţei, moartea unei colege; aniversarea Evei B.; şanturi adânci pe stradã, şi descinderea mea pe panta unuia, unde se afla o banderolã albã tipãritã cu siluetele unor legume şi fructe—ceva ca de Ziua Recoltei.
۞
Ĩntr—o searã, aflu cã şcolarii se pot abona la reviste pentru copii; aştept şi eu vremea când voi accede la aceastã invidiabilã condiţie.
Ĩn primele mele amintiri, sunt eu cu bunicul meu (tatãl mamei). Aşadar, sunt amintiri dinainte de a fi ĩmplinit trei ani (câţi aveam când mi—a murit acest bunic). Ĩntr—una din amintiri, trecem pe sub bolta intrãrii Episcopiei; ĩn alta, ne aflãm pe treptele unei grãdiniţe, ĩn prospecţiune. Foarte desluşitã este amintirea mâinii acestui bunic strânsã ferm pe ĩncheietura mâinii mele; amintire nu a mâinii, ci a senzaţiei.
Aceste amintiri ĩnfãţişeazã un bunic sãnãtos ĩncã; dar ulterior moşneagul s—a ĩmbolnãvit, şi amintirile mele sunt despre boala lui, unele detalii care nu pot interesa pe cititori. Un pic dupã ce am ĩmplinit trei ani, bunicul s—a dus; iar memoria mea a pãstrat urma paşilor mei ĩn urma dricului, unul din ornamentele cãruia ĩl strângeam ca sã pot ţine pasul.
Alt set de amintiri se referã la nişte cãrţi—un motan adormit pe un taburet gãseşte numai pioneze ĩmprejurul acestuia, puse de şoricel; un pescar din Deltã, beţiv, se numeşte Vanea; iar un veterinar neĩnfricat escaladeazã nişte piscuri muntoase pentru a ajunge ĩn ţinutul unde—l aşteaptã pacienţii lui necuvântãtori.
۞
Plinãtatea nealteratã a senzaţiilor acestora timpurii şi nepãtate este incomparabilã.
A doua zi dupã terminarea grãdiniţei eu patrulez pe trotuar, prin faţa curţii noastre, ‚ĩn uniformã’. Evenimentul este cã de—acum pot ĩmbrãca aceste hidoase veşminte de nylon albastru cu portocaliu dupã pofta inimii; mã pot juca ‚ĩn uniformã’, sunt un purtãtor de uniformã nerestricţionat, iar eventualele deteriorãri nu mai pot constitui imepdimente ĩn calea zelului meu militar.
۞
Ĩn timpul grãdiniţei, moartea unei colege; aniversarea Evei B.; şanturi adânci pe stradã, şi descinderea mea pe panta unuia, unde se afla o banderolã albã tipãritã cu siluetele unor legume şi fructe—ceva ca de Ziua Recoltei.
۞
Ĩntr—o searã, aflu cã şcolarii se pot abona la reviste pentru copii; aştept şi eu vremea când voi accede la aceastã invidiabilã condiţie.
Şi eu cred cã nu Missa depinde de teologie ci teologia depinde de Missã (inclusiv imnografie).
Missa decide asupra teologiei, nu teologia asupra Missei.
Vaticanul II n—a schimbat asta (deşi a permis ca o Missã sã fie croitã ĩn conformitate cu nişte teorii şi mode).
Nu Missa trebuie sã exprime teologia, ci teologia trebuie sã formuleze ceea ce este dat la Missã—religia este misteriocentricã.
Missa decide asupra teologiei, nu teologia asupra Missei.
Vaticanul II n—a schimbat asta (deşi a permis ca o Missã sã fie croitã ĩn conformitate cu nişte teorii şi mode).
Nu Missa trebuie sã exprime teologia, ci teologia trebuie sã formuleze ceea ce este dat la Missã—religia este misteriocentricã.
A defini unicitatea şi individualitatea reuşitei unei cãrţi: Gracq şi Streinu concurã ĩn aceastã privinţã; dar mi se pare cã de fapt nici Sebastian nu fãcea altceva ĩn marea lui criticã literarã.
Critica izbutitã este cea care defineşte nedefinibilul—unicitatea unei cãrţi, singularitatea ei, ceea ce o face unicã, miraculoasã.
Scopul criticii nu este sã claseze; dimpotrivã, de la asta abia ĩncepe, de la asta porneşte—pentru a ajunge la sesizarea individualului, a unicitãţii.
Critica izbutitã este cea care defineşte nedefinibilul—unicitatea unei cãrţi, singularitatea ei, ceea ce o face unicã, miraculoasã.
Scopul criticii nu este sã claseze; dimpotrivã, de la asta abia ĩncepe, de la asta porneşte—pentru a ajunge la sesizarea individualului, a unicitãţii.
IDOLATRIE
IDOLATRIE
Nevoia pervertitã de obiectivitate şi de adevãr a omului se exprimã şi ĩn aceea cã omul se ĩnchinã arbitrarului şi silnicului şi chiar repugnantului ca şi cum ar fi ceva obiectiv, adevãr şi cogniţie, iar nu silnicie. Omul se prosterneazã arbitrarului, ca şi cum ar fi obiectiv; lucru cumplit.
Omul se ĩnchinã, cu silnicie, arbitrariului, ca şi cum ar fi lucru obiectiv; aceasta este malignitatea idolatriei.
Nevoia pervertitã de obiectivitate şi de adevãr a omului se exprimã şi ĩn aceea cã omul se ĩnchinã arbitrarului şi silnicului şi chiar repugnantului ca şi cum ar fi ceva obiectiv, adevãr şi cogniţie, iar nu silnicie. Omul se prosterneazã arbitrarului, ca şi cum ar fi obiectiv; lucru cumplit.
Omul se ĩnchinã, cu silnicie, arbitrariului, ca şi cum ar fi lucru obiectiv; aceasta este malignitatea idolatriei.
DESPRE UN ROMAN AL LUI SEMIONOV
DESPRE UN ROMAN AL LUI SEMIONOV
Apreciez stilul lui Semionov ĩn DRESURĂ LIBERĂ; Semionov este un mare scriitor, şi mã ĩntreb câte romane de aceastã calitate literarã apar la noi. Pe de altã parte, mã bucurã ‚consacrarea’ romanului—ed. BPT.
Acest roman, al ‚formãrii’, are un soi de meşteşug balzacian--
Apreciez stilul lui Semionov ĩn DRESURĂ LIBERĂ; Semionov este un mare scriitor, şi mã ĩntreb câte romane de aceastã calitate literarã apar la noi. Pe de altã parte, mã bucurã ‚consacrarea’ romanului—ed. BPT.
Acest roman, al ‚formãrii’, are un soi de meşteşug balzacian--
Roberts face remarca probabil fundamentalã cã ĩn Johnson se luptau un rabelaisian şi un moralist.
‚Timpul care ĩnvecheşte vechiturile ...’.
Negruzzi, Kogãlniceanu, Hasdeu—şanse ca şi noi sã fi avut vreun Johnson (niciunul dintre ai noştri nu era un creştin, ca Johnson; dar nu vreau sã sugerez cã asta este singura cauzã pentru care nu l—au egalat).
Johnson a fost un om cinstit, sincer şi profund ĩn convingerile sale creştine; el este cu atât mai notabil cu cât activeazã ĩn plin sc. al XVIII—lea.
‚Timpul care ĩnvecheşte vechiturile ...’.
Negruzzi, Kogãlniceanu, Hasdeu—şanse ca şi noi sã fi avut vreun Johnson (niciunul dintre ai noştri nu era un creştin, ca Johnson; dar nu vreau sã sugerez cã asta este singura cauzã pentru care nu l—au egalat).
Johnson a fost un om cinstit, sincer şi profund ĩn convingerile sale creştine; el este cu atât mai notabil cu cât activeazã ĩn plin sc. al XVIII—lea.
ESTE FIREASCĂ RETICENŢA DE A VORBI PUBLIC DESPRE CEEA CE ESTE MAI ĨNĂLŢAT
ESTE FIREASCĂ RETICENŢA DE A VORBI PUBLIC DESPRE CEEA CE ESTE MAI ĨNĂLŢAT
Dacã nu, nu e doar indiscreţie, ci dezmãţ. Despre ce vorbeşti—cu cine—şi când. Despre Eminescu sau Iorga sau Antim sau Arghezi sau Sadoveanu, de ex., trebuie vorbit numai uneori, şi numai anumitor oameni, şi numai câte ceva, şi la momente adecvate. Indiscreţia nu atacã domeniul privat, intimitatea—ci adevãrul şi putinţa omului de a—l cunoaşte.
Chiar simpla comunicare a numelui—ceea ce nu ĩmpart decât cu cei mai apropiaţi, ceea ce nu dau la câini, ceea ce nu le ĩmpart porcilor. A nu face agape cu godacii—ceea ce meritã secretul.
Cãlugãrul Rose blama astfel de proaste nãravuri; eu declin sã—l ‚apãr’ pe Fellini, sau sã amintesc despre ADORO TE DEVOTE şi bucuriile ei ĩnaintea godacilor.
Existã lucruri care trebuie menţinute ĩn tainã, sau sub cod, sub cifru; Beyle aşa fãcea—şi celãlalt maestru al discreţiei, Gracq.
E şi blasfemie, şi nãrav, şi hârlãvie—de aceea ‚conferinţele duhovniceşti’ sunt repugnante, şi comunicarea prozaicã a secretelor credinţei creştine.
Ceea ce cunosc bine şi afectuos nu voi pângãri cu godacii. Eu şi godacii nu vom avea parte ĩmpreunã la acestea.
Vom discuta, poate, despre dosurile italiencelor, nu şi despre inefabilul fellinian.
Ĩndemnurile apostolice la predicã le erau preabinecunoscute Sf. Clement Alexandrinul şi Sf. Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu, dar nu se prevalau de ele pentru a abuza.
Mântuitorul nostru a poruncit predica; El a poruncit şi sã nu se comunice godacilor ceea ce este inefabil.
Cunoaşterea este intrinsec ezotericã. Nu trebuie simulat şi maimuţãrit un fals acces obştesc.
Dacã nu, nu e doar indiscreţie, ci dezmãţ. Despre ce vorbeşti—cu cine—şi când. Despre Eminescu sau Iorga sau Antim sau Arghezi sau Sadoveanu, de ex., trebuie vorbit numai uneori, şi numai anumitor oameni, şi numai câte ceva, şi la momente adecvate. Indiscreţia nu atacã domeniul privat, intimitatea—ci adevãrul şi putinţa omului de a—l cunoaşte.
Chiar simpla comunicare a numelui—ceea ce nu ĩmpart decât cu cei mai apropiaţi, ceea ce nu dau la câini, ceea ce nu le ĩmpart porcilor. A nu face agape cu godacii—ceea ce meritã secretul.
Cãlugãrul Rose blama astfel de proaste nãravuri; eu declin sã—l ‚apãr’ pe Fellini, sau sã amintesc despre ADORO TE DEVOTE şi bucuriile ei ĩnaintea godacilor.
Existã lucruri care trebuie menţinute ĩn tainã, sau sub cod, sub cifru; Beyle aşa fãcea—şi celãlalt maestru al discreţiei, Gracq.
E şi blasfemie, şi nãrav, şi hârlãvie—de aceea ‚conferinţele duhovniceşti’ sunt repugnante, şi comunicarea prozaicã a secretelor credinţei creştine.
Ceea ce cunosc bine şi afectuos nu voi pângãri cu godacii. Eu şi godacii nu vom avea parte ĩmpreunã la acestea.
Vom discuta, poate, despre dosurile italiencelor, nu şi despre inefabilul fellinian.
Ĩndemnurile apostolice la predicã le erau preabinecunoscute Sf. Clement Alexandrinul şi Sf. Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu, dar nu se prevalau de ele pentru a abuza.
Mântuitorul nostru a poruncit predica; El a poruncit şi sã nu se comunice godacilor ceea ce este inefabil.
Cunoaşterea este intrinsec ezotericã. Nu trebuie simulat şi maimuţãrit un fals acces obştesc.
Ĩmi displace profund linia defensivã urmatã de catolicismul roman şi apatia lui teologicã, faptul cã, servil ĩn a da lãmuriri, nu solicitã lãmuriri de la alţii niciodatã.
El se explicã tuturor; nu cere altora sã se explice niciodatã. Vãzând aceste comportamente aberante, ĩmi spun:--cum au nãruit Biserica, ĩn ce mãsurã au distrus Biserica!
Face figura unei Biserici temenite şi servile.
El se explicã tuturor; nu cere altora sã se explice niciodatã. Vãzând aceste comportamente aberante, ĩmi spun:--cum au nãruit Biserica, ĩn ce mãsurã au distrus Biserica!
Face figura unei Biserici temenite şi servile.
Ca şi BJ Labre şi ca şi rãstignitul cel pocãit fiecare om este rãscumpãrat cu sângele cele sfânt al preamilostivului Hristos. Aceasta este dreptatea marginalizaţilor.
Fie chiar ĩmpotriva lumii ĩntregi fiecare marginal are de partea lui rãscumpãrarea atotputernicã prin sângele Lui Hristos.
Este ĩnãlţat de mâna atotputernicã şi de braţul oţelit al Lui Hristos.
Calendarul ĩi enumerã pe atâţia batjocoriţi şi marginalizaţi, care pânã la urmã s—au dovedit a fi ai Lui Hristos.
Hristos boicoteazã lumea; Hristos ĩi ĩnalţã spre chipul Sãu preamilostiv pe cei marginalizaţi; cine—i va lipsi pe aceştia de prietenia Preasf. Familii, a Sf. Toma, a Sf. Isaac, a Sf. Ioan Zlataust?
Fie chiar ĩmpotriva lumii ĩntregi fiecare marginal are de partea lui rãscumpãrarea atotputernicã prin sângele Lui Hristos.
Este ĩnãlţat de mâna atotputernicã şi de braţul oţelit al Lui Hristos.
Calendarul ĩi enumerã pe atâţia batjocoriţi şi marginalizaţi, care pânã la urmã s—au dovedit a fi ai Lui Hristos.
Hristos boicoteazã lumea; Hristos ĩi ĩnalţã spre chipul Sãu preamilostiv pe cei marginalizaţi; cine—i va lipsi pe aceştia de prietenia Preasf. Familii, a Sf. Toma, a Sf. Isaac, a Sf. Ioan Zlataust?
Este formidabil cã ĩn vreme ce lefebvriştii sunt traşi la teasc şi zdrumicaţi ca sã ‚accepte’ Vaticanul II, o mulţime de foarte simandicoşi ‚pãrinţi profesori’ nu se sfiesc sã declare cã ei ĩnşişi sunt gata sã nu recunoascã drept ecumenice Conciliile celui de—al doilea mileniu (şi aţi ghicit care Concilii, ĩn special), de vreme ce la ele n—au participat ‚fraţii despãrţiţi’, etc.. Curia pare a nu fi la fel de strictã cu cei care refuzã sã accepte Trentul, sau Vaticanul I.
Cine nu acceptã Vaticanul II, este cel puţin un schismatic; cine nu acceptã Vaticanul I, sau Trentul, manifestã o legitimã diversitate de opinii.
Cine nu acceptã Vaticanul II, este cel puţin un schismatic; cine nu acceptã Vaticanul I, sau Trentul, manifestã o legitimã diversitate de opinii.
Eu râd citind articole de polemicã murdarã despre Arhimandritul Gillet şi Mitropolitul Evloghie aşa cum alţii râd la filmele cu Stan şi Bran.
Indecenţa remarcilor şi a aluziilor despre viaţa personalã a acestor oameni este formidabilã.
La fel de hazlii sunt sãgeţile la adresa Sf. Dimitrie al Rostovului, a lui Karmiris, chiar Bloom.
Indecenţa remarcilor şi a aluziilor despre viaţa personalã a acestor oameni este formidabilã.
La fel de hazlii sunt sãgeţile la adresa Sf. Dimitrie al Rostovului, a lui Karmiris, chiar Bloom.
Se spune cu perfidie cã Bisericile catolice de rit rãsãritean care sunt mai latinizate sãrbãtoresc Corpus Christi—sã ĩnţelegem cã sãrbãtorirea ĩn Apus a Naşterii Domnului nostru, a Adormirii Deiparei, etc., sunt semne ale unei deplorabile bizantinizãri a ritului occidental?
Apelul la vechime (ĩmpotriva continuitãţii) este semnul unei mentalitãţi retrograde şi decadente.
Cei care ar vrea ecleziologia primelor douã secole creştine n—ar vrea, probabil, şi cristologia şi triadologia aceloraşi vremi.
Apelul la vechime (ĩmpotriva continuitãţii) este semnul unei mentalitãţi retrograde şi decadente.
Cei care ar vrea ecleziologia primelor douã secole creştine n—ar vrea, probabil, şi cristologia şi triadologia aceloraşi vremi.
DESPRE ECUMENISM
DESPRE ECUMENISM
Ceea ce este dezolant şi descurajant ĩn echivocitatea compromisurilor teologice, oricât ar fi aici invocate ‚iconomia’ şi precedentele, etc..
Dacã este sã alegem ĩntre nãravuri preoţeşti, atunci ‚conservatorismul’ este preferabil.
Premisa ecumenismului fusese ca schismaticilor şi ereticilor sã li se explice, eventual mai bine ca ĩnainte, doctrina—nu ca aceasta sã fie ajustatã, fasonatã, ‚distilatã’, diluatã, asezonatã, etc..
Ca sã iau un caz particular—premisa ar fi fost ca nestorienilor sã li se explice mai bine Calcedonul, ĩn ipoteza cã erau dezinformaţi—nu ca acesta sã fie rãscroit, evazat, etc., sã se ‚treacã dincolo de Calcedon’, etc..
Ceea ce se ignorã azi este cã ecumenismul ţine de o ipotezã foarte ĩngustã, foarte precarã—eventualitatea ca necatolicii sã nu fi ĩnţeles prea bine termenii doctrinei, etc.; dar aceasta este numai o ipotezã, infirmabilã, nu un postulat.
Ceea ce este dezolant şi descurajant ĩn echivocitatea compromisurilor teologice, oricât ar fi aici invocate ‚iconomia’ şi precedentele, etc..
Dacã este sã alegem ĩntre nãravuri preoţeşti, atunci ‚conservatorismul’ este preferabil.
Premisa ecumenismului fusese ca schismaticilor şi ereticilor sã li se explice, eventual mai bine ca ĩnainte, doctrina—nu ca aceasta sã fie ajustatã, fasonatã, ‚distilatã’, diluatã, asezonatã, etc..
Ca sã iau un caz particular—premisa ar fi fost ca nestorienilor sã li se explice mai bine Calcedonul, ĩn ipoteza cã erau dezinformaţi—nu ca acesta sã fie rãscroit, evazat, etc., sã se ‚treacã dincolo de Calcedon’, etc..
Ceea ce se ignorã azi este cã ecumenismul ţine de o ipotezã foarte ĩngustã, foarte precarã—eventualitatea ca necatolicii sã nu fi ĩnţeles prea bine termenii doctrinei, etc.; dar aceasta este numai o ipotezã, infirmabilã, nu un postulat.
sâmbătă, 14 martie 2009
Existã un clar element de rãutate şi de agresivitate ĩn modul cum procedãm cu cei pe care ĩi considerãm mai slabi de minte; nu este, din parte noastrã, numai egoism sau ‚pragmatism’ sau urmãrirea interesului sau ‚facerea chefului’, ci şi dispreţ, desconsiderare, o autenticã rãutate şi aţâţare rea.
Nu doar ne folosim de ei, ca de unelte; ci ĩi şi agresãm, existã o certã agresivitate ĩn felul cum dispunem de ei cu egoism.
Nu e numai rãutatea implicitã a egoismului şi a ‚pragmatismului’—ci şi desfãtarea ĩn rãutate: cruzimea, agresivitatea.
Nu doar ne folosim de ei, ca de unelte; ci ĩi şi agresãm, existã o certã agresivitate ĩn felul cum dispunem de ei cu egoism.
Nu e numai rãutatea implicitã a egoismului şi a ‚pragmatismului’—ci şi desfãtarea ĩn rãutate: cruzimea, agresivitatea.
CELE MAI SEMNIFICATIVE CĂRŢI TEOLOGICE AL SECOLULUI XX
CELE MAI SEMNIFICATIVE CĂRŢI TEOLOGICE AL SECOLULUI XX
Care sunt acele cãrţi care aparţin ligii exclusiviste a celor mai semnificative (teologic, nu ca influenţã) reuşite ale scrisului teologic al sc. XX? Pentru autori, m—aş gândi mai ĩntâi la Bonhoeffer, Ratzinger, Zizioulas, Loosky.
Am vãzut vreo 15 filme ale lui Fellini şi pe unele de mai multe ori (I VITELLONI—de douã ori, IL BIDONE—de trei ori, AMARCORD—de douã ori, GINGER ...—de patru ori, şi INTERVISTA—de douã ori).
Cele 15 filme ar fi: --I VITELLONI, LA STRADA, IL BIDONE, LE NOTTI DI CABIRIA, LA DOLCE VITA, 8 ½ , GIULIETTA DEGLI SPIRITI, TOBY DAMMIT, SATYRICON, ROMA, AMARCORD, PROVA D’ORCHESTRA, E LA NAVE VA, GINGER E FRED şi INTERVISTA.
Cele 15 filme ar fi: --I VITELLONI, LA STRADA, IL BIDONE, LE NOTTI DI CABIRIA, LA DOLCE VITA, 8 ½ , GIULIETTA DEGLI SPIRITI, TOBY DAMMIT, SATYRICON, ROMA, AMARCORD, PROVA D’ORCHESTRA, E LA NAVE VA, GINGER E FRED şi INTERVISTA.
UMANISMUL SAVANT AL LUI NEUSNER CA DECELARE DE VALORI
UMANISMUL SAVANT AL LUI NEUSNER CA DECELARE DE VALORI
O ĩntreprindere la fel de afectuoasã, savantã, umanistã şi obiectivã ca a lui Neusner, acelaşi umanism savant, şi ‚umanism de savant’.
Neusner are avantajul conferit de ‚absenţa premisei familiaritãţii’—lucrurile scoase de el la luminã sunt şi ‚exotice’, nu—s presupuse cunoscute. Este evident, pe de altã parte, cã Neusner nu este un filolog, ci un teolog, demersul sãu este orientat de o spiritualitate, o receptivitate şi o axiologie, este un demers ĩn esenţã religios—savant, obiectiv, umanist şi religios.
O ĩntreprindere la fel de afectuoasã, savantã, umanistã şi obiectivã ca a lui Neusner, acelaşi umanism savant, şi ‚umanism de savant’.
Neusner are avantajul conferit de ‚absenţa premisei familiaritãţii’—lucrurile scoase de el la luminã sunt şi ‚exotice’, nu—s presupuse cunoscute. Este evident, pe de altã parte, cã Neusner nu este un filolog, ci un teolog, demersul sãu este orientat de o spiritualitate, o receptivitate şi o axiologie, este un demers ĩn esenţã religios—savant, obiectiv, umanist şi religios.
Pentru a beneficia de supranaturã omul trebuie mai ĩntâi sã lucreze ĩn acord cu natura şi ĩn direcţia naturii, nu contrazicând—o. Natura, firescul sunt primul pas şi primul bine al omului. Lezarea naturii ĩndepãrteazã posibilitatea supranaturii (--se ĩnţelege cã aici prin ‚naturã’ eu nu desemnez depravarea şi alienarea acesteia--).
Natura umanã este ĩntâiul bine al omului.
Natura umanã este ĩntâiul bine al omului.
Nu aş vorbi deloc despre o formulã stendhalianã ci despre un duh stendhalian sau un fel de spiritualitate aparte care face ca respectivele romane sã fie caracterizate, tematic, de iubire, psihologie, perspicacitate, francheţe, realism liric, ba chiar un soi de ingenuitate. Dar bineĩnţeles cã o asemenea caracterizare rãmâne cu totul exterioarã, vagã, nespecificã.
Stendhalianismul este un fapt de atitudine, de premise uman—spirituale. O chestiune, deasemeni, de temperament, de altitudine umanã şi de decizie de a—şi aprofunda identitatea, de a face din identitatea moralã a romancierului unul din polii romanului.
Ca romancier, Beyle aminteşte de unii japonezi, poate cã şi de unii ruşi.
Cãrţile lui aparţin clasei acelora a cãror frumuseţe este atât de manifestã ĩncât nu mai trebuie chiar deloc pledatã.
Stendhalianismul este un fapt de atitudine, de premise uman—spirituale. O chestiune, deasemeni, de temperament, de altitudine umanã şi de decizie de a—şi aprofunda identitatea, de a face din identitatea moralã a romancierului unul din polii romanului.
Ca romancier, Beyle aminteşte de unii japonezi, poate cã şi de unii ruşi.
Cãrţile lui aparţin clasei acelora a cãror frumuseţe este atât de manifestã ĩncât nu mai trebuie chiar deloc pledatã.
OMUL, FIINŢĂ NEREFORMABILĂ
OMUL, FIINŢĂ NEREFORMABILĂ
Existã o lecţie şi anume cã trecutã şi prin aghiazmã o broascã râioasã tot asta rãmâne; regãseşti intacte, sub mãşti, nãravurile, reacţiile, apucãturile omului vechi, sãlbatic. Totul a fost numai pleavã—nucleul este acelaşi—cremenea. Omul ‚sãlbatic’ nu e inferior. Aceleaşi nãravuri, aceleaşi reacţii. Agresivitatea fundamentalã, imensã, rãmâne neatinsã de spoieli.
Vanitãţi, susceptibilitãţi care trãdeazã o naturã nereformatã, nereconfiguratã, reacţii de om neingenuu, lumesc, vechi, susceptibilitãţi reptiliene.
De aceea eu cred puţin ĩn ingenuitatea (necesarã); e numai spoialã, minciunã pe care omul şi—o spune lui ĩnsuşi, nãrav.
Am ĩntâlnit şi altfel de oameni? Desigur—Gilbert, Ep. Sigrist.
Practicile au alunecat fãrã a lãsa urme; aceasta este lecţia.
Cât de evident neatins de toate rãmâne animalul ....
Cum scapã de neatinse deprinderile proaste şi nãvurile omului .... Din acest punct de vedere, Noul Testament are o lecţie de bun simţ care este prea uşor eludatã.
Existã o lecţie şi anume cã trecutã şi prin aghiazmã o broascã râioasã tot asta rãmâne; regãseşti intacte, sub mãşti, nãravurile, reacţiile, apucãturile omului vechi, sãlbatic. Totul a fost numai pleavã—nucleul este acelaşi—cremenea. Omul ‚sãlbatic’ nu e inferior. Aceleaşi nãravuri, aceleaşi reacţii. Agresivitatea fundamentalã, imensã, rãmâne neatinsã de spoieli.
Vanitãţi, susceptibilitãţi care trãdeazã o naturã nereformatã, nereconfiguratã, reacţii de om neingenuu, lumesc, vechi, susceptibilitãţi reptiliene.
De aceea eu cred puţin ĩn ingenuitatea (necesarã); e numai spoialã, minciunã pe care omul şi—o spune lui ĩnsuşi, nãrav.
Am ĩntâlnit şi altfel de oameni? Desigur—Gilbert, Ep. Sigrist.
Practicile au alunecat fãrã a lãsa urme; aceasta este lecţia.
Cât de evident neatins de toate rãmâne animalul ....
Cum scapã de neatinse deprinderile proaste şi nãvurile omului .... Din acest punct de vedere, Noul Testament are o lecţie de bun simţ care este prea uşor eludatã.
Exegeza lui Brown aratã cu câtã ingenuitate acesta dã cele mai subiective premise şi criterii de psihologie drept temeiuri ştiinţifice ĩn baza cãrora el claseazã ceea ce este legendã sau midraş. Exegeza lui se ĩntemeiazã pe nişte premise absolut arbitrare—ceea ce ĩi apare lui drept ‚evident legendar’, etc..
E de—ajuns ca un fapt sã fie prezent şi ĩn folclor, pentru a fi automat ‚legendar’. Apar şi ĩn folclor ‚vise profetice’? Atunci, oriunde ar mai fi ele menţionate, astfel de vise sunt ‚evident legendare’.
Premisa lui Brown este aceea cã Evangheliile sunt scrise de oameni foarte strãini de lumea imediatã a Lui Iisus, oameni care speculau pornind de la legende, ‚spuse’, toponimii, etc.. Obiecţiile antitradiţionale ale sfãtosului Pãr. Brown au adesea o notã homaisianã, foarte şcolãreascã şi pedestrã.
Raţionamentele ĩn privinţa istoricitãţii ale Pãr. Brown sunt specioase şi falacioase, circulare—el presupune ceea ce ulterior pretinde a gãsi.
Faptul cã probabil nu puţini creştini ‚conservatori’ se regãsesc ĩn vocea biblisticã a Pãr. Brown spune multe.
Stratagema celor care vor sã recupereze intactã aceastã formã de biblisticã (‚—este independentã de chestiunea inspiraţiei—‚) apare ĩn toatã puerilitatea şi incoerenţa ei:’—avem de—a face cu relatãri neistorice, legende şi midraşuri divin inspirate!’. Or, chestiunea istoricitãţii trebuie prezervatã independent de aceea a inspiraţiei.
De vreme ce biblistica de acest fel distruge istoricitatea, este complet irelevant dacã mai face loc unei ‚inspiraţii’—inspiraţia unor documente neistorice, legendare, fabuloase.
Aceastã revoluţie biblisticã a apãrut ĩn afara cadrelor creştinismelor tradiţionale şi este ireconciliabilã, intrinsec ireconciliabilã cu ele.
E de—ajuns ca un fapt sã fie prezent şi ĩn folclor, pentru a fi automat ‚legendar’. Apar şi ĩn folclor ‚vise profetice’? Atunci, oriunde ar mai fi ele menţionate, astfel de vise sunt ‚evident legendare’.
Premisa lui Brown este aceea cã Evangheliile sunt scrise de oameni foarte strãini de lumea imediatã a Lui Iisus, oameni care speculau pornind de la legende, ‚spuse’, toponimii, etc.. Obiecţiile antitradiţionale ale sfãtosului Pãr. Brown au adesea o notã homaisianã, foarte şcolãreascã şi pedestrã.
Raţionamentele ĩn privinţa istoricitãţii ale Pãr. Brown sunt specioase şi falacioase, circulare—el presupune ceea ce ulterior pretinde a gãsi.
Faptul cã probabil nu puţini creştini ‚conservatori’ se regãsesc ĩn vocea biblisticã a Pãr. Brown spune multe.
Stratagema celor care vor sã recupereze intactã aceastã formã de biblisticã (‚—este independentã de chestiunea inspiraţiei—‚) apare ĩn toatã puerilitatea şi incoerenţa ei:’—avem de—a face cu relatãri neistorice, legende şi midraşuri divin inspirate!’. Or, chestiunea istoricitãţii trebuie prezervatã independent de aceea a inspiraţiei.
De vreme ce biblistica de acest fel distruge istoricitatea, este complet irelevant dacã mai face loc unei ‚inspiraţii’—inspiraţia unor documente neistorice, legendare, fabuloase.
Aceastã revoluţie biblisticã a apãrut ĩn afara cadrelor creştinismelor tradiţionale şi este ireconciliabilã, intrinsec ireconciliabilã cu ele.
Ca toate calitãţile foarte manifeste, indiscutabil evidente, frumuseţea romanelor lui Beyle poate trece neobservatã.
Ligii alcãtuite din Taine, Nietzsche, Tolstoi şi Balzac, Alain [=E. Ch.], Gracq, Giono, la noi—Cãlinescu, Camil P., R. Petrescu, Paleologu, ĩi va corespunde mereu cea care—i reuneşte pe Sainte—Beuve, Faguet, Hemingway, de fapt şi Proust.
Proust le face complimente foarte perfide lui Stendhal şi Flaubert—de fapt, tifle abia voalate.
Ligii alcãtuite din Taine, Nietzsche, Tolstoi şi Balzac, Alain [=E. Ch.], Gracq, Giono, la noi—Cãlinescu, Camil P., R. Petrescu, Paleologu, ĩi va corespunde mereu cea care—i reuneşte pe Sainte—Beuve, Faguet, Hemingway, de fapt şi Proust.
Proust le face complimente foarte perfide lui Stendhal şi Flaubert—de fapt, tifle abia voalate.
E interesant cum dealtfel necameleonicul Iorga a urmat ĩn linii mari modele ideologice ale epocilor pe care le—a strãbãtut: de ls stângismul şi ateismul strident şi militant ale tinereţii la naţionalismul şi dimensiunea sapienţialã ale senectuţii—de la admiraţia pentru Gherea la aceea pentru Claudel.
A ĩnceput cu determinism, ateism, stângism, generozitate secularistã, simpatii taineene şi gheriste, materialism şi chiar ceva anticreştinism; a ĩncheiat cu literaturã sapienţialã.
A ĩnceput cu determinism, ateism, stângism, generozitate secularistã, simpatii taineene şi gheriste, materialism şi chiar ceva anticreştinism; a ĩncheiat cu literaturã sapienţialã.
Remarcarea defectelor altora trebuie sã fie nu un pretext de indignare ci un prilej de a le gãsi şi ĩn sine; scârba faţã de defecte (remarcate la altul) este valabilã, ea trebuie urmatã de identificarea lor la sine ĩnsuşi.
Altfel, este numai o cacialma—şi ipocrizie.
Omul inteligent ştie, şi o ştie şi ĩn viaţa religioasã, sã identifice cele câteva izvoare şi principii, temeiuri esenţiale, curate şi necesare; tot restul este ‚crustã’.
Altfel, este numai o cacialma—şi ipocrizie.
Omul inteligent ştie, şi o ştie şi ĩn viaţa religioasã, sã identifice cele câteva izvoare şi principii, temeiuri esenţiale, curate şi necesare; tot restul este ‚crustã’.
Este interesant cã Montaigne şi—a gãsit urmaşi mai degrabã ĩn Anglia decât ĩn Franţa; şi cã Franţa nu mai are, dupã Montaigne, eseişti cu adevãrat mari sau mãcar notabili. Ca formã literarã, eseul ar pãrea sã corespundã ĩntr—adevãr mai degrabã geniului insular; dar asemenea generalizãri se nasc moarte.
Literatura englezã mi se par nu doar infinit mai interesantã decât cea francezã—dar şi superioarã, obiectiv superioarã.
Eseul nu este un ‚studiu scurt’, sau o tratare pe scurt; de aceea omiletica nu poate fi consideratã o protoeseisticã. Omiletica este un gen nu numai public—oratoric, nu conversaţional—ci şi eminamente obiectiv, ‚tranzitiv’. Obiectivul ei este instrucţia şi ĩnsufleţirea.
Literatura englezã mi se par nu doar infinit mai interesantã decât cea francezã—dar şi superioarã, obiectiv superioarã.
Eseul nu este un ‚studiu scurt’, sau o tratare pe scurt; de aceea omiletica nu poate fi consideratã o protoeseisticã. Omiletica este un gen nu numai public—oratoric, nu conversaţional—ci şi eminamente obiectiv, ‚tranzitiv’. Obiectivul ei este instrucţia şi ĩnsufleţirea.
miercuri, 11 martie 2009
Cum stau de fapt cele douã Paşti faţã ĩn faţã! Paştile ieşirii din Egipt, şi Paştile cele noi, ale Lui Iisus. Primele sunt relatate detaliat, narate amãnunţit şi copios; celelalte sunt cu totul ignorate ĩn structura lor istoricã.
Contrastul este complet. Avem o amplã naraţiune pascalã pentru ieşirea din Egipt, din ţara Faraonului; niciuna pentru Paştile cele noi. Pe primele le cunoaştem ĩn detaliu, ne sunt amãnunţit relatate; pe celelalte, deloc.
Este totul de povestit despre ieşirea din Egipt; nimic de narat despre Ĩnvierea Lui Iisus .Un ĩntreg neam este protagonistul primeia; a doua n—are niciun martor, este nerelatatã.
Pe de altã parte, Paştele mozaic, sau al Legii vechi, nu numai Ĩnvierea Lui Iisus o prefigureazã, bineĩnţeles—ci ĩntreaga Lui lucrare, evenimentul salvific al existenţei Lui pãmânteşti.
Ştim totul despre cum s—a desfãşurat ieşirea din Egipt; nimic despre Ĩnvierea Lui Iisus.
Ĩntre deces şi Ĩnviere, Iisus nu este mort. El nu ‚moare’. El Ĩşi continuã, evident, existenţa. Omul care nu mai animeazã materia nu este ‚mort’; şi poate fi mort, dupã criteriile Ap. Pavel, ĩncã ĩn trup trãind. Dupã deces, Iisus nu e niciun moment mort—ci ascuns privirilor.
Şi cum sã nu fim cumva frapaţi de acest fapt semnificativ cã, şi ĩnţelegând cã Ĩnvierea nu este resuscitarea unui cadavru, totuşi Iisus—Cel care nu moare niciun moment—nu Se aratã ucenicilor şi altor martori decât dupã ce cadavrul Sãu a fost fotonizat, retras stricãciunii, preschimbat ĩntr—o trâmbã de strãlucire?
Chiar dacã Iisus nu este ‚mort’ nici pânã la Ĩnviere—ci este viu mereu, este viu mereu—aşa cum i—a fãgãduit şi rãstignitului celui pocãit, totuşi El nu li Se aratã oamenilor pânã ce şi cadavrul Lui n—a fost retras colţilor descompunerii.
Contrastul este complet. Avem o amplã naraţiune pascalã pentru ieşirea din Egipt, din ţara Faraonului; niciuna pentru Paştile cele noi. Pe primele le cunoaştem ĩn detaliu, ne sunt amãnunţit relatate; pe celelalte, deloc.
Este totul de povestit despre ieşirea din Egipt; nimic de narat despre Ĩnvierea Lui Iisus .Un ĩntreg neam este protagonistul primeia; a doua n—are niciun martor, este nerelatatã.
Pe de altã parte, Paştele mozaic, sau al Legii vechi, nu numai Ĩnvierea Lui Iisus o prefigureazã, bineĩnţeles—ci ĩntreaga Lui lucrare, evenimentul salvific al existenţei Lui pãmânteşti.
Ştim totul despre cum s—a desfãşurat ieşirea din Egipt; nimic despre Ĩnvierea Lui Iisus.
Ĩntre deces şi Ĩnviere, Iisus nu este mort. El nu ‚moare’. El Ĩşi continuã, evident, existenţa. Omul care nu mai animeazã materia nu este ‚mort’; şi poate fi mort, dupã criteriile Ap. Pavel, ĩncã ĩn trup trãind. Dupã deces, Iisus nu e niciun moment mort—ci ascuns privirilor.
Şi cum sã nu fim cumva frapaţi de acest fapt semnificativ cã, şi ĩnţelegând cã Ĩnvierea nu este resuscitarea unui cadavru, totuşi Iisus—Cel care nu moare niciun moment—nu Se aratã ucenicilor şi altor martori decât dupã ce cadavrul Sãu a fost fotonizat, retras stricãciunii, preschimbat ĩntr—o trâmbã de strãlucire?
Chiar dacã Iisus nu este ‚mort’ nici pânã la Ĩnviere—ci este viu mereu, este viu mereu—aşa cum i—a fãgãduit şi rãstignitului celui pocãit, totuşi El nu li Se aratã oamenilor pânã ce şi cadavrul Lui n—a fost retras colţilor descompunerii.
BIRUINŢA LUI IISUS NU AŞTEAPTĂ MOMENTUL ĨNVIERII
BIRUINŢA LUI IISUS NU AŞTEAPTĂ MOMENTUL ĨNVIERII
Iisus este, pe Cruce, biruitor; Iisus este biruitor, a Lui este victoria. Pãrând cã ar scoborĩ ĩn moarte, El se ĩnalţã ĩn slavã. Ĩn acest chip a fost ĩnãlţat ĩn vãzul mulţimii şarpele de aramã cel tãmãduitor.
Victoria Lui Iisus nu aşteaptã fotonizarea cadavrului Sãu. El este viu din momentul ĩn care—şi dã duhul—şi este biruitor. Momentul decesului este şi cel al biruinţei. Victoria Lui este unirea definitivã şi completã, nezdruncinatã, a sufletului omenesc creat cu Tatãl—ĩn acest sens, nu existã descreşteri sau fluctuaţii de vreun fel. Teologiile romanţioase vor sã existe o prelungire a suferinţei Lui Iisus—dar ĩnţelegerea tradiţionalã a Bisericii este aceea cã la deces Iisus este deja biruitor—deja a biruit. El deja se ĩnalţã ĩmpreunã cu rãstignitul cel pocãit de care S—a miluit.
Sã nu se lase creştinul biruit de facticitatea romanţiozitãţii gnostice. Sã fie atent şi la posibilul adopţionism care subĩntinde aceste reprezentãri ale tribulaţiilor postume ale Lui Iisus. Iisus aduce viaţa şi o dã, o comunicã. Pare cã ar descinde, şi El urcã; pare sã coboare, şi este ridicat. Pare strivit, şi este slãvit. Decedând, omul creat unit ĩn chip indicibil cu Logosul sau Mintea Lui Dumnezeu intrã neapãrat ĩn slava Tatãlui, ce I—a fost promisã.
Mitologiile romanţioase ale Sâmbetei Mari sunt vane speculaţii gnostice; ‚omul Iisus’, cum zice Apostolul, este deja cu Tatãl. Este adevãrat şi cã NU SE VA ARĂTA OAMENILOR PÂNĂ CE CADAVRUL LUI NU VA FI FOST PREFĂCUT ĨN LUMINĂ. Despre Fecioara Maria, Preacuvioasa Deipara, catolicii nu cred altceva; nu este mai puţin radicalã mãrturisirea pe care o fac despre itinerariul fiinţei ĩntregi a Deiparei—fie cã pentru aceasta ea a trecut, sau nu, prin moarte. [Se poate ca ea sã fi ĩnviat, ca Fiul ei, adicã trupul ei sã fi fost preschimbat ĩn luminã; sau se poate sã fi fost ĩnãlţatã la cer, ca profeţii veterotestamentari.]
Speculaţiile romanţioase despre Sâmbãta Mare sunt fãcute—n dispreţul evident, şi tipic pentru ‚Noii teologi’, a referinţelor neotestamentare.
Iisus este, pe Cruce, biruitor; Iisus este biruitor, a Lui este victoria. Pãrând cã ar scoborĩ ĩn moarte, El se ĩnalţã ĩn slavã. Ĩn acest chip a fost ĩnãlţat ĩn vãzul mulţimii şarpele de aramã cel tãmãduitor.
Victoria Lui Iisus nu aşteaptã fotonizarea cadavrului Sãu. El este viu din momentul ĩn care—şi dã duhul—şi este biruitor. Momentul decesului este şi cel al biruinţei. Victoria Lui este unirea definitivã şi completã, nezdruncinatã, a sufletului omenesc creat cu Tatãl—ĩn acest sens, nu existã descreşteri sau fluctuaţii de vreun fel. Teologiile romanţioase vor sã existe o prelungire a suferinţei Lui Iisus—dar ĩnţelegerea tradiţionalã a Bisericii este aceea cã la deces Iisus este deja biruitor—deja a biruit. El deja se ĩnalţã ĩmpreunã cu rãstignitul cel pocãit de care S—a miluit.
Sã nu se lase creştinul biruit de facticitatea romanţiozitãţii gnostice. Sã fie atent şi la posibilul adopţionism care subĩntinde aceste reprezentãri ale tribulaţiilor postume ale Lui Iisus. Iisus aduce viaţa şi o dã, o comunicã. Pare cã ar descinde, şi El urcã; pare sã coboare, şi este ridicat. Pare strivit, şi este slãvit. Decedând, omul creat unit ĩn chip indicibil cu Logosul sau Mintea Lui Dumnezeu intrã neapãrat ĩn slava Tatãlui, ce I—a fost promisã.
Mitologiile romanţioase ale Sâmbetei Mari sunt vane speculaţii gnostice; ‚omul Iisus’, cum zice Apostolul, este deja cu Tatãl. Este adevãrat şi cã NU SE VA ARĂTA OAMENILOR PÂNĂ CE CADAVRUL LUI NU VA FI FOST PREFĂCUT ĨN LUMINĂ. Despre Fecioara Maria, Preacuvioasa Deipara, catolicii nu cred altceva; nu este mai puţin radicalã mãrturisirea pe care o fac despre itinerariul fiinţei ĩntregi a Deiparei—fie cã pentru aceasta ea a trecut, sau nu, prin moarte. [Se poate ca ea sã fi ĩnviat, ca Fiul ei, adicã trupul ei sã fi fost preschimbat ĩn luminã; sau se poate sã fi fost ĩnãlţatã la cer, ca profeţii veterotestamentari.]
Speculaţiile romanţioase despre Sâmbãta Mare sunt fãcute—n dispreţul evident, şi tipic pentru ‚Noii teologi’, a referinţelor neotestamentare.
Aş spune cã grila apuseanã de interpretare a Transfigurãrii Domnului nostru sesizeazã aceastã semnificaţie profund eshatologicã, sunetul acela eshatologic. Schimbãrii la Faţã i se dã ĩn Occident un sens nu doar mistic, ci mai amplu, mai cuprinzãtor—eshatologic, integrat ĩn iconomia ‚lucrurilor de pe urmã’.
De aceea aş susţine superioritatea grilei apusene de interpretare a faptului Schimbãrii la Faţã.
Ceea ce spun esticii este exact; dar nu existã la ei contextul, semnificaţia Transfigurãrii, locul ei eshatologic şi ca dezvãluire ĩn cadrul instrucţiunilor de pe urmã date de Hristos.
Ĩntregul episod este ĩntrucâtva caracterizat de aceastã polaritate—jubilaţia, splendoarea, sublimitatea—şi Domnul Hristos discutând cu Profeţii cele de pe urmã ale Sale. Aceasta este ĩntremarea lui Iisus. Coordonata dramaticã defineşte episodul. Nu e deloc numai o ‚dezvãluire a slavei Lui’—ci acestei scene ĩi face pandant miruirea Lui Iisus de cãtre femeia care—L iubea.
Acestea sunt ĩntremãrile Lui Iisus pentru cele de pe urmã ale Sale. Cred cã interpretarea rãsãriteanã, prin contrast, trunchiazã faptul şi rãmâne numai la un aspect, la ceva—nu trece la raporturi, la planul semnificaţiilor.
Bisericile rãsãritene nu—mi apar deloc ca locul de unde sã se capete o ĩnţelegere privilegiatã, aparte, superioarã a evenimentului Trasnfigurãrii. Dimpotrivã, cred cã acolo se rãmâne numai la un anumit aspect—pe când interpretarea vesticã standard vede evenimentul ĩn conexiunile, relaţiile lui. Apusul vede mai bine şi mai complet, mai profund deasemeni, şi mai firesc, ceea ce s—a petrecut acolo. Popasul Lui Iisus, amintind şi ungerea lui cu parfumuri scumpe ca ĩn vederea aşezãrii ĩn mormânt, anticipeazã şi oglindeşte, ĩn mod mistic, sacrificiul Lui, aparţine acestei ordini iconomice.
De aceea aş susţine superioritatea grilei apusene de interpretare a faptului Schimbãrii la Faţã.
Ceea ce spun esticii este exact; dar nu existã la ei contextul, semnificaţia Transfigurãrii, locul ei eshatologic şi ca dezvãluire ĩn cadrul instrucţiunilor de pe urmã date de Hristos.
Ĩntregul episod este ĩntrucâtva caracterizat de aceastã polaritate—jubilaţia, splendoarea, sublimitatea—şi Domnul Hristos discutând cu Profeţii cele de pe urmã ale Sale. Aceasta este ĩntremarea lui Iisus. Coordonata dramaticã defineşte episodul. Nu e deloc numai o ‚dezvãluire a slavei Lui’—ci acestei scene ĩi face pandant miruirea Lui Iisus de cãtre femeia care—L iubea.
Acestea sunt ĩntremãrile Lui Iisus pentru cele de pe urmã ale Sale. Cred cã interpretarea rãsãriteanã, prin contrast, trunchiazã faptul şi rãmâne numai la un aspect, la ceva—nu trece la raporturi, la planul semnificaţiilor.
Bisericile rãsãritene nu—mi apar deloc ca locul de unde sã se capete o ĩnţelegere privilegiatã, aparte, superioarã a evenimentului Trasnfigurãrii. Dimpotrivã, cred cã acolo se rãmâne numai la un anumit aspect—pe când interpretarea vesticã standard vede evenimentul ĩn conexiunile, relaţiile lui. Apusul vede mai bine şi mai complet, mai profund deasemeni, şi mai firesc, ceea ce s—a petrecut acolo. Popasul Lui Iisus, amintind şi ungerea lui cu parfumuri scumpe ca ĩn vederea aşezãrii ĩn mormânt, anticipeazã şi oglindeşte, ĩn mod mistic, sacrificiul Lui, aparţine acestei ordini iconomice.
DECADENŢĂ
DECADENŢĂ
Demnitatea teologiei vestice medievale, a controverselor şi disputelor ei, este aşa de nemãsuratã, cã cei de azi nici n—o mai percep, le scapã. Ĩntrece posibilitãţile caracudei de azi (la fel şi o bunã parte a teologiei catolice a sc. XVI—XIX—teologie mult mai ‚patristicã’, mai nutritã patristic, decât ar fi gata sã recunoascã suporterii ‚noii teologii’).
Azi s—a pierdut şi simţul pentru asemenea lucruri—darmite creativitatea.
Ici şi colo, câte un englez, un Saward, chiar un Nichols sau un Hunwicke par sã mai priceapã asemenea lucruri ‚medievale’ şi ‚preconciliare’ şi—‚triumfaliste’.
Demnitatea teologiei vestice medievale, a controverselor şi disputelor ei, este aşa de nemãsuratã, cã cei de azi nici n—o mai percep, le scapã. Ĩntrece posibilitãţile caracudei de azi (la fel şi o bunã parte a teologiei catolice a sc. XVI—XIX—teologie mult mai ‚patristicã’, mai nutritã patristic, decât ar fi gata sã recunoascã suporterii ‚noii teologii’).
Azi s—a pierdut şi simţul pentru asemenea lucruri—darmite creativitatea.
Ici şi colo, câte un englez, un Saward, chiar un Nichols sau un Hunwicke par sã mai priceapã asemenea lucruri ‚medievale’ şi ‚preconciliare’ şi—‚triumfaliste’.
Abia ici şi colo, parcelar, şi abia ĩntrezãrind câte ceva, dibuind, domol, moderat, mai degrabã ca filozof, ca om de reflecţie, fãrã a trişa, cognitiv, franc, deschis prin fire spre latinitate şi grecitate, din fire, prin naturã, şi pricepând cu adevãrat şi ĩn mod autentic câte un lucru ici şi colo şi cu adevãrat smerit ĩnaintea prietenilor (Sf. Familie, Sf. Isaac şi Sf. Toma) şi a celor mari (Pãr. Teilhard, alţii de o spiritualitate şi sapienţã autentice, nefalsificate). Şi mai degrabã sigristian decât coleric. Şi gustând cele câteva lecţii de ĩnţelepciune, moderaţie şi tact, lãrgime, intuiţie vie. Şi cu ingenuitatea celui care nu—şi ĩnchipuie sau pretinde cã le ştie (nici el—şi nici majoritatea celorlalţi).
Şi abia atingând, abia palpând câte ceva. Şi bucurându—mã de luminosul moderaţiei. Despuiat de toane, iraţional, pleavã.
Refuzând surogatele ca pe otravã.
Permeabil, receptiv la adevãratul rang gnoseologic (umil) al omului, nesupraestimând prestidigitaţiile şi fanfaronada şi pozeurii.
Adevãrul este dat ĩn distanţa pânã la Sfinţi; este ceva tonic, relevant, autentic, o notã utilã.
۞
Stupiditatea surogatelor, a pugilisticii ‚energetice’, a zborşelilor volubile despre ‚energii’ ,etc..
۞
Existã o anume mãreţie, o posibilitate, la câţiva autori, etc..
۞
A treia cale ĩntre insolenţã şi servilism, aservire.
۞
A pricepe aceste lucruri CU CEEA CE ESTE VIU ĨN OM, cu ceea ce este mai viu ĩn om, şi mai uman, mai omeneşte viu.
Şi abia atingând, abia palpând câte ceva. Şi bucurându—mã de luminosul moderaţiei. Despuiat de toane, iraţional, pleavã.
Refuzând surogatele ca pe otravã.
Permeabil, receptiv la adevãratul rang gnoseologic (umil) al omului, nesupraestimând prestidigitaţiile şi fanfaronada şi pozeurii.
Adevãrul este dat ĩn distanţa pânã la Sfinţi; este ceva tonic, relevant, autentic, o notã utilã.
۞
Stupiditatea surogatelor, a pugilisticii ‚energetice’, a zborşelilor volubile despre ‚energii’ ,etc..
۞
Existã o anume mãreţie, o posibilitate, la câţiva autori, etc..
۞
A treia cale ĩntre insolenţã şi servilism, aservire.
۞
A pricepe aceste lucruri CU CEEA CE ESTE VIU ĨN OM, cu ceea ce este mai viu ĩn om, şi mai uman, mai omeneşte viu.
ITINERARII PLATONICIENE ALE GÂNDIRII CREŞTINE ĨN SC. XX
ITINERARII PLATONICIENE ALE GÂNDIRII CREŞTINE ĨN SC. XX
Intenţia unei perspective creştine platoniste—la Pãr. Habra, la Picard, la Pieper, ĩn tomismul platonist, poate la Ratzinger.
Devenit creştin la 51 de ani, Picard (care aparţinea marii generaţii ‚88) ar fi apostaziat, aflu, pe patul de moarte, revenind la mozaism.
Poate cã platonismul (propriu—zis, efectiv) nu este pierdut pentru gândirea creştinã.
N—aş zice cã pe mine firea mã—ndreaptã cumva mai puţin cãtre aristotelism decât cãtre platonism; iar o sintezã, neeclecticã, pare nu numai posibilã/ fezabilã, ci şi necesarã şi chiar fireascã şi salutarã—o mutualã ĩntregire.
Intenţia unei perspective creştine platoniste—la Pãr. Habra, la Picard, la Pieper, ĩn tomismul platonist, poate la Ratzinger.
Devenit creştin la 51 de ani, Picard (care aparţinea marii generaţii ‚88) ar fi apostaziat, aflu, pe patul de moarte, revenind la mozaism.
Poate cã platonismul (propriu—zis, efectiv) nu este pierdut pentru gândirea creştinã.
N—aş zice cã pe mine firea mã—ndreaptã cumva mai puţin cãtre aristotelism decât cãtre platonism; iar o sintezã, neeclecticã, pare nu numai posibilã/ fezabilã, ci şi necesarã şi chiar fireascã şi salutarã—o mutualã ĩntregire.
PERSPECTIVISM
PERSPECTIVISM
Marea criticã literarã –sau de alt fel—este cea care spune ceva despre cartea sau lucrarea discutatã, şi deopotrivã ceva şi despre cel care discutã; ea spune de fapt ceva despre o ĩntâlnire şi un dialog de minţi.
Când este reuşitã, critica investigheazã un unghi valabil, şi ĩntâlnirea unui subiect cu o creaţie artisticã. Bineĩnţeles cã, ĩn mod real, nu existã analogii pentru aceastã ĩntâlnire. Critica formuleazã coerent adevãrul acestui unghi particular.
Marea criticã literarã –sau de alt fel—este cea care spune ceva despre cartea sau lucrarea discutatã, şi deopotrivã ceva şi despre cel care discutã; ea spune de fapt ceva despre o ĩntâlnire şi un dialog de minţi.
Când este reuşitã, critica investigheazã un unghi valabil, şi ĩntâlnirea unui subiect cu o creaţie artisticã. Bineĩnţeles cã, ĩn mod real, nu existã analogii pentru aceastã ĩntâlnire. Critica formuleazã coerent adevãrul acestui unghi particular.
Paradoxul face ca tocmai pentru a relua legãturile canonice cu Papa bisericile schismatice sã aibã nevoie de un Papã sau oricum de un magisteriu eficient; probabil cã asta este ceea ce unii ca Pius XI, cu scepticismul lor, pricepuserã—scopul se presupune. Ar fi nevoie de un Papã tocmai pentru a ajunge sã se reia legãtura cu Papa.
Altfel, este un curcubeu de opinii, etc..
Altfel, este un curcubeu de opinii, etc..
luni, 9 martie 2009
Şi eu şi toţi coreligionarii mei şi Papa Romei spunem cã ĩnafarã de Hristos Mântuitorul nostru nu mai existã nicio altã fiinţã aşa de ĩnãlţatã ca Preasfânta Deipara, Maica Bisericii; asta, cunoscând şi cinstind locul preaĩnãlţat al Sf. Ioan Botezãtorul, al Sf. Iosif şi al Sfinţilor Apostoli, prietenii Domnului nostru, precum şi ale dreptului Abel, ale lui Abraham, Moise şi Ilie.
IUBIREA DINTRE UN OM ŞI DUMNEZEUL SĂU
IUBIREA DINTRE UN OM ŞI DUMNEZEUL SĂU
Liturghia ca necesitate şi ca mãrturisire de iubire, ca exprimare deschisã a iubirii, ca revãrsare de iubire—afectuos, exteriorizare domoalã. Cu ĩnfrigurarea afectuoasã şi discretã a iubirii. Zelul şi nesaţul liturgic ale unor anglicani sunt relevante.
Liturghia este mãrturisirea de iubire, de afectuoasã dorinţã, ĩntre douã fiinţe care se cautã, se cunosc, se iubesc.
Aşa trebuie ĩnţeleasã, privitã; nesaţul liturgic este al celui care iubeşte—şi care e dat iubirii de Dumnezeu.
Ea porneşte din afecţiunea şi deschiderea celui aprins de iubire, a celui aflat ĩn termeni afectuoşi, de gratitudine afectuoasã şi discretã.
Biblia este cartea experienţelor de iubire ale Bisericii dinaintea şi din vremea Hristosului—Iisus Nazarineanul.
Liturghia este acest tainic susur de iubire, expresie moderatã, gradual elaboratã, şi tocmai de aceea obiectivã.
[Pãr. Hunwicke relateazã ceva despre Pãr. Sandys Wason.]
Liturghia ca necesitate şi ca mãrturisire de iubire, ca exprimare deschisã a iubirii, ca revãrsare de iubire—afectuos, exteriorizare domoalã. Cu ĩnfrigurarea afectuoasã şi discretã a iubirii. Zelul şi nesaţul liturgic ale unor anglicani sunt relevante.
Liturghia este mãrturisirea de iubire, de afectuoasã dorinţã, ĩntre douã fiinţe care se cautã, se cunosc, se iubesc.
Aşa trebuie ĩnţeleasã, privitã; nesaţul liturgic este al celui care iubeşte—şi care e dat iubirii de Dumnezeu.
Ea porneşte din afecţiunea şi deschiderea celui aprins de iubire, a celui aflat ĩn termeni afectuoşi, de gratitudine afectuoasã şi discretã.
Biblia este cartea experienţelor de iubire ale Bisericii dinaintea şi din vremea Hristosului—Iisus Nazarineanul.
Liturghia este acest tainic susur de iubire, expresie moderatã, gradual elaboratã, şi tocmai de aceea obiectivã.
[Pãr. Hunwicke relateazã ceva despre Pãr. Sandys Wason.]
Pentru mine Biblia veterotestamentarã ĩntreagã se telescopeazã ĩn Psalmi şi ĩn cãrţile profetice şi cele sapienţiale; este aici o preferinţã personalã relevantã pentru gnomic, aforistic, profetic, liric şi sapienţial? Desigur .Eu vãd Scriptura ĩntreagã, imensa naraţiune, desãvârşitã ĩn ĩmpãtrita ordine—psalmicã, profeticã, sapienţial—gnomicã şi liricã. Dar mai sunt şi aşa—numitele scurte romane teologice, cãrţile deuterocanonice, literaturã dintre cele mai rafinate dintre câtã existã.
Biblia nu este (numai) obiectul savanţilor şi al filologilor; ci alimentul creştinilor, nutrirea creştinilor, despre care predicau atât Papii Romei şi Episcopii.
Crearea Bibliei, ca Revelaţie, este nu mai puţin un fapt divinouman, un act sinergic.
Biblia nu este (numai) obiectul savanţilor şi al filologilor; ci alimentul creştinilor, nutrirea creştinilor, despre care predicau atât Papii Romei şi Episcopii.
Crearea Bibliei, ca Revelaţie, este nu mai puţin un fapt divinouman, un act sinergic.
PĂRINTE ŞI FRATE
PĂRINTE ŞI FRATE
Unii par sã prefere sã vorbeascã despre relaţia oamenilor cu Iisus ĩn termeni de fraternitate. Existã o justeţe teologicã a acestei preferinţe, desigur; Ap. Pavel formula teoza ĩn aceşti termeni, de fraternitate cu Iisus.
Dar Evangheliile ĩnfãţişeazã un Iisus care alege, pentru a descrie relaţia cu ucenicii, cu oamenii, termeni de paternitate (a Sa), şi de filiaţie (a ucenicilor, etc.). El se ĩnfãţişeazã pe sine ca Pãrinte, ca figurã paternã; iar pe Apostoli ĩi numeşte şi ‚copilaşi’. Cutãruia ĩi zice ‚fiule’. Practica creştinã a ales deasemeni sã ne referim la ĩnaintaşii ĩn credinţã ca Pãrinţi (--nu ca fraţi—); la fel, pentru cler, ierarhie. Iisus ne privea mai degrabã ca pe fii ai Sãi, nu ca pe ‚fraţi’. Dupã cum am zis, existã o dreptate teologicã a termenilor de fraternitate; Ap. Pavel a expus—o. Şi existã o justeţe afectiv—umanã a termenilor de filiaţie; gratitudinea este ĩn mod spontan şi firesc mai degrabã filialã decât fraternã. Ea se adreseazã filial. Ambele forme lecuiesc febrele fricii; şi ambele satisfac nevoi preexistente ale omului.
Iisus evanghelic, istoric, se raporteazã la noi ca un pãrinte, ĩn mod patern; Iisus ‚paulin’, sau teologic, sau al analizei teologice, apare ca frate. Plângând asupra Ierusalimului, Domnul nostru vorbeşte ĩn termenii paternitãţii protectoare, ai autoritãţii paterne.
Ĩn cuvintele Lui Iisus, ucenicii sunt servitori, prieteni—nu ‚fraţi’. Aşa cum Tresmontant a atras foarte oportun atenţia, Iisus face foarte precis distincţia dintre filiaţia Lui divinã, şi cea a ucenicilor—dintre felul cum poate El sã spunã ‚Tatã’, şi felul cum pot spune ‚Tatã’ ucenicii—nu ĩn acelaşi fel sau sens.
El nu se confundã şi nu se include ĩn colectivitatea fiilor.
El este ĩn alt fel Fiu. Lui un altfel de filiaţie Ĩi revine. Filiaţia Lui nu este de adopţie, mediatã. Meritele Sale preasfinte şi preacinstita Lui existenţã chezãşuiesc ĩnfierea noastrã.
Ucenicii Lui ĩi sunt, dupã propriile Sale spuse, ‚copilaşi’ şi prieteni. Este afectuos cu ei ĩn mod patern.
Silesius a scris câteva versuri despre faptul cã existã mai multe feluri posibile de a formula relaţia noastrã cu Dumnezeu. Acolo unde situãm imagini ale iubirii, şi noţiuni de iubire, existã ceva adevãr.
Unii par sã prefere sã vorbeascã despre relaţia oamenilor cu Iisus ĩn termeni de fraternitate. Existã o justeţe teologicã a acestei preferinţe, desigur; Ap. Pavel formula teoza ĩn aceşti termeni, de fraternitate cu Iisus.
Dar Evangheliile ĩnfãţişeazã un Iisus care alege, pentru a descrie relaţia cu ucenicii, cu oamenii, termeni de paternitate (a Sa), şi de filiaţie (a ucenicilor, etc.). El se ĩnfãţişeazã pe sine ca Pãrinte, ca figurã paternã; iar pe Apostoli ĩi numeşte şi ‚copilaşi’. Cutãruia ĩi zice ‚fiule’. Practica creştinã a ales deasemeni sã ne referim la ĩnaintaşii ĩn credinţã ca Pãrinţi (--nu ca fraţi—); la fel, pentru cler, ierarhie. Iisus ne privea mai degrabã ca pe fii ai Sãi, nu ca pe ‚fraţi’. Dupã cum am zis, existã o dreptate teologicã a termenilor de fraternitate; Ap. Pavel a expus—o. Şi existã o justeţe afectiv—umanã a termenilor de filiaţie; gratitudinea este ĩn mod spontan şi firesc mai degrabã filialã decât fraternã. Ea se adreseazã filial. Ambele forme lecuiesc febrele fricii; şi ambele satisfac nevoi preexistente ale omului.
Iisus evanghelic, istoric, se raporteazã la noi ca un pãrinte, ĩn mod patern; Iisus ‚paulin’, sau teologic, sau al analizei teologice, apare ca frate. Plângând asupra Ierusalimului, Domnul nostru vorbeşte ĩn termenii paternitãţii protectoare, ai autoritãţii paterne.
Ĩn cuvintele Lui Iisus, ucenicii sunt servitori, prieteni—nu ‚fraţi’. Aşa cum Tresmontant a atras foarte oportun atenţia, Iisus face foarte precis distincţia dintre filiaţia Lui divinã, şi cea a ucenicilor—dintre felul cum poate El sã spunã ‚Tatã’, şi felul cum pot spune ‚Tatã’ ucenicii—nu ĩn acelaşi fel sau sens.
El nu se confundã şi nu se include ĩn colectivitatea fiilor.
El este ĩn alt fel Fiu. Lui un altfel de filiaţie Ĩi revine. Filiaţia Lui nu este de adopţie, mediatã. Meritele Sale preasfinte şi preacinstita Lui existenţã chezãşuiesc ĩnfierea noastrã.
Ucenicii Lui ĩi sunt, dupã propriile Sale spuse, ‚copilaşi’ şi prieteni. Este afectuos cu ei ĩn mod patern.
Silesius a scris câteva versuri despre faptul cã existã mai multe feluri posibile de a formula relaţia noastrã cu Dumnezeu. Acolo unde situãm imagini ale iubirii, şi noţiuni de iubire, existã ceva adevãr.
GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE
GRACQ CA AUTOR DE STUDII CRITICE
Gracq n—a lãsat numai note de lecturã, fie ele ingenioase, inspirate improvizaţii, sau meticuloase miniaturi sau notaţii fugare, ci şi studii critice propriu—zise—de autori şi mai ales de cãrţi. Nu s—a rezumat la forma scurtã.
Existã şi o operã a lui alcãtuitã din studii critice propriu—zise, redactate cu diferite ocazii şi scopuri.
۞
Marile lui studii despre Balzac, Chateaubriand, Poe, Lautréamont, Rimbaud, Breton sunt, dupã cum se ştie, notabile.
Gracq n—a lãsat numai note de lecturã, fie ele ingenioase, inspirate improvizaţii, sau meticuloase miniaturi sau notaţii fugare, ci şi studii critice propriu—zise—de autori şi mai ales de cãrţi. Nu s—a rezumat la forma scurtã.
Existã şi o operã a lui alcãtuitã din studii critice propriu—zise, redactate cu diferite ocazii şi scopuri.
۞
Marile lui studii despre Balzac, Chateaubriand, Poe, Lautréamont, Rimbaud, Breton sunt, dupã cum se ştie, notabile.
CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK
CU ‘SFÂNTUL’ LA NEW YORK
Comicsurile au apãrut probabil ca versiuni desenate, grafice, ale unor naraţiuni de aventuri de felul SFÂNTULUI LA NEW—YORK.
Citesc romanul lui Charteris despre tribulaţiile newyorkeze ale ‚Sfântului’—mercenar, Batman şi vigilante la un loc.
Un vârstnic tatã cãruia gangsterii newyorkezi i—au asasinat fiul apeleazã la serviciile ‚Sfântului’ pentru, fireşte, a se rãzbuna.
Stilul lui Charteris chiar are un soi oarecare de farmec volubil, un pic cam vulgar şi obiecţionabil; ca format, cartea e un foileton pueril, pueril ca ton şi alurã, ĩn gustul comicsurilor. Nu este altfel decât mã aşteptam. Personajele sunt cu duiumul, dar Charteris evitã haloimãsul chandlerian. Dupã cum era şi de dorit, portretele fãcute de autor Sfântului ĩl ĩnfãţişeazã mult mai frumos decât Moore, cel care l—a interpretat ĩn nişte ecranizãri.
Charteris recurge la falsa expresivitate a melodramelor interbelice—caracterizarea detaliatã a mişcãrilor, gesturilor, etc., pentru ‚a reda impresia vieţii’. Nu aşa se procedeazã.
Comicsurile au apãrut probabil ca versiuni desenate, grafice, ale unor naraţiuni de aventuri de felul SFÂNTULUI LA NEW—YORK.
Citesc romanul lui Charteris despre tribulaţiile newyorkeze ale ‚Sfântului’—mercenar, Batman şi vigilante la un loc.
Un vârstnic tatã cãruia gangsterii newyorkezi i—au asasinat fiul apeleazã la serviciile ‚Sfântului’ pentru, fireşte, a se rãzbuna.
Stilul lui Charteris chiar are un soi oarecare de farmec volubil, un pic cam vulgar şi obiecţionabil; ca format, cartea e un foileton pueril, pueril ca ton şi alurã, ĩn gustul comicsurilor. Nu este altfel decât mã aşteptam. Personajele sunt cu duiumul, dar Charteris evitã haloimãsul chandlerian. Dupã cum era şi de dorit, portretele fãcute de autor Sfântului ĩl ĩnfãţişeazã mult mai frumos decât Moore, cel care l—a interpretat ĩn nişte ecranizãri.
Charteris recurge la falsa expresivitate a melodramelor interbelice—caracterizarea detaliatã a mişcãrilor, gesturilor, etc., pentru ‚a reda impresia vieţii’. Nu aşa se procedeazã.
A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’
A FACE STIL. PE MARGINEA ‘LE RIVAGE DES SYRTES’
Claudel, Gracq, Bloy, Waugh, De Quincey, Schopenhauer, Arghezi, Cãlinescu, Alain [=E. Ch.], Sf. Leon cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Toma, Sf. Juan, Montaigne sunt câţiva exponenţi şi promotori ai unei veritabile autonomii a stilului—autonomie nu faţã de conţinut, aşa cum vor dihotomiile flasce ale neaveniţilor, ci proclamare a legitimitãţii unei intenţii stilistice şi literare distincte, nevoia de plenitudine a expresiei—exponenţi ai sublimitãţii şi ai splendorii stilului.
Aşa cum nota demult poetul Philippide, literatura noastrã, la polul opus celei franceze, este una ĩn care—n general se scrie prost, avem o literaturã a stilului hârlav, cu puţin artizanat, cu puţin meşteşug—mai degrabã literaturã a scrisului şleampãt şi necalificat.
Kurp are un viu simţ al acestor lucruri; la fel, Nabokov, etc..
Nesaţul de a scrie şi de a gusta o paginã bunã, reuşitã—‚epiderma’. Holban, ‚anticalofil’ cum se zice cã era, avea un simţ ĩnalt pentru plenitudinea stilisticã manifestã ĩn sublimitatea aurãriilor ei.
Ĩn cele câteva consideraţii de mai sus m—am referit mai ales la scânteierile, sublimitatea şi splendoarea obiectivã ale prozei de oarecare dimensiuni—nu a aforismului, a fragmentului sau a crâmpeiului, ci cel puţin a paginii.
Ĩn reuşitele sale, stilul este viaţã şi nu formã; de aceea, apetenţa pentru reuşitele stilistice este direct proporţionalã cu dezgustul faţã de manierismele afectate, faţã de ‚artizanatul’ decadent, finitist.
La cei mari, reuşita stilisticã este un instinct de viaţã; la ceilalţi, o pulsiune de decadenţã.
Autenticitatea reuşitei stilistice ca intenţie valabilã n—are nevoie de certificate eliberate de decadenţii de sc. XIX; o gãsim, ţinutã ĩn fireascã discreţie, la antici, la Ĩnvãţãtorii latini (şi greci) ai Bisericii, la alţii.
Claudel, Gracq, Bloy, Waugh, De Quincey, Schopenhauer, Arghezi, Cãlinescu, Alain [=E. Ch.], Sf. Leon cel Mare, Sf. Augustin, Sf. Toma, Sf. Juan, Montaigne sunt câţiva exponenţi şi promotori ai unei veritabile autonomii a stilului—autonomie nu faţã de conţinut, aşa cum vor dihotomiile flasce ale neaveniţilor, ci proclamare a legitimitãţii unei intenţii stilistice şi literare distincte, nevoia de plenitudine a expresiei—exponenţi ai sublimitãţii şi ai splendorii stilului.
Aşa cum nota demult poetul Philippide, literatura noastrã, la polul opus celei franceze, este una ĩn care—n general se scrie prost, avem o literaturã a stilului hârlav, cu puţin artizanat, cu puţin meşteşug—mai degrabã literaturã a scrisului şleampãt şi necalificat.
Kurp are un viu simţ al acestor lucruri; la fel, Nabokov, etc..
Nesaţul de a scrie şi de a gusta o paginã bunã, reuşitã—‚epiderma’. Holban, ‚anticalofil’ cum se zice cã era, avea un simţ ĩnalt pentru plenitudinea stilisticã manifestã ĩn sublimitatea aurãriilor ei.
Ĩn cele câteva consideraţii de mai sus m—am referit mai ales la scânteierile, sublimitatea şi splendoarea obiectivã ale prozei de oarecare dimensiuni—nu a aforismului, a fragmentului sau a crâmpeiului, ci cel puţin a paginii.
Ĩn reuşitele sale, stilul este viaţã şi nu formã; de aceea, apetenţa pentru reuşitele stilistice este direct proporţionalã cu dezgustul faţã de manierismele afectate, faţã de ‚artizanatul’ decadent, finitist.
La cei mari, reuşita stilisticã este un instinct de viaţã; la ceilalţi, o pulsiune de decadenţã.
Autenticitatea reuşitei stilistice ca intenţie valabilã n—are nevoie de certificate eliberate de decadenţii de sc. XIX; o gãsim, ţinutã ĩn fireascã discreţie, la antici, la Ĩnvãţãtorii latini (şi greci) ai Bisericii, la alţii.
Predicã despre relaţia dintre purificare şi vederea slavei Lui Iisus. Evanghelia situeazã foarte precis Schimbarea la Faţã ca având o funcţie specialã ĩn contextul apropierii apoteozei misiunii pãmântene a Lui Iisus. Schimbarea este interpretatã ĩn contextul apropierii jertfei. Ea survine la acel moment al itinerariului Lui Iisus cu o funcţie anume. Ea ţine deja de iconomia sacrificialã a Lui Iisus, şi este un semn de intrepretat ĩn acest context; transfigurarea deja aratã cãtre sacrificiu.
Mai mult, Legea şi Proorocii aducând mãrturie despre funcţia redemptivã şi necesitatea Pãtimirii Mântuitorului nostru. Deseameni, despre rugãciunea de mijlocire a Lui Iisus, funcţia Lui de mijlocitor, indicatã explicit de cãtre Sf. Pavel.
Schimbarea la Faţã aparţine instrucţiunilor ultime, este una dintre instrucţiunile ‚de pe urmã’; şi, referindu—mã la grila apuseanã şi la cea esticã, aş spune cã cea esticã este mai dezavantajoasã—fiindcã pierde contextul evenimentului. Grila vesticã pierde accentul, pierde nota jubilatorie chiar, pierde ceva din sublimitatea concretã şi adâncã a faptului; dar grila rãsãriteanã pierde contextul, cadrul mai larg, funcţia faptului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)