Ba tocmai cã se ştie—de asta furia ei azi, izbucnirea. De asta, îndemnul la emancipare.

Limpezimea primitã de ucenici trece în cuvinte şi în vestire; trebuie, însã, sã ne reprezentãm pacea—nu exaltarea, nu febrilitatea. Pacea e îndãrãtul vestirii de la Rusalii, a pogorârii de limpezime, a şuvoiului de foc curãţitor.

Parabola e poezie, pe când alegoria e algebrã.

Reumann despre ‘Filipeni’.

Semitonul de satisfacţie& tragerea de timp—atâtea pledeazã împotriva ei—tupeul de camionagiu—obrãznicia de aprozar—ca şi cum eu aş întreba—o din …. Neiubirea.
Rânjetul& îndemnul la emancipare.

Tillich avea expresia unui om crud, violent şi rãu.

Revãrsarea inimii—rapid, generos, lin.

Povestind sau rezumând cãrţi.

Ucenicia înseamnã imitaţie. Principiul apusean al asceticii e singurul realist—numai imitând se uceniceşte.

Oamenii sunt mulţumiţi cu sãrbãtorile religioase la care trebuie sã asiste, nu sã participe; Învierea e o sãrbãtoare la care poţi gãsi motiv numai sã asişti, sã te rezumi doar la a asista. Rusaliile cer participarea, pãşirea.

VT leagã alegerea de cunoaştere, nu de voinţã. O situeazã în dependenţa cunoaşterii—alegi dupã cum cunoşti, în funcţie de ce cunoşti.

Hart, cititorul sãu catolic, şi ortodoxul—ca subiecte/ formã; baptistul—conţinut.

Poemele în prozã—Lang—afectarea—Gracq (şi tradiţia francezã)—antologia.

Probabil cã în logica teologilor jertfei rãscumpãrãtoare, ai jertfei mântuitoare, ai valorii redemptive a supliciului şi a morţii, fãrã Cãdere ar fi survenit o Întrupare fãrã Rãstignire şi fãrã Înviere.

Ideea nu era sã mai fiu eu pedepsit încã o datã—ci implorat sã mã rãzgândesc.

Dubla izgonire—din societate/ clinicã/ grup—şi din supraspecialitate (tatonarea, anul& Dr. S.).

5 cãrţi ale Arhimandritului. Douã de la tarabe (Joia Mare: bucoavna& sb., teologia). Una: biletul, mi., ‘cãlduri’, vremea.

Rusaliile vorbesc mai puţin despre Biserica instituţionalã—cât despre noua umanitate, cuprinzându—i şi pe aceia care, nefiind în Bisericã, sunt în Hristos. Darul limpezimii—şi vestirea; e şi celebrarea teologiei—ca şi Bunavestire, Crãciunul şi Paştile.

Un romancier scoţian înţelegea naraţiunile de aventuri ca pe ‘jocuri de rol’—aşa cum sunt miturile; de aceea, personajele n—au decât exterior, o ‘interfaţã’ cu naraţiunea. Sunt cu totul ‘înafarã’.

Biruinţa asupra morţii trebuie proclamatã în şi prin chiar lupta cu ea. Altfel, sunt numai vorbe.

Ecleziologia eu o înţeleg nu ca pe studiul instituţiei, ci al ‘noii umanitãţi’—psihologia metafizicã, ascetica (‘antropologia’ despre care Lossky credea cã lipseşte—şi nu se gândea sã o caute sub numele de asceticã). O antropologie a naturii pure, sau nemetafizicã, e imposibilã.

Şablonul—adresa—titlul—tâmpla.

Epitimia ca umor, bonomie, supleţe—a adãuga, mai degrabã decât ‘a renunţa’, dupã caz.

Hart—ca umorist, pamfletar şi polemist dostoievskian (--şi care scrie condescendent despre alţi umorişti ca şi el--). D. B. Hart, umorist şi pamfletar cu aspiraţii şi ambiţii dostoievskiene, ‘abisale’—cu dileme karamazoviene.

Relansat—cu şablon, titlu şi adresã schimbate.

Cusurgiul, preotul, patrologul, stripologul, baptistul, Hart, catolicul, ortodoxul. Patrologul& stripologul& baptistul& ortodoxul.

Existenţa informã, imprecisã, clisoasã.

Dezagregarea minţii.

Astringenţa.

Tifla datã respectabilitãţii.

Erudiţia oţioasã şi pedantã, nu cunoaşterea salutarã.

Ceva care sã placã—şablonul, titlul/ numele, adresa, tâmpla, ilustraţiile.

Simpatia faţã de creaturi e poruncitã, fiindcã e singura exercitabilã raţional, unica testabilã, ‘funcţionalizabilã’.

‘Nu mã lua tare, cã eu n—am fãcut şcoala de corecţie.’

Viaţa afectivã—sinceritatea. Viaţa cognitivã—autotransparenţa. Expresia afectivã nu e disciplinabilã şi reglabilã—aşa cum e cogniţia.
Nu ştiu ce e frumuseţea esteticã; existã frumuseţe sensibilã şi inteligibilã (armonie inteligibilã, s—o numim). Arta se adreseazã vieţii afective—care nu e susceptibilã de acorduri consensuale. Aici obiectivitatea nu e consensualã—ci faţã de sine, e sinceritate. Gide vorbea despre admiraţii inconştient nesincere.

Newman, Proust şi cvartetele.

Existã o ambiguitate fundamentalã a acordului în chestiuni estetice. Valoarea lui e psihologicã —certificã sinceritatea remarcii. Frumuseţea e simţire şi trãire—adicã, e a inimii omului. Poate fi sugeratã, nu şi comunicatã. Bineînţeles cã ‘faptul de a—ţi plãcea berea’ aparţine aceleiaşi sfere psihologice. Existã o ierarhie, în care mâncarea, bãutura, cinemaul şi jazzul sunt inferioare artei sau peisajelor. Însã aprecierea e la fel de ‘subiectivã’—şi nearbitrarã, dacã e suficient contextualizatã—cãci provine din acelaşi centru noetic. Sigur cã frumuseţea e tot o formã a binelui, a ‘binelui moral’, a simţirii binelui moral—care nu trebuie definit kantian—ca privare, restricţie şi silire, constrângere, forţare. Frumuseţea e ceea ce place, ceea ce încântã, ceea ce mişcã şi însufleţeşte, ceea ce învioreazã —o întâlnim şi în ‘Facere’, şi în cuvintele Lui Iisus despre gestul penitentei.

Strãdania a fost dublã—rezultatul a fost şi mai multã durere şi descurajare—un plus de durere şi amãrãciune. Ceea ce se întâmplã e bolnav. Rezultatul a fost din nou amânare, plus înjosire şi durere.

Li s—a dat putere asupra vieţii mele, dominaţie, putere sã mã domine. E ceva abominabil. Viţa mea a fost aruncatã câinilor. A fost aruncatã la câini. Verticalitatea nu inspirã respect, ci pornirea de a domina şi aservi; de a aservi propriilor planuri.

Iezuitul, rusul, şi doctrina socialã.

Marii sistematicieni—Barth, Tillich şi Pannenberg. Deprinderea baptistului.

Din inadecvarea limbajului—când altul era disponibil.

Triada lui Eliade erau Heidegger şi cei doi luterani existenţialişti greşit etichetaţi drept neo—ortodocşi: Tillich şi Bultmann, cu care îi spuneam eu azi unui coleg cã am fost crescut\ am crescut. Însã mi s—a pãrut interesantã remarca cuiva despre heideggerianismul aproximativ şi vag al lui Bultmann.

Iubirea femininã are blândeţea, monotonia şi valoarea nutritivã a laptelui uman.

‘În ochii rezidentelor, ea nu e o rezidentã; cu toate cã îşi face iluzii, în ochii rezidentelor ea e aceea care schimbã substanţa de developat.’

E de preferat credinţa—nearghezianã—a existenţialiştilor luterani, ‘credinţei’ bigoţilor convinşi de autenticitatea scrisorii Lui Iisus cãtre nu ştiu ce rege. E de preferat sã crezi cât şi ca luteranii heideggerieni, decât cã Sf. Luca fãcea icoane, etc..

Neintervenirea (luni)& situaţia.

Duh ecumenic, credinţã evanghelicã şi teologie liberalã/ generoasã—spune baptistul.

‘Matei’ spune ‘nazireu’, şi propune o

Antonie, Sorge, iezuitul, scandinavii, alte cinci cãrţi, Dna. Hill.
Liberalul.
Scripturile japoneze& MHS.
Scandinavii.
Trei paşi& tabelul: pasul II (9 z.).

Superp … (E., Elena, Dana, Mihaela).

Orice strãdanie adevãratã are şi o laturã prozaicã sau de nedesãvârşire, ceva mai dezamãgitor, ceva nu întrutotul convingãtor.

Omul e întrutotul ‘fire netrupeascã’, ‘reprezentare’; el nu e niciodatã ‘întins’, ci numai gândit, el nu e spaţiu—ci percepţie, senzaţie, emoţie, sentiment, gândire—lucruri neîntinse.

WB& ÉG& Tóibín& romane recitite& frumuseţea şi vârsta& Evagrie.

Şablonul.
N—am adãugat blogurile DESPRE Márai şi ortodoxul Hart—însã pe acela al altui ungur—tocmai traducãtorul lui Márai.

Uneori, e numai caracterizarea unui eseu scurt, a unei scrieri scurte.

Misticism şi imanentism. În imanentism, misticismul înseamnã ‘unirea cu altceva’—sau ‘unirea cu acelaşi’?

Teofil, Antonie, Sofronie, Gheorghe, PE.

Ca model de analizã, rândurile baptistului despre romanul lui Tóibín.

Nici ea—şi cu atât mai puţin restul—nu m—au respectat îndeajuns; ea nu m—a meritat.

‘Dezbrãcarea’—marea, obez, vârsta.

Pârvan, ‘Sfaturi …’—NI, ,Barbu’ de Foarţã, ‘Romane’ (‘Locul …’, ‘Sânziene’, ‘Ostrovul …’), ‘Doctorul misterios’, ‘Şuanii’ şi ‘Ţara …’.
V. II al ‘Experienţelor ascetice’.
Dumas, Ignatie, Foarţã, ‘Sfaturi …’, MS. NM.

Intelectual, uman, moral. Judecat şi moralizat de o semiretardatã.

Dana, Elena, Mihaela, ambele copile de luni, blonda cu fustã scurtã, şatena înaltã—braţul atins.
4 z.& eleve& ritm& Roxana& tarabe.
Tarabe—ieri (joi).

Blestemul a însemnat interpunerea acestei nenorocite—acum 8 l..

Acum o s.—gândul divertismentelor.

Luni—19 z.—rugãc.. Luni—12 z.—ed.. Şatena cu decolteu\ ed.. Marţi—4 z.. Joi—2 z.. Tarabe—joi—ploaia—orã. 4 l..

Degeaba existã ‘priceperea la un moment dat’, dacã survine, apoi, ‘zdruncinarea minţii’, smintirea. Momentele cognitive nu înseamnã nimic, fãrã strãdania coerenţei.

Ipoteza unei insurecţii religioase—Iisus intrã triumfal în Ierusalim—imediat, ‘curãţã’ Templul, luându—l, autoritar, în stãpânire—în Ierusalim veniserã destui compatrioţi de—ai Lui—totul era fãcut sã trezeascã vigilenţa legitimã a autoritãţilor religioase—totul era fãcut sã le displacã saduceilor. Apoi, existã ambiguitatea evenimentelor (triumful şi înstãpânirea, iniţiale, devin prigoanã şi supliciu—trec în contrariul a ceea ce pãruserã, iniţial, sã fie). Existã o înãlţare, urmatã de o prãbuşire. Lucrurile încep bine—cu Floriile şi cu curãţarea Templului. ‘Lovitura de Templu’, puciul religios pare inevitabil. Iisus pare venit sã provoace. Povara ameninţãrii, a duşmãniei, trebuie sã Îl fi apãsat greu. Trebuie sã fi resimţit povara ostilitãţii crescânde.

Existã distrugeri irecuperabile, existã pierderi ireparabile, existã un rãu irevocabil şi ireparabil; ceva se pierde pentru totdeauna. Visele mele, iluziile mele, încrederea mea s—au dus pentru totdeauna.

Laşitatea şi micimea. Darea mea pe mâna canaliilor, dezvãluirea fricilor mele intime, indiscreţia cea mai hidoasã—au fost preferate nedeconspirãrii. Mahalaua, mahalagismul şi indiscreţia—nu ‘lumina Învierii’.

Coşmarul, batjocura, linşajul au început abia ‘dupã’.

Vipera. Însã, cu toţii sunt reptile. ‘Oameni vechi’.

4 l.& scârbirea& târârea în noroi.

Fricile mele, dezvãluite. Halul ticãloşiei, al indiscreţiei criminale, al mahalagismului.

Împãcat în faţa penibilului.

Trezirea, dezmorţirea, despovãrarea.

Nu e decât un sistem de canalizare. O hazna.

Mã simt dispreţuit, manipulat, ‘dus’, desconsiderat.

Accentul social al NT—triada ortodoxã (Berdiaev, PE şi preotul citat), Tresmontant, baptistul Gordon, Dna. Grimké.
Morbiditatea fobiei sexuale creştine, a marotei sexuale.

Nu existã falsã modestie la autorii NT. Nu se închipuiau inferiori haznalelor vremii lor.

Hart despre Berdiaev, Sales, EW, anglicanul ateu, atei, SK, stilul filozofilor nemţi, firea lui IK, autorii la modã, Derrida, tratatele nemţeşti—pedanteria laborioasã, actoria lui Cooper.
Câţiva Pãrinţi, Jenson, Wojtyla, Tasso, cãlãtorii, Malick.

Care a fost însemnata operã aboliţionistã a teologilor catolici? Care a fost, în sc. XIX, apelul lor la dreptate socialã, şi protestul?

Ca şi cum ar fi blogul englezului—ca şi cum englezul ar avea un blog.

Faptul cã Dumnezeu va avea ce judeca, aratã cã fatalismul e fals, cã acţiunea nu e o formalitate, nu ‘se face oricum voia Lui Dumnezeu’—nu tot ceea ce se întâmplã e din voia Lui Dumnezeu.

Baptistul Gordon spune un lucru minunat şi remarcabil: cã, în tabloul lui Weyden, ‘Magdalena’ e îmbrãcatã modest însã frumos. E o paginã de filozofia artei, scrisã de un baptist scoţian.

‘Tonul etic şi accentul duhovnicesc’ despre care scrie baptistul scoţian.

Decât sã li se debiteze creştinilor stupiditãţi despre ‘iubire’, mai bine li s—ar vorbi despre milã, caritate, compasiune, altruism. Trebuie vorbit în termeni rezonabili şi altruişti. ‘Supranaturalã’, spune Biserica, e caritatea, e îngãduirea, mila, deschiderea şi tolerarea; acesta e realismul sãnãtos. Creştinismul nu e un sentimentalism. Supralicitarea nu ajutã.

Baptistul Gordon enumerã cinci cãrţi ale lui Jeremias.

Dezvãluirea, criminalã, a vulnerabilitãţilor mele.

Elementul feminin, tristeţea şi aspiraţiile, înclinaţia.

Iisus e un reper care scoate din mãrginire, care întrerupe bucla legilor de clan, etc.. Trebuie preferat tuturor celor care nu sunt o referinţã ultimã. Referiţi—vã la adevãr, mai degrabã decât la familie! [A se vedea cã Iisus vorbeşte numai despre familia ‘primitã’, nealeasã, ‘ereditarã’.]

Patru chipuri ale rãului. Calea Crucii. Biciuirea la stâlp.

Ceea ce ar fi fost ‘prea ieşit din comun’, ca sã se şi întâmple. Lecţia de realism.