Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2009

ASTĂZI S-A NĂSCUT CEL FĂR’ DE-NCEPUT
CUM AU ZIS PROROCII

SCRISOAREA PASTORALĂ
a
PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

«Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea spirituală; precum întru El ne-a şi ales, mai înainte de întemeierea lumii să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui…» (Ef 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Timpul sfânt al Sărbătorii Naşterii Domnului, este perioada anului liturgic în care suntem invitaţi să ne reamintim că venirea noastră pe lume este o alegere pe care Tatăl Creator a făcut-o din veşnicie, cu un scop precis: ca noi să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui. El doreşte ca fiecare dintre noi să ajungă în iubirea Sa şi să devenim fii ai Săi, prin Fiul Său Isus Hristos. Iată ce minunat proiect de viaţă are Dumnezeu pentru noi!

Ne întrebăm însă, ce trebuie să facem pentru a putea împlini acest proiect divin?

Prorocul Isaia îndemna pe cei din vremea lui: «Aduceţi-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârşia lor, că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. (…) De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!» (cf. Is 46, 9.10).

Să ne amintim că Sfintele sărbători ale credinţei noastre creştine sunt adevărate «porţi de intrare» în marile Taine ale vieţii Domnului nostru Isus Hristos şi prin aceasta, ocazii concrete de a pătrunde cu smerenie în dinamica Planului divin de mântuire, căci «în opera Întrupării şi a Răscumpărării strălucesc sublimul şi măreţia căilor divine» (Fer. Colomba Marmion).

În pregătirea noastră spirituală din acest an, vom încerca să urmărim pedagogia cu care Tatăl Creator a pregătit neamul omenesc pentru venirea Fiului său în lume. Ne vom reaminti mai întâi prima vestire a mântuirii ce a răsunat în rai, apoi vom urma firul făgăduinţelor şi revelaţiilor făcute patriarhilor, regilor şi prorocilor Vechiului Legământ, pentru a ajunge la bunele vestiri îngereşti şi cântările de laudă profetice, premergătoare venirii pe lume a Pruncului Mântuitor.

1. Primul Vestitor al Naşterii Domnului

«Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul» (cf. Gen 3,15).

Îndată după căderea omului în păcat, acolo încă în rai Dumnezeu-Tatăl dezvăluie minunatul Său plan de răscumpărare a neamului omenesc. Răsună acum întâia vestire a venirii unui Eliberator, prima revelare a misterului Întrupării.

Să privim şi noi cu ochii sufletului pe Adam şi Eva, încă în Grădina paradisului pământesc, îngenunchiaţi, înfricoşaţi şi ruşinaţi, cu capetele plecate în faţa Creatorului, (acum Judecător), care le cere socoteală asupra păcatului comis. Nici unul dintre ei nu are curajul răspunderii, fiecare arată spre un alt vinovat. Răspunzând întrebării ispititoare a şarpelui (devenit instrument al răului), Eva s-a învoit să pună în discuţie porunca divină, despre fructul oprit. Acceptând apoi minciuna şi acordându-i încredere, prima femeie ajunge să pună la îndoială Cuvântul divin. Discuţia familiară cu răul duce treptat spre înşelarea raţiunii iar apoi, prin poarta simţurilor, ajunge să pună în mişcare voinţa şi acţiunea ce conduce, în final, la păcatul mortal. Unica poruncă lăsată de Dumnezeu primilor oameni, (cf. Gen 2,16-17), unicul post cerut, este încălcat datorită încrederii acordate cuvântului ispititorului. Astfel primind cuvântul celui rău, omul devine instrument al răului.

Dumnezeu începe prin a pedepsi mai întâi şarpele, prin care răul a acţionat în rai. Dacă pe Adam şi Eva îi întreabă asupra motivaţiei actului lor, cu ispititorul nu stă de vorbă, ci dă o sentinţă imediată şi apoi adaugă o prevestire. Este primul «colind» ce conferă speranţă şi încredere în victoria finală a binelui asupra răului. Înainte de a pronunţa sentinţa de alungare din paradis, Dumnezeu, Tatăl milostiv, face prima promisiune a răscumpărării. Adam şi Eva devin muritori, dar nu vor muri imediat (cf. Gen 2,17), nu vor fi blestemaţi şi alungaţi definitiv din faţa Lui, ci vor avea un Salvator, Eliberator, Mântuitor, care va sfărâma puterea celui rău în lume. Şi pentru că păcatul a intrat în lume printr-o fecioară, a cărei nume era Eva, adică «viaţă», printr-o fecioară va veni şi răscumpărarea din păcat, prin Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii.

Începe cea de-a doua luptă spirituală între forţa binelui şi a răului, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia demonului, dar acum câmpul de luptă este aici, pe pământ, chiar neamul omenesc. Sămânţa femeii sunt cei care doresc să rămână fideli lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. Sămânţa «şarpelui» sunt toţi aceia care devin instrumente ale răului în lume. Sămânţa răului va ataca mereu picioarele, călcâiele celor ce vor să meargă pe calea dreptăţii, pentru a-i împiedica, dar pe de-altă parte, seminţia femeii se va apăra călcând în picioare, zdrobind răul. Este o luptă spirituală ce se va da la nivel interior în fiecare suflet uman: o luptă între virtute şi patimă, între răul care vrea să pună stăpânire pe suflet prin păcat şi forţa harului ce se opune, se fereşte şi îl alungă. O luptă pe care omul o duce cu speranţă şi cu încrederea că atâta vreme cât este în comuniune cu Dumnezeu, este învingător prin sămânţa, descendenţa femeii, care a zdrobit capul descendenţilor răului.

Zorile îndurărilor divine faţă de pământul care a păcătuit se-arată imediat după cădere. Este prima rază a luminii răscumpărării ce treptat crescând va prevesti «Răsăritul cel de sus» (cf. Lc 1,78), al Soarelui dreptăţii, este cea dintâi «descoperire a tainei celei ascunse din timpuri veşnice» (cf. Rom 16,25).

Sf. Vasile cel Mare în Anafora liturgică rezumă foarte frumos: «Tu ai zidit pe om, ţărână luând din pământ şi cu chipul Tău, Dumnezeule l-ai onorat şi în raiul desfătării l-ai aşezat (…) dar neascultându-te pe Tine (…) şi amăgirii şarpelui plecându-se, prin ale sale păcate muritor făcându-se, l-ai alungat, Dumnezeule, cu judecata Ta cea dreaptă din rai în lumea aceasta (…) rânduindu-i mântuirea cea din naşterea de-a doua, cea întru însuşi Hristosul Tău»

Şi totuşi chiar dacă prima vestire răsună în rai îndată după primul păcat, Mântuitorul va veni doar după îndelungi secole de aşteptare. De ce această lungă perioadă de aşteptare?

Deoarece era nevoie de un timp de purificare pentru oamenii care păcătuiseră din mândrie, lepădându-se de Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptând ispita celui rău. Trebuia să experimenteze tristeţea separării de Dumnezeu, să se convingă de propriile slăbiciuni şi neputinţa de a scăpa de sub stăpânirea răului, a păcatului şi a morţii. Astfel, neamul omenesc va recunoaşte nevoia venirii unui Eliberator, a unui Mântuitor şi va dori cu ardoare venirea Lui (cf. S. Toma de Aquino).

Începând de la această promisiune, în timp, întreaga spiritualitate a poporului ales se va concentra asupra Celui care trebuie să vină, Eliberatorul din puterea răului, descendenţa femeii. Pe măsură ce secolele se scurg, în vremea patriarhilor, Dumnezeu conturează mai clar promisiunea Sa. Lui Avram îi promite că va fi tatăl unei mulţimi de popoare (Gen 17,5), cu care Dumnezeu va încheia un legământ veşnic, iar apoi după ce din ascultare era gata să-şi sacrifice chiar şi unicul fiu Isaac, îngerul Domnului îi vesteşte: «… te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul mării (…) şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului» (Gen 22,17-18). Promisiunea a fost reînnoită lui Iacob (Gen 28,14) iar înainte de a muri el-însuşi va proroci fiului său Iuda: «Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia se vor supune popoarele» (Gen 49,10).

Oamenii treptat vor uita aceste promisiuni şi prorocii, cufundându-se din nou în întunericul şi-n umbra morţii păcatului. Atunci Dumnezeu intervine din nou alegându-şi un popor cu care încheie legământul său şi căruia îi va trimite noi mesaje şi prevestiri.

Valaam, cel ce ascultă cuvintele lui Dumnezeu şi vede descoperirile lui Dumnezeu, privind poporul lui Israel primeşte Spiritul divin, binecuvântează poporul, apoi prevesteşte pe Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel şi proroceşte: «Îl văd, dar acum încă nu este, îl privesc dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (…) Din Iacob se va ridica Cel ce va stăpâni cu putere…» (cf. Num 24,7.17.19).

Iată cum pornind de la prima vestire a descendenţei femeii care va zdrobi capul şarpelui, se vesteşte apoi binecuvântarea asupra unui popor ce va deveni foarte numeros, din care Domnul va ridica un Stăpânitor din tribul lui Iuda, căruia toate popoarele i se vor supune, este steaua care răsărind din Iacob va stăpâni cu putere.

Poporul decade din nou în păcat şi este lăsat să încerce condiţia separării de Dumnezeu prin robie şi exil. Astfel, ajuns în ceasul încercării, va invoca mântuirea Domnului: «Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti (…) Dumnezeul puterilor, întoarce-te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta» (cf. Ps 79,3.15).

Periodic, Domnul va alege şi va trimite proroci prin care să reamintească legământul şi planul Său cu poporul ales, reînnoind promisiunile de mântuire. Poporul va exclama cu încredere şi speranţă: «Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte! Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi! (…) Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei care te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururi cei ce iubesc mântuirea Ta: Slăvit să fie Domnul!» (cf. Ps 69,1.5).

Treptat întregul cult spiritual al Vechiului Testament se va concentra asupra promisiunilor, prefigurărilor şi prorociilor prin care se prevesteşte venirea Salvatorului, Mântuitorului. Este o perioadă de aşteptare plină de bucuria speranţei, un timp de pregătire plin de încredere în Domnul Răscumpărător (cf. Is 43,1). Aşteptarea venirii Mântuitorului străbate ca o veste bună de-a lungul Vechiului Testament (cf. Is 45,8; Ier 33,14-16; Sof 3,17; Mih 5,2-4; Dan 9,24), acum toate dorinţele şi speranţele poporului asuprit se îndreaptă cu încredere spre El, aşa cum spune Sf. Augustin: «Vechiul Testament îl purta pe Hristos în sânul său».

2. Prorocii ale Naşterii Domnului în Vechiul Testament

«Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14).

Dumnezeu, Tatăl milostiv, va conduce în continuare destinul poporului Său spre mântuire prin prorocii Săi, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «…Nu ai uitat, Bunule, de lucrul mâinilor Tale, ci pentru adâncul milei Tale în multe chipuri l-ai cercetat: proroci ai trimis, făcut-ai puteri prin sfinţii tăi, care bine Ţi-au plăcut din fiecare neam, ne-ai vorbit prin gura prorocilor, slujitorilor Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea, care va să fie…» (Anafora liturgică) Prorociile Vechiului Testament zugrăvesc prin diferite imagini trăsăturile Celui care trebuie să vină, Unsul lui Dumnezeu, (Mesia, Hristos), Salvatorul, Mântuitorul (Isus), conferindu-i diferite nume în funcţie de diferitele Sale atribute. În cuvântările lor se îmbină promisiuni de eliberare şi răscumpărare cu invocaţii de rugăciune, strigăte de bucurie, cu cereri de milostivire, imagini triumfale cu imagini de umilire, timpuri de pace şi bunăstare cu timpuri de persecuţie şi împotrivire. Toate aceste imagini simbolice au un singur scop, acela de a pregăti poporul ales pentru a-L aştepta cum se cuvine pe Mesia, Eliberatorul şi a se putea bucura de venirea Lui la timpul rânduit.

Regelui David, uns din poruncă divină, asupra căruia coborâse Spiritul Sfânt (1Regi 16,13), Domnul îi promite că-i va întări neamul iar tronul său şi regatul său vor dăinui veşnic (2Regi 7,12-16). În psalmii săi dă glas Celui care a primit un trup şi vine pentru a face voia Dumnezeului Său: «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: Iată vin (…) ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu» (cf. Ps 39,9-10). El va binevesti dreptatea, adevărul şi mântuirea Sa (cf. Ps 39,12-13).

David contemplă în viziune, pe Acela căruia Dumnezeu îi oferă tronul de-a dreapta Sa, până când va înfrânge toţi duşmanii săi. Aceluia i se va da toiagul puterii spre stăpânire, căci El este cel născut din veşnicie din Tatăl (cf. Ps 109,1-3). El este preotul veşnic al Domnului: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Ps 109,4). Psalmistul îl vede împodobit cu frumuseţe «mai mult decât fii oamenilor» (cf. Ps 44,3) şi har se revarsă de pe buzele sale, binecuvântat veşnic de Dumnezeu, El va lupta pentru «adevăr, blândeţe şi dreptate» (cf. Ps 44,6), tronul său va dăinui veşnic, va iubi dreptatea şi va urî fărădelegea, de aceea a fost uns de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 44,8-9).

Marele vizionar al Vechiului Testament care sub inspiraţie divină proclamă faptele viitoare, Isaia, fiul lui Amos, reaminteşte adeseori promisiunile din timpul patriarhilor sau al regilor dar oferă şi numeroase prorocii clare asupra Celui care trebuia să vină.

«Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14), este cea mai limpede prefigurare a Naşterii Domnului, ce prevesteşte zămislirea minunată, fără intervenţie umană, a tinerei fecioare Maria din Nazaret. Numele Celui ce se va naşte, reprezintă împlinirea dorinţei mult aşteptată de popor: Dumnezeu este cu noi, (Emanuel). Atunci, poporul aflat în întunericul spiritual al umbrei morţii păcatului, va fi învăluit într-o lumină strălucitoare, pentru că acest Prunc născut pentru noi este însăşi Fiul care ni se dăruieşte nouă, proroceşte Isaia: «Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă …» (cf. Is 9,1.5). El va avea o stăpânire extinsă iar pacea Lui va fi fără de hotare, va deveni împărat veşnic şi va sta pe tronul lui David (cf. Is 9,6).

Prorocul Mihea vesteşte cu precizie că mica cetate a Betlehemului din Iudeea va fi locul în care se va naşte «Stăpânitorul peste Israel», Cel al cărui origine este veşnică (cf. Mih 5,1). Acolo «aceea care trebuie să nască va naşte» (cf. Mih 5,2), iar pruncul «va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului (…) şi El însuşi va fi pacea noastră!» (cf. Mih 5,3-4).

Ieremia vorbeşte despre zilele când Domnul «va ridica lui David Odraslă dreaptă», ce va ajunge rege, va domni cu înţelepciune, va face judecată şi dreptate pe pământ şi va fi numit «Domnul-dreptatea-noastră» (cf. Ier 23,5-6).

Aceasta este Mlădiţa ieşită din tulpina lui Iese, Lăstarul înmugurit din rădăcinile lui, asupra căruia se va odihni Spiritul lui Dumnezeu şi darurile Sale (cf. Is 11,1-2). El este Unsul Domnului (Mesia, Hristosul), care va binevesti săracilor, va vindeca pe cei cu inima zdrobită, va predica robilor şi prizonierilor eliberarea, şi va vesti anul milostivirii Domnului (cf. Is 61,1-3). Este fragmentul Scripturii care peste veacuri va fi citit chiar de Isus însuşi, în sinagoga din Nazaret, la începutul vieţii Sale publice.

Observăm cum în timpul prorocilor Vechiului Testament, prevestirile conţin date precise asupra modului şi locului venirii Celui aşteptat, precum şi atribute concrete ale misiunii Sale. Astfel, poporul este pregătit pentru a-L primi pe Cel care va veni să se nască prunc dintr-o fecioară în Betlehemul din Iudeea şi va avea o misiune de mântuire asupra întregii omeniri. Va fi un om ca şi noi, dar cu atribute divine şi cu puteri divine, El este Fiul, Unsul, Mesia, Eliberatorul şi Răscumpărătorul lui Israel, Emanuel. Poporul întărit în credinţă în faţa dificultăţilor va cânta cu reînnoită speranţă şi bucurie: «Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi» (cf. Is 8,9).

3. Binevestitori ai Naşterii Domnului în Noul Testament

«Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (…) Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (cf. Lc 1,31-32.35).

Fundamentul revelaţiei divine este legătura dintre om şi Dumnezeu bazată pe credinţă. Fără încrederea în Dumnezeu şi cuvântul Său, prezenţa fizică a Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Sa între oameni, nu ar putea produce efectul dorit în suflete, nu ar putea dobândi harul spiritual corespunzător. (Şi câţi contemporani cu El nu L-au privit doar ca simplu om!) Credinţa este o lucrare interioară a Spiritului Sfânt, Mângâietorul, Spiritul adevărului, Cel care este pretutindeni şi toate le împlineşte. Cuvântul revelat de Dumnezeu şi proclamat de către proroci îşi păstrează forţa sa «Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător (…) destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii» (Evr 4,12). De aceea, reamintind şi reluând promisiunile şi prorociile dintru începuturi, treptat, Dumnezeu dezvăluie împrejurările în care Răscumpărătorul urma să vină şi caracteristicile misiunii Sale. Toate acestea cu scopul de a trezi în sufletele dreptcredincioşilor, sentimentele necesare pentru ca venirea lui Mesia să fie pentru ei o adevărată bucurie. Astfel, sufletele care au primit cuvântul Scripturii cu deplină încredere, au primit şi ardoarea dorinţei de a-L vedea, fiind pregătiţi să primească belşugul de haruri pe care Pruncul-Mântuitor trebuia să le aducă lumii întregi. Printre aceştia se numără în primul rând Fecioara Maria, mama Sa, apoi Zaharia şi Elisabeta, părinţii Înaintemergătorului, precum şi Simion şi Ana, cei care îl aşteptau la aducerea în Templu. Aceste suflete credincioase L-au recunoscut şi L-au întâmpinat cu bucurie, şi au fost copleşiţi de harurile Sale.

Bunele vestiri ale Arhanghelului Gabriel, mai întâi la preotul Zaharia în templu şi apoi la Fecioara Maria din Nazaret, cuprind promisiunile şi prorociile Vechiului Testament şi reprezintă în acelaşi timp un pas înainte în actualizarea lor în timpul istoriei umane.

Tinerei Fecioare din Nazaretul Galileii, Arhanghelul îi vesteşte că va zămisli şi va naşte un fiu (cf. Lc 1,31; Is 7,14) iar numele Său Isus, (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), confirmă prorociile Vechiului Testament (cf. Is 41,14; 43,3; 49,26; 54,5; 59,20; 60,16; 62,11). «Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (cf. Lc 1,32-33; Is 9,6-7; Ier 23,5; Dan 7,14). La nedumerirea Fecioarei care doreşte să rămână neprihănită slujitoare a Domnului, Mesagerul divin, dezvăluie ceva din minunata lucrare cerească a Tainei Întrupării. Spiritul Sfânt va coborî, puterea Celui Preaînalt o va umbri iar Cel care se va naşte va fi Sfânt (cf. Lc 1,35; Is 41,14; 43,3; 54,5) şi se va chema Fiul lui Dumnezeu. Este cea dintâi afirmare clară a divinităţii lui Isus. Se realizează minunata legătură de la începuturi şi până la încheierea axei timpului. Fecioara prevestită întâia oară în rai (cf. Gen 3,15), prorocită de Isaia (cf. Is 7,14) este acum revelată de Arhanghel (cf. Lc 1,31). În ea erau cuprinse speranţele întregii omeniri spre ea au privit, fără să ştie, mii de generaţii umane citind sfintele Scripturi.

Prin consimţământul ei, Maria arată că este pregătită să se pună în slujba Cuvântului divin şi să împlinească în viaţa ei, cuvântul Scripturilor şi Planul divin de mântuire. Acum prorociile devin realitate iar sânul Fecioarei devine Chivotul Noii Alianţe dintre Dumnezeu şi oameni, căci prin răspunsul Mariei, întreaga omenire aflată de veacuri în aşteptare cu credinţă şi speranţă, răspunde afirmativ împlinirii prorociilor Vechiului Testament.

Mesagerul divin se arată şi lui Iosif, logodnicul Mariei, pentru a-i transmite că zămislirea ei este «de la Spiritul Sfânt» iar numele Celui pe care îl va naşte va fi Isus (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), pentru că «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (cf. Mt 1,20-21; Is 49,6-7.26). Pentru a întări cele spuse, Îngerul arată că aceasta este o împlinire a prorociei făcută de Domnul prin Isaia cu sute de ani mai înainte: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…» (cf. Mt 1,22-23; Is 7,14).

Mergând s-o ajute pe Elisabeta, ruda sa, Maria poartă harul veştii bune. Plină de Spirit Sfânt, Elisabeta o va binecuvânta şi o va recunoaşte ca fiind «Maica Domnului» (cf. Lc 1,43), numind-o fericită pentru că a crezut în cuvântul Domnului (cf. Lc 1,45). Iată cum prin pregătirea ei spirituală şi încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, în promisiunile, prorociile şi vestirile Scripturilor, simpla Fecioară din Nazaret dobândeşte un mare har: va deveni însăşi Maica Mântuitorului, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu.

Acest har dobândit prin credinţă este şi rodul vieţii neprihănite a Fecioarei Maria, a vieţii sale de rugăciune, în care cu siguranţă citirea şi meditarea Scripturilor sfinte aveau un loc de cinste. Maria cunoştea prorociile din vechime, de aceea atunci când înţelege că despre ea vorbeau cărţile Vechiului Testament şi că de ea depinde acum desfăşurarea Planului divin de mântuire, răspunde smerită cu un imn de preamărire şi bucurie adus Domnului. Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (imnul Magnificat), este o reunire a promisiunilor şi prorociilor Vechiului Testament pe care acum Maria le înţelege mai bine. Ea îşi exprimă bucuria spirituală faţă de Dumnezeu, Mântuitorul ei, pentru binefacerile primite. Acesta este Cel Puternic şi Sfânt, iar mila Lui este mereu asupra celor care cu reverenţă se tem de El. Risipeşte pe cei mândri, doboară pe cei puternici şi înalţă pe smeriţi; pe flămânzi îi copleşeşte cu haruri iar pe cei bogaţi îi scoate afară cu mâinile goale. El a sprijinit mereu poporul Său Israel aşa cum promisese lui Avraam şi seminţiei lui (cf. Lc 1,47-55; Gen 17,19; Is 49,26; 59,20; 60,16; 61,10; 63,16).

Aflat la slujbă în templu, preotul Zaharia primeşte vestea naşterii fiului său mult aşteptat, Ioan. El se va umple de Spirit Sfânt din sânul maicii sale, va converti pe mulţi şi va merge înaintea Domnului pentru a-I pregăti poporul (cf. Lc 1,15-17; Is 40,3).

După punerea numelui pruncului Ioan, acolo în templu, cântare de binecuvântare se înalţă de pe buzele preotului Zaharia, plin de Spirit Sfânt (cf. Lc 1,67). El începe binecuvântând pe Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a răscumpărat poporul Său, a înălţat mântuire din neamul lui David, aşa cum au vestit sfinţii proroci (cf. Lc 1,68-70). A eliberat poporul din mâna vrăjmaşilor şi milostivindu-se de generaţiile care şi-au adus aminte mereu de legământul sfânt încheiat cu Avraam (cf. Gen 17,7.19-21), pentru ca, fiind eliberaţi de vrăjmaşi, să poată sluji în sfinţenie şi în dreptate lui Dumnezeu. Pruncului de numai opt zile, Zaharia îi prevesteşte cu precizie destinul de proroc al Celui Preaînalt, care va merge înaintea feţei Domnului pentru a pregăti căile Sale şi a propovădui mântuirea spre iertarea păcatelor, a lumina pe cei aflaţi în umbra morţii şi a conduce poporul pe calea păcii. (cf. Lc 1,71-79; Is 9,1; 40,3-5; 60,1-3). Între acestea sunt şi cuvintele proclamate de Isaia, care vor răsuna «ad litteram» peste câţiva ani în Galileea pe malul Iordanului, atunci când Ioan Botezătorul îşi va începe misiunea sa publică: «Pregătiţi calea Domnului drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Israel» (cf. Lc 3,4-5; Is 40,3-5).

Ultima bună-vestire a Naşterii Mântuitorului răsună în noaptea sfântă a Betlehemului înfricoşând păstorii aşezaţi în jurul focului în preajma turmelor. Învăluit în strălucirea gloriei cereşti îngerul Domnului proclamă: «vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» (cf. Lc 2,10-11). Divinul mesager reia elemente deja prezente în Scripturile Vechiului Testament: Pruncul nou-născut este numit Mântuitor (Eliberator, Răscumpărător) şi Hristos (Mesia, Unsul) Domnul, în cetatea lui David, confirmând astfel împlinirea prorociilor (cf. Is 9,5-6; 61,1; Ier 23,5).

Mesagerul îngeresc oferă şi semnul prin excelenţă: „Veţi găsi un Prunc, înfăşat, culcat în iesle (cf. Lc 2, 19), acesta este semnul Pruncului, sămânţa femeii (cf. Gen 3, 15), Pruncul Fecioarei, Emanuel (cf. Is 7, 14), Fiul născut nouă (cf. Is 9, 5), Odrasla cea dreaptă (cf. Ier 23, 5), Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32), Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 35)”.

După acest itinerar biblic putem afirma că sunt două persoane ce apar în vestirile şi prorociile pe care noi, creştinii de astăzi, le aplicăm marelui eveniment al Naşterii Domnului: Fiul lui Dumnezeu – descendenţa femeii, (Pruncul minunat, Emanuel, Mântuitorul, Isus, Unsul Domnului, Hristos) şi femeia fecioară. Sunt cele două persoane prin care se realizează minunata punte de legătură dintre Dumnezeu şi oameni, ce începe în rai, cu prima vestire, continuă prin promisiuni, prorocii şi bune vestiri, se împlineşte în grota din Betlehem dar pe plan spiritual va continua până la încheierea axei timpului. Este Planul divin de mântuire al neamului omenesc, ce însumează credinţa şi speranţele întregii umanităţi, aşternut în Sfintele Scripturi.

„Aşadar Dumnezeu, Inspiratorul şi Autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou (Sf. Augustin). Căci, deşi Hristos a încheiat noul Legământ în Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1 Cor 11,25), totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16, 25-26; 2 Cor 3,14-16) şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică.” (DV, n. 16).

Am încercat să pătrundem şi în pedagogia cu care Dumnezeu îşi pregăteşte poporul Său. La început rugăciunile poporului Israel vor cere puterea de a învinge duşmanii, de a fi eliberaţi de asupritori, de a intra în Ţara Făgăduinţei, de a fi înlăturate pedepse sau nenorociri venite asupra lor, apoi vor cere un cârmuitor, un salvator pământesc, dar treptat poporul credincios va înţelege că totul pleacă din inimi, din sufletele pervertite spre rău. Atunci se va accentua latura spirituală, interioară «inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi spirit drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele» (cf. Ps 50,10). Astfel poporul va trece de la mentalitatea pur materială a victoriei asupra duşmanilor sau asupritorilor la acea spirituală a victoriei asupra păcatului, de la aceea a unui Salvator, Eliberator pământesc la aceea a unui Mântuitor de răul păcatului, de la dorinţa unui rege pământesc la dorinţa unui divin Răscumpărător. Prin această schimbare a mentalităţii poporul doreşte de fapt venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi restabilirea armoniei primordiale pe care Adam o trăia în rai înainte de căderea în păcat.

Iubiţi credincioşi,

Comunitatea creştină, Biserica, doreşte în fiecare an să dedice o perioadă de pregătire de şase săptămâni pentru a ne aduce în faţa «ochilor sufletului» amintirea perioadei de pregătire de sute şi sute de ani, pe care Dumnezeu Tatăl a făcut-o cu poporul Său pentru venirea în lume a Mântuitorului, a Unsului Său. Astfel doreşte să transpună sufletele noastre în acea stare de aşteptare plină de încredere şi speranţă, pe care o trăia acest popor în aşteptarea venirii lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Probabil se va spune că această pregătire, această aşteptare şi aceste dorinţe arzătoare erau foarte bune pentru cei care au trăit în vremea Vechiului Testament, dar acum după ce Hristos a venit, şi a împlinit misiunea Sa, de ce ar mai fi necesar să avem această atitudine care nu corespunde unei realităţi istorice?

Din punct de vedere teologic sunt mai multe motive:

În primul rând, să ne reamintim că omul a fost creat pentru a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate operele Sale şi astfel să dobândească mântuirea. Misterele credinţei, şi în particular, Întruparea şi Răscumpărarea sunt între cele mai minunate evenimente ale Înţelepciunii divine. În faţa lor sufletul credincios rămâne în uimire rostind cu Fecioara Maria: «mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi Sfânt e numele Lui» (Lc 1,49), sau cu psalmistul David: «cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!» (Ps 103,25). Contemplând lucrările lui Dumnezeu, admirând înţelepciunea şi puterea divină, practic pătrundem în tainele Planului divin şi sufletul nostru se înalţă spre Creatorul său. Iată rodul spiritual al reamintirii şi al meditării promisiunilor şi prorociilor din Vechiul Testament despre Naşterea Domnului.

În al doilea rând, Dumnezeu doreşte ca prin acest timp de pregătire să fim întăriţi în credinţă. El ne oferă semne diferite şi precise, trimite prin cei rânduiţi prorocii numeroase şi uneori atât de clare, cu un singur scop, acela ca noi să recunoaştem că Acela care a venit şi le-a împlinit în decursul vieţii Sale, a fost Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos, Fiul Său.

În timpul vieţii Sale publice, Isus va invita pe iudeii care îl prigoneau, să cerceteze Scripturile (cărţile Vechiului Testament: Legea, Prorocii, Scrierile) pentru că acelea mărturiseau despre El (Io 5,39), de aceea le poate spune: «Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci acela despre Mine a scris» (Io 5,46). Pe ucenicii descurajaţi şi întristaţi în drum spre Emaus, îi mustră mai întâi pentru neîncrederea în cuvântul prorocilor: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii!» (Lc 24, 25), iar apoi le tâlcuieşte toate Scripturile despre El începând cu Moise şi apoi cu prorocii (Lc 24,27). Mai târziu, Isus va spune tuturor ucenicilor: «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi» (Lc 24,44).

Deci atunci când ascultăm prorociile Vechiului Testament, pe care Biserica le citeşte în acest timp al postului Naşterii Domnului, să ne întărim în credinţă şi să exclamăm cu bucurie asemenea primilor ucenici după ce l-au întâlnit pe Isus: «am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii» (Io 1,45).

Există şi un al treilea motiv, mai profund şi mai intim. Hristos nu a venit în particular pentru locuitorii Iudeii, nici doar pentru compatrioţii Lui sau pentru omenirea ce trăia atunci la nivelul globului pământesc, ci a venit pentru întregul neam omenesc, pentru toţi oamenii de pretutindeni şi din totdeauna, aşa cum scria Isaia prorocul: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! (…) Aduceţi pe fii Mei din ţinuturile depărtate şi pe fiicele Mele de la marginile pământului; pe toţi cei care poartă numele Meu şi pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit şi i-am pregătit» (cf. Is 43,1.6-7). Ioan, apostolul iubit, va confirma câteva secole mai târziu: «…noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii» (1 Io 4, 14).

Iubiţi credincioşi,

Biserica fiind călăuzită de Spiritul Sfânt ne oferă în fiecare an posibilitatea de a contempla misterele divinului ei Mire. Orice mister al vieţii lui Hristos, celebrat cu solemnitatea cuvenită nu reprezintă doar o realitate istorică a cărei pomenire o sărbătorim, ci dobândeşte un har particular, împărtăşeşte o putere spirituală care ne ajută să aprofundăm viaţa Sa şi atât cât ne este dat să ne apropiem de misterul Acestui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. De aceea, Biserica sărbătorind Naşterea Domnului doreşte mai întâi să ne pregătească, prin săptămânile postului, pentru primirea harului venirii lui Hristos la noi şi în noi. Este o purcedere cu totul tainică, interioară, care se produce prin credinţă, în rugăciune (meditaţie şi contemplaţie), şi aduce bogate roade spirituale. Desigur, Hristos este prezent prin harul sfinţitor pe care l-am primit prin Botez, suntem cu adevărat temple ale Spiritului Sfânt care este în noi (cf. 1Cor 6,19), dar Biserica vrea să ne reînnoiască acest har, pentru a trăi o viaţă nouă, eliberată de păcat, de egoismul propriu şi de ataşamentele materiale. Vrea să ne ajute să înţelegem că Mântuitorul în schimbul firii omeneşti pe care o primeşte de la noi, vrea să ne facă părtaşi de divinitatea Sa, mai mult, mai profund, mai desăvârşit în fiecare an, conferindu-ne harul unei renaşteri divine în sufletele noastre.

Acesta este harul pe care Cuvântul divin întrupat l-a dobândit pentru noi prin naşterea Sa sub forma smerită a pruncului în peştera din Betlehem. Însă harurile se primesc doar pe măsura dispoziţiilor interioare ale fiecărui suflet. Iată de ce avem nevoie de o atitudine sufletească interioară corespunzătoare.

În timp ce aşează în faţa ochilor noştri prorociile Scripturilor, invitându-ne să le recitim, Biserica ne îndeamnă să trezim în sufletele noastre aspiraţiile şi suspinele drepţilor din timpul Vechiului Legământ. Ea vrea să fim pregătiţi pentru venirea lui Hristos astăzi în sufletele noastre să putem rosti împreună cu psalmistul: «Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, El este ajutorul şi apărătorul nostru şi în El se va veseli inima noastră, pentru că în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit» (cf. Ps 32,19-20). Hristos se dăruieşte pe măsura dorinţei noastre de a-L primi, deci dacă dorim ca mărita sărbătoare a Naşterii Domnului din anul 2009 să aducă preamărire Psf. Treimi, să devină izvor de haruri şi binecuvântări pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi, să facem efortul de a ne curăţa sufletele de orice întinare a păcatului, să păstrăm în ele o smerenie plină de încredere şi să ne deschidem larg poarta sufletelor pentru ca să intre Împăratul măririi (cf. Ps 23,7).

«Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu» (cf. Lc 3,4.6; Is 40,3), ne spune şi nouă astăzi Ioan Botezătorul. Iată Biserica, Mama noastră, ne oferă mijloacele necesare pentru această pregătire spirituală şi ne ajută să ne transpunem în timpurile Vechiului Testament pentru a trezi în sufletele noastre sentimentele dreptcredincioşilor de atunci, care suspinau aşteptând cu nerăbdare venirea lui Mesia. Să ne lăsăm deci călăuziţi de buna noastră Mamă, pentru a avea dispoziţiile sufleteşti corespunzătoare marii sărbători pentru care ne pregătim şi a putea dobândi în sufletele noastre roadele de har, de întărire şi de viaţă pe care le dorim.

Să privim exemplul aceleia care, fără îndoială, a fost cea mai pregătită sufleteşte şi deplin capabilă să primească darurile divine cu care Domnul dorea să o copleşească. Puritatea sufletului feciorelnic al Psf. Fecioare Maria, care o făcea să fie «mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii» (imnul Heruvimilor). Trupul ei neprihănit care pentru un timp a devenit tabernacol viu, cădelniţă de aur, încăpere a Treimii Celei necuprinse, Cea mai cuprinzătoare decât cerurile (imnografia bizantină) trebuia să amintească Fiului lui Dumnezeu ceva din strălucirea negrăită a Luminii eterne. Cât de puternică trebuie să fi fost emoţia Mariei atunci când a înţeles că tot ceea ce cunoştea din sfintele Scripturi, ceea ce aştepta cu speranţă şi încredere urma să se împlinească prin ea şi în ea. Spre ea se îndreptaseră aspiraţiile, speranţele şi rugăciunile întregii omeniri în aşteptarea Mântuitorului. Această umilă Fecioară, prin credinţa şi puritatea ei a devenit colaboratoare la Planul divin de mântuire. Biserica o numeşte cu veneraţie regina patriarhilor şi regina prorocilor, pentru că provine din neamul lor iar naşterea Pruncului Mântuitor din sânul ei imaculat, reprezintă un moment de împlinire şi de reînnoite speranţe. Împlinirea promisiunilor şi prorociilor Scripturilor referitoare la Naşterea Domnului, oferă noi speranţe de împlinire a Planului divin de mântuire al neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi,

Să ne reamintim că suntem în anul dedicat Sfintei preoţii şi tuturor acelora care au răspuns chemării sfinte, au acceptat «jugul blând» şi «povara uşoară» a slujirii lui Hristos. Prin hirotonirea preoţească, ei au devenit învăţători, sfinţitori şi conducători spre mântuire ai celor încredinţaţi lor în sfânta păstorire. Un gând de rugăciune şi recunoştinţă pentru toţi aceşti vestitori ai Cuvântului divin, adevăraţi proroci ai timpurilor moderne, care înfruntând dificultăţile timpului actual, prin exemplul vieţii şi cuvântul lor, ne arată căile mântuitoare. Îi mulţumim Domnului pentru acest mare har al Sfintei Preoţii prin cuvintele prorocului Isaia: «Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă» (Rugăciunea preotului la îmbrăcarea stiharului – cf. Is 61,10).

Ne amintim că suntem şi în anul dedicat celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cesareea Capadociei, personalitate proeminentă a Bisericii orientale din sec. IV, reformator al monahismului, vrednic păstor, scriitor bisericesc şi apărător al dreptei credinţe, adevărat model de sfinţenie pentru orice slujitor al lui Hristos.

Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria şi sfântului Iosif, patronul Eparhiei noastre, să ne mijlocească şi nouă tuturor, harurile de care avem nevoie pentru a ne deschide sufletele cu bucurie şi a primi cu iubire, credinţă şi speranţă pe Cel care «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire», acceptă să se nască din nou în sufletele noastre şi spiritual să ne reînnoiască.

Acum, putem înălţa glasul nostru şi împreună cu colindătorii bine vestitori ai Naşterii Domnului să cântăm: «Păstorilor din câmpie / le vesteşte-o bucurie / c-astăzi s-a născut Cel făr’de-nceput cum au scris prorocii (…) E Isus Păstorul mare / turmă ca El nimeni n-are / noi îl lăudăm / Lui ne închinăm cu credinţă tare».


Domnului Celui ce ne-a întărit după Cuvântul bunei vestiri, «potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice iar acum arătată prin Scripturile prorocilor, (…) Unuia înţeleptului Dumnezeu, prin Isus Hristos, să-I fie cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Rom 16,25.27).

Vă doresc sărbători sfinte de Dumnezeu binecuvântate de cereşti daruri încununate cu bucurie şi spor în toate!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2009, al 309-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 157-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 80-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al cincilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al cincilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al cincilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 13-lea an al episcopatului nostru şi al 8-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

‘Admir cât de bine scrieţi greceşte. Cât despre mine, în pofida tuturor strãdaniilor mele, n—am reuşit niciodatã sã suplinesc lacunele întâiei mele educaţii. Din lipsã de ochi şi din lipsã de atenţie, am fost mereu incapabil de o muncã susţinutã, mai ales aplicatã gândirii altuia.‘

[Claudel lui Suarès, 1907]


[Poate fi menţionat cã acelaşi Claudel a fost de fapt un mare traducãtor din greacã, un clasicist şi un cunoscãtor al literaturii engleze.]

RÂNDURI DE CRĂCIUN

RÂNDURI DE CRĂCIUN




În seara de Ajun am citit, cum se şi cuvine, ‘Cei trei muschetari’. ’89 e anul când am început sã citesc aceastã carte, al doilea vol. al unei ediţii broşate în douã vols.; în ’90 am citit—o în întregime, de aceastã datã în altã ed.. Însã impresiile cele mai vii sunt cele din ’89—prizonieratul lui Milady, dilemele paznicului ei—un protestant virtuos, etc.. Actualmente, impresia mea este cã ‘Muschetarii’ e o carte foarte bine scrisã. Asta e ceea ce constatau şi unii ca Ralea, Cãlinescu şi Wilde.
De Ajun şi de Sf. Ştefan am citit ‘Cei trei muschetari’, în noua trad. (câte 40 de pg., joi şi sb.); tot de Sf. Ştefan am fost la Missã şi am vãzut şi emisiunea în care Iosif Boda s—a jucat un pic, amuzat, cu mamelucul de Antonescu. Compararea Dnei. Udrea cu Orban mi s—a pãrut exactã. Pe scurt, Boda l—a ţinut pe Antonescu numai în dosuri de palmã.

Tresmontant, care era un teolog atât de mare, mi se pare a ilustra şi o înţelepciune, o sapienţialitate, o atitudine desluşit sapienţialã, notabil sapienţialã. De aici DEZINVOLTURA cu care e în dezacord, în unele privinţe, cu maeştri ai sãi ca bibliştii germani şi ca Duchesne. Criteriul lui era raţiunea.

Raţiunea nu e silogismul. Iar raţionalitatea vie nu e o silogisticã vanã. Raţionalitatea e respiraţia vieţii spiritului. Cã poate fi deturnatã? Ca orice altceva.

Noţiunea lui Zizioulas despre ceea ce e bun în ortodoxie. Limpezimea şi fermitatea inteligenţei lui tranşante, intelectualitatea lui.

Mi se pare foarte firesc ca reperul uman al lui Zizioulas sã fie un ascet, Sf. Siluan. Sursa teologiei e sfinţirea. Gândirea nu poate fi sursã de sfinţire—ci invers; omul începe prin a se sfinţi. Pe de altã parte, de data asta cultural, atitudinea lui Zizioulas e un al doilea rãspuns teologic dat scepticismului losskyan (--faţã de importanţa teologicã a scrierilor siluaniene--). Însã e bine când maeştrii teologilor sunt asceţii şi marii sfinţi.

L—aş caracteriza pe Ep. Sigrist drept un om cãruia îi plac cãrţile şi cititul.

De fapt, religie verbalã, formalã—şi ateism practic.

În numele unei experienţe.

Ep. Sigrist afirmã nu numai o singurã datã valabilitatea filozoficã a lui Bergson şi se referã la anumite teze ale acestuia, la noţiuni şi idei.

Ecleziologia localistã şi particularistã se potriveşte mult mai bine Bisericilor rãsãritene, instinctiv şi natural guvernate de tradiţie, decât celor apusene, guvernate, azi, de ‘diversitate’, etc.. Poţi fi ‘local’ în numele tradiţiei, nu în cel al ‘diversitãţii’. E vãdit cã apusenii pricep de fapt localismul ca pe o ‘democraţie’, autodeterminare, ca pe democratism, nu ca pe guvernarea de cãtre tradiţie. Localismul occidental e unul derapat.
Mai mult decât superficia comportamentelor, conteazã motivaţiile. Apusenii sunt localişti nu din tradiţionalism, ci dimpotrivã. Localismul lor e unul egoist, necurat, antitradiţionalist, meschin, lipsit de anvergurã ecleziologicã.
Civilizaţional chiar, Occidentul nu e fãcut sã funcţioneze prin particularism, care ia numai forma devierii. Particularismul apusean este unul greşit, fals. El nu se afirmã organic, în numele tradiţiei, ci mecanic, în numele modei.
§
‘Bragelonne’ este cartea veneţianã a lui Dumas, reuşita lui veneţianã, romanul de desfãtare în colorit. Probabil cã acelaşi lucru este valabil şi pentu trilogia ‘Valois’. Însã cu ‘Bragelonne’, Dumas este pe deplin veneţian, colorist, şi se înţelege de ce Stevenson vedea tocmai în acest roman puritatea epicului.
§
Cãrţi româneşti ca ale lui Verne—Moroianu.
§
Codul sugereazã cã, dacã Sacramentele sunt autentice şi reale, administrarea lor poate sã nu fie, ‘contextul administrãrii’. Sacramentele schismaticilor sunt, ‘în sine’, autentice; însã administrarea lor e una defectuoasã—de unde proscrierea participãrii la viaţa sacramentalã a schismaticilor. Nu e numai ceva de ‘bunã rânduialã’, de disciplinã—ci un factor intrinsec.
§
Ce credeau, ce gândeau preoţi ca Ioan Vekkos şi Prohor Kydonis despre Fotie cel Mare şi despre cultul lui.
§
Roma n—o va face, din considerente diplomatice, însã ar trebui sã ne mândrim cu Nikifor, cei doi Kydones, cu Sf. Isidor şi cu Visarion la fel cum se mândresc schismaticii cu Fotie cel Mare şi cu Marcu al Efesului—şi sã ne referim la ei cu aceleaşi titluri şi folosind acelaşi ton, şi cu aceeaşi însufleţire.
Abia în sc. XIV au pãrut latinii sã înceapã sã preţuiascã sporadica simpatie a bizantinilor.
§
Vorbe goale, sonoritãţi cãrora nu le corespunde nimic în realitate.
§
Uzurparea, nu întronizarea. Miza scandalului a fost acea uzurpare—consimţirea de a—l uzurpa pe precedentul Patriarh.
Despre uzurpare era vorba. Dincolo de întronizarea mai mult sau mai puţin canonicã, era scandalul uzurpãrii. Probabil cã dacã n—ar fi existat uzurparea, nu s—ar fi protestat faţã de întronizare.
§
Unicitatea Imperiului roman şi faptul cã bizantinii sunt unicii succesori ai romanilor sunt şi acestea dogme?
§
Ceea ce e de proastã calitate la FMD se vede în gesticulaţia lui vulgarã antilatinã (--şi în reticenţa unora ca Ralea, Cãlinescu, Nabokov, Borges, Lossky, Gilbert, etc., faţã de isteriile acestui apucat--). (Trebuie menţionat cã existã şi Taine, Zola, Gide, Claudel, Proust, Chartier, Rozanov, Paleologu—de cealaltã parte.)
§
Nici tradiţie fãrã minte, nici minte fãrã tradiţie.
§
Iar printre practicieni, existã dostoievskienii.
§
Susţinerea nivelului de virtuozitate.
Pamuk, Dumitriu. Proust. Performanţe de virtuozitate. Iar virtuozitatea fãrã anvergurã nu e nimic.
Condiţia pastişei.
Moroianu şi vernienii români. Cãrţi verniene româneşti.
§
Prin ce le sunt superiori, Pamuk lui Borges şi Dumitriu lui Mateiu Caragiale, performanţa de a susţine nivelul de virtuozitate lexicalã pe mii de pagini. De o desãvârşire nu neapãrat egalã, constantã –însã frecventã şi energic menţinutã.
Cei mari fac asta, sunt capabili de aşa ceva pe mii de pagini, la scala miilor de pagini.
§
‘Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rãsãrit—a lumii lumina cunoştinţei.’
‘Sã se—nchine Ţie, Soarelui dreptãţii, şi sã Te cunoascã pe Tine, rãsãritul cel de sus.’
§
POLUL INTANGIBIL, ca vechi roman vernian românesc.
Arta şi practica pastişei. Nu e ‘imitaţie’, nu cu înţelesul peiorativ.
O pastişã izbutitã e de preferat unei ‘originalitãţi’ ponosite.
Sugestia de aventuri, de acţiune fizicã, de geografie şi de suspans, de ‘expediţie’.
§
Acel ecumenism nebagatelizabil, fondat raţional şi teologic.
§
Cum primeau filolatinii bizantini cultul lui Fotie cel Mare—inclusiv la Sf. Petru Movilã, de ex.. Ce gândeau Nichifor, Ioan Vekkos, Prohor, Petru Movilã, Bulgakov, etc..
§
‘Şi din vin de unde bea/ Dumnezãu iarã umplea.’
§
Iisus Nazarineanul, crugul metafizic al Cosmosului, al creaţiei, al existentului infradivin.
De la El pogoarã preasfintele raze, de la ‚Iisus prealuminat’.

Prin ‘teologie’ unii înţeleg numai conţinutul manualelor în uz—noţiune foarte sãracã şi schematicã.
§
Lucrarea Sf. Spirit este energicã, fermã şi necesarã—nici brutalã, nici slabã.
Operaţiile Sf. Spirit sunt ferme şi necesare.
În limbajul analogiilor, Sf. Spirit nu e nici ‘internist’, nici ‘homeopat’. Acţiunea lui e intervenţionalã chirurgicalã. Metodele lui sunt unele ‘de forţã’.
§
Tot stridentã e şi bizantinizarea. Nu e mai puţin dizgraţioasã.
S—a greşit şi bizantinizându—se.
Când n—au fost latinizate, creştinismele (şi riturile) semite au fost bizantinizate, grecizate, aşadar tot distorsionate. Grecii/ bizantinii nu au fost câtuşi de puţin mai respectuoşi decât latinii în privinţa tradiţiilor orientale ale creştinãtãţilor semitice.
Nãravul tendenţiozitãţii schismatice.
§
Sigur cã darul Lui Iisus (Sf. Spirit) poate fi înţeles ca fiind ‘lecuirea de moarte’—însã de moartea duhovniceascã. Altfel, prefer sã—l privesc şi sã—l înţeleg în fireasca lui conexiune—aceea cu teoza—şi nu cu lecuirea de fricile morţii biologice.
Nu—mi place limbajul acesta al lecuirii de fricile morţii biologice. Nu la ele se referã nici Iisus, nici Ap. Pavel, nici, mi se pare (--însã ar trebui sã vãd--), creştinismul primar ortodox.
§
Obiectul teologiei mistico—ascetice este sinergia, interacţiunea divino—umanã, generic—Tatãl, prin Fiu, în Sf. Spirit. Niciunul din Ipostase nu e exclus. Teologia mistico—asceticã nu se referã deloc numai la interacţiunea cu Spiritul.
Nici la interacţiunea cu trei zeitãţi—mã grãbesc sã adaug. Ci la ‘înfiere’—relaţia cu Tatãl, prin Fiul, în Spiritul (sau Darul, sau comunicarea) ambilor.
§
Adevãrul sau înţelegerea se nasc numai din comparaţie, din confruntare, din trecerea de la planul fenomenelor, al brutului, la acela al raporturilor.
§
În mare, poziţia apusenilor de azi este buna voinţã lipsitã de pãtrundere, de înţelegere; iar aceea a preopinenţilor, a schismaticilor rãsãriteni, este reaua credinţã şi reaua voinţã, deasemeni lipsite de pricepere şi de pãtrundere.
De o parte, laxism inept; de alta, fanatism inept—ambele, fenomene de turmã.
§
Eu cu acest gând am crescut, de la 15 ani—cã Dosoftei, de ex., aparţine patrimoniului Bisericii româneşti, cã e parte a tradiţiei locale româneşti, el şi actele lui, faptele lui, iar în momentul reluãrii comuniunii cu Roma, Biserica româneascã nu s—a dezis de acest trecut evident valabil, vãdit important şi semnificativ, creator, al ei.
§
‘Pe mine nu mã conving. Nu m—au convins.’
Tonul lui Pasteur înaintea chirurgilor.
§
Trebuie procedat în numele adevãrului, şi nu al fidelitãţii (faţã de Papã). Se alege o scurtãturã care nu duce nicãieri.
§
Metafizica tomistã nu se ghiceşte, nu se intuieşte, nu se ‘prinde’; ea se învaţã, se deprinde, se descifreazã.
§
O parodie de cler (anglicanii de azi).
§
Cât de ignorante sunt, de fapt, şi de smintite, unele caricaturizãri (--ca ‘Ratzinger e aşa’, sau ‘îi lipseşte cutare’--), modul radical în care fac abstracţie de dinamica realã a vieţii unor oameni şi dau o versiune simplistã, neadevãratã, caricaturalã. Ele fac abstracţie de realitatea dinamicii lãuntrice, de ceea ce s—a petrecut în inima unor oameni, de încercãrile şi progresul lor, şi înlocuiesc omul cu o caricaturã detestabilã, cu o marionetã.
§
Înclinaţia sau tendinţa cãtre simplism şi abstract.
§
Teologia protestantã—iatã ce e teologia fãrã preoţie, fãrã cãlugãrie, fãrã Taine, fãrã Missã, fãrã Bisericã, fãrã Tradiţie, fãrã criterii obiective—atât mai rãmâne.
Teologia—flenduri, zdrenţe.
‘O aventurã de idei’, etc..
§
Denunţurile scârbite pronunţate de teologi ar fi ceva mai adevãrate dacã s—ar referi în primul rând la ei înşişi, dacã ar fi autocritici. Însã nu sunt, şi se referã la alţii.
§
Dacã acei teologi, lãudaţi de M., pe care eu nu—i cunosc, or fi de nivelul celor pe care—i cunosc ….
§
Gage despre Jonas; eseul de ‘filozofie biologicã’.
Gage—şi ceilalţi autori, de ieri.
§
Tainele, acţiunea, simbolicul şi tainicul, metafizicul.
§
Acea copilã, o mireasã tânãrã, abuzatã pe rând de madamã, de patronul diform, de proxenetul agresiv, de unchiul pleşcar şi libidinos.
Pe de altã parte, existã marinarul, alţi clienţi, mirele hodorogit.
§
Adâncime—sau numai pretinsã adâncime.
§
Oameni hedonici, adicã adânc înzestraţi pentru fericire.
§
Evenimentele narate îşi schimbã semnificaţia dupã cum sunt istorice sau nu—cãci ‚autorul’ lor e altul.

Dintr—o privire, maicã—mea îl apreciase corect pe Arhiep. Williams: un bãiat de viaţã nu prea dat ascezei, un cleric foarte lumesc.

Cineva, Deirdre Good, profesor de NT, probabil din Biserica Anglicanã, pare foarte încântat(ã) de ideea cã ‘Pavel nu era creştin’.
Dincolo de caracterul grosier, impropriu al unei astfel de concluzii şi de senzaţionalismul vulgar al ‘demistificãrii’, atrag atenţia nişte lacune. Sã le numim lacune. Vedem câte lucruri ignorã aceastã persoanã.
Nu ştie Biblia, nu cunoaşte atributele şi prerogativele Lui Iisus în teologia Sf. Pavel, nici meandrele discursului paulinic despre locul mozaismului în Noua Alianţã.

Dacã Filioque duce direct la Hitler, atunci antifilioquismul duce direct la Stalin şi Ceauşescu? Dacã occidentalii sunt dezumanizaţi de filioquism, oare rãsãritenii sunt ei umanizaţi de cãtre antifiloquism? Dacã episcopatul german n—a condamnat fãrãdelegile naziştilor, oare cel rus sau român le—a condamnat pe cele ale comuniştilor? Cu ce—au foat mai buni?
Ce rod uman mai bun a adus antifiloquismul? Sclavagism pânã—n sc. XIX şi înapoiere?
Unii antifilioquişti din Apus propun ‘testul istoriei’. Mi se pare cã nu—i avantajeazã.

Teza pramatiilor ceauşiste nu este cã pe vremea lui Ceauşescu se descurca cine muncea; ci cã se descurca cine era ‘deştept’, ‘descurcãreţ’. Ei ştiu foarte bine cã traiul lor bun nu se corela defel cu munca. Era proporţional cu altceva—cu ‘deşteptãciunea’. Puşlamalele nostalgice ştiu foarte bine cã pe vremea lui Ceauşescu secretul fericirii nu era munca—ci ‘deşteptãciunea’. Corelativ, cine trãia rãu pe vremea comunismului nu fãcea decât sã culeagã roadele propriei prostii. Becali, Bogdan Chireac, Copos, Voiculescu se descurcau şi pe—atunci, fiindcã erau deştepţi.

E foarte deconcertant ca prietenul şefului Sf. Sinod rusesc sã—l blameze pe … Marele Inchizitor. Şi ca în general un apologet al ţarismului sã critice … autoritarismul roman. Dostoievski nu mai era deloc un campion al libertãţilor, şi refuza Romei autoritatea, numai pentru a o acorda Rusiei ţariste.
Unii apuseni îl citesc pe Dostoievski ca şi cum acesta ar fi fost un anabaptist sau un calvinist. El era însã un propagandist al autoritarismului ţarist, nu al libertãţilor.
Considera cã ceea ce are Roma i se cuvine Rusiei.
Tolstoi, Gorki, Cehov ar fi fost fiecare mai îndreptãţit la a face critica autoritarismului inchizitorial.
☼
Nu principiile le lipsesc unor oameni, ci ştiinţa de a face uz de ele.
☼
Despre Chadwick citesc cã avea orientãri evanghelice, venea dintr—un mediu bisericesc evanghelic.
Dintre cãrţile lui, mã intereseazã mai ales cele despre Sf. Augustin (la 66 de ani), Boeţiu (la 61 de ani), cea despre Fotios (83 de ani), ‘Biserica în societatea anticã’ (81 de ani), ‘Biserica timpurie’ (47 de ani). Mãcar aceste cinci cãrţi. Pãcat numai cã marea carte despre Fotios n—a mai fost scrisã; însã poate cã ar mai putea fi publicate şi alte materiale pregãtitoare pentru proiectata carte despre Fotios ( --ceea ce am desemnat eu drept carte ‘despre Fotios’ e de fapt una despre schismã, prelucrarea unei pãrţi din materialul pentru cartea despre Patriarhul bizantin).
Interesant e cã, deşi filocatolic şi filorãsãritean, venea dintr—un mediu evanghelic şi s—a arãtat a fi emitentul unor formule ecumenice vagi şi echivoce. Se zice cã pãstra marca evanghelicã. Iar ca om, era un sfios.
☼
Cãutarea Betleemului tainic, ascuns.
☼
Stolojan, Vãcãroiu, Isãrescu, Nãstase, Tãriceanu. De cealaltã parte, Roman, Ciorbea, Vasile şi Boc.

Oamenii pot apela la raţionamente ale bunului simţ, însã asta nu înseamnã cã o fac din alte motive decât acela cã sunt avantajaţi; astfel cã îi avantajeazã apelul la bunul simţ. Nu e un apel dezinteresat, neutru; se apeleazã la judecãţi de bun simţ numai când acestea sunt avantajoase. Altfel, nu.

Eu nu sunt numai ceea ce mã face tradiţia sã fiu, sau cultura originarã, ci şi în egalã mãsurã ceea ce mã face raţiunea sã fiu—factorul de emancipare şi universalitate. Omul e informat sau constituit şi de cãtre raţiune, nu numai de cãtre tradiţie. E nevoie de ceva mai mult decât numai de tradiţie pentru a constitui o minte.

DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT

DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT


Impresia mea dupã primul mandat al lui Bãsescu este cã acesta a fost adesea politicianul oportun—sau politicianul cel mai adesea oportun. Ca preşedinte al României, Bãsescu a cãutat sã suprapunã mandatului prezidenţial cu atribuţiunile aferente o funcţie de tribun popular, de denunţãtor al anumitor manevre şi malversaţii. Chestiune de ambiţie politicã şi de temperament, aceastã originalã sau atipicã înţelegere şi interpretare a mandatului prezidenţial, la Bãsescu, a exercitat o funcţie în general utilã. Alternativa politicã Bãsescu îmi apare ca alternativa mai oportunã decât ceea ce s—a oferit la concurenţã. E vorba, aşadar, despre o apreciere de oportunitate.
Iar când hidre ca Voiculescu şi Patriciu apar în scenã, impulsul care îmi e firesc este de a prefera (aproape orice) altceva.
Adaug un comentariu şi la afirmaţia cã Bãsescu a fost ‘pãrãsit de cãtre intelectuali’. De care intelectuali? Şi ai cui?
Eu i—am vãzut alãturi de preşedintele Bãsescu pe Traian Ungureanu, pe Lãzãroiu, pe Cristian Preda, pe Patapievici, pe Avramescu.
Dacã nici aceştia nu prea satisfac înaltele exigenţe de intelectualitate ale jurnaliştilor TV şi ale ‘strategilor’ de teapa reptilei Guşã, cu atât mai rãu pentru aceşti cârcotaşi.
Intelectualitatea intimidantã a lui moş Rãzvan Teodorescu şi a apartcikului Cristian Diaconescu şi a dascãlului bonom Djuvara o pune în asemenea mãsurã în umbrã pe aceea a lui Patapievici, Avramescu, Traian Ungureanu, Tismãneanu, Lãzãroiu, Mihail Neamţu?
Mai bizarã mi s—a pãrut denunţarea de cãtre haita neobolşevicilor lui moş Iliescu a ‘vastelor majoritãţi’ electorale. De ce? A fost Iliescu, port—stindardul otrepelor autohtone, un politician al majoritãţilor cãznite, la limitã?


‘Nu’ am ales sã—i spun şi socialismului de operetã care se afişeazã cu asemenea specimene; socialism de galerie şi de bagatelã.
Socialismul românesc postrevoluţionar e unul nu … decredibilizat—ci unul care nici n—a ajuns sã se credibilizeze vreodatã, ca ideologie, viziune şi conduitã—o adunãturã de rapaci şi semioligofreni—în frunte cu mai degrabã funestul Geoanã, paţachina sforarilor celor mai detestabili.
Sc. XIX a fost veacul în care, printre occidentali, socialismul—sau socialismele—s—a (s—au) adunat. Adicã a parvenit la o certificare intelectual—politicã. În diferite mãsuri, Engels şi Marx, Kautsky, Plehanov, sau, din generaţii anterioare, socialiştii francezi, utopiştii şi filozofii studiaţi în tinereţea lui de cãtre Ralea sunt diplomele acestei impozante tendinţe stângiste. În pragul loviturii de stat bolşevice din fostul Imperiu ţarist, acest socialism ajunsese, în Europa, la anumite concluzii, la unele rezultate teoretice cel puţin, la o linie a lui. În bunã mãsurã, puterea şi accederea la putere au dezorganizat o parte a acestui socialism. Însã efortul, filozofic şi politic, au continuat. Reconfigurãrile ulterioare au menţinut de fapt socialismul european ca pe o tendinţã de calitate intelectualã şi politicã.
Cretinismul (când endemic, când epidemic) numit, din considerente de cinism manifest, ‘socialism’ românesc postervoluţionar nu este decât o cacialma—una hidoasã, ce—i drept—cum şi este orice cretinism.
Rãmân socialistul cãruia—i e imposibil sã—i voteze pe socialişti, pe execrabili socialiştii români (de alţii nu ştiu). Rãmân un socialist de cãrţi şi de sentiment; socialismul meu e unul intelectual, livresc şi de sentiment. Formula aşa—zisului socialism românesc o gãsesc inaceptabilã.

DESPRE TEOLOGIE ŞI UTILITATEA EI PRACTICÃ

DESPRE TEOLOGIE ŞI UTILITATEA EI PRACTICÃ





Teologia e interesantã pentru cã ilumineazã contexte de viaţã şi le elucideazã. Şi mã refer la contexte personale, cunoscute numai mie, nu la ‘contexte generale’. Acesta este folosul teologiei, contribuţia sa la viaţã, rolul ei. Ajutã la înţelegerea de contexte private. Aruncã luminã asupra lor. În aceste privinţe, elucidarea nu e, adicã nu poate fi niciodatã numai intelectualã sau abstractã. Cunoaşterea lucreazã, prelucreazã şi, implicit, ‘modificã’, schimbã. Teologia poate elucida chestiuni abstracte, sau teoretice (--şi poate cã nu ‘intrinsec teoretice’, ci ‘contingent teoretice’--). Aşa cum e, teologia se referã la existenţã-şi la diversele raportãri ale omului. Aceasta este existenţialitatea ei, sau caracterul ei existenţial.
Care teologie? Care teologie funcţioneazã aşa? O anume teologie; nu orice teologie. Teologia unora. O teologie ‘pe alese’.
Lucruri diferite pentru oameni diferiţi.
Mergând mai departe, elucidarea adusã de teologie contextelor concrete, elucidarea la care mã refer, este o ‘elucidare intuitivã’, o înţelegere deasupra cuvintelor, cred; şi nu o ‘explicaţie teoreticã’. Vãd, ajung sã vãd în viaţa mea, în lãuntrul existenţei mele; şi nu în vreo teorie.
Teologia aduce o ‘vedere’, o pricepere. Cunoaşterea este lucrare, ea acţioneazã, schimbã, preface, prelucreazã. Teologia realã şi folositoare este ‘cunoaştere lucrãtoare’.
Unor oameni, teologia ajunge sã le spunã ceva despre viaţa lor—nu în mod generic, ci despre recesurile vieţii lor private, ascunse.
Prin teologie denumesc atât ceea ce se numeşte în mod curent ‘teologie’ (dogmatica şi diferitele discipline teologice ‘teoretice’), cât şi scrierile spirituale, mistica şi scrierile religioase în accepţie genericã.

E important pentru mine sã ştiu cã Tresmontant nu numai cã nu excludea, în expunerile lui teologice, harul, harul şi lucrarea harului, ci, dimpotrivã, cã se referea constant la ele, la lucrarea harului, la ceea ce aduce harul—la prezenţa Sf. Spirit în om şi la lucrarea Lui. Gândirea sau interpretarea lui Tresmontant a Tradiţiei creştine nu numai cã nu e una fãrã har, fãrã referiri la har—ci, dimpotrivã, el subliniazã mereu prezenţa şi lucrarea harului, a elementului divin, a Lui Dumnezeu lucrând în oameni.
Tresmontant chiar scrie, adesea, despre har, despre Dumnezeu prezent în oameni—comunicat, împãrtãşit—Sf. Spirit—harul.

Partenie Ciopron (n. 1896 — d. 1980), Episcop al Armatei, cu gradul de general de brigadă

Ca intelectual, Ep. Sigrist aminteşte un pic de Ralea, e puţin ca Ralea. Am gãsit douã eseuri ale lui, ‘Luminã’ şi ‘Graal’, care sunt fermecãtoare.

Reflectând la locul în care Iisus îl comparã pe Ioan Botezãtorul cu oamenii Împãrãţiei, se vede cã Iisus comparã ceea ce poate da şi dã Botezãtorul, cu ceea ce dã El Însuşi. Iisus nu îi comparã pe Ioan şi pe creştini—ci spune cã ceea ce poate sã dea Ioan, sau calea lui Ioan, este totuşi numai foarte puţin pe lângã ceea ce El Însuşi aduce. Comparaţia nu se referã la Sf. Ioan, ci la ceea ce acesta aduce.
Iisus spune cã ceea ce poate da fie şi cel mai sfânt om al Legii Vechi este încã totuşi prea puţin, e insuficient.

Unde se pierde cãlugãria (--efortul coerent de sfinţire--), se pierde şi noţiunea corectã de teologie, iar viaţa monahalã ca exemplu viu, neabstract, prezervã şi noţiunea realã a teologiei. Vãd teologii aparţinând unor confesiuni care nu cunosc viaţa monahalã cum orbecãie şi debiteazã imbecilitãţi despre ‘utilitatea intrinsecã’ a (oricãrei aşa—zise) teologii.
De ex., în schimburile lui James Merrick cu interlocutorii lui ‘sofisticaţi’, despre teologie şi sfinţire, el vorbeşte despre real şi statistic, ei despre ideal şi cum ar trebui sã fie. Pe de altã parte, trebuie sã existe o anume moderaţie sapienţialã în practicarea unei meserii—fãrã idealizare, şi fãrã idignare dinaintea rutinei specifice. Realism—nici refuz, nici indignare, nici idealism. A persevera cu idealism, sau a refuza din idealism sunt alternative deopotrivã de greşite. Trebuie spus însã şi cã ceea ce cere Merrick ar putea sã nu fie aşa de exagerat; în realitate, însã, şi prin implicaţii, este ceva exagerat, ceva excesiv—cãci el le cerere tuturor teologilor de rând sã fie Williams sau Ratzinger. Ceea ce e nerezonabil. La prima vedere, ar pãrea sã nu cearã chiar aşa de mult; însã, de fapt, cere—el le cere ‘teologilor’ de meserie sã fie excepţionali, cum sunt cei doi autori indicaţi de el. Ceea ce e nerezonabil. Pe de altã parte, pesimismul şi dezamãgirea lui Merrick provin şi din parohialismul şi incultura lui; cetele de teologi ai Bisericii—de adevãraţi teologi, vreau sã spun—îi dezmint pesimismul şi dezamãgirea.
Prin ‘teologi’, Merrick înţelege, cum mulţi fac azi, ‘profesori de teologie’. Obiecţiile lui se referã la practici pervertite, mai ales în comunitãţi ecleziale foarte denaturate. De aceea, remarcile sale sunt unele de novice.

UN MODEL ‘ANGLICAN’ PENTRU RÃSÃRIT

UN MODEL ‘ANGLICAN’ PENTRU RÃSÃRIT




Ca şi rãsãritean, ca şi rãsãritean papist (şi imaculist, filioquist, etc.), eu gândesc exact la fel ca anglicanul John Hunwicke în privinţa relaţiilor cu originea culturalã, dacã vreţi, sau formativã; altfel, cred cã prea multora le cam place sã se admire fãcând lucruri spectaculoase. Raţiunea e deopotrivã a mea—raţiunea, sau mintea, sau inteligenţa—nu mai puţin decât tradiţia culturalã şi diversitatea localã.
Îmi place tonul afabil şi necrispat al anglicanului:’--We will have large amounts in common with those from whom we have separated, and we should cherish both the shared Patrimony and the personal relationships involved, for the good of all both now and in God's unknown future’. În istorie, asta e ceea ce vãd la Bunge şi Habra, ca şi la unii Ierarhi melkiţi, ucrainieni şi chiar greci—şi, în mod simbolic, la Ratzinger.
‘A pleca fãrã a se despãrţi’, spune anglicanul.
Altfel, un om nu e nevoie sã joace roluri care nu i—au fost atribuite.
Iar holdele inculturii, pornirii, aroganţei, ignoranţei şi ale fanatismului sunt mãnoase.

Pe uşa din dos, de Horia-Roman Patapievici

Pe uşa din dos

Alianţa anti-Băsescu, care a dorit să se legitimeze prin semnarea, la Timişoara, de Ziua Naţională, a unui „Parteneriat pentru Timişoara” (gândit însă, explicit, prin toate luările de cuvânt ale părtaşilor, ca un parteneriat împotriva lui Băsescu), a părăsit Timişoara pe uşa din dos.

Nu e o întâmplare. E o manevră politică. Pe uşa din dos au ieşit din Opera timişoreană, pe uşa din dos speră să poată ajunge la cârma României. PSD se ascunde, prin trădarea lui Crin Antonescu, în spatele reputaţiei celui mai vechi partid istoric al României, Partidul Naţional Liberal.

Aşa cum şi-a ascuns trecutul comunist şi neocomunist în spatele reputaţiei Partidului Social Democrat din România (istoricul PSDR), partidul lui Ion Iliescu şi-a mascat trecutul tulbure (şi chiar criminal) luând numele respectabil al Partidului Social Democrat, căruia, odată cu numele, i-a luat şi viaţa - căci partidul decimat, interzis şi arestat de Partidul Comunist Român (din care provin liderii istorici ai FSN-FDSN-PDSR) a fost complet înghiţit de urmaşii acestuia.

De ce această manevră? Pentru că PSD ar dori să se poată comporta nestânjenit ca PSD (care, prin baronii săi, constituie cel mai perfecţionat dispozitiv de pradă din România), dar să fie perceput ca un fel de PNL mai de stânga. După ce s-a deghizat în straiele unui partid social-democrat, înghiţind PSDR şi luându-i numele, PSD vrea acum să-şi pună masca unui partid liberal. Fireşte, e o fraudă.

După cum tot printr-o fraudă caută Mircea Geoană să se ascundă în spatele reputaţiei lui Klaus Johannis, cu scopul de a dizolva antipatia faţă de el în simpatia de care se bucură acesta din urmă - ideea subliminală fiind „Când puneţi ştampila de vot pe «Geoa nă», nu «Geoană» votaţi, ci Johannis”.

PSD spune că timişorenii au fost aduşi în faţa Operei de PDL şi au fost plătiţi cu 500 de lei fiecare. Acuzaţie rapid transformată în ştire de televiziunile prietene, care au transmis până la greaţă singura scenă de violenţă petrecută în faţa Operei (o îmbrânceală, în prezenţa jandarmilor).

De bani şi complot vorbea şi strămoşul PSD din 1990 (FSN) în privinţa demonstranţilor din Piaţa Universităţii, pe care îi acuza că sunt plătiţi de partidele istorice şi primesc droguri de la PNŢ. Minciună imediat transformată în ştire de Televiziunea publică, zisă pe atunci şi „liberă”.

S-a spus, cu superioritate, că numai pegra Timişoarei s-a strâns acolo, în faţa Operei. Pegră?

Iată ce scrisoare i-a adresat această „pegră” primarului Timişoarei:

„Domnule Primar, suntem consternaţi de decizia pe care aţi luat-o în numele nostru într-un conflict politic, folosind Balconul, P-ţa Operei şi Proclamaţia de la Timişoara, simboluri care aparţin istoriei oraşului nostru. Opţiunea dumneavoastră pentru acest act major, în absenţa consultării cetăţenilor, este un gest de desconsiderare a celor care v-au ales.”

Semnează: Societatea Timişoara şi alte treisprezece asociaţii civice.

Acest text arată şi motivele care i-au scos pe timişoreni în stradă. „Nu folosiţi în luptele voastre politice simbolurile revoluţiei din Timişoara. Nu ne manipulaţi memoria şi morţii. Nu vă ascundeţi obiectivele de putere în spatele respectului pe care şi l-a câştigat, în ochii tuturor, eroismul cetăţenilor Timişoarei.” - cam aşa ar putea fi exprimat sentimentul care i-a adus pe timişoreni în faţa Operei în ziua de 1 Decembrie 2009.

Nu banii de la PDL. Nu manevrele lui Traian Băsescu. Ci refuzul de a se lăsa anexaţi. Timişorenii îşi amintesc bine că descinderea la Timişoara a grupului Geoană-Antonescu- Johannis a fost precedată de afişarea pe faţada Operei a unui enorm banner cu fotografiile acestora (unde, în semn de respect pentru memoria revoluţiei, afişarea este interzisă), având în stânga, pe faţada hotelului învecinat, un nu mai puţin enorm banner cu următorul text „1989 - 2009.

În Decembrie, o dată la 20 de ani, Timişoara debarcă dictatorul” (în urma protestelor timişorenilor, bannerul de pe hotel a fost retras, iar cel de pe operă mutat pe hotel; vedeţi pozele aici: http://mafiadintimisoara.wordpress.com/2009/11/29/sacrilegiu/).

Fireşte, purtătorii de cuvânt ai PSD neagă indignarea timişorenilor, neagă şi părăsirea clădirii Operei prin uşa din dos. Afirmă însă cu tărie că timişorenii care au protestat împotriva politicii coaliţiei PSD-PNL de anexare a Timişoarei au fost plătiţi, au fost organizaţi de PDL, e vorba doar de 30-40 de oameni, care, de fapt, sunt nişte „bătăuşi”, „bătăuşii de la PDL”.

Aceste afirmaţii, împreună cu imaginile atent montate ale unicei busculade care s-a petrecut în Piaţa Operei, au fost preluate în flux continuu de toate televiziunile de ştiri, sub nişte titluri din care nu lipsea cuvântul „violenţă” (de pildă, la Realitatea TV, toate emisiunile au fost însoţite de titlul „Violenţe la Timişoara”).

Or, adevărul este că timişorenii NU s-au lăsat adunaţi în Piaţă de PDL, NU s-au lăsat plătiţi de oamenii acestui partid, în Piaţă NU erau doar 30-40 de oameni (Piaţa, în dreptul Operei, era plină), iar demonstraţia lor NU a fost violentă. Nu pentru bani şi nici pentru politică au ieşit în Piaţă, ci pentru onoare.

Acest tip de dezinformare era practicat pe vremuri, cu privire la toate protestele străzii, de Televiziunea Română Liberă. Jurnalismul de tip George Marinescu - vă amintiţi? servilul, mincinosul, manipulatorul crainic George Marinescu - revine în forţă.

Implicarea în politică a televiziunilor de ştiri ne-a adus înapoi la jurnalismul neruşinat de tip George Marinescu. În mod stupefiant, la douăzeci de ani de la Revoluţie, pe o piaţă audiovizuală esenţialmente liberă, s-a revenit la dezinformarea practicată, în condiţii de monopol informaţional, de Televiziunea Română Liberă.

Comparaţi informaţiile despre ce s-a întâmplat la Timişoara date pe bloguri cu informaţiile furnizate de televiziunile de ştiri. Blogurile au redat fidel; televiziunile au distorsionat ori, direct, au minţit.

Alungat de trădarea jurnaliştilor de televiziune, adevărul a fost silit să se retragă în catacombe. Unde, dacă nu ne opunem valului neruşinat de minciună, va rămâne cine ştie cât timp exilat.

„Proiectul Johannis”- şantajul cu fantasma neamţului cinstit

Horia-Roman Patapievici


Cu o viteză incredibilă, pe care prudenţa politică ar fi descurajat-o şi pe care numai situaţia din culise a putut-o încuraja, declaraţia de înfrângere a fost transformată de liderul liberal într-o subită declaraţie de vasalitate.

Această declaraţie a fost imediat decretată de unii jurnalişti ca fiind nu numai politic inteligentă, ci şi moralmente valabilă. E adevărat că acestor jurnalişti le place să adopte siguranţa de sine a profeţilor. Dar chiar şi pentru un profet inspirat, să numească morală o cinică punere în aplicare a unui plan care nu are nimic de-a face cu morala, ci se referă numai la arondarea şi arendarea ţării între clanuri politice concurente (până la venirea în scenă a lui Dinu Patriciu), e, mi se pare, cam tare.

Faptele, totuşi, sunt cu totul limpezi. Sper să fi devenit clare, prin această declaraţie, şi pentru cei care până acum se prefăceau că nu le văd ori că nu există.

(1) Alianţa politică dintre interesele PSD şi interesele PNL nu este nici impusă de împrejurări, nici conjuncturală (cum s-a tot afirmat, în special de către susţinătorii naivi ai socialiştilor ori de susţinătorii, care voiau să se lase înşelaţi, ai liberalilor).

Au existat alternative, atât pentru PNL, cât şi pentru PSD, dar ele au fost refuzate. Nota foarte specială a acestor refuzuri este că ambele s-au manifestat în timpul împărţirii guvernării, ceea ce demonstrează că sursa insatisfacţiei nu este excluderea de la putere, ci exercitarea ei în condiţii limitate. Altfel spus, obiectivele acestor partide (PSD şi PNL) nu pot fi atinse decât în condiţii de partaj cu partide care le acceptă integral agenda, care nu e transparentă. Pentru că PDL nu o acceptă, a fost exclus de ambele partide din formula lor de combinaţii.

Pe de altă parte, alianţa celor două partide nu este deloc conjuncturală: ea ţine de ceva esenţialmente constant în interesele acelor câţiva oameni care hotărăsc soarta partidelor lor.

Există deja o istorie care demonstrează acest lucru: alianţa PSD-PNL s-a prefigurat subteran în ultimele luni ale anului 2006, s-a ilustrat cu vigoare în acţiunea suspendării preşedintelui, s-a aflat în spatele alungării de la guvernare a PD (de către aliatul său din alegeri, PNL) şi a menţinerii PNL la putere ca guvern minoritar (dar controlat în fapt de PSD), s-a manifestat cu forţă în moţiunea de cenzură împotriva guvernului Boc - şi aşa mai departe.

O asemenea istorie nu este conjuncturală, ci ţine de ceva esenţial, care scapă atât doctrinelor profesate public, cât şi convingerilor afirmate de militanţi şi confirmate (naiv) de susţinători.

(2) Dacă, în ciuda, divergenţelor doctrinare ireconciliabile, PSD şi PNL au interese de putere comune atât de exclusive, atunci înseamnă că interesele lor reale nu decurg din doctrină, ci din altceva. Dacă vin din altă zonă decât cea declarabilă public, înseamnă că sunt oculte. Iar dacă sunt oculte, atunci ele se leagă de persoane, şi anume de interesele câtorva persoane.

Evidenţa spune că forţa cu care PSD şi PNL tind să guverneze împreună nu este a principiilor (doctrinare) ori a scrupulelor (etice), ci a intereselor (nude şi inavuabile).

(3) În faţa realizării intereselor acestei alianţe se află un singur obstacol, obsesiv şi maladiv indicat de către şefii, baronii şi mandarinii celor două partide: ocuparea poziţiei de preşedinte al ţării de către Traian Băsescu.

(4) În lumina rapidităţii cu care PNL s-a pus la dispoziţia PSD, e cu totul limpede că războiul dus de aceste două partide împotriva lui Traian Băsescu nu este motivat de considerente etice (cum s-a tot spus), ci de foarte puternice interese materiale.

Dacă aceste considerente ar fi fost etice, alianţa dintre PSD şi PNL ar fi avut limite morale; dar aceste limite nu s-au văzut niciodată, dovadă modul în care liderii lor jonglează cu convingerile electoratelor lor (care, abia ele, sunt etice).

Cinismul liderilor PNL a fost total: ameninţaţi cu sperietoarea Băsescu, suporterilor liberali li se forţează acum mâna să voteze candidatul PSD. Ceea ce e un şantaj cu frica pentru a înlesni violul.

Motivaţia alianţei PSD-PNL este materială, deoarece miza ei ţine exclusiv de creşterea puterii proprii: alianţa nu are un proiect de reformă, are ca proiect luarea în stăpânire a tuturor puterilor în stat, din care îi mai lipseşte încă o piesă (în rest le are, ori le va avea, pe toate) - preşedinţia. Miza alianţei este controlul absolut asupra puterii.

(5) Alianţa PSD-PNL şi-a manipulat militanţii şi electoratele. Au jucat pe faţă cartea doctrinelor (socialistă, respectiv liberală), iar în spate au jucat cartea cumetriei de interese. Autenticii suporteri socialişti ori liberali pot acum constata că au fost manipulaţi de şefii lor, în care (poate) au crezut.

Cinismul cu care PSD şi PNL şi-au folosit electoratele demonstrează că partidele lor nu sunt comunităţi politice de idei şi convingeri, ci grupuri de interese, care se înţeleg între ele peste capul partidelor, în funcţie de persoanele ale căror interese economice şi de putere le servesc.

(6) Tot la fapte trebuie să consemnăm alinierea servilă a tuturor televiziunilor private (care contează) la alianţa PSD-PNL, cu tot ce decurge din acest act ca degradare şi îngenunchere a profesiunii de jurnalist.

Interesele celor câteva persoane pentru care s-a construit această formidabilă alianţă a călcat deja totul în picioare, în materie de morală jurnalistică, şi, când îşi va completa (dacă va putea) dispozitivul de putere prin luarea sub control şi a preşedinţiei, ne putem aştepta la tot ce e mai rău.

Sub zgomotul divertismentului se va instaura liniştea. Iar în spatele liniştii (bine plătite) alianţa PSD-PNL va lucra nestânjenită.

Ei bine, cu o neruşinare caracteristică, liderii PSD şi PNL au denumit acest amestec de manipulare, minciună şi interese oculte „proiectul Johannis”. S-au bazat pe faptul că numai o manipulare grosolană poate încununa manipularea de proporţii orchestrată de doi ani sub umbrela campaniei împotriva „dictatorului Băsescu”.

Ca să ne distragă atenţia de la natura funciarmente netransparentă a alianţei PSD-PNL, liderii lor s-au folosit de o foarte populară fantasmă a imaginarului public şi istoric românesc, „cinstea şi temeinicia neamţului”, ca să ne ia definitiv minţile.

Această manipulare le depăşeşte pe toate. Sforarii din spatele alianţei vor să-i determine pe alegătorii liberali aruncaţi de Crin Antonescu în braţele lui Geoană să aibă impresia, când votează Geoană, că votează Johannis - adică neamţul harnic şi cinstit, care ne va vindeca de netrebnicie şi hoţie pe toţi, printr-un act magic de substituţie.

Aşa cum neamţul Carol I a fost omul providenţial al modernizării României, tot aşa suntem invitaţi să credem, prin hipnoză, că şi Johannis va fi omul providenţial al momentului. Doar că prinţul Carol nu a venit în ţară cu forţele şi interesele pe care le are acum în spate Klaus Johannis.

E adevărat că regele Carol ne-a vertebrat; dar cu Johannis pe post de umbrelă pentru oamenii aflaţi în spatele lui riscăm să fim şi devertebraţi, şi lăsaţi în pielea goală.

Sf. Damasus I, Papa, roman prin nastere si fiu de iberic. Fusese Arhidiacon al Romei; ales Papa la 62 de ani, a trait pana la 80 de ani.

Delir şi urâţenie, de Horia-Roman Patapievici

De unde ştie dl Geoană că a învins? De la cifrele exit-pollului. Împreună cu echipa, serbează toată noaptea, când la PSD, când la PNL. De ce serbează? De ce se crede învingător? Logica ne-o spune clar: pentru că are încredere în cifrele exit-pollului; iar în cifrele exit-pollulului nu poţi avea încredere decât dacă ai încredere în faptul că alegerile nu au fost trucate.

A doua zi dimineaţă, primul comunicat oficial al Biroului Electoral Central îl arată câştigător pe Traian Băsescu. Căutat de jurnalişti, dl Geoană tace. Tace toată ziua. Derută. Ce aşteaptă? Aşteaptă rezultatul final al Biroului Electoral Central. Acesta vine. Verdictul final confirmă verdictul parţial: câştigătorul alegerilor este Traian Băsescu.

În acest moment, abia acum dl Geoană decide că alegerile au fost fraudate. Dă un comunicat, acuză, ameninţă, cere anularea alegerilor. La fel face partenerul său de alegeri, omul care a pus electoratul PNL la dispoziţia PSD, Crin Antonescu. Nici dl Antonescu nu avea vreun dubiu, cu o seară înainte, că Mircea Geoană a câştigat alegerile. Acum e convins că au fost fraudate. Au apărut fapte noi? Nu.

La data anunţării verdictului final, militanţii şi observatorii PSD ştiau la fel de multe despre neregulile din timpul alegerilor ca şi la sfârşitul zilei în care au avut loc alegerile. Logica ne spune că nu faptele s-au schimbat, ci raportarea la ele.

Ei bine, despre această raportare hâdă şi strâmbă la logică vreau să vorbesc, pentru că ea îl defineşte pe politicianul român şi pentru că anume ea dă măsura defectelor sale cele mai respingătoare.

Din punct de vedere logic, contradicţia dintre exit-pollul în baza căruia candidatul Mircea Geoană şi-a clamat victoria şi rezultatul oficial, în baza căruia era declarat învins, admite o soluţie simplă, „exit-pollul a fost greşit”, şi alta complicată, cu mai multe variante: „alegerile au fost fraudate”; „BEC a numărat greşit”; „un mare număr de secţii de votare a numărat neglijent”; „voturile anulate au fost greşit anulate” ş.a.m.d.

Diferenţa dintre soluţia simplă şi cea complicată ţine de probabilităţi. Este mult mai probabil ca un exit-poll să fie greşit (în condiţiile în care diferenţa anunţată cădea în marja de eroare şi, deci, putea fi luată fie în favoarea, fie în defavoarea unuia dintre candidaţi), decât ca un complot (fraudarea alegerilor) să izbutească.

Realizarea complotului implică un mare număr de persoane, care nu poate decât să lase în urmă un mare număr de semne compromiţătoare. Or, nicio crimă nu este perfectă, iar între crimele colective, cele româneşti sunt cele mai imperfecte.

Prin urmare, probabilitatea de a izbuti o fraudă de proporţiile inversării alegerilor este foarte redusă (ceea ce nu înseamnă că investigarea acuzaţiilor de fraudă nu trebuie făcută). De ce atunci d-nii Geoană şi Antonescu au ales explicaţia cea mai puţin probabilă? Din mai multe motive. Întâi de toate, pentru că ei, ca mai toţi politicienii noştri, au o deplină încredere în lipsa de credibilitate a instituţiilor. Oricâte dezminţiri şi infirmări vor produce instituţiile abilitate, ei oricum vor putea clama că frauda a existat. Căci ei nu pot pierde: numai ticăloşia altora i-a pierdut.

În al doilea rând, pentru că frauda, pentru d-nii Geoană şi Antonescu, este un pretext. Învingători, puţin le-ar fi păsat de fraudă (dacă ar fi existat); învinşi, îngrijorarea faţă de fraudă (ca principiu) le smulge strigăte de război civil (situaţie simetrică în 2004: acuzaţiile de fraudare aduse de echipa D.A. guvernului PSD au fost bune până la confirmarea victoriei; după victorie, au fost complet date uitării).

În al treilea rând, pentru că aproape toţi oamenii politici români nu dau doi bani pe principii. Toţi le invocă, când le pot sluji; toţi le calcă în picioare, dacă nu le slujesc. Avem aici o cheie a sentimentului endemic de frustrare care ne caracterizează. Pentru că nimeni nu ia în serios (adică independent de interesele proprii) principiile, fiecare se aşteaptă de la celălalt la ce e mai rău.

Există la noi un consens instantaneu al neîncrederii şi o dificultate infinită de a construi încrederea. În politică, instrumentalizarea tuturor principiilor (e bun ce îmi foloseşte; e rău ce mă dezavantajează) are efecte dezgustătoare. Politicienii noştri spun vrute şi nevrute, în funcţie de interes. Tot ce spun e instrumental. Tot ce fac e conjunctural.

Sunt la fel de elocvenţi minţind ca şi spunând adevărul. Dar ce spun eu - „adevărul”? Adevărul, pentru ei, nu există. Nu îl pot distinge epistemologic de fals, pentru că adevărul, pentru ei, este numai ceea ce le foloseşte, ceea ce îi face să dobândească sau conserve puterea.

Exact ca şi în cazul dlui Geoană: exit-pollul era adevărat, pentru că îl dădea învingător; ar fi fost corecte şi alegerile, dacă rezultatul final l-ar fi scos învingător. Nicio atenţie faţă de fapte, nicio grijă faţă de adevăr. Cu aceeaşi convingere, Crin Antonescu a demonstrat şi că Geoană este un politician de nimic şi că este o datorie morală să fie votat de toţi românii.

Nici Geoană, nici Antonescu nu au vreo convingere de natură intelectuală ori morală. Au un singur simţ, al puterii proprii. Ce le poate da putere este bun şi moral. Ce îi poate conduce la ea este principial şi adevărat. Această simplificare a echipamentului senzorial şi cognitiv este întâlnită în lumea oamenilor numai uneori - la monştri.

În lumea prădătorilor este obligatorie şi necesară. În scară evolutivă, prădătorii au fost echipaţi de natură cu acest tip de distorsionare instrumentală a lumii. Pentru crocodili nu există adevăr: există numai căi de a înghiţi prada. Toată lumea este percepută de prădători în funcţie de capacitatea lor de a o transforma în pradă. Ei nu pot vedea lumea în chip dezinteresat.

Pentru prădători, adevărul nu poate exista decât sub formă de instrument: e adevărat tot ce transformă lumea în pradă; e fals tot ce împiedică acest proces. E motivul pentru care animalele de pradă nu pot cunoaşte nici binele, nici frumosul, nici adevărul: viaţa lor e captivă întro unică logică - a prădării. La fel sunt şi oamenii noştri politici. S-au specializat în dobândirea puterii şi, asemenea prădătorilor, au devenit captivi în logica transformării lumii în pradă. Nu există adevăr, nu există bine. Există numai instrumente de captare a puterii.

Tot ce poate transforma lumea în bun de putere este, pentru politicienii noştri, adevărat. Restul e apă de ploaie. Asta îi face pe oamenii noştri politici hâzi şi dezgustători. Şi tot asta ne face pe noi sceptici, pesimişti şi dezabuzaţi.

Ingrediente cu care nu se prea poate menţine o democraţie, mai ales când e animată de politicieni care spun totul şi contrariul lui cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi exaltare, cu aceeaşi sinceritate. Adică, faţă de noi, cu acelaşi dispreţ.

Diferentele intre apuseni si rasariteni in privinta Purgatoriului atrag atentia asupra ambivalentei 'penumbrei' in teologie, a 'penumbrei cognitive' in general. De ce spun asta? Fiindca acolo unde lucrurile sunt poate prea brutal in lumina cruda a definitiilor, pot apare distorsiuni; insa acolo unde predomina 'penumbra intuitiilor', acolo cloceste si viermele neintelegerii. Ambele aspecte se cer de fapt luate in consideratie. Ce este mai oportun, la ce moment? Ce semnifica cu adevarat cutare gest de prudenta?
Ce vegeteaza, ce cloceste in aceste 'penumbre' teologice? Vedem, in salbaticia unor speculatii ca acelea ale lui Rose, ca absenta definitiilor referitoare la existenta de dupa incetarea existentei biologice a dus, la unii rasariteni, la conceptia 'salasurilor'. In acest caz, 'penumbra teologica' a rodit. Se vede si cum.

Sf. Mina, egiptean, fiu de crestini, militar si apoi sihastru. Mucenic in vremea lui Diocletian, va fi fost ucis la sfarsitul sc. III sau la inceputul sc. IV. Unele icoane il infatiseaza varstnic, insa hagiografia spune ca era un tanar.
Karm-Abum-Abu Mina a fost un sanctuar national. Delahaye considera ca Mina de Mareotis, Mina de Cotyaes si Mina Kallikelados de Constantinopol sunt aceeasi persoana cu egipteanul.

ACATISTUL SFANTULUI MARE MUCENIC MINA

Rugaciunile incepatoare

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !


Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !


Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.


Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.



Condacul 1

Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

Icosul 1

Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam:


Bucura-te, stea neapusa.
Bucura-te, raza de nematerialnic foc.
Bucura-te, lumina celor pagubiti.
Bucura-te, caderea celor rapitori.
Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea.
Bucura-te, stavila care opresti ratacirea.
Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta.
Bucura-te, adanc care pierzi lacomia.
Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi.
Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile.
Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele.
Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 2-lea

Biruitor grabnic te-ai facut prigonitorilor celor care voiau a rapi munca saracului amarat de soarta si a stinge fiinta lui , fiind amenintat de intamplari; pentru aceasta strigam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Sa nu se invredniceasca nelegiuitii a ne supune sub picioarele lor, Sfinte, cand se pornesc asupra noastra ca valurile marii ce vin spumegand pe aripile vanturilor turbate; ci sa cada ca spicele tarinii de fata ta si noi sa te binecuvantam, zicand:


Bucura-te, nadejdea noastra cea tare.
Bucura-te, caderea nelegiuitilor vrajmasi.
Bucura-te, ingradirea nesatioaselor fiare.
Bucura-te, infranarea mandrilor rapitori.
Bucura-te, ca se cutremura cei ce calca poruncile tale.
Bucura-te, ca se ticalosesc cei ce nu cinstesc minunile tale.
Bucura-te, ca se chinuiesc cei ce nu cheama intr-ajutor numele tau.
Bucura-te, ca se tulbura cei ce te amarasc.
Bucura-te, ca se lauda cei ce iti multumesc tie.
Bucura-te, ca de mila ta toata faptura se veseleste.
Bucura-te, ca de ingrozirea ta toti cei ce au gresit se pocaiesc.
Bucura-te, izbavitorul celor umiliti.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 3-lea

Dreptatea si pacea avand in cugetul tau, ai parasit tabara Frigiei, nemaiputand suferi ca sa vezi inchinaciunea la idoli. Pentru aceasta, suindu-te la munta, cu post si rugaciuni ti-ai curatit sufletul de pacate si te-ai intarit in credinta Domnului nostru Iisus Hristos, cantand: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Paganii, nemairabdand urmarile tale cele sfinte, prin care se defaima inselaciunea lor cea idoleasca, caci propovaduind credinta lui Hristos poporului si dovedind ca El este Dumnezeu, Care face minuni, iar nu pietrele si arama, te-au supus la chinuri pe care le-ai primit cu dragoste. Pentru aceasta iti cantam:


Bucura-te, cel ce ai fost frecat peste tot trupul cu tarsane.
Bucura-te, cel ce pe urma ai fost ars cu foc.
Bucura-te, cel ce ai rabdat usturimea ciulinilor.
Bucura-te, ca ai fost strapuns peste tot cu sulite.
Bucura-te, ca ai suferit pe tamplele tale ciocane de fier.
Bucura-te, ca si alte munci ai suferit cu rabdare.
Bucura-te, ca n-ai cartit impotriva lui Dumnezeu pentru patimirea ta.
Bucura-te, mai ales, ca te-ai luptat cu bucurie impotriva trupului si a sangelui.
Bucura-te, ca Alexandria s-a ingrozit de credinta ta cea tare.
Bucura-te, ca tiranii erau mustrati de cutezarea ta.
Bucura-te, ca, nemaiavand cu ce te mai spaimanta, au poruncit sa fii taiat cu sabia.
Bucura-te, ca multi din privitori te binecuvantam zicand: Bucura-te, Mina, mult patimitorule!




Condacul al 4-lea

Fericita credinta a Rasaritului ridicand in sfarsit crucea intre popoarele pagane, dupa caderea tiranilor vrajmasi ai crestinatatii, s-a zidit in Alexandria biserica ta, Sfinte, de catre un iubitor de Hristos cetatean, in vremea lui Constantin imparatul; si acolo au fost aduse ramasitele moastelor tale, carora ne inchinam cantand: Aliluia!

Icosul al 4-lea
Glas ridicand catre tine strigam: Grabeste-te, Sfinte, a ne apara; nu ne dezlipi nadejdilede mila ta cea mare; ca unde vom nazui afara de tine sa ne linistim, dupa noianul pacatelor noastre, dupa Mantuitorul si preacurata lui Maica, decat la tine cel ce ai patimit cu dragoste pentru Hristos si pentru a noastra mantuire; tinde-ti mana ta spre noi, Mucenice, ca sa te binecuvantam zicand:


Bucura-te, aflatorul lucrurilor pierdute.
Bucura-te, aducatorul lor in starea in care au fost.
Bucura-te, lauda cetatenilor cinstiti cu fapta.
Bucura-te, fericirea negutatorilor cu bune masuri.
Bucura-te, pazitorul nedormit al satelor si al oraselor care sufera de pagube.
Bucura-te, scaparea celor amenintati de vapaie si de vifor.
Bucura-te, usurarea popoarelor ce se amarasc de navalirile grozave si de asuprelile nedrepte.
Bucura-te, povatuitorul drumetilor ce te cer in ajutor.
Bucura-te, izbavirea oamenilor de moartea naprasnica.
Bucura-te, scaparea corabiilor cuprinse de vijelie si de furturi.
Bucura-te, mangaierea a tot sufletul asuprit si amarat.
Bucura-te, si al nostru aparator grabnic in suferinte.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 5-lea
Hrana de mantuire vietii noastre trimite-ne noua, Sfinte, de la Dumnezeu, ca sa nu pierim de multimea patimilor ce se indesesc in noi cu prisosinta, ca pacatosi suntem; dar care pacat sau ce multime de greseli poate covarsi vreodata nemarginita milostivire a lui Dumnezeu, avand rugatori cetele mucenicilor? Cu acelea impreuna cantam: Aliluia!

Icosul al 5-lea
nima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi, zice imparatul si Proorocul David. Pentru aceasta, smerindu-ne pana la moarte, cadem catre tine, Mare Mucenice Mina, sa te rogi lui Dumnezeu pentru noi pacatosii ca sa ne linisteasca durerile, biruind pe vrajmasii care se lupta impotriva legilor Lui. Apropie-te, dar, Sfinte, apropie-te de noi cei ce patimim ca sa slavim minunile tale, cantand:


Bucura-te, mijlocitor fierbinte al celor suferinzi catre Dumnezeu.
Bucura-te, staruitor grabnic catre Dansul.
Bucura-te, ajutor puternic pentru cei ce pazesc poruncile Lui.
Bucura-te, nadejde nerusinata a crestinilor.
Bucura-te, tamaie bineprimita la cer in rugaciune.
Bucura-te, vas ales al Sfintei Treimi.
Bucura-te, cel ce nu voiesti rautatile oamenilor.
Bucura-te, cel ce plangi pentru nepriceperea lor.
Bucura-te, cel ce pururea ii indemni la fapte bune.
Bucura-te,ca ii povatuiesti a vietui in unire si dragoste.
Bucura-te, ca pe multi i-ai adus la pocainta.
Bucura-te, ca pentru toti te rogi pururea.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al-6-lea

Evreul, care era asupritde crestin, prin tainuirea banilor ce ii lasase spre pastrare la el pana la intoarcerea sa, s-a botezat vazand minunea, cand I-ai descoperit adevarul; iar crestinul, ingrozindu-se de fapta ce facuse spre vatamarea sufletului pentru iubirea de argint, s-a pocait, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Pe calcatorul de juramant crestin si vicleanul prieten al iudeului, iesind din biserica ta, unde marturisise neadevarul, ca nu are stiinta de acei bani, l-a rapit calul; si tu te-ai aratat femeii lui acasa, ca sa trimita barbatului ei aurul iudeului, precum a si urmat si indata s-a descoperit viclesugul. De aceea cantam tie:


Bucura-te, vadirea viclesugului tainuit.
Bucura-te, aflarea aurului rapit.
Bucura-te, rusinarea faptelor rele.
Bucura-te, amaraciunea urmarii lor.
Bucura-te, implinirea datoriilor credintei.
Bucura-te, crestinatorul iudeului ratacit.
Bucura-te, pocainta crestinului pierdut.
Bucura-te, lauda Bisericii Rasaritului.
Bucura-te, intristarea neamului iudeilor.
Bucura-te, ca prin a ta minune s-a aratat puterea darului.
Bucura-te, ca prin a ei lucrare doua suflete s-au izbavit.
Bucura-te, vrednicule laudator al lui Hristos.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al-7-lea

Lanturile fermecatoare ale diavolului cu care infasura sufletele cele slabe spre a le trage la el, cum s-ar putea sfarama, de nu am avea cugetul lucrator spre mantuire? Acesta dar, intarindu-se de catre puterea Sfintilor Mucenici alesi de Dumnezeu, risipeste negura inselaciunii si dezleaga legaturile vicleanului prin pocainta, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Slava Tie, Imparate Sfinte, Dumnezeule atotputernice, Care dintre noi oamenii si pentru noi ai ales pe Sfintii Tai Mucenici si Apostoli, ca sa ne izbaveasca de cursele vrajmasului si sa ne impartaseasca de bunatatile Tale cele nemarginite; ca in acest chip sa preaslaveasca numele Tau cel intru tot Sfant, si sa cantam:


Bucura-te, Mina cel de toti iubit.
Bucura-te, Mucenic preafericit.
Bucura-te, luptator neostenit.
Bucura-te, viteaz neobosit.
Bucura-te, cuget neprihanit.
Bucura-te, privighetor neadormit.
Bucura-te, doctor iscusit.
Bucura-te, judecator nemituit.
Bucura-te, sprijinitor nepartinitor.
Bucura-te, dar nesfarsit.
Bucura-te, de daruri datatorule.
Bucurate de multe minuni facatorule.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al-8-lea

Numele tau, mai mult decat oricare altul dintre sfinti, s-a facut crestinilor mai dorit, Mina, pentru aflarea grabnica si indestulatoare a orice pagubiri suferite de dansii. Pentru care si astazi patimind cei ce stau inaintea icoanei Tale cu credinta se roaga a te milostivi spre ei, mangaindu-i si indeplinind cererea lor, ca sa-ti aduca lauda, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Obositi de valurile intamplarilor ce vin asupra noastra, nu ne putem lupta si nici nu suntem vrednici de milostivire, pentru ca pocainta nu avem, adancindu-ne in ganduri si fapte urate; pentru aceasta cadem inaintea ta, sa ne izbavestide ispitele ce ne apasa si sa ne intarestiin dragostea lui Dumnezeu, ca sa scapam de vrajmasi si sa-ti cantam:


Bucura-te, turn de tarie.
Bucura-te, raza de bucurie.
Bucura-te, ancora tare.
Bucura-te, zid de scapare.
Bucura-te, gand intaritor.
Bucura-te, liman izbavitor.
Bucura-te, lumina sfanta.
Bucura-te, arma nebiruita.
Bucura-te, inger ceresc.
Bucura-te, dar dumnezeiesc.
Bucura-te, aparatorul crestinilor.
Bucura-te, miluitorul saracilor.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al-9-lea
Patimile cu care tu ai patimit sa ne fie in ajutorul patimilor noastre si ranile trupului tau acoperamant durerilor ce ne tulbura toata odihna. Da-ne dar, in primejdii, rabdarea ta Sfinte, ca printr-insa sa dobandim maintuirea sufletului si intarirea neputintelor noastre spre a canta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-9-lea
Cu sangele tau cel curs pentru dragostea lui Hristos, spala intinaciunea pacatelor noastre, Preafericite, si cu multimea minunilor schimba cugetele celor ce ne prigonesc, spre a nu fi osanditi cu nedreptate si sa nu intunece adevarul pricinilor, ce avem dupa a lor placere, ca tu esti cel care descoperi toate nelegiuirile si tie se cuvine a canta


Bucura-te, mangaierea celor asupriti in judecati,
Bucura-te, biruinta ostasilor ce se lupta pentru credinta.
Bucura-te, pamant roditor de fapte bune.
Bucura-te, floare frumoasa din partile Siriei.
Bucura-te, margaritar ales de Dumnezeu.
Bucura-te, trandafir mirositor intre spinii idolesti.
Bucura-te, piatra scumpa din comorile Egiptului.
Bucura-te, dar prin care s-a implinit menirea magilor de la Rasarit.
Bucura-te, cedru crescut intre cedrii Libanului.
Bucura-te, camp adapat de apele Iordanului.
Bucura-te, straja neadormita a manastirilor din Muntele Sfant.
Bucura-te, povatuitor osardnic al celor ce merg la mormantul Mantuitorului.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 10-lea

Ramasitele calatorului omorat de gazda facatoare de rau, spre a-i lua aurul cu care mergea la biserica ta, taindu-l bucati si ingropandu-l in gradina sa, tu le-ai dezgropat a doua zi, intrupandu-l precum a fost si dandu-i viata. De aceasta minune ingrozindu-se ucigasul, a cazut la picioarele tale cu lacrimi, rugandu-se sa nu-l pierzi. Iar calatorul trezit ca din vis dupa moarte. a dat lui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zadarnica a fost sarguinta vinovatului de a ascunde uciderea strainului pe care, innoptand la dansul, l-a gazduit; ca tu urmandu-i nevazut, pentru dragostea ce avea catre tine, te-ai aratat a doua zi ca un ostas imparatesc, cerand sa-ti dea pe calator; despre care, tagaduind ca ar avea stiinta , tu i-ai descoperit fapta si l-ai mustrat cumplit. Pentru aceasta cantam tie:


Bucura-te, minunemai presus de toate minunile.
Bucura-te, cel care ai primit darul de a intrupa si a da viata trupului taiat in bucati.
Bucura-te, ca vinovatul s-a ingrozit de puterea ta.
Bucura-te, ca cel ucis, necunoscand de ce este mustrat acela, s-a spaimantat.
Bucura-te, ca fapta aceasta n-ai voit sa o descoperi indata.
Bucura-te, ca prin iconomia ta amandoi se gaseau in uimire.
Bucura-te, cel prin care calatorulsi-a indeplinit vointa, inchinandu-se tie.
Bucura-te, ca si fagaduintei lui a urmat, aducand in biserica ta mari daruri.
Bucura-te, mangaietorule al tuturor celor ce alearga la tine.
Bucura-te, marite izbavitor al celor ce te cinstesc.
Bucura-te, inzestratorule al fetelor sarace.
Bucura-te, usuratorule al celor cazuti in datorii grele.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 11-lea

Taina aceasta a sfintei pronii, care prin tine s-a savarsit, Mina, putandu-se reface trupul cel taiat in bucati al calatorului ucis si a fi adus iarasi la viata, este de nepatruns; pentru care, minunandu-ne de darul ce ti s-a dat tie de la Dumnezeu, cu credinta cantam: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Iubitorul de sine Eutropie, fagaduind un vas de argint pentru biserica ta, si facand doua deopotriva, acel cu numele tau I s-a parut mai frumos decat acel pentru dansul; drept care a hotarat sa-l opreasca pentru sine. Tu insa nesuferind inselaciunea aceasta, ai luat vasul de la sluga lui cand se spala in corabie si cu dansul impreunal-ai tinut in mare pana cand s-a mustrat Eutropie insusi de lacomia sa. Pentru aceasta cantam tie:


Bucura-te, ca indata ai scos pe sluga cu vasul din mare.
Bucura-te, ca sluga s-a infatisat stapanului sau intreg si nevatamat.
Bucura-te, ca el, multumind lui Dumnezeu, a si dus vasul la biserica.
Bucura-te, mustratorul lui Eutropie pentru indrazneala ce facuse.
Bucura-te, indreptatorul purtarii sale celei lacome.
Bucura-te, scaparea slugii de la moarte pentru nevinovatia sa.
Bucura-te, ca prin aceasta ai vrut sa arati puterea adevaratei credinte.
Bucura-te, ca pentru fapta iar nu pentru lucru ai infrant vointa cea rea.
Bucura-te, ca lui Dumnezeu s-a adus prin aceasta lauda.
Bucura-te, ca numele Lui s-a preaslavit prin facerea minunilor tale.
Bucura-te, ca pentru dansul ai patimit ca sa si biruiesti cu Dansul.
Bucura-te, Mucenice prea folositorule.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 12-lea

Vazandu-se Sofia, o femeie oarecare din partile Fecozalieie, care venea la biserica ta sa se inchine, amenintata a fi batjocorita pe cale de catre un ostean, a cerut de la tine ajutor cu glas, si indata ai izbavit-o de navalirea aceluia, vadindu-l cu rusine catre mai multi; dupa care femeia a datlui Dumnezeu lauda, cantand: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Schiopul si o femeie muta, care de mult timp stateau langa biserica ta cu alti bolnavi , asteptand vindecarea, te-au vazut la miezul noptii, zicand: Schiopule, scoala pe femeia aceea si mergi de aici; la care cuvinte, mahnindu-se schiopul, pentru ca s-a crezut departat de la tine, nu facea nici o miscare; tu insa repetand porunca, el a trebuit sa asculte si indata s-au vazut amandoi vindecati; pentru aceasta cantam tie:


Bucura-te, ca schiopul spaimantandu-se a fugit.
Bucura-te, ca muta, spaimantandu-se, a vorbit.
Bucura-te, ca si alti bolnavi ai tamaduit.
Bucura-te, ca pe necredinciosi i-ai smerit.
Bucura-te, ca pe iubitorii de Hristos i-ai veselit.
Bucura-te, ca pe straini i-ai adapostit.
Bucura-te, ca pe flamanzi i-ai hranit.
Bucura-te, ca pe vaduve le-ai miluit.
Bucura-te, aparatorul celor din primejdii.
Bucura-te, indestulatorul celor pradati.
Bucura-te, izbavitorul Sofiei.
Bucura-te, mangaietorul celor asupriti.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!




Condacul al 13-lea

(acest condac se zice de trei ori)

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

O, preafericite Mucenice Mina, asculta rugaciunea noastra ce-ti aducem din toata inima, ca sa ne izbavesti pe noi de boli si de primejdii, spre a cinsti pomenirea ta si a marturisi minunile, pe care cu puterea Sfantului Duh le faci noua celor ce cu credinta cantam: Aliluia !

Apoi iarasi se zice

Icosul intai

Intrupandu-se cuvantul lui Dumnezeu s-a luminat faptura, si printr-Insul a izvorat multimea mucenicilor, care au patimit pana la sange, facandu-se aparatori celor neputinciosi; pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, stea neapusa.
Bucura-te, raza de nematerialnic foc.
Bucura-te, lumina celor pagubiti.
Bucura-te, caderea celor rapitori.
Bucura-te, taina care destainuiesti nelegiuirea.
Bucura-te, stavila care opresti ratacirea.
Bucura-te, stalp care impiedici necuviinta.
Bucura-te, adanc care pierzi lacomia.
Bucura-te, suflare care intaresti inimile celor suferinzi.
Bucura-te, mana care descoperi pradaciunile.
Bucura-te, lant care fereci pe faptuitorul celor rele.
Bucura-te, negura care intuneci gandurile necurate.
Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!


si

Condacul 1

Folositor si ajutator mare te-ai aratat lumii im primejdii, Mucenice, ca pe multi ai izbavit de pagube: pe furi urmarind, pierderile departandu-le si celor ce alearga la tine cu credinta implinind cererea lor; pentru aceasta te rugam , fii milostiv si noua care iti cantam: Bucura-te, Mina, mult-patimitorule!

si apoi se face otpustul.

Dupa aceasta se zice aceasta rugaciune :



Rugaciune foarte folositoare si grabnic ajutatoare catre Sfantul Mare Mucenic Mina


O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti ,Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.