Cãlãtor în Londra
Nu ştiu dacã intenţionasem sã scriu ceva în timpul cãlãtoriei la Londra, probabil cã intenţia iniţialã aceasta fusese, de a da nişte schiţe sub formã de jurnal; oricum, modelele mari (Gracq, Bouvier, Ralea, Jűnger) erau în minte, însã impactul metropolei a pulverizat distanţa literarã necesarã—moment din care cãlãtoria a devenit însãilatã, dezlânatã, o cârpãcealã—s—a dezagregat, s—a dezaxat, s—a aplatizat, şi—a pierdut înţelesul. Nici chiar note nu am scris, decât nişte rânduri la Galeria Naţionalã.
La un moment dat, nu i—am mai urmat pe aceşti mari cãlãtori, cu al cãror gând plecasem, şi de a cãror mijlocire aveam nevoie.
Cãrţile de la Londra sunt: ‘The Little Stranger’ (Sarah Waters), ‘Samuel Johnson’ (Peter Martin); ‘Wormholes’ (Fowles), ‘The Life of Samuel Johnson’ (Boswell), ‘Mansfield Park’ (Jane Austen), ‘Housekeeping’ (Marilynne Robinson), ‘A Dance to the Music of Time, I’ (Powell), ‘Books Do Furnish a Room’ (Powell), ‘Home’ (Marilynne Robinson), ‘Opal Sunset’ (Clive James), ‘Other Colours’ (Pamuk), ‘The Children’s Book’ (Byatt), ‘Spiritual Writings’ (Rahner), ‘Chest X—Ray Made Easy’ (Karthikeyan, Chegu); ‘The Complete Short Stories, I’ (Ballard), ‘Little Black Book of Stories’ (Byatt), ‘First Love, Last Rites’ (McEwan), ‘The Diaries of Evelyn Waugh’; ‘The Collected Poems of William Wordsworth’, ‘The Complete Poems of Walt Whitman’, ‘The Selected Poems of Emily Dickinson’, ‘Ezra Pound—Poems selected by Thom Gunn’; ‘Daniel Deronda’ (Eliot), ‘North and South’ (Gaskell), ‘The Mammoth Book of the Best of Best New SF’, ‘The Mammoth Book of Dickensian Whodunnits’, ‘The Mammoth Book of Historical Whodunnits’, ‘The Poems of Robert Browning’, ‘The Complete Poems of John Keats’, ‘Scenes of Clerical Life’ (Eliot), ‘Cranford’ (Gaskell), ‘The Moonstone’ (Collins), ‘Dombey and Son’ (Dickens), ‘Barnaby Rudge’ (Dickens), ‘The Mill on the Floss’ (Eliot), ‘Wives and Daughters’ (Gaskell), ‘Middlemarch’ (Eliot); ‘Men at Arms’ (Waugh), ‘Helena’ (Waugh), ‘The Ordeal of Gilbert Pinfold’ (Waugh), ‘The Complete Short Stories’ (Waugh), ‘’Tipping the Velvet’ (Waters), ‘The Book of the Long Sun’ (Wolfe), ‘The Pound Era’ (Kenner), ‘God and Evil in the Theology of St. Thomas Aquinas’ (McCabe), ‘’Jesus of Nazareth’ (Benedict XVI); ‘Collected Poems 1945—1990’ (R. S. Thomas), ‘Collected Poems’ (Larkin), ‘The Letters of Evelyn Waugh’, ‘Reliable Essays—the Best of Clive James’ (James).
Deasupra actelor noastre, sau în al doilea plan, ar trebui sã se afle înţelepciunea, cea care ia forma cumpãtãrii, a moderaţiei, a unui uşor scepticism vioi şi, mai ales, a elasticitãţii atât de necesare, a aprecierii rapide şi adânci a situaţiilor.
Parcurilor şi muzeelor le pãstrez cea mai bunã amintire. Mi—au plãcut coapsele londonezelor tinere şi fustele lor. Deasemeni, mirosul oamenilor, sãpunul popular care miroase a cãrbune, şi deodorantul—care în spray miroase a insecticid.
La Londra m—am aflat dintr—o dimineaţã de marţi pânã la întâiele ore ale joii sãptãmânii urmãtoare (însã la aeroport ajunsesem din dupã—amiaza din ajun).
Marţi, la Londra, aveam o idee de lecturã, vrusesem sã citesc fie Waugh, fie cele douã cãrţi despre Johnson, fie vreuna din cele trei cãrţi de teologie (Papa, dominicanul stângist, iezuitul). Orice ar fi putut constitui atât o plãcere gracqianã, cât şi o sugestie de spiritualitate.
La Iaşi, în zorii sâmbetei, dupã un soi de veghe cofeinicã—de la cafeaua bãutã nu la 5, ci la 10 … (prin urmare, adormit târziu, deşteptat devreme), gãsesc un vechi şi remarcabil eseu al lui Kurp despre ‘Regele Lear’ şi Dalrymple—oare despre care cãrţi pot repeta vorbele lui Kurp despre citirea ‘Regelui Lear’?; iar la Londra m—am gândit mereu la Gracq—cititor, turist, geograf, bãrbat.
Cu consumul de cafea ar trebui sã nu mai trec de ora 7.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
miercuri, 28 aprilie 2010
Eseistica lui John Fowles
Eseistica lui John Fowles
Sã vedem puţin care sunt deprinderile de eseist şi chiar de critic literar ale lui John Fowles.
Interesul meu pentru acest scriitor provine de la un roman citit în adolescenţã şi de la statutul lui de reprezentant al neovictorianismului literar.
Fowles e un eseist interesant, excitant şi care adesea are ceva de spus—cu toate cã nu un mare eseist; nu eseul, ca formã de afabilitate literarã şi de reflecţie, îl serveşte cel mai bine.
La aproape 11 ani dupã ce am auzit despre ele dintr—o revistã româneascã, citesc eseurile şi scrierile ocazionale ale lui Fowles [1]. Factura lor e una foarte originalã, adesea o peroraţie slobodã foarte plãcutã, cu o notã de egoism rudimentar, într—un stil de o vulgaritate expresivã şi atractivã, şi sunt instructive—într—un loc [2], Fowles enumerã scriitorii pe care îi socoate cei mai mari: ei sunt Defoe, Austen, Peacock, Hardy, Flaubert. Se pot afla multe, în ordinea anecdoticului, despre John Fowles din aceastã culegere de proze variate.
Îi gãsesc interesanţi pe cei cãrora le place Defoe; deşi la unii din ei, ca Tournier, e vorba mai mult de un fel de a vorbi, de un simbol, nu de o admiraţie literarã—de ex., nu le place romanul ‘Crusoe’, ci moneda pe care o constituie, simbolul, efigia, mitul. Locul lui Defoe e unul simbolic, nu estetic; este vorba de stimã, nu de artã. Iar Flaubert era apreciat de Paleologu, Capote, Tournier, Nabokov, W. Allen; aceştia sunt marii flaubertieni, dispuşi sã vadã în el desãvârşirea, sã îi confere superlative. Paleologu, Nabokov, W. Allen îi gustã mult romanele.
Am început lectura culegerii ‘Wormholes’ cu scrierile despre literaturã, iar articolele despre Kafka, Golding, Hardy sunt flecãreli tangente mai degrabã criticii culturale sau sociologiei literaturii—sau, în cazul lui Hardy, istoriei sociale rurale. Existã însã şi scrieri estetice, sub forma analizelor de carte: pentru ‘Marele Meaulnes’, o parabolã a lui Lawrence, scrierile lui Aubrey, cupletele octosilabice ale Mariei de France, un roman de Edwards, o piesã a lui Molière, ultimul roman al lui Hardy şi povestirile cu Holmes--de fiecare datã elementaritatea analiticã fiind dublatã de biografism, cu aptitudini de caracterizare modeste. Lui Fowles i se pare cã circumstanţele biografice ar explica ceva; însã nu o fac. Biografismul practicat de Fowles este cel mai greşit, fiindcã e nu anecdotic, ci explicativ, cu pretenţia de a explica scrierile discutate.
A se vedea cã Fowles nu se atinge de scrierile pe care le considerã desãvârşite, ci numai de acelea manifest imperfecte sau de unele excitante curiozitãţi literare, notabile tocmai prin originalitatea lor extravagantã; iar Hardy e singurul dintre cei cinci autori desemnaţi de Fowles drept cei mai mari cãruia îi e discutatã pe larg o carte—consideratã ca nefiind cea mai bunã.
Nu cred cã John Fowles era un critic literar prea înzestrat; nu e vorba de originalitate, ci de autenticitate—or tocmai în aceastã privinţã pãcãtuiesc aprecierile lui literare—se simte cã sunt banale, lipsite de calitate intrinsecã chiar atunci când sunt provocatoare, sau se vor aşa. Flecãreala lui nu poate disimula acest defect, lipsa unei adevãrate intuiţii critice pãtrunzãtoare şi apte de analizã. Într—un fel, chiar axioma lui este cã frumuseţea (literarã) e inanalizabilã. Zãdãrnicia criticii literare înţelese ca exegezã revine adesea în scrisul lui Fowles. Aşadar, iatã—l exercitându—se într—o formã literarã pe care o refuzã principial.
Referinţele autobiografice din scrisul lui Fowles par câteodatã inelegante.
John Fowles era, ca şi Huxley şi Miller, un prieten al artei lui Lawrence—fãrã a mai fi fost martorul vogãi ei interbelice.
NOTE:
[1] John Fowles: ‘Wormholes’;
[2] Golding and ‘Golding’, în op. cit.;
Sã vedem puţin care sunt deprinderile de eseist şi chiar de critic literar ale lui John Fowles.
Interesul meu pentru acest scriitor provine de la un roman citit în adolescenţã şi de la statutul lui de reprezentant al neovictorianismului literar.
Fowles e un eseist interesant, excitant şi care adesea are ceva de spus—cu toate cã nu un mare eseist; nu eseul, ca formã de afabilitate literarã şi de reflecţie, îl serveşte cel mai bine.
La aproape 11 ani dupã ce am auzit despre ele dintr—o revistã româneascã, citesc eseurile şi scrierile ocazionale ale lui Fowles [1]. Factura lor e una foarte originalã, adesea o peroraţie slobodã foarte plãcutã, cu o notã de egoism rudimentar, într—un stil de o vulgaritate expresivã şi atractivã, şi sunt instructive—într—un loc [2], Fowles enumerã scriitorii pe care îi socoate cei mai mari: ei sunt Defoe, Austen, Peacock, Hardy, Flaubert. Se pot afla multe, în ordinea anecdoticului, despre John Fowles din aceastã culegere de proze variate.
Îi gãsesc interesanţi pe cei cãrora le place Defoe; deşi la unii din ei, ca Tournier, e vorba mai mult de un fel de a vorbi, de un simbol, nu de o admiraţie literarã—de ex., nu le place romanul ‘Crusoe’, ci moneda pe care o constituie, simbolul, efigia, mitul. Locul lui Defoe e unul simbolic, nu estetic; este vorba de stimã, nu de artã. Iar Flaubert era apreciat de Paleologu, Capote, Tournier, Nabokov, W. Allen; aceştia sunt marii flaubertieni, dispuşi sã vadã în el desãvârşirea, sã îi confere superlative. Paleologu, Nabokov, W. Allen îi gustã mult romanele.
Am început lectura culegerii ‘Wormholes’ cu scrierile despre literaturã, iar articolele despre Kafka, Golding, Hardy sunt flecãreli tangente mai degrabã criticii culturale sau sociologiei literaturii—sau, în cazul lui Hardy, istoriei sociale rurale. Existã însã şi scrieri estetice, sub forma analizelor de carte: pentru ‘Marele Meaulnes’, o parabolã a lui Lawrence, scrierile lui Aubrey, cupletele octosilabice ale Mariei de France, un roman de Edwards, o piesã a lui Molière, ultimul roman al lui Hardy şi povestirile cu Holmes--de fiecare datã elementaritatea analiticã fiind dublatã de biografism, cu aptitudini de caracterizare modeste. Lui Fowles i se pare cã circumstanţele biografice ar explica ceva; însã nu o fac. Biografismul practicat de Fowles este cel mai greşit, fiindcã e nu anecdotic, ci explicativ, cu pretenţia de a explica scrierile discutate.
A se vedea cã Fowles nu se atinge de scrierile pe care le considerã desãvârşite, ci numai de acelea manifest imperfecte sau de unele excitante curiozitãţi literare, notabile tocmai prin originalitatea lor extravagantã; iar Hardy e singurul dintre cei cinci autori desemnaţi de Fowles drept cei mai mari cãruia îi e discutatã pe larg o carte—consideratã ca nefiind cea mai bunã.
Nu cred cã John Fowles era un critic literar prea înzestrat; nu e vorba de originalitate, ci de autenticitate—or tocmai în aceastã privinţã pãcãtuiesc aprecierile lui literare—se simte cã sunt banale, lipsite de calitate intrinsecã chiar atunci când sunt provocatoare, sau se vor aşa. Flecãreala lui nu poate disimula acest defect, lipsa unei adevãrate intuiţii critice pãtrunzãtoare şi apte de analizã. Într—un fel, chiar axioma lui este cã frumuseţea (literarã) e inanalizabilã. Zãdãrnicia criticii literare înţelese ca exegezã revine adesea în scrisul lui Fowles. Aşadar, iatã—l exercitându—se într—o formã literarã pe care o refuzã principial.
Referinţele autobiografice din scrisul lui Fowles par câteodatã inelegante.
John Fowles era, ca şi Huxley şi Miller, un prieten al artei lui Lawrence—fãrã a mai fi fost martorul vogãi ei interbelice.
NOTE:
[1] John Fowles: ‘Wormholes’;
[2] Golding and ‘Golding’, în op. cit.;
Ce citeşte Wolfe
Ce citeşte Wolfe
Wolfe, un autor—cult de SF (am aruncat, din Londra, o privire pe ce scriu bloggerii români despre cãrţile lui; scriu mai ales prostii …), spune cã autorii de SF pe care îi admirã sunt:
--Algis Budrys, Joanna Russ, Ursula Le Guin, Damon Knight, Kate Wilhelm, Michael Bishop, Brian Aldiss, Nancy Kress, Michael Moorcock; Theodore Sturgeon, Clark Ashton Smith, Frederick Brown, R.A. Lafferty (cf. unui interviu);
--Nancy Kress, Patrick O'Leary, Kathe Koja, Michael Swanwick, Harlan Ellison (cf. altui interviu).
Ar mai fi şi Gordon Liddy.
Galeria autorilor apreciaţi de cãtre legendarul Wolfe, un om care scrie romane şi alte proze de patruzeci de ani încoace, îi are—n centru pe Tolkien, Vance, C A Smith, Lindsay, Chesterton, MacDonald, Lovecraft, Doyle, Coover. Aşa cã mi se pare un cititor bine dispus.
Experienţa altor cititori e instructivã—Ep. Sigrist te vindecã de prejudecãţile lui Kurp, iar Wolfe de acelea ale Ep. Sigrist. În privinţele gustului, e periculos sã urmezi altceva decât pe al tãu propriu.
Un articol spune despre el cã a scris nu mai puţin decât 29 de romane. Expresia tautologicã de ‘SF literar’ este folositã pentru unii ca el—pentru nivelul lui, al lui Wells, Lem şi al celor doi Strugaţki.
Wolfe, un autor—cult de SF (am aruncat, din Londra, o privire pe ce scriu bloggerii români despre cãrţile lui; scriu mai ales prostii …), spune cã autorii de SF pe care îi admirã sunt:
--Algis Budrys, Joanna Russ, Ursula Le Guin, Damon Knight, Kate Wilhelm, Michael Bishop, Brian Aldiss, Nancy Kress, Michael Moorcock; Theodore Sturgeon, Clark Ashton Smith, Frederick Brown, R.A. Lafferty (cf. unui interviu);
--Nancy Kress, Patrick O'Leary, Kathe Koja, Michael Swanwick, Harlan Ellison (cf. altui interviu).
Ar mai fi şi Gordon Liddy.
Galeria autorilor apreciaţi de cãtre legendarul Wolfe, un om care scrie romane şi alte proze de patruzeci de ani încoace, îi are—n centru pe Tolkien, Vance, C A Smith, Lindsay, Chesterton, MacDonald, Lovecraft, Doyle, Coover. Aşa cã mi se pare un cititor bine dispus.
Experienţa altor cititori e instructivã—Ep. Sigrist te vindecã de prejudecãţile lui Kurp, iar Wolfe de acelea ale Ep. Sigrist. În privinţele gustului, e periculos sã urmezi altceva decât pe al tãu propriu.
Un articol spune despre el cã a scris nu mai puţin decât 29 de romane. Expresia tautologicã de ‘SF literar’ este folositã pentru unii ca el—pentru nivelul lui, al lui Wells, Lem şi al celor doi Strugaţki.
Cei care vor sã arate impetuoşi aratã doar agitaţi.
§
Dumnezeu a spulberat Ierusalimul dupã apostazia finalã a acestuia; semnificaţia teologicã a faptului cãderii Ierusalimului aceasta este. Aceeaşi judecatã se poate formula şi despre Bizanţ.
§
Un ţigan urât, incult, leneş, simpluţ, un pic nãtâng—care abia aşteaptã sã se reproducã, nu vede de ce n—ar face—o. Aceasta e diferenţa.
§
Admir la Kurp o vastã, cuprinzãtoare cunoaştere a romanelor, a literaturii. Competenţa lui—ca şi aceea a lui Gracq—nu se poate contraface, truca, imita. Nu e o mascã, e viaţã. Nu poate fi improvizatã, însãilatã. La el, lectura poate fi eveniment, o datã, altceva decât rutinã sau arbitrar; semnificativã, adicã, e chiar lectura însãşi, ca fapt de a citi, ca act, ca gest. Într—un fel, eseurile kurpiene sunt unele de cititor—nu de critic sau de analist, ci de om al cãrţilor, de om al lecturii.
§
Scrierile din clasa ‘Regelui Lear’. Scrierile de un interes literar comparabil. Primul gând e la Balzac, Racine, James, alţii …. Unele romane.
§
Tolstoi, artist care s—a falsificat.
§
Anglofilia mea în plan cultural, literar—imensul meu interes pentru cãrţile culturii engleze.
§
Ambele perspective—ca vârf, praznicul acordat, şi ca treaptã, ca ‘spre mai binele’.
§
Suferinţa poate fi semn cã nu ştiu—însã şi cã învãţ, cã trec la altceva. Cã desluşesc.
§
Kurp şi ‘Lear’, Gracq şi cãrţile ‘lui’, Wolfe şi autorii ‘lui’.
A cunoaşte bine o carte, a o ‘descoase’.
§
Ceea ce îmi rãspunde e propria mea neputinţã şi facticitate.
§
Existã o sutã de romane ca ‘Lear’?
§
Ignor în ce mãsurã nu cunosc o carte.
§
Kurp şi Dalrymple, Eliade în tinereţe, Ralea, evreul (interb.).
§
Cârpãcealã—în ceea ce scriu.
§
Performanţele de blogger sunt nimic faţã de acelea ale unor filozofi germani, sau chiar ale unor eseişti, critici sau gazetari.
§
Depinde de cum te învaţã cineva—dacã o face ca prieten sau nu.
§
Am ce învãţa de la tine.
§
Unii sunt bloggeri (Kurp), fac o formã de gazetãrie, alţii sunt eseişti care folosesc bloguri (Pãr. Freeman, de ex.).
§
Premise culturale.
Ce lipseşte la Kurp: Shelley şi exegetul sãu catolic; Stevenson;
§
Cã e nigerianã.
§
De ce fel este studiul pe care îl face Leonardo, prin pictura lui, firii umane? Mã gândesc la neasemuita expresie de blândeţe şi bunãtate a celor douã femei sfinte din cãrbunele cu joaca Lui Iisus şi Ioan copii.
§
Ca ‘Lear’: Hugo, Claudel, Racine, Ibsen, Ionescu, puţinele reuşite teatrale—pentru citit, nu pentru scenã.
Piesele lui James, Stevenson, Balzac, Dumas, Zola, Arghezi, Rebreanu. Teatrul—ca balast.
§
Versetele neotestamentare la care am reflectat mai nou se referã la dorinţa Ap. Pavel de a se afla în Cer, cu Hristos (--ceea ce vorbeşte împotriva eshatologismului rãsãritean, la faptul cã Pavel nãzuia la ceva care nu se afla deja prezent--); la titlul de ‘Hristos Kyrios’, Domnul, ca axã a cristologiei timpurii; şi la minunea Ap. Petru—vindecarea. Aşadar, versete de la Sf. Pavel şi de la Sf. Luca.
§
Nivelul infraliterar, gazetãria. Teatru subliterar, de nivel infraliterar.
§
Camil P., Flaubert şi Beyle—analog pentru romancierele engleze. ‘Mai degrabã un roman, decât celãlalt’—însã nu exclusivist.
Aceşti autori de diptice romaneşti.
§
Kurp e şi el un cititor care merge ‘pe cãrţi’—se vede asta cu Thoreau, cu Emerson …. Aceastã experienţã nu e un principiu, nu e ceva abstract, nu e o noţiune vehiculabilã în abstract—ci ceva învãţat. Nu—i plac ‘Walden’, versurile lui Thoreau şi Emerson, anumite trãsãturi ale scrisului lui Emerson ….
§
Luna aceasta Kurp a scris patru eseuri despre Thoreau, şi—l numeşte sau aminteşte în alte câteva.
§
Reprezentãrile Pãtimirii Mântuitorului creazã milã faţã de cãlãii Lui, de omenirea criminalã în orbirea ei neremediatã.
§
Sf. Evanghelii vorbesc despre bunãtatea femeilor din jurul Lui Iisus, mult mai mult decât despre bunãtatea ucenicilor bãrbaţi. Gibson redã asta.
§
‘Rãsplata’ la care se referã Iisus nu e una contractualã, extrinsecã, ci e transformarea.
§
Abia la sfârşitul filmului lui Gibson (vãzut ieri a doua orã) am mai avut noţiunea de teatralism; în rest, cred cã impresia e aceea de convenţionalitate, de amortizare prin convenţionalitate. Iar la un film ale cãrui modele plastice sunt reprezentãrile baroce ale Pãtimirii, teatralitatea ţine de stil, de convenţia stilisticã, e asumatã.
§
‘Lear’, ‘Cazacii’, Gracq, Maxwell,
§
Tot de raţionalism ţine şi a—l prefer ape lexicograful englez, idealistului speculativ irlandez. La primul, raţiunea devine un gest.
§
Ralea, Barbu, Paleologu.
Wagnerienii, Bãlan, Sebastian; veleitarism. Educaţie.
§
Carierele lui Ralea—universitarã, literarã, diplomaticã, de om public şi de orator; ca universitar, ca diplomat; catedre, numiri în diplomaţie; firea lui încântãtoare; mãrturii. Carierism, nu arivism. Hainele.
§
Poate exista durere, nu umilinţã. De iubirea altuia nu se poate dispune. N—o deţii, ca sã râzi de ea.
§
Douã ipostaze literare:--autorii de tandemuri de romane (arhetipici fiind Beyle, Flaubert, Camil P.);--capodoperele fulgurante, ca ‘Regele Lear’, ‘Cazacii’.
De câte ori, în loc sã desemneze intensitatea emoţionalã, lirismul nu denumeşte decât diluarea şi tocmai incompetenţa emoţionalã.
§
Australianul nici nu discutã lucrurile în principiu, ci aşa cum îi plac lui, cum le vrea el.
§
Dumnezeu a spulberat Ierusalimul dupã apostazia finalã a acestuia; semnificaţia teologicã a faptului cãderii Ierusalimului aceasta este. Aceeaşi judecatã se poate formula şi despre Bizanţ.
§
Un ţigan urât, incult, leneş, simpluţ, un pic nãtâng—care abia aşteaptã sã se reproducã, nu vede de ce n—ar face—o. Aceasta e diferenţa.
§
Admir la Kurp o vastã, cuprinzãtoare cunoaştere a romanelor, a literaturii. Competenţa lui—ca şi aceea a lui Gracq—nu se poate contraface, truca, imita. Nu e o mascã, e viaţã. Nu poate fi improvizatã, însãilatã. La el, lectura poate fi eveniment, o datã, altceva decât rutinã sau arbitrar; semnificativã, adicã, e chiar lectura însãşi, ca fapt de a citi, ca act, ca gest. Într—un fel, eseurile kurpiene sunt unele de cititor—nu de critic sau de analist, ci de om al cãrţilor, de om al lecturii.
§
Scrierile din clasa ‘Regelui Lear’. Scrierile de un interes literar comparabil. Primul gând e la Balzac, Racine, James, alţii …. Unele romane.
§
Tolstoi, artist care s—a falsificat.
§
Anglofilia mea în plan cultural, literar—imensul meu interes pentru cãrţile culturii engleze.
§
Ambele perspective—ca vârf, praznicul acordat, şi ca treaptã, ca ‘spre mai binele’.
§
Suferinţa poate fi semn cã nu ştiu—însã şi cã învãţ, cã trec la altceva. Cã desluşesc.
§
Kurp şi ‘Lear’, Gracq şi cãrţile ‘lui’, Wolfe şi autorii ‘lui’.
A cunoaşte bine o carte, a o ‘descoase’.
§
Ceea ce îmi rãspunde e propria mea neputinţã şi facticitate.
§
Existã o sutã de romane ca ‘Lear’?
§
Ignor în ce mãsurã nu cunosc o carte.
§
Kurp şi Dalrymple, Eliade în tinereţe, Ralea, evreul (interb.).
§
Cârpãcealã—în ceea ce scriu.
§
Performanţele de blogger sunt nimic faţã de acelea ale unor filozofi germani, sau chiar ale unor eseişti, critici sau gazetari.
§
Depinde de cum te învaţã cineva—dacã o face ca prieten sau nu.
§
Am ce învãţa de la tine.
§
Unii sunt bloggeri (Kurp), fac o formã de gazetãrie, alţii sunt eseişti care folosesc bloguri (Pãr. Freeman, de ex.).
§
Premise culturale.
Ce lipseşte la Kurp: Shelley şi exegetul sãu catolic; Stevenson;
§
Cã e nigerianã.
§
De ce fel este studiul pe care îl face Leonardo, prin pictura lui, firii umane? Mã gândesc la neasemuita expresie de blândeţe şi bunãtate a celor douã femei sfinte din cãrbunele cu joaca Lui Iisus şi Ioan copii.
§
Ca ‘Lear’: Hugo, Claudel, Racine, Ibsen, Ionescu, puţinele reuşite teatrale—pentru citit, nu pentru scenã.
Piesele lui James, Stevenson, Balzac, Dumas, Zola, Arghezi, Rebreanu. Teatrul—ca balast.
§
Versetele neotestamentare la care am reflectat mai nou se referã la dorinţa Ap. Pavel de a se afla în Cer, cu Hristos (--ceea ce vorbeşte împotriva eshatologismului rãsãritean, la faptul cã Pavel nãzuia la ceva care nu se afla deja prezent--); la titlul de ‘Hristos Kyrios’, Domnul, ca axã a cristologiei timpurii; şi la minunea Ap. Petru—vindecarea. Aşadar, versete de la Sf. Pavel şi de la Sf. Luca.
§
Nivelul infraliterar, gazetãria. Teatru subliterar, de nivel infraliterar.
§
Camil P., Flaubert şi Beyle—analog pentru romancierele engleze. ‘Mai degrabã un roman, decât celãlalt’—însã nu exclusivist.
Aceşti autori de diptice romaneşti.
§
Kurp e şi el un cititor care merge ‘pe cãrţi’—se vede asta cu Thoreau, cu Emerson …. Aceastã experienţã nu e un principiu, nu e ceva abstract, nu e o noţiune vehiculabilã în abstract—ci ceva învãţat. Nu—i plac ‘Walden’, versurile lui Thoreau şi Emerson, anumite trãsãturi ale scrisului lui Emerson ….
§
Luna aceasta Kurp a scris patru eseuri despre Thoreau, şi—l numeşte sau aminteşte în alte câteva.
§
Reprezentãrile Pãtimirii Mântuitorului creazã milã faţã de cãlãii Lui, de omenirea criminalã în orbirea ei neremediatã.
§
Sf. Evanghelii vorbesc despre bunãtatea femeilor din jurul Lui Iisus, mult mai mult decât despre bunãtatea ucenicilor bãrbaţi. Gibson redã asta.
§
‘Rãsplata’ la care se referã Iisus nu e una contractualã, extrinsecã, ci e transformarea.
§
Abia la sfârşitul filmului lui Gibson (vãzut ieri a doua orã) am mai avut noţiunea de teatralism; în rest, cred cã impresia e aceea de convenţionalitate, de amortizare prin convenţionalitate. Iar la un film ale cãrui modele plastice sunt reprezentãrile baroce ale Pãtimirii, teatralitatea ţine de stil, de convenţia stilisticã, e asumatã.
§
‘Lear’, ‘Cazacii’, Gracq, Maxwell,
§
Tot de raţionalism ţine şi a—l prefer ape lexicograful englez, idealistului speculativ irlandez. La primul, raţiunea devine un gest.
§
Ralea, Barbu, Paleologu.
Wagnerienii, Bãlan, Sebastian; veleitarism. Educaţie.
§
Carierele lui Ralea—universitarã, literarã, diplomaticã, de om public şi de orator; ca universitar, ca diplomat; catedre, numiri în diplomaţie; firea lui încântãtoare; mãrturii. Carierism, nu arivism. Hainele.
§
Poate exista durere, nu umilinţã. De iubirea altuia nu se poate dispune. N—o deţii, ca sã râzi de ea.
§
Douã ipostaze literare:--autorii de tandemuri de romane (arhetipici fiind Beyle, Flaubert, Camil P.);--capodoperele fulgurante, ca ‘Regele Lear’, ‘Cazacii’.
De câte ori, în loc sã desemneze intensitatea emoţionalã, lirismul nu denumeşte decât diluarea şi tocmai incompetenţa emoţionalã.
§
Australianul nici nu discutã lucrurile în principiu, ci aşa cum îi plac lui, cum le vrea el.
vineri, 23 aprilie 2010
Tolstoi şi cititorii lui
Tolstoi şi cititorii lui
Ce le place, la Tolstoi, marilor sãi cititori?
În mare, existã la Tolstoi literatura militarã şi realistã şi aceea moralizatoare şi pilduitor—instructivã, greşitã, dupã Chartier şi Nabokov.
Probabil cã cea mai reuşitã parte o constituie cele trei romane din anii ’60—’70, ‘Povestirile din Sevastopol’ şi proza de tematicã militarã, ‘Hagi—Murad’, autobiografiile din anii ’50; iar cea mai perisabilã o constituie literatura moralizatoare—un roman, nuvelele, teatrul, eseistica şi publicistica religioasã atât de franc detestatã de cãtre Nabokov.
Unii l—ar considera drept un artist care a decãzut, alunecând din realismul impecabil în moralismul cel mai detestabil.
Ibrãileanu, Zarifopol, Paleologu, Chartier, Nabokov, Gracq şi Joyce au dat cu toţii interesante aprecieri despre creaţia lui Tolstoi—meritele şi scãderile ei.
Zarifopol şi Ibrãileanu vedeau ceva merite chiar în literatura tolstoianã tezist—moralizatoare, Chartier tindea sã o conteste, pe când Nabokov era chiar foarte rãspicat împotriva ei.
Ce le place, la Tolstoi, marilor sãi cititori?
În mare, existã la Tolstoi literatura militarã şi realistã şi aceea moralizatoare şi pilduitor—instructivã, greşitã, dupã Chartier şi Nabokov.
Probabil cã cea mai reuşitã parte o constituie cele trei romane din anii ’60—’70, ‘Povestirile din Sevastopol’ şi proza de tematicã militarã, ‘Hagi—Murad’, autobiografiile din anii ’50; iar cea mai perisabilã o constituie literatura moralizatoare—un roman, nuvelele, teatrul, eseistica şi publicistica religioasã atât de franc detestatã de cãtre Nabokov.
Unii l—ar considera drept un artist care a decãzut, alunecând din realismul impecabil în moralismul cel mai detestabil.
Ibrãileanu, Zarifopol, Paleologu, Chartier, Nabokov, Gracq şi Joyce au dat cu toţii interesante aprecieri despre creaţia lui Tolstoi—meritele şi scãderile ei.
Zarifopol şi Ibrãileanu vedeau ceva merite chiar în literatura tolstoianã tezist—moralizatoare, Chartier tindea sã o conteste, pe când Nabokov era chiar foarte rãspicat împotriva ei.
Despre Evelyn Waugh
Despre Evelyn Waugh
Waugh provenea, pe linie paternã, dintr—o familie scoţianã, strã—strãbunicul fusese pastor neconformist, strãbunicul: cleric anglican, bunicul, medic, iar tatãl, scriitor (îndrãgostit de cricket, Shakespeare, Biblie).
În 1916, la 12 ani, Waugh a purces sã—şi asambleze un altar, cu ajutorul mãtuşilor, de la care urmau sã provinã crucifixul şi vasele; iar mai târziu, ca adolescent, avea sã scrie cu evlavie despre bisericile vizitate.
A debutat literar la 24 de ani, cu un studiu şi un roman. A scris vreo 13 romane, dintre care cinci sunt traduse şi la noi, iar altele trei formeazã un ansamblu narativ. La 26 de ani a devenit catolic.
Impresia de energie şi de simplitate subtilã, aristotelicianã—simplitatea aceea care e şi inteligenţã. Gracq, Montherlant, geografii, Waugh, Balzac, Lampedusa, Dickens. Arta dialogului (în romane).
§
Ceea ce urâţeşte şi face o impresie proastã.
§
Primarã e nu inteligenţa, ci deficienţa, persoana, fiinţa (definitã drept traumatizatã). Determinantã e fiinţa, aşa cum e ea.
Iar ceea ce luam drept alegeri, erau determinãri, chiar în echivocitatea lor.
§
Alessandro şi Henriette, semnul din 1810. Bagatelizarea laturii religioase (din extrinsicitatea ei faţã de artã).
Se pare cã pânã şi el îl avea pe (senzaţionalistul) scoţian drept model. Preocuparea lui, foarte toscanã, foarte nescottianã, pentru limba romanului sãu. Un literat exemplar, şi foarte caracteristic deopotrivã prin gama scrisului sãu ca şi prin calofilia deliberatã şi exersatã.
§
Bunin şi Gracq, ambii, calofili. Bunin, de o artã şi fire şi calofilie strident netolstoiene.
Manifesta virilitate a gusturilor literare ale lui Gracq. Latinitatea lui, pe de altã parte—v. şi pseudonimul folosit.
§
Dacã eu nu—l simt, acel prag al valorilor ….
§
În câteva zile—în trei zile—am pierdut noţiunea cãlãtoriei, sau aceasta s—a transformat în altceva, s—a sclerozat.
§
O spiritualitate—religioasã, literarã, general—esteticã—nu poate consta din iluzii.
§
Abstractul şi organicul. Substituirea organicului cu abstractul.
§
Aptitudini teologice (vizate de teolog) sau de reprezentare (vizate de omul de artã).
§
Depãrtarea. Graniţa Franţei cu Germania, inepţie.
§
Informitatea vieţii; trecerea la cel mai de jos nivel, viaţa—noroi, execrabilitatea, proasta descifrare. Civilizaţia, raţiunea.
§
A prefera adevãrul, formulelor.
§
Cã nu e un parnasian sau un decorativ, un ‘colorist’—şi existã o coloristicã şi în ordinea auzitã, audibilã. Tot de ‘oralitate’ ar fi ţinut şi valorile sonore; însã nu le practicã. Nu sonoritãţile (primeazã), ci tonul, intonaţia, inflexiunea, secreta melopee. Prin asta e arta lui notabilã—vrea sã spunã, despre Sadoveanu, Ciopraga.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Cãrţile nu pot sã cãlãtoreascã în picioare.
§
Deteriorarea nu va rãmâne; însã ceea ce am priceput din carte, da.
§
Jurnalele de rãzboi ale lui Waugh nu—s autoscopice, nici analitice, ci acumulãri de fapte, de detalii, de date, într—un spirit de concizie şi de energie. Ele nu ‘dezvãluie’ mai nimic. Sunt notaţii agere, la obiect.
§
La Londra am pierdut focalizarea aceea—gracqianã, bouvierianã—‘mersul’, umerii.
§
Nu lucrurile sunt nocive, ci accepţiile greşite în care le primim—aici greşim, primind accepţii false—secret peiorative, lezante. Cu asta greşim.
§
Ceea ce urâţeşte şi face o impresie proastã.
§
Primarã e nu inteligenţa, ci deficienţa, persoana, fiinţa (definitã drept traumatizatã). Determinantã e fiinţa, aşa cum e ea.
Iar ceea ce luam drept alegeri, erau determinãri, chiar în echivocitatea lor.
§
Alessandro şi Henriette, semnul din 1810. Bagatelizarea laturii religioase (din extrinsicitatea ei faţã de artã).
Se pare cã pânã şi el îl avea pe (senzaţionalistul) scoţian drept model. Preocuparea lui, foarte toscanã, foarte nescottianã, pentru limba romanului sãu. Un literat exemplar, şi foarte caracteristic deopotrivã prin gama scrisului sãu ca şi prin calofilia deliberatã şi exersatã.
§
Bunin şi Gracq, ambii, calofili. Bunin, de o artã şi fire şi calofilie strident netolstoiene.
Manifesta virilitate a gusturilor literare ale lui Gracq. Latinitatea lui, pe de altã parte—v. şi pseudonimul folosit.
§
Dacã eu nu—l simt, acel prag al valorilor ….
§
În câteva zile—în trei zile—am pierdut noţiunea cãlãtoriei, sau aceasta s—a transformat în altceva, s—a sclerozat.
§
O spiritualitate—religioasã, literarã, general—esteticã—nu poate consta din iluzii.
§
Abstractul şi organicul. Substituirea organicului cu abstractul.
§
Aptitudini teologice (vizate de teolog) sau de reprezentare (vizate de omul de artã).
§
Depãrtarea. Graniţa Franţei cu Germania, inepţie.
§
Informitatea vieţii; trecerea la cel mai de jos nivel, viaţa—noroi, execrabilitatea, proasta descifrare. Civilizaţia, raţiunea.
§
A prefera adevãrul, formulelor.
§
Cã nu e un parnasian sau un decorativ, un ‘colorist’—şi existã o coloristicã şi în ordinea auzitã, audibilã. Tot de ‘oralitate’ ar fi ţinut şi valorile sonore; însã nu le practicã. Nu sonoritãţile (primeazã), ci tonul, intonaţia, inflexiunea, secreta melopee. Prin asta e arta lui notabilã—vrea sã spunã, despre Sadoveanu, Ciopraga.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Cãrţile nu pot sã cãlãtoreascã în picioare.
§
Deteriorarea nu va rãmâne; însã ceea ce am priceput din carte, da.
§
Jurnalele de rãzboi ale lui Waugh nu—s autoscopice, nici analitice, ci acumulãri de fapte, de detalii, de date, într—un spirit de concizie şi de energie. Ele nu ‘dezvãluie’ mai nimic. Sunt notaţii agere, la obiect.
§
La Londra am pierdut focalizarea aceea—gracqianã, bouvierianã—‘mersul’, umerii.
§
Nu lucrurile sunt nocive, ci accepţiile greşite în care le primim—aici greşim, primind accepţii false—secret peiorative, lezante. Cu asta greşim.
luni, 12 aprilie 2010
etsi per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus
etsi per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus
Predica lui Severian al Gabalei [1], tradusã de formidabilul patrolog care este Dr. Peter Gilbert, formuleazã câteva definiţii despre Logos, vorbind despre Fiu din punctul de vedere al preexistenţei Sale eterne. Condiţia umanã a Mântuitorului este formulatã aşa: ‘et idem homo cum hominibus, non decidens a divinitate, etsi incarnatus comperitur’.
Cristologia Ep. Severian este aceea, orientalã, a ‘transformãrii’: ‘homo factus est’, ‘per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus’ (nu a ‘unirii’, sau a ‘omului asumat’). Pentru mine, termenii acestei cristologii a ‘transformãrii’ (‘Logosul ‘devine’ om’) sunt relativ problematici, fiindcã dau naştere unor dileme mai vaste decât acelea cãrora pretind sã le rãspundã; ei sunt, însã, cuvintele Ev. Sf. Ioan.
Îmi place aceastã propoziţie: ‘non erant ab ipso vacui cœli et terra universaque creatura’. Deasemeni, aceasta: ‘Unum baptismum et unam Ecclesiam Paulus prædicat’.
Oameni al cãror interes este adevãrul, ca Dr. Gilbert, se intereseazã, azi, înafara unor considerente profesionale sau de rutinã ternã, de teologia Episcopului Severian al Gabalei. Suntem martori bucuroşi. În urmã cu trei zile vãzusem pe blogul lui Pearse cã acesta a scris despre Severian; iar ieri am avut bucuria de a regãsi subiectul sub pana inspiratului Dr. Gilbert. Severian al Gabalei, subiect pentru oameni inteligenţi şi subtili, ai cãror contemporani ne putem mândri cã suntem.
NOTE:
[1] In magna die luminum, Jerosolymis prolata. De fide, deque generatione Filii ex Patre, rostitã la Ierusalim pe la 390 sau 396; versiunea latinã porneşte de la aceea armeanã, originalul grec fiind pierdut.
Doctorul Gilbert informeazã cã Jugie a scris despre Severian, într—un studiu din 1911, folosind textul latin al lui Jean-Baptiste Aucher.
Predica lui Severian al Gabalei [1], tradusã de formidabilul patrolog care este Dr. Peter Gilbert, formuleazã câteva definiţii despre Logos, vorbind despre Fiu din punctul de vedere al preexistenţei Sale eterne. Condiţia umanã a Mântuitorului este formulatã aşa: ‘et idem homo cum hominibus, non decidens a divinitate, etsi incarnatus comperitur’.
Cristologia Ep. Severian este aceea, orientalã, a ‘transformãrii’: ‘homo factus est’, ‘per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus’ (nu a ‘unirii’, sau a ‘omului asumat’). Pentru mine, termenii acestei cristologii a ‘transformãrii’ (‘Logosul ‘devine’ om’) sunt relativ problematici, fiindcã dau naştere unor dileme mai vaste decât acelea cãrora pretind sã le rãspundã; ei sunt, însã, cuvintele Ev. Sf. Ioan.
Îmi place aceastã propoziţie: ‘non erant ab ipso vacui cœli et terra universaque creatura’. Deasemeni, aceasta: ‘Unum baptismum et unam Ecclesiam Paulus prædicat’.
Oameni al cãror interes este adevãrul, ca Dr. Gilbert, se intereseazã, azi, înafara unor considerente profesionale sau de rutinã ternã, de teologia Episcopului Severian al Gabalei. Suntem martori bucuroşi. În urmã cu trei zile vãzusem pe blogul lui Pearse cã acesta a scris despre Severian; iar ieri am avut bucuria de a regãsi subiectul sub pana inspiratului Dr. Gilbert. Severian al Gabalei, subiect pentru oameni inteligenţi şi subtili, ai cãror contemporani ne putem mândri cã suntem.
NOTE:
[1] In magna die luminum, Jerosolymis prolata. De fide, deque generatione Filii ex Patre, rostitã la Ierusalim pe la 390 sau 396; versiunea latinã porneşte de la aceea armeanã, originalul grec fiind pierdut.
Doctorul Gilbert informeazã cã Jugie a scris despre Severian, într—un studiu din 1911, folosind textul latin al lui Jean-Baptiste Aucher.
LA ANIVERSARE
LA ANIVERSARE
În ajunul aniversãrii mi—am oferit nişte cãrţi (Anna Dostoievskaia, ‘Amintiri’; Haig Acterian, ‘Shakespeare’; Pompiliu Constantinescu: ‘Tudor Arghezi’, ed. din ’40; Ciopraga: ‘Personalitatea …’; ‘Cântece bãtrâne şi poveşti în versuri’; v. 2—5 ale ‘Operelor’ lui Sadoveanu; Tolstoi, ‘Cazacii’; Vianu, ‘Poesia lui Eminescu’ şi ‘Problemele metaforei …’; Claudian, ‘Originea socialã …’; Gogol, ‘Suflete moarte’; Joyce, ‘Portret al artistului în tinereţe’; vols. 1—4 ale ed. Andreev; Ungaretti, ‘Poezii’; Quasimodo, ‘Versuri’; Sainte—Beuve, ‘Pagini de criticã’; Goethe, ‘Despre literaturã şi artã’; Petrov, ‘Înainte de a mã naşte …’; Codru Drãguşanu; ‘Primii noştri dramaturgi’; Dobrogeanu—Gherea, 2 vols.; Sebastian: ‘Ultima orã’; Dumitriu, ‘Despre viaţã şi cãrţi’; Ureche; ‘Cehov în amintirea …’; Şklovski, ‘Despre prozã II’; De Marchi, ‘Giacomo idealistul’)—34 de vols..
Aniversarea mea a decurs cu patru evenimente neplãcute (printre altele, o apostrofare, la 3 ½), care i—au dat o turnurã cumva coşmarescã—admonestat şi iar admonestat, apoi douã întâlniri emetizante; pe de altã parte, am cheltuit peste opt milioane (cele trei milioane ‘puse deoparte’, şi valuta primitã). Aş spune cã cele patru evenimente au fost DELIBERAT neplãcute; iar berea mi—a displãcut şi spre searã s—a instalat cefaleea.
Seara am ascultat ceva din conferinţa despre Filocalie a primatului anglican (a cãrui voce, tinereascã şi citadinã, m—a surprins plãcut) şi am vãzut ceva mai mult de—o jumãtate de orã din ‘Rapacitate’ de Stroheim (de la care eu cred cã aşteptam, de fapt, ceva în felul lui Murnau şi al expresioniştilor nemţi).
Mi—am mai oferit şi alte câteva cãrţi: Leskov, Neculce, Tolstoi (4 vols.), Florian: “Metafizicã şi artã’, La Pérouse, ‘Giacomo Puccini’, Aragon (‘Sãptãmâna Patimilor’), Gorki, ‘Idiotul’, Arghezi, Dinu Pillat, Vianu, Dickens, o micã antologie de poezie sovieticã. 19 vols..
În ajunul aniversãrii mi—am oferit nişte cãrţi (Anna Dostoievskaia, ‘Amintiri’; Haig Acterian, ‘Shakespeare’; Pompiliu Constantinescu: ‘Tudor Arghezi’, ed. din ’40; Ciopraga: ‘Personalitatea …’; ‘Cântece bãtrâne şi poveşti în versuri’; v. 2—5 ale ‘Operelor’ lui Sadoveanu; Tolstoi, ‘Cazacii’; Vianu, ‘Poesia lui Eminescu’ şi ‘Problemele metaforei …’; Claudian, ‘Originea socialã …’; Gogol, ‘Suflete moarte’; Joyce, ‘Portret al artistului în tinereţe’; vols. 1—4 ale ed. Andreev; Ungaretti, ‘Poezii’; Quasimodo, ‘Versuri’; Sainte—Beuve, ‘Pagini de criticã’; Goethe, ‘Despre literaturã şi artã’; Petrov, ‘Înainte de a mã naşte …’; Codru Drãguşanu; ‘Primii noştri dramaturgi’; Dobrogeanu—Gherea, 2 vols.; Sebastian: ‘Ultima orã’; Dumitriu, ‘Despre viaţã şi cãrţi’; Ureche; ‘Cehov în amintirea …’; Şklovski, ‘Despre prozã II’; De Marchi, ‘Giacomo idealistul’)—34 de vols..
Aniversarea mea a decurs cu patru evenimente neplãcute (printre altele, o apostrofare, la 3 ½), care i—au dat o turnurã cumva coşmarescã—admonestat şi iar admonestat, apoi douã întâlniri emetizante; pe de altã parte, am cheltuit peste opt milioane (cele trei milioane ‘puse deoparte’, şi valuta primitã). Aş spune cã cele patru evenimente au fost DELIBERAT neplãcute; iar berea mi—a displãcut şi spre searã s—a instalat cefaleea.
Seara am ascultat ceva din conferinţa despre Filocalie a primatului anglican (a cãrui voce, tinereascã şi citadinã, m—a surprins plãcut) şi am vãzut ceva mai mult de—o jumãtate de orã din ‘Rapacitate’ de Stroheim (de la care eu cred cã aşteptam, de fapt, ceva în felul lui Murnau şi al expresioniştilor nemţi).
Mi—am mai oferit şi alte câteva cãrţi: Leskov, Neculce, Tolstoi (4 vols.), Florian: “Metafizicã şi artã’, La Pérouse, ‘Giacomo Puccini’, Aragon (‘Sãptãmâna Patimilor’), Gorki, ‘Idiotul’, Arghezi, Dinu Pillat, Vianu, Dickens, o micã antologie de poezie sovieticã. 19 vols..
De curând, mai deunãzi, am fost încântat sã gãsesc un eseu în care bunul Kurp îl cita pe biograful Richardson cu un paragraf despre lecturile lui Emerson, al patrulea (în scurta listã întocmitã de cãtre biograf) dintre autorii citiţi mereu de acesta fiind Plotin; în vederea cãlãtoriei la Londra şi a scrisului despre ea am luat azi din raft ‘Rostul lumii’, iar pe ultima paginã a cãrţii lui Bouvier îi gãsesc citaţi deopotrivã pe Plotin şi pe Emerson. (Dacã Emerson e un citat plauzibil la Bouvier, Plotin nu pãrea.)
Eu nu l—am citit pe Plotin, ci numai o carte despre el, a unui francez pe care catolicul teribilist Vasquez îl admirã.
Eu nu l—am citit pe Plotin, ci numai o carte despre el, a unui francez pe care catolicul teribilist Vasquez îl admirã.
Redactându—şi tratatele, unii filozofi germani scriau, de fapt, mai mult decât e de aşteptat de la un blogger—scriau mai mult de 300 pg./ an. O comparaţie justã va arãta cã un blogger care nu mai scrie şi altceva, scrie, de fapt, puţin. Un blogger cum e Kurp scrie, astfel, echivalentul unei cãrţi de 365 de pagini, anual; nu e mult.
Bloggerii nu scriu mult—comparativ cu unii filozofi germani, de pe vremuri—dar cred cã şi de azi.
Cãrţi de sute de pagini s—au scris în câteva luni—oricum, în mai puţin de—un an; şi era vorba despre … LUMEA CA VOINŢĂ ŞI REPREZENTARE!
§
Rostul pregãtirii este de a le da oamenilor sentimentul cã meritã bucuria Învierii, cã meritã sã fie transformaţi, moral, de ea. Existã o logicã a acestei pregãtiri. Altfel, bucuria pascalã nu pare meritatã, cuvenitã, nu ia naştere firesc. E şi darul Lui Dumnezeu, comunicarea Lui, şi meritul omului, strãdania; numai aşa se pot întâlni. Dumnezeu vine cu darul; omul, cu strãdania. Omul a fãcut ceva ca sã merite primirea bucuriei Învierii, iar Dumnezeu nu dispreţuieşte efotul sãu, obolul sãu, rugãciunea lui ca şi aceea a vameşului celui sfios.
§
Evanghelia Sf. Ioan, s—a spus la o predicã, vorbeşte despre pãtimirea Lui Iisus în termenii slavei. Îi dã Pãtimirii forma slavei. Vede în Pãtimire, slava. Idee care meritã adâncitã, şi confruntatã cu realitatea scrisului Ev. Ioan.
§
Nici dupã pãrerea mea nu e nimic de iubit sau atractiv în ceea ce arãt.
§
În puterea Lui Dumnezeu, în mişcarea cãlãuzitã de cãtre El, Pãtimirea deja duce la slavã—nu ‘inevitabil’ sau ‘fatal’, ci organic sau vrut de Dumnezeu.
§
Unii oameni duc lipsã de încumetare, de curaj.
§
Cum ştim ce e adevãrat, cum ajungem s—o aflãm? Acceptarea eclezialã este un astfel de criteriu, un semn al adevãrului. Ceva nu e adevãrat fiindcã e acceptat în Bisericã; însã acesta e pentru mine semnul—metabolismul raţional al Bisericii.
Acceptarea de cãtre Bisericã nu ‘face’ ca un enunţ sã fie adevãrat, însã este semnul acestui adevãr, criteriul de discernere.
Iar dacã o definiţie teologicã este sau nu adevãratã independent de cine o ‘aprobã’, acest argument funcţioneazã şi împotriva infailibilitãţii papale—şi în acest caz se introduce un criteriu strãin necesitãţii logice ca adevãrul sâ fie numai ceea ce este.
Dacã votul episcopal nu asigurã adevãrul, nici pronunţarea de cãtre Papã n—o poate face. Dacã adevãrul nu provine ‘de la episcopi’, sau ‘din votul episcopal’, nici de la Roma nu provine.
Aprobarea eclezialã este nu sursa adevãrului, ci semnul lui. Aşa ajungem sã cunoaştem, empiric, cã ceva e adevãrat.
Iar pe de altã parte, ‘consensul Bisericii’ nu poate sã însemne decât acela al episcopilor—nu al teologilor, universitarilor, stareţilor sau … bloggerilor. Existã o singurã instanţã acreditatã sã se pronunţe—episcopatul catolic. Tot restul creştinilor trebuie sã ia notã.
§
O psihologie nu neutrã, ci defectivã, carenţialã.
§
O reflecţie ‘ocazionalã’ (ocazionatã de timpul liturgic, de ex.) trebuie sã fie rezultatul unor reflecţii precedente, al unei pregãtiri—nu o improvizaţie. Nu un exerciţiu de dicteu. Timpul pregãtirii e altul decât acela al redactãrii. Se poate redacta rapid—numai dacã pregãtirea existã.
§
A sesiza marile linii ale Tradiţiei—nu legendele, nu deprinderile.
§
Reformarea formei lapidare a fragmentului—în acord atât cu vârsta, cât şi cu practica lui Ciopraga, ‘Morgan’.
§
A ajunge la cunoaştere, la concluzii.
§
Ceea ce se poate presupune la Iisus sunt atât un sentiment firesc al naturii, obişnuit la cineva crescut în mediul celor simpli, sentiment dublat desigur de imaginaţia Lui poeticã, de receptivitatea Lui particularã, cât şi importantul ‘utilitarism ecologic’ evreiesc; sentimentul naturii trebuie sã fi existat la acest hoinar venit din Galileea, la predicatorul itinerant, sentiment al naturii firesc unui bãrbat inteligent şi a cãrui viaţã fusese aceea a unui muncitor, însã nu trebuie supralicitat, iar o a doua componentã a atitudinii faţã de natura fizicã, a Lui Iisus, era ‘utilitarismul evreiesc’, la antipodul oricãrui ‘panteism’, etc.. ‘Sacralitatea creaţiei’ existã la El în chip organic—intuitiv, nemediat reflexiv, şi nu ca liricã a ‘participãrii naturii la divin’.
Scriu acestea ca reacţie la câteva pasaje ale Mitr. Ware despre relaţia Lui Iisus cu fãptura; pasaje afectate, cred eu, de unele înclinaţii personale ale lui Ware—una fiind ecologismul, cum rezultã şi din rândurile respective, iar alta, de corelat, fiind simpatia pentru diversele holisme panenteiste la modã în anii ’60, şi cãrora savantul englez a cãutat sã le remorcheze şi palamismul.
Sentimentalizarea istericã a ecologismului—despre care nu spun cã l—ar caracteriza pe Ware—era în mod cert inexistentã la Iisus.
§
Vrednice de consideraţie sunt ambele aspecte ale intelectualitãţii Mitr. Ware: pe de o parte, athonitismul lui, legãtura lui personalã cu athonitismul, superlativele acordate teologiei Pãr. Stãniloae, etc., componenta palamistã (în grilã postliberalã, dacã pot spune aşa); pe de altã parte, interpretarea panenteist—ecologistã, într—o formã care mie mi se pare de o sorginte foarte occidentalã şi protestantã.
§
Cu sentimentul cã ceea ce scriu e pleavã, necaracterizant, arbitrar, anost şi zgurã.
§
‘Observaţii asupra bãştinaşilor din Marea Britanie’ (impresiile de cãlãtorie).
§
Evangheliile sunt nişte creaţii literare în felul memorialisticii, nişte memoriale teologic —biografice; redactarea a fost influenţatã de considerente intuitive—artistice, spirituale, teologice, chiar general—umane.
§
Kurp citeazã un paragraf al lui R. Richardson despre lecturile lui Emerson (cei şapte autori ‘ai lui’). Trei antici, un renascentist şi trei contemporani (un neamţ, un englez, o franţuzoaicã). Trei greci, doi francezi, un neamţ, un englez.
§
Cave vine şi din piese ca LOST IN THE FLOOD.
§
Vreau ca atunci când întind mâna cãtre tine, tu chiar sã te afli la celãlalt capãt al mâinii mele întinse.
§
Eu am cooperat la transformarea mea într—o caricaturã.
§
Wright despre Wolfe şi Tolkien.
§
Vocea primatului anglican sunã mult mai tânãrã decât era de aşteptat; vocea unui om tânãr şi suplu. Voce de tânãr. Niciun fel de ifose episcopale. Despre om cred cã e un obraznic.
O voce tinereascã.
Îl ascult perorând despre lucruri care—i sunt strãine şi în care nu crede, comentând cãrţile sfinte ale unei tradiţii creştine care îi e strãinã. Însã o conferinţã despre FILOCALIE subliniatã de hohote de râs nu mi se pare ceva aşa nepotrivit.
§
Adesea mi se întâmplã sã confund completa lipsã de subtilitate a oamenilor în chestiuni teoretice sau de artã, cu foarte prompta lor perspicacitate în cele sublunare. Chiar dacã ei nu pricep deloc unele, în schimb pricep imediat altele. Nu se poate infera, din obtuzitatea lor privind chestiunile teoretice şi artistice, asupra incapacitãţii de a pricepe imediat şi exact lucrurile referitoare la aspecte cotidiene.
§
Iubim Învierea Lui Iisus cu un fel de iubire visceralã, spontanã, ‘de dincoace’, nemediatã reflexiv, independentã de considerente teoretice; în acest sens, creştinismul chiar este religia Învierii (Lui Iisus), cum se şi spune. Intuiţia afectivã spontanã, bucuria visceralã şi entuziastã, ‘din vintre’. Nu e vorba despre o concluzie abstractã. De un algoritm teologic.
Învierea Lui Iisus e lumina ‘de dincoace’, care ne precede, şi în care am fost botezaţi; ea ne preexistã—nouã şi creştinilor de douã milenii încoace. Acest fapt istoric ne precede, ne determinã şi ne curãţeşte, ne regenereazã—cãci numai în Învierea Lui ne—am botezat.
§
De o vanitate pe potriva aceleia a diavolilor. Foarte ‘nefemininã’, în lipsa de bun simţ şi în aiureala ei.
§
‘Ca şi cum ar fi’ sau ‘de parcã’ au tot numai substanţa absenţei, a lipsei, a ineficienţei. Ele nu ‘prezintã’, nu introduc cu adevãrat noul.
§
Cei care culeg, direct, şi cei cãrora le picã para mãlãiaţã.
§
Marii scriitori care scriu mult (Dickens, Wolfe); destul de mult (Nabokov, poate Gracq); şi puţin (Joyce).
§
Motivul, raţiunea comportamentalã transpar în gest. Gestul e transparent faţã de raţiunea comportamentalã care l—a produs.
§
Pânã ieri (vin.)—şi în particular ieri şi joi—a existat o noimã, un scop.
§
‘Arta catolicã’ apuseanã este ‘despre har’, despre acţiunea harului. Lucrarea harului este marea temã a artei literare catolice apusene.
§
Literaturã, cãrţi, muzicã, cinema; geografii.
§
Acel oribil fornãit concludent.
‘Decomplexarea’.
§
Citind şi recitind pamfletul lui Gherardini împotriva lui Forte, constat cã sunt de acord cu majoritatea afirmaţiilor celui de—al doilea, citate cu indignare de cãtre întâiul, ca scandaloase şi eretice (‘Lângã Dumnezeu nu existã o altã persoanã dumnezeiascã …, etc.’). Forte nu spune, în pasajele citate de Gherardini referitor la ‘Dumnezeul Lui Iisus’, altceva decât spusese cândva Blondel.
Nu ştiu ce înseamnã ‘felpata’, aşa cã nu înţeleg cum e caracterizat stilul Arhiep. de Chieti—Vasto.
Admit cã expresiile lui sunt tari, rãspicate, însã admisibile şi, pe cât par, corecte. Din nou mã regãsesc, dogmatic, mai degrabã de partea moderniştilor catolici. Din nou îmi displace artificialitatea discursului ‘tradiţionalist’.
Însã, din cauza relativei noutãţi a limbajului moderniştilor, cu tatonãri inevitabile, vigilenţa unora ca tradiţionaliştii de felul lui Gherardini e şi ea folositoare; ea serveşte prin aceea cã, punând în cauzã noutatea, poate semnala devieri şi erori sau complaceri în ‘inovaţia aservitã’, imitativã.
Ca blondelian, eu mã recunosc în sintaxa teologicã a lui Forte; însã nu resping iniţiative ca aceea a criticului sãu. Pe de altã parte, trebuie sã admitem cã nu ‘în Blondel ne—am botezat’, ci, şi unii, şi alţii, în acelaşi Hristos, Domnul nostru.
§
Perspectiva ştiinţificã, în teologie, nu implicã lipsã de respect; analiza nu implicã dispreţul.
§
Descurajarea în plan uman, al relaţiilor; iar prietenii nu pot sã fie numai unii ‘electronici’.
Cu alte cuvinte, pot sã fiu prieten numai cu oamenii pe care nu îi întâlnesc.
§
MF, ca unul dintre (prea) puţinii noştri filozofi valabili—nu de teapa lui Motru şi a lui Bagdasar. Dacã stau sã—mi amintesc, nu numai Patapievici recomanda cãrţile lui MF, dintre care pe una o abordasem de la 17 ani, şi fãrã recomandarea lui—ci şi Eliade şi, cred, nişte carnete ale lui Cioran, din care un periodic transcria, în ’96, o listã a lecturilor juvenile ale sibianului. Şi tot din acea vreme, încã o recomandare interesantã ar fi aceea venitã de la Ornea—care se interesa mult de filozofii români (interbelici), pe care îi citea şi îi adnota.
Ştiam despre MF din antologie; apoi a fost cartea lui, într—o ed. popularã, apoi aprecierile lui Patapievici (împotriva fanatismului ’27, ca reducţionism şi exclusivism), Ornea (cu prilejul ed. ‘Recesivitãţii’) şi Eliade (care bãnuia în el o alternativã la Nae). Cele douã recomandãri de filozofi autohtoni interbelici ale lui Patapievici apãreau la Eliade polarizate—simpatie pentru unul din savanţi, francã duşmãnie faţã de celãlalt.
§
A culege acea rouã timpurie, aromatã, suavã.
§
Iubirea e o forţã, nu o înjosire, nu o umilinţã.
§
Teoriile despre Scripturã spun un lucru simplu: cã e posibil sã cunoşti o persoanã prin intermediul unui text; nu e vorba despre un procedeu magic sau o conjurare.
§
Cum sã arate un roman. Ce îi cer. Romancierii.
§
Aurul nu—l voi dispreţui.
§
Mi s—a pãrut mai comod sã mã comport ca un imbecil.
A survenit o netã complacere în imbecilitate.
§
Estetizarea substanţei existenţei.
§
Nu poţi vorbi, la plesnealã, japonezã, sperând cã se va înţelege ceva în chinezã.
Asta e definiţia cârpãcelii.
§
Veşmintele preoţilor la riturile Vinerii Mari erau acelea pentru mucenici. Nu cred, însã, cã în cazul Lui Iisus e ‘mãrturie’, ci jertfã.
§
Nivel existenţial, realul uman. Dincolo de aparenţe, de vorbe, existã nivelul existenţial.
§
Repere de autenticitate; ce e autenticitate, şi ce e exagerare, supralicitare.
Bloggerii nu scriu mult—comparativ cu unii filozofi germani, de pe vremuri—dar cred cã şi de azi.
Cãrţi de sute de pagini s—au scris în câteva luni—oricum, în mai puţin de—un an; şi era vorba despre … LUMEA CA VOINŢĂ ŞI REPREZENTARE!
§
Rostul pregãtirii este de a le da oamenilor sentimentul cã meritã bucuria Învierii, cã meritã sã fie transformaţi, moral, de ea. Existã o logicã a acestei pregãtiri. Altfel, bucuria pascalã nu pare meritatã, cuvenitã, nu ia naştere firesc. E şi darul Lui Dumnezeu, comunicarea Lui, şi meritul omului, strãdania; numai aşa se pot întâlni. Dumnezeu vine cu darul; omul, cu strãdania. Omul a fãcut ceva ca sã merite primirea bucuriei Învierii, iar Dumnezeu nu dispreţuieşte efotul sãu, obolul sãu, rugãciunea lui ca şi aceea a vameşului celui sfios.
§
Evanghelia Sf. Ioan, s—a spus la o predicã, vorbeşte despre pãtimirea Lui Iisus în termenii slavei. Îi dã Pãtimirii forma slavei. Vede în Pãtimire, slava. Idee care meritã adâncitã, şi confruntatã cu realitatea scrisului Ev. Ioan.
§
Nici dupã pãrerea mea nu e nimic de iubit sau atractiv în ceea ce arãt.
§
În puterea Lui Dumnezeu, în mişcarea cãlãuzitã de cãtre El, Pãtimirea deja duce la slavã—nu ‘inevitabil’ sau ‘fatal’, ci organic sau vrut de Dumnezeu.
§
Unii oameni duc lipsã de încumetare, de curaj.
§
Cum ştim ce e adevãrat, cum ajungem s—o aflãm? Acceptarea eclezialã este un astfel de criteriu, un semn al adevãrului. Ceva nu e adevãrat fiindcã e acceptat în Bisericã; însã acesta e pentru mine semnul—metabolismul raţional al Bisericii.
Acceptarea de cãtre Bisericã nu ‘face’ ca un enunţ sã fie adevãrat, însã este semnul acestui adevãr, criteriul de discernere.
Iar dacã o definiţie teologicã este sau nu adevãratã independent de cine o ‘aprobã’, acest argument funcţioneazã şi împotriva infailibilitãţii papale—şi în acest caz se introduce un criteriu strãin necesitãţii logice ca adevãrul sâ fie numai ceea ce este.
Dacã votul episcopal nu asigurã adevãrul, nici pronunţarea de cãtre Papã n—o poate face. Dacã adevãrul nu provine ‘de la episcopi’, sau ‘din votul episcopal’, nici de la Roma nu provine.
Aprobarea eclezialã este nu sursa adevãrului, ci semnul lui. Aşa ajungem sã cunoaştem, empiric, cã ceva e adevãrat.
Iar pe de altã parte, ‘consensul Bisericii’ nu poate sã însemne decât acela al episcopilor—nu al teologilor, universitarilor, stareţilor sau … bloggerilor. Existã o singurã instanţã acreditatã sã se pronunţe—episcopatul catolic. Tot restul creştinilor trebuie sã ia notã.
§
O psihologie nu neutrã, ci defectivã, carenţialã.
§
O reflecţie ‘ocazionalã’ (ocazionatã de timpul liturgic, de ex.) trebuie sã fie rezultatul unor reflecţii precedente, al unei pregãtiri—nu o improvizaţie. Nu un exerciţiu de dicteu. Timpul pregãtirii e altul decât acela al redactãrii. Se poate redacta rapid—numai dacã pregãtirea existã.
§
A sesiza marile linii ale Tradiţiei—nu legendele, nu deprinderile.
§
Reformarea formei lapidare a fragmentului—în acord atât cu vârsta, cât şi cu practica lui Ciopraga, ‘Morgan’.
§
A ajunge la cunoaştere, la concluzii.
§
Ceea ce se poate presupune la Iisus sunt atât un sentiment firesc al naturii, obişnuit la cineva crescut în mediul celor simpli, sentiment dublat desigur de imaginaţia Lui poeticã, de receptivitatea Lui particularã, cât şi importantul ‘utilitarism ecologic’ evreiesc; sentimentul naturii trebuie sã fi existat la acest hoinar venit din Galileea, la predicatorul itinerant, sentiment al naturii firesc unui bãrbat inteligent şi a cãrui viaţã fusese aceea a unui muncitor, însã nu trebuie supralicitat, iar o a doua componentã a atitudinii faţã de natura fizicã, a Lui Iisus, era ‘utilitarismul evreiesc’, la antipodul oricãrui ‘panteism’, etc.. ‘Sacralitatea creaţiei’ existã la El în chip organic—intuitiv, nemediat reflexiv, şi nu ca liricã a ‘participãrii naturii la divin’.
Scriu acestea ca reacţie la câteva pasaje ale Mitr. Ware despre relaţia Lui Iisus cu fãptura; pasaje afectate, cred eu, de unele înclinaţii personale ale lui Ware—una fiind ecologismul, cum rezultã şi din rândurile respective, iar alta, de corelat, fiind simpatia pentru diversele holisme panenteiste la modã în anii ’60, şi cãrora savantul englez a cãutat sã le remorcheze şi palamismul.
Sentimentalizarea istericã a ecologismului—despre care nu spun cã l—ar caracteriza pe Ware—era în mod cert inexistentã la Iisus.
§
Vrednice de consideraţie sunt ambele aspecte ale intelectualitãţii Mitr. Ware: pe de o parte, athonitismul lui, legãtura lui personalã cu athonitismul, superlativele acordate teologiei Pãr. Stãniloae, etc., componenta palamistã (în grilã postliberalã, dacã pot spune aşa); pe de altã parte, interpretarea panenteist—ecologistã, într—o formã care mie mi se pare de o sorginte foarte occidentalã şi protestantã.
§
Cu sentimentul cã ceea ce scriu e pleavã, necaracterizant, arbitrar, anost şi zgurã.
§
‘Observaţii asupra bãştinaşilor din Marea Britanie’ (impresiile de cãlãtorie).
§
Evangheliile sunt nişte creaţii literare în felul memorialisticii, nişte memoriale teologic —biografice; redactarea a fost influenţatã de considerente intuitive—artistice, spirituale, teologice, chiar general—umane.
§
Kurp citeazã un paragraf al lui R. Richardson despre lecturile lui Emerson (cei şapte autori ‘ai lui’). Trei antici, un renascentist şi trei contemporani (un neamţ, un englez, o franţuzoaicã). Trei greci, doi francezi, un neamţ, un englez.
§
Cave vine şi din piese ca LOST IN THE FLOOD.
§
Vreau ca atunci când întind mâna cãtre tine, tu chiar sã te afli la celãlalt capãt al mâinii mele întinse.
§
Eu am cooperat la transformarea mea într—o caricaturã.
§
Wright despre Wolfe şi Tolkien.
§
Vocea primatului anglican sunã mult mai tânãrã decât era de aşteptat; vocea unui om tânãr şi suplu. Voce de tânãr. Niciun fel de ifose episcopale. Despre om cred cã e un obraznic.
O voce tinereascã.
Îl ascult perorând despre lucruri care—i sunt strãine şi în care nu crede, comentând cãrţile sfinte ale unei tradiţii creştine care îi e strãinã. Însã o conferinţã despre FILOCALIE subliniatã de hohote de râs nu mi se pare ceva aşa nepotrivit.
§
Adesea mi se întâmplã sã confund completa lipsã de subtilitate a oamenilor în chestiuni teoretice sau de artã, cu foarte prompta lor perspicacitate în cele sublunare. Chiar dacã ei nu pricep deloc unele, în schimb pricep imediat altele. Nu se poate infera, din obtuzitatea lor privind chestiunile teoretice şi artistice, asupra incapacitãţii de a pricepe imediat şi exact lucrurile referitoare la aspecte cotidiene.
§
Iubim Învierea Lui Iisus cu un fel de iubire visceralã, spontanã, ‘de dincoace’, nemediatã reflexiv, independentã de considerente teoretice; în acest sens, creştinismul chiar este religia Învierii (Lui Iisus), cum se şi spune. Intuiţia afectivã spontanã, bucuria visceralã şi entuziastã, ‘din vintre’. Nu e vorba despre o concluzie abstractã. De un algoritm teologic.
Învierea Lui Iisus e lumina ‘de dincoace’, care ne precede, şi în care am fost botezaţi; ea ne preexistã—nouã şi creştinilor de douã milenii încoace. Acest fapt istoric ne precede, ne determinã şi ne curãţeşte, ne regenereazã—cãci numai în Învierea Lui ne—am botezat.
§
De o vanitate pe potriva aceleia a diavolilor. Foarte ‘nefemininã’, în lipsa de bun simţ şi în aiureala ei.
§
‘Ca şi cum ar fi’ sau ‘de parcã’ au tot numai substanţa absenţei, a lipsei, a ineficienţei. Ele nu ‘prezintã’, nu introduc cu adevãrat noul.
§
Cei care culeg, direct, şi cei cãrora le picã para mãlãiaţã.
§
Marii scriitori care scriu mult (Dickens, Wolfe); destul de mult (Nabokov, poate Gracq); şi puţin (Joyce).
§
Motivul, raţiunea comportamentalã transpar în gest. Gestul e transparent faţã de raţiunea comportamentalã care l—a produs.
§
Pânã ieri (vin.)—şi în particular ieri şi joi—a existat o noimã, un scop.
§
‘Arta catolicã’ apuseanã este ‘despre har’, despre acţiunea harului. Lucrarea harului este marea temã a artei literare catolice apusene.
§
Literaturã, cãrţi, muzicã, cinema; geografii.
§
Acel oribil fornãit concludent.
‘Decomplexarea’.
§
Citind şi recitind pamfletul lui Gherardini împotriva lui Forte, constat cã sunt de acord cu majoritatea afirmaţiilor celui de—al doilea, citate cu indignare de cãtre întâiul, ca scandaloase şi eretice (‘Lângã Dumnezeu nu existã o altã persoanã dumnezeiascã …, etc.’). Forte nu spune, în pasajele citate de Gherardini referitor la ‘Dumnezeul Lui Iisus’, altceva decât spusese cândva Blondel.
Nu ştiu ce înseamnã ‘felpata’, aşa cã nu înţeleg cum e caracterizat stilul Arhiep. de Chieti—Vasto.
Admit cã expresiile lui sunt tari, rãspicate, însã admisibile şi, pe cât par, corecte. Din nou mã regãsesc, dogmatic, mai degrabã de partea moderniştilor catolici. Din nou îmi displace artificialitatea discursului ‘tradiţionalist’.
Însã, din cauza relativei noutãţi a limbajului moderniştilor, cu tatonãri inevitabile, vigilenţa unora ca tradiţionaliştii de felul lui Gherardini e şi ea folositoare; ea serveşte prin aceea cã, punând în cauzã noutatea, poate semnala devieri şi erori sau complaceri în ‘inovaţia aservitã’, imitativã.
Ca blondelian, eu mã recunosc în sintaxa teologicã a lui Forte; însã nu resping iniţiative ca aceea a criticului sãu. Pe de altã parte, trebuie sã admitem cã nu ‘în Blondel ne—am botezat’, ci, şi unii, şi alţii, în acelaşi Hristos, Domnul nostru.
§
Perspectiva ştiinţificã, în teologie, nu implicã lipsã de respect; analiza nu implicã dispreţul.
§
Descurajarea în plan uman, al relaţiilor; iar prietenii nu pot sã fie numai unii ‘electronici’.
Cu alte cuvinte, pot sã fiu prieten numai cu oamenii pe care nu îi întâlnesc.
§
MF, ca unul dintre (prea) puţinii noştri filozofi valabili—nu de teapa lui Motru şi a lui Bagdasar. Dacã stau sã—mi amintesc, nu numai Patapievici recomanda cãrţile lui MF, dintre care pe una o abordasem de la 17 ani, şi fãrã recomandarea lui—ci şi Eliade şi, cred, nişte carnete ale lui Cioran, din care un periodic transcria, în ’96, o listã a lecturilor juvenile ale sibianului. Şi tot din acea vreme, încã o recomandare interesantã ar fi aceea venitã de la Ornea—care se interesa mult de filozofii români (interbelici), pe care îi citea şi îi adnota.
Ştiam despre MF din antologie; apoi a fost cartea lui, într—o ed. popularã, apoi aprecierile lui Patapievici (împotriva fanatismului ’27, ca reducţionism şi exclusivism), Ornea (cu prilejul ed. ‘Recesivitãţii’) şi Eliade (care bãnuia în el o alternativã la Nae). Cele douã recomandãri de filozofi autohtoni interbelici ale lui Patapievici apãreau la Eliade polarizate—simpatie pentru unul din savanţi, francã duşmãnie faţã de celãlalt.
§
A culege acea rouã timpurie, aromatã, suavã.
§
Iubirea e o forţã, nu o înjosire, nu o umilinţã.
§
Teoriile despre Scripturã spun un lucru simplu: cã e posibil sã cunoşti o persoanã prin intermediul unui text; nu e vorba despre un procedeu magic sau o conjurare.
§
Cum sã arate un roman. Ce îi cer. Romancierii.
§
Aurul nu—l voi dispreţui.
§
Mi s—a pãrut mai comod sã mã comport ca un imbecil.
A survenit o netã complacere în imbecilitate.
§
Estetizarea substanţei existenţei.
§
Nu poţi vorbi, la plesnealã, japonezã, sperând cã se va înţelege ceva în chinezã.
Asta e definiţia cârpãcelii.
§
Veşmintele preoţilor la riturile Vinerii Mari erau acelea pentru mucenici. Nu cred, însã, cã în cazul Lui Iisus e ‘mãrturie’, ci jertfã.
§
Nivel existenţial, realul uman. Dincolo de aparenţe, de vorbe, existã nivelul existenţial.
§
Repere de autenticitate; ce e autenticitate, şi ce e exagerare, supralicitare.
miercuri, 7 aprilie 2010
Scrisul şi cititul lui Ciopraga. Cu unele remarci negative despre stilul sãu.
Scrisul şi cititul lui Ciopraga. Cu unele remarci negative despre stilul sãu.
Publicate ca anexe la ‘Între Ulysse şi Don Quijote’, ‘Reflecţiile nefanteziste’ ale lui Ciopraga îl aratã drept un interesant cititor al lui Nerval, Mauriac şi Sadoveanu. (Mauriac mai e citat şi într—unul din studiile culese în acest volum.) Remarcile estetice cele mai frapante ale lui Constantin Ciopraga sunt de cãutat tocmai în aceste modeste paragrafe grupate cãtre sfârşitul cãrţii. Pãrea sã rezerve ce e mai bun pentru aceste fragmente lapidare şi uneori ingenioase.
Ideea lui Ciopraga despre critica literarã (şi scrierea ei) era una înaltã, şi se vedea drept un gânditor al literaturii; iar preocupãrile lui de gânditor al literaturii, ca şi mãrturia în favoarea artei lui Sadoveanu, venitã de la un om de un gust literar aşa de pãtrunzãtor şi de sincer, sunt instructive şi redau încrederea.
Studiile reunite în aceastã culegere au un stil uneori extravagant sau impropriu, cu unele formulãri pretenţioase sau termeni fistichii, lãsând impresia de provincialism şi de carenţã a gustului. Mai exact, limbajul lor are extravaganţe şi improprietãţi, lucruri neasumabile, nereluabile.
Ele lasã şi impresia unei oarecare dezlânãri—ca o însãilare de fragmente, mai degrabã decât nişte articole sau studii scrise dintr—o suflare ori aduse la o cheie ideaticã unicã. De aceea, abia montajele ca ‘Fragmente despre roman’ vor fi, prin forma care aminteşte de Ibrãileanu, cu adevãrat satisfãcãtoare literar—grupaje de reflecţii aparent disparate, reunite de o temã generalã comunã. Iar aceasta e şi forma cea mai proprie a scrisului critic al lui Ciopraga.
Studiile, care cer argumentaţie, nu—s prea bune, cu toate cã au meritele lor; însã Ciopraga exceleazã în forma, ilustratã şi de Ibrãileanu, a montajelor de scurte notaţii incisive şi precise.
Tonul e uneori şcolãresc, de o banalitate gãunoasã, cu apretãri cam indigeste; iar nãravul de a—l tot cita pe … Barthes provine vãdit dintr—un ifos de sincronism barbar. La nivel exterior, dominã un soi de mimetism care—i dã ghes lui Ciopraga spre corelãri din acestea sincronice (Barthes, criticã anglofonã). Iar stilul acesta apretat şi stângace, forţat, chiar artificial, contrasteazã cu naturaleţea ‘reflecţiilor nefanteziste’. Existã la Ciopraga un gust al formulãrilor pretenţioase, pedant—ridicole şi cert neinspirate. Ca sã mã refer la un alt autor care revine adesea în scrisul lui Ciopraga: stângãcia lui Ibrãileanu e una dublatã de ingenuitate şi, de aceea, oarecum fermecãtoare; pe când stângãcia apretatã a lui Ciopraga e una nesatisfãcãtoare, pedantã şi pretenţioasã. Stângãcie colţuroasã, neingenuã, pretenţioasã, apretatã—chiar cu efecte de absurd involuntar. Care ţine, aşadar, de mizeria spiritului, nu de ingenuitatea firii.
La fel, unele aprecieri pot pãrea, cum e şi inevitabil, peremptorii.
Bizarã e, oricum, calificarea lui Lovinescu drept ‘refractar formulelor noi’, într—un fel de unison cu poporanistul Ibrãileanu. Dealtfel, articolul lui Ciopraga despre Ibrãileanu conţine caracterizãri valabile, deşi forţa unei înţelegeri şi surprinderi organice îi lipseşte, se pare. [1]
Notaţiile despre anticalofilia lui Ibrãileanu sunt la obiect.
De un soi de comic involuntar pare remarca: ‘Ibrãileanu e—fãrã sã parã—un eseist’—amuzantã prin aceea cã meritele de eseist ţin, dacã ele existã, tocmai de domeniul imediateţii şi—al evidenţei, spre deosebire de acelea de umorist sau de ironist, care pot fi ‘ascunse’. Un scriitor nu poate fi criptoeseist, un eseist criptic, camuflat.
Un fond existã, judecãţile şi aprecierile lui Ciopraga nu—s lipsite de valoare, chiar când nu—s bine exprimate; gustul, deasemeni, este exact şi fin, mereu în linia justeţii estetice. Expresia imperfectã e adesea suplinitã de adevãrul intuiţiei estetice, de calitatea criteriilor intuitive folosite.
Ciopraga nu e nici moftangiu, nici snob; într—un rând, Maurois şi Zweig sunt daţi ca exemple de mari biografi.
Culegerea conţine şi o privire asupra romanului istoric românesc postbelic. Romanul istoric e şi pentru mine o preocupare literarã—însã dintr—un unghi cu totul altul decât acela auster al lui Ciopraga. Perspectiva lui Ciopraga este una ‘antipopularã’; pentru mine, ca şi pentru Stevenson, ocazia oferitã romancierului istoric este ‘şansa de a fi Dumas’, de a scrie ceva la fel de bun ca marile romane de aventuri ale lui Dumas. În ochii lui Ciopraga, acesta ar fi tocmai eşecul. Istoria nu poate fi ‘numai pretext’ pentru aventuri, senzaţional, o naraţiune vioaie şi trepidantã; de unde desconsiderarea la adresa senzaţionalismului şi a romanescului, a romanului istoric luat ca scriere de gen, în care Ciopraga nu numai cã nu credea, însã îl şi dezavua franc. De unde şi dezavuarea mecanicã a izbânzilor romanului de aventuri istorice. De ex., Ciopraga vede exemplaritatea lui Sadoveanu şi în depãşirea deprinderilor romanescului juvenil.
NOTE:
[1] ‘Mãştile lui G. Ibrãileanu’, în: Const. Ciopraga, ‘Între Ulysse şi Don Quijote’.
Publicate ca anexe la ‘Între Ulysse şi Don Quijote’, ‘Reflecţiile nefanteziste’ ale lui Ciopraga îl aratã drept un interesant cititor al lui Nerval, Mauriac şi Sadoveanu. (Mauriac mai e citat şi într—unul din studiile culese în acest volum.) Remarcile estetice cele mai frapante ale lui Constantin Ciopraga sunt de cãutat tocmai în aceste modeste paragrafe grupate cãtre sfârşitul cãrţii. Pãrea sã rezerve ce e mai bun pentru aceste fragmente lapidare şi uneori ingenioase.
Ideea lui Ciopraga despre critica literarã (şi scrierea ei) era una înaltã, şi se vedea drept un gânditor al literaturii; iar preocupãrile lui de gânditor al literaturii, ca şi mãrturia în favoarea artei lui Sadoveanu, venitã de la un om de un gust literar aşa de pãtrunzãtor şi de sincer, sunt instructive şi redau încrederea.
Studiile reunite în aceastã culegere au un stil uneori extravagant sau impropriu, cu unele formulãri pretenţioase sau termeni fistichii, lãsând impresia de provincialism şi de carenţã a gustului. Mai exact, limbajul lor are extravaganţe şi improprietãţi, lucruri neasumabile, nereluabile.
Ele lasã şi impresia unei oarecare dezlânãri—ca o însãilare de fragmente, mai degrabã decât nişte articole sau studii scrise dintr—o suflare ori aduse la o cheie ideaticã unicã. De aceea, abia montajele ca ‘Fragmente despre roman’ vor fi, prin forma care aminteşte de Ibrãileanu, cu adevãrat satisfãcãtoare literar—grupaje de reflecţii aparent disparate, reunite de o temã generalã comunã. Iar aceasta e şi forma cea mai proprie a scrisului critic al lui Ciopraga.
Studiile, care cer argumentaţie, nu—s prea bune, cu toate cã au meritele lor; însã Ciopraga exceleazã în forma, ilustratã şi de Ibrãileanu, a montajelor de scurte notaţii incisive şi precise.
Tonul e uneori şcolãresc, de o banalitate gãunoasã, cu apretãri cam indigeste; iar nãravul de a—l tot cita pe … Barthes provine vãdit dintr—un ifos de sincronism barbar. La nivel exterior, dominã un soi de mimetism care—i dã ghes lui Ciopraga spre corelãri din acestea sincronice (Barthes, criticã anglofonã). Iar stilul acesta apretat şi stângace, forţat, chiar artificial, contrasteazã cu naturaleţea ‘reflecţiilor nefanteziste’. Existã la Ciopraga un gust al formulãrilor pretenţioase, pedant—ridicole şi cert neinspirate. Ca sã mã refer la un alt autor care revine adesea în scrisul lui Ciopraga: stângãcia lui Ibrãileanu e una dublatã de ingenuitate şi, de aceea, oarecum fermecãtoare; pe când stângãcia apretatã a lui Ciopraga e una nesatisfãcãtoare, pedantã şi pretenţioasã. Stângãcie colţuroasã, neingenuã, pretenţioasã, apretatã—chiar cu efecte de absurd involuntar. Care ţine, aşadar, de mizeria spiritului, nu de ingenuitatea firii.
La fel, unele aprecieri pot pãrea, cum e şi inevitabil, peremptorii.
Bizarã e, oricum, calificarea lui Lovinescu drept ‘refractar formulelor noi’, într—un fel de unison cu poporanistul Ibrãileanu. Dealtfel, articolul lui Ciopraga despre Ibrãileanu conţine caracterizãri valabile, deşi forţa unei înţelegeri şi surprinderi organice îi lipseşte, se pare. [1]
Notaţiile despre anticalofilia lui Ibrãileanu sunt la obiect.
De un soi de comic involuntar pare remarca: ‘Ibrãileanu e—fãrã sã parã—un eseist’—amuzantã prin aceea cã meritele de eseist ţin, dacã ele existã, tocmai de domeniul imediateţii şi—al evidenţei, spre deosebire de acelea de umorist sau de ironist, care pot fi ‘ascunse’. Un scriitor nu poate fi criptoeseist, un eseist criptic, camuflat.
Un fond existã, judecãţile şi aprecierile lui Ciopraga nu—s lipsite de valoare, chiar când nu—s bine exprimate; gustul, deasemeni, este exact şi fin, mereu în linia justeţii estetice. Expresia imperfectã e adesea suplinitã de adevãrul intuiţiei estetice, de calitatea criteriilor intuitive folosite.
Ciopraga nu e nici moftangiu, nici snob; într—un rând, Maurois şi Zweig sunt daţi ca exemple de mari biografi.
Culegerea conţine şi o privire asupra romanului istoric românesc postbelic. Romanul istoric e şi pentru mine o preocupare literarã—însã dintr—un unghi cu totul altul decât acela auster al lui Ciopraga. Perspectiva lui Ciopraga este una ‘antipopularã’; pentru mine, ca şi pentru Stevenson, ocazia oferitã romancierului istoric este ‘şansa de a fi Dumas’, de a scrie ceva la fel de bun ca marile romane de aventuri ale lui Dumas. În ochii lui Ciopraga, acesta ar fi tocmai eşecul. Istoria nu poate fi ‘numai pretext’ pentru aventuri, senzaţional, o naraţiune vioaie şi trepidantã; de unde desconsiderarea la adresa senzaţionalismului şi a romanescului, a romanului istoric luat ca scriere de gen, în care Ciopraga nu numai cã nu credea, însã îl şi dezavua franc. De unde şi dezavuarea mecanicã a izbânzilor romanului de aventuri istorice. De ex., Ciopraga vede exemplaritatea lui Sadoveanu şi în depãşirea deprinderilor romanescului juvenil.
NOTE:
[1] ‘Mãştile lui G. Ibrãileanu’, în: Const. Ciopraga, ‘Între Ulysse şi Don Quijote’.
‘Începãturã celor adormiţi S—a fãcut’
‘Începãturã celor adormiţi S—a fãcut’
Semnificaţia cvadruplei relatãri biblice despre viaţa, moartea şi Învierea Lui Iisus mi se pare a fi aceea cã nicio voce umanã nu e suficientã pentru a da o idee despre Iisus; e necesarã, de aceea, o coroborare. Imaginea datã de câte un singur povestitor ar fi incompletã —poate chiar falsã. E nevoie ca patru unghiuri sã fie puse la dispoziţie, pentru ca esenţialul sã devinã accesibil, iar accidentalul sã aparã ca atare. Nu amploarea factologiei impunea aceastã pluralitate de naraţiuni, ci intuiţia adâncului istoriei Lui Iisus.
Învierea Lui Iisus
Învierea Lui Iisus
Învierea este rãscrucea şi interpretarea vieţii Lui Iisus; ea ne instruieşte în mai multe privinţe: cã viaţa pãmânteanã a Lui Iisus are o dinamicã ascendentã, nu se isprãveşte în banalitate şi anonimat, sau în accidental, în contingent. Ea cunoaşte o ascensiune: de la ceva, de la o condiţie, se trece la altceva. Existã o bãtãlie de dat; Iisus o dã, şi învinge.
Apoi, cã Iisus învinge nu prin actul izolat al crucificãrii, ci prin întregul vieţii Lui, prin întreaga Lui viaţã, trãitã aşa cum se cuvine—deterioratã, hãcuitã de violenţa lumii, şi salvatã prin persoanã, prin ipostas, în lumina umanitãţii înãlţate.
Apoi, cã Învierea face posibilã şi semnaleazã trecerea cãtre adevãratul scop: ascenderea omului Iisus la plinãtatea vieţii dumnezeieşti. Acesta este conţinutul real al biruinţei Lui Iisus. Învierea e slãvirea omului Iisus şi înãlţarea Lui la rangul cuvenit.
Învierea este rãscrucea şi interpretarea vieţii Lui Iisus; ea ne instruieşte în mai multe privinţe: cã viaţa pãmânteanã a Lui Iisus are o dinamicã ascendentã, nu se isprãveşte în banalitate şi anonimat, sau în accidental, în contingent. Ea cunoaşte o ascensiune: de la ceva, de la o condiţie, se trece la altceva. Existã o bãtãlie de dat; Iisus o dã, şi învinge.
Apoi, cã Iisus învinge nu prin actul izolat al crucificãrii, ci prin întregul vieţii Lui, prin întreaga Lui viaţã, trãitã aşa cum se cuvine—deterioratã, hãcuitã de violenţa lumii, şi salvatã prin persoanã, prin ipostas, în lumina umanitãţii înãlţate.
Apoi, cã Învierea face posibilã şi semnaleazã trecerea cãtre adevãratul scop: ascenderea omului Iisus la plinãtatea vieţii dumnezeieşti. Acesta este conţinutul real al biruinţei Lui Iisus. Învierea e slãvirea omului Iisus şi înãlţarea Lui la rangul cuvenit.
Luminã de Paşti
Luminã de Paşti
Revenind de la Missa Învierii la 1 ½, am ascultat o slujbã rãsãriteanã de Paşti pânã la 3 ½, mai scriind câte ceva şi adãugând o bere, puţin miel, nişte pascã …. De Paşti mi—a plãcut predica Patriarhului, la prânz, predicã despre vrednicia ‘omului Iisus’ şi relaţia Învierii cu Crucea, pentru a evita atât deznãdejdea cât şi orgoliul, predicã bine informatã patristic (Sf. Vasile cel Mare despre coborârea prin Cruce a Lui Iisus la Iad; Sf. Atanasie despre lucrarea Sf. Spirit; Sf. Ioan Zlataust despre lucrarea Treimii: preotul ca vizibilizare a acţiunii Lui Dumnezeu, cãci Sf. Spirit este Cel care iartã şi curãţã), am ascultat ceva pricesne, iar de la 3 la 5 am dormitat.
La cimitir lipseau vizitatorii; iar singurul care sã—mi adreseze salutul pascal a fost un bãrbat. Câteva lãbãrţate se plimbau ca juncile printre morminte, sporovãind. Am rostit douã Mistere ale Rozariului; vremea era seninã. Placa comemorativã pentru fostul paroh mi s—a pãrut urâtã şi slinoasã.
M—am gândit sã scriu eseuri de pe excerptele de lecturã, şi fãrã frica procedeelor mai prozaice (ca rezumatul, etc.). Faptul cã viaţa cititorului poate fi interesantã nu exclude eseistica de uzurã—sau de rutinã. Gândul la umoriştii ‘mei’ m—a inspirat—un set de umorişti citabili, referibili. Iar luni m—a îndrumat gândul la eseistul de pe malul Loarei, şi schiţa paletei eseurilor.
Mama a primit patru telefoane de Paşti (douã mãtuşi de—ale mele, un fost coleg, arendaşul) şi a dat unul (unei foste colege).
În ultimã instanţã, mi—a plãcut citarea lui Berdiaev în Vinerea Mare (autor pe care îl dezavuez de 13 ani, însã mi—a plãcut ideea cã o afirmaţie a acestui filozof rus ar putea constitui o cheie intelectualã utilizabilã la predica de Vinerea Mare).
În seara de Paşti mi—am oferit BLADE RUNNER, film pe care din ’93 vroiam sã—l vãd (în ’93 scria despre el într—o revistã de cinema, germanã mi se pare); excepţional thriller futurist, vrednic de ceea ce se spune despre el, de superlativele acordate, şi desãvârşit jucat.
Vremea a fost seninã când am mers la cimitir, şi în prima, şi în a treia zi de Paşti; purtam o cãmaşã albã, nouã. În a doua şi în a treia zi de Paşti l—am citit pe Ciopraga, culegerea de studii din ’78 (‘Între Ulysse şi Don Quijote’); ca şi Manolescu şi Modest Morariu, Ciopraga îşi întregea culegerile de articole cu grupaje de fragmente. (Nici luni n—am citit aşa de mult: de la 5 la 6, şi de la 8 la 10 ½.)
Revenind de la Missa Învierii la 1 ½, am ascultat o slujbã rãsãriteanã de Paşti pânã la 3 ½, mai scriind câte ceva şi adãugând o bere, puţin miel, nişte pascã …. De Paşti mi—a plãcut predica Patriarhului, la prânz, predicã despre vrednicia ‘omului Iisus’ şi relaţia Învierii cu Crucea, pentru a evita atât deznãdejdea cât şi orgoliul, predicã bine informatã patristic (Sf. Vasile cel Mare despre coborârea prin Cruce a Lui Iisus la Iad; Sf. Atanasie despre lucrarea Sf. Spirit; Sf. Ioan Zlataust despre lucrarea Treimii: preotul ca vizibilizare a acţiunii Lui Dumnezeu, cãci Sf. Spirit este Cel care iartã şi curãţã), am ascultat ceva pricesne, iar de la 3 la 5 am dormitat.
La cimitir lipseau vizitatorii; iar singurul care sã—mi adreseze salutul pascal a fost un bãrbat. Câteva lãbãrţate se plimbau ca juncile printre morminte, sporovãind. Am rostit douã Mistere ale Rozariului; vremea era seninã. Placa comemorativã pentru fostul paroh mi s—a pãrut urâtã şi slinoasã.
M—am gândit sã scriu eseuri de pe excerptele de lecturã, şi fãrã frica procedeelor mai prozaice (ca rezumatul, etc.). Faptul cã viaţa cititorului poate fi interesantã nu exclude eseistica de uzurã—sau de rutinã. Gândul la umoriştii ‘mei’ m—a inspirat—un set de umorişti citabili, referibili. Iar luni m—a îndrumat gândul la eseistul de pe malul Loarei, şi schiţa paletei eseurilor.
Mama a primit patru telefoane de Paşti (douã mãtuşi de—ale mele, un fost coleg, arendaşul) şi a dat unul (unei foste colege).
În ultimã instanţã, mi—a plãcut citarea lui Berdiaev în Vinerea Mare (autor pe care îl dezavuez de 13 ani, însã mi—a plãcut ideea cã o afirmaţie a acestui filozof rus ar putea constitui o cheie intelectualã utilizabilã la predica de Vinerea Mare).
În seara de Paşti mi—am oferit BLADE RUNNER, film pe care din ’93 vroiam sã—l vãd (în ’93 scria despre el într—o revistã de cinema, germanã mi se pare); excepţional thriller futurist, vrednic de ceea ce se spune despre el, de superlativele acordate, şi desãvârşit jucat.
Vremea a fost seninã când am mers la cimitir, şi în prima, şi în a treia zi de Paşti; purtam o cãmaşã albã, nouã. În a doua şi în a treia zi de Paşti l—am citit pe Ciopraga, culegerea de studii din ’78 (‘Între Ulysse şi Don Quijote’); ca şi Manolescu şi Modest Morariu, Ciopraga îşi întregea culegerile de articole cu grupaje de fragmente. (Nici luni n—am citit aşa de mult: de la 5 la 6, şi de la 8 la 10 ½.)
Farizeismul nu e decât religia inerţializatã, orice religie inerţializatã, preschimbatã în contrariul ei, pervertitã, opusul Transsubstanţierii.
§
Pot învãţa şi de la Pãr. Freeman, ca şi de la laicul Gilbert, ambii, ortodocşi, respectul faţã de riturile Bisericii.
§
Tema catolicismului este harul (Waugh, Bernanos, Claudel, Bloy, Mauriac …). Lucrarea harului, acţiunea lui.
§
La predica Vinerii Mari, singurul autor citat a fost Berdiaev; însã s—a vorbit şi despre viziunea Sf. Francesco, cãruia i—a apãrut Iisus rãstignit (şi ce l—ar îndemna Iisus pe fiecare, ce sã dreagã). Predicatorul a semnalat un lucru interesant: cã în Patimile dupã Ioan termenii sunt deja aceia ai slavei—cã la Ev. Ioan biruinţa are loc chiar în Vinerea Mare. Cã Patimile dupã Ioan sunt scrise în cheia slavei.
La Ioan, Pãtimirea are deja ţesãtura slavei. Idee interesantã, de confruntat cu ceea ce aratã textele.
§
Vinerea Mare, comemorare a muceniciei Lui Hristos. Istoria biblicã e permeatã de moarte, de violenţã; înaintea Lui Hristos existaserã Ioan Botezãtorul, proorocii ucişi …. Nu cu Hristos începe mucenicia. Istoria scrisã în Biblie nu e una ‘securizatâ’, idilicã, ci abundã în crime, în moarte.
§
Universalitatea propusã de integriştii schismatici rãsãriteni ar fi atractivã—dacã ar fi şi realã.
§
De ce, în Pãtimirea dupã Ioan, argumentul care—l disculpã pe Pilat îl incrimineazã pe Iscariotean. De ce Iscarioteanul e cu atât mai vinovat, cu cât Pilat e mai nevinovat (în perspectiva argumentului din Evanghelie: atotputernicia divinã şi lucrarea Providenţei—de ce Pilat e simplã marionetã, pe când Iscarioteanul e cu atât mai vinovat).
§
A reacţiona fãrã furie sau indignare—ci cu discernãmânt, realist, moderat, în acord cu empiria.
§
Biblia, Sf. Toma, filozofii greci—rãgazul, lizarea nerãbdãrii. Însemne ale gãsirii ritmului.
§
Cãlãuzit, îndrumat de acea simpatie, aplecare, apreciere, tandreţe, acceptare şi complicitate.
§
Dan, umoriştii, Verne, Scott, Dumas, ceva SF, Simenon, basme. Existenţa hedonicã, hedonic—literarã. O idee de plãcere literarã.
Ca ‘Fracasse’. Cele trei ipostaze—ca ‘Fracasse’, ca Vesiolâi, ca Saki, ‘Pribegii’—v. II, ‘Kim’, Rovani şi Nosov—cãrţi vrute. A da gust. Plãcerea. Ca ‘Fracasse’.
Firesc vs. deteriorãri.
§
În stilul lui anost, banal şi oarecum îngãlat, Wright a publicat o analizã a INFANTERIEI STELARE, care e un roman machist—şi o carte pentru bãieţi. Wright spune cã e scrisã ‘într—un mod oarecum mecanic’.
§
Arghezi, Pillat; umorişti, eseişti; proze scurte, lirice, etc.. Gazetãrie (autohtonii). Romane.
§
Tonul firesc; impedimentul şi ceea ce împiedicã ca acest dialog sã fie unul al adevãrului. Considerente strãine adevãrului, ‘batista pe ţambal’.
§
A remarca ceva despre un text; eseul se poate referi la o caracteristicã a unui text.
§
Poezia.
Claudel, Waugh; Sf. Toma; Pãr. Bunge, benedictinii; Pieper, Sokolowski, Rahner, mariologul neamţ. Ca protestant, Bonhoeffer. Literar; patristic; necatolic.
§
Monahii sunt studenţi, ‘cursanţi’, nu absolvenţi; oameni pãcãtoşi, nu sfinţi. Iar împãunarea unora din ei e un mare rãu. Ifosele.
§
De ce am nevoie, din religie; ce îmi e necesar—şi ce e pozã, artificialitate.
§
Vulgaritatea stridentã şi neaoşismul fad ale lui Steinhardt.
§
Pastorala Ep. Petru îl citeazã pe Sf. Ieronim. Predica Ep. Aurel a fost declamatorie, sforãitoare şi anostã, însã cu ceva bun simţ. Iar fragmentele din pastorala Ep. Petru îl citau numai pe Sf. Ieronim.
Dupã omilia din Vinerea Mare, la care singurul citat a fost Berdiaev, omilia episcopalã de Paşti n—a citat pe nimeni, iar pastorala celuilalt Episcop, absent, pare sã se fi limitat la a—l cita pe Sf. Ieronim—un aer de normalitate.
§
Preconiul şi Litania (care îi invoca pe Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict).
Am conştientizat cât de mult îndrãgesc ritul apusean.
Din splendida, emoţionanta Missã pascalã, cele mai atractive sunt preconiul, Litania şi lecturile (Facerea; ‘Romanii’; Sf. Luca). Altãdatã, preferam ‘Ieşirea’, însã azi am gustat ‘Facerea’, ‘Romanii’ şi Evanghelia Învierii de la Sf. Luca.
Preconiul îndeamnã la manifestãri exultante ale bucuriei populare şi aduce, poate, ceva din atmosfera sãrbãtoririi Paştelui în antichitatea latinã.
§
Paştile, prilej de declamaţii gãunoase. Fals entuziasm.
§
Iisus cita un psalm de durere. Expresia e simbolicã.
§
Deniile, Liturghia Învierii şi cea din ziua de Paşti.
§
În creştinism nu suntem deloc ‘toţi la fel’. Nu e nevoie de pluralism religios pentru a asigura diversitatea uman—spiritualã.
§
‘Cã din mormânt iertarea a rãsãrit’.
§
‘Împãrãţia cea de obşte’.
§
Crihãlmeanu despre Haydn, deschiderea Raiului, invidie.
§
Cãrţi, cf. ieri (sb.)—Sf. Vasile, rugãc., grecul, o Evanghelie, nota—sb.. Sf. Toma, capadocienii, Cassian, Biblia.
§
Reuşita scrisului, la ambii ‘mei’ eseişti (preotul şi ziaristul). Când izbutesc.
§
Ca vameşul cel smerit.
§
Maria, Arhanghelul Mihail, Ioan Botezãtorul, Iosif, Petru şi Pavel, Andrei, Ioan, Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict, Francesco, Domingo, Teresa de Avila.
§
Predica patriarhalã: îi citeazã pe Sf. Vasile (prin Cruce se coboarã Iisus la Iad), Atanasie, Ioan Zlataust (lucrarea Treimii); despre taina Spovezii, Cruce şi Înviere, smerenie, puterea de a ierta şi curãţi, lucrarea Sf. Spirit; aratã cã Învierea se referã la vrednicia omului Iisus, la ascultarea Lui Iisus ca om.
§
Mizeria inerţialismului, ceva decadent.
§
Sediul sfinţirii, locul sfinţirii este eul, individualitatea, nu gesturile.
Kabuki ritualist.
§
Mai ales Simionescu, Galan, Mazilu, Bãieşu.
§
Ep. Sigrist, dezminţit, în ceea ce—l priveşte pe Chesterton, de cãtre Calvino, Borges, Kurp, unii catolici anglofoni ….
Chesterton despre Dickens (lugubrul); Stevenson despre Dumas. Borges despre Chesterton şi Bloy, anticreştinii Wells şi Shaw—pãrtinirea, tendinţa.
§
Loara.
Schopenhauer, Bloy, Chesterton, De Quincey, Shaw şi Stevenson; Kipling, Wells, Browne, ‘Halimaua’, Swedenborg, Kafka; Vergiliu, Dante, Blake, Poe, Coleridge, Whitman. Berkeley şi Hume. Budismul în ansamblu. Vechea literaturã scandinavã. Analizele de cãrţi, lista lui de cãrţi recomandate. Lecturi ocazionale, nedefinitorii. Eseistica, cronici literare, articole. Imaginea existenţei de înveterat cititor. Nu era un novice—sau un debutant. Bucuria cititului. Latura aceasta hedonic—intelectualã. O eminentã lecţie de apreciere a marii literaturi gustoase.
Una nu—l dezgusta defel de alta. Citea simultan autori care se detestau/ desconsiderau mutual. Era şi nefanatizat.
Şi altfel decât ca erudit emitent de aprecieri literare originale şi frapante, inspirate.
Sadoveanu, Waugh, Paleologu. Gracq şi Paleologu. Sadoveanu. Evreul interb.. Borges, Chartier, Gracq, Capote, Sadoveanu, Barbu, M. Caragiale, Radu P., Cãlinescu. Lang şi galezul. Stevenson.
A merge (mai ales) pe cãrţi.
Simmel; Pãr. Rahner, Pieper, Sf. Toma; Sadoveanu, Claudel, Stancu.
Loara. Waugh: vârsta. Ca la Sadoveanu …. Loara.
Nefanatizat.
Primeazã ca experienţã, confruntare (recitirea).
§
Acest stil noduros, asprit, care şi—a pierdut cursivitatea şi întâia naturaleţe.
§
Alternativa la femei:--cele douã filme de marţi, cel de ieri (sb.);--cele douã cu Rourke, de la extremele temporale ale carierei;--australianul, cele şase filme.
§
Loara.
§
Bunul simţ nu e banal; e foarte rar.
§
Cu frici prea multe, cu bucurii puţine.
§
De obicei, ceea ce face impresie sunt nu argumentele, ci tupeul cu care se face caz de ele, sau aplombul. Nu argumentele impun, ci verva sau tupeul cu care—s prezentate. Ar trebui sã ne lãmurim nouã înşine dacã la celãlalt ne—au impresionat argumentele în sine, prin calitatea lor logicã, sau tupeul, ‘mãrturia indirectã’, atitudinea psihologicã, asertivitatea.
§
Mã regãsesc mai degrabã în plimbãreţul de pe malul Loarei, în cititorul şi geograful de la malul Loarei. Nota lui afectivã e a mea în mai mare mãsurã, cu el mã identific mai mult, în el mã recunosc de predilecţie.
§
A nu fi bun de nimic, a fi fleaşcã.
§
1—2 eseuri de religie, 2 de literaturã; ocazional, filozofie, muzicã ….
§
Eseistul capital, culegerile de eseisticã. Cele de gazetãrie; culegeri antume de ziaristicã, ed..
§
Pofta disjunsã de simpatie şi de acceptare, lipsitã de înţelegere. Pofta nepriceputã şi neisprãvitã.
§
Nu discut o carte, ci locuri din ea.
§
Cu ce ies. A merita. Evreul interb., Ralea, Eliade, Ciopraga, Tresmontant, Chartier, Kurp, Pãr. Freeman, Arghezi, Cãlinescu, Lovinescu, Sadoveanu şi Stancu. Forma scurtã. Nae (şi meditaţia pascalã).
Vârsta.
§
La acest stenic nivel al plãcerii (ca acela dat de citirea lui Ciopraga).
§
Intenţia mea primã fusese una criticã, deziluzionistã—aceea de a sublinia ratarea respectivilor romancieri—nu numai împrejurarea cã posibilitatea literarã a fost oferitã, data, însã şi aceea cã o evaluare esteticã aratã cã a fost ratatã. Intenţia mea era de a confrunta obiectiv ceea ce s—ar fi putut face, cu ceea ce s—a fãcut: irosirea şansei. Şansa de a produce literaturã dumasianã—şi superior dumasianã, nu numai pastişe (lingave), şi irosirea acestei şanse. Porneam de la faptul cã respectivii avuseserã şansa de a fi dumasieni, şi eşuaserã în a fi prolicşi propagandişti ai anostei xenofobii ceauşiste. Li se oferise şansa de a fi Dumas; li se dãduse şansa de a scrie ca Dumas, de a scrie nişte romane dumasiene—iar ei n—o fãcuserã.
Aşadar, nu apriorism—ci tocmai testare, ‘ciocãnire’.
§
2 x Dumas, 2 x Dan, Stevenson, 3 x Scott.
Sadoveanu, Maalouf, 2 x Waltari, Crişan.
§
O smerenie surâzãtoare şi puternicã, virilã. Smerenia nu înseamnã necurãţia îngãlãrii spirituale.
§
Acest clasicist devotat fusese un modernist programatic şi avizat, iar conservatorul temperamental fusese un liberal ideologic şi un modernizator prin intelect şi prin voinţã, din considerente de utilitate public—civilizaţionalã. Însã în ‘simbolismul românesc’, el penaliza un modernism factice, imitativ, neizbutit şi veleitar—o intenţie nerealizatã, o iluzie, un miraj.
Nici crezul literar (modernist), nici temperamentul, nici ideologia nu—l îndemnaserã la vestejirea întâiului simbolism românesc, şi a modernismului antebelic, resimţit de Lovinescu drept factice, artificial şi nereprezentativ.
Dorise, desigur, sã fi existat un simbolism românesc; însã palidele, zice—se, rezultate antebelice au fost de naturã sã—l decepţioneze. Aşa trebuie interpretat verdictul lui negativ—şi nu în rama unui autohtonism poporanist.
La Lovinescu ca şi la Maiorescu, Gherea, Zarifopol, Ibrãileanu, Ralea, Cãlinescu, George, literatura este ocazie pentru o discutare de amploare a civilizaţiei naţionale, a condiţiilor acesteia. Fãcând critica unei literaturi, analistul se pronunţã, apoi, şi asupra unei civilizaţii, a condiţiilor şi funcţionãrii ei, a articulãrilor, disfuncţiilor şi perspectivelor ei.
§
Gazetãrie şi reflecţie; ritmul ziaristicii şi posibilitatea reflecţiei de calitate, vii, pãtrunzãtoare, autentice—nu un surogat gazetãresc.
§
Reluabilii—citibili cu interes viu—a testa—neapr.—‘Fracasse’, Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu—a da gust—plãcerea.
§
Cine—l citeşte bine pe un autor n—are nevoie sã şi scrie bine despre el; cãci e vorba despre altceva decât furnizarea unui subiect. Nu de un subiect are nevoie acel cititor, când reia operele îndrãgite. Aceste lecturi sunt parte a vieţii lui personale, a bucuriei lui, a plãcerii lui, ceea ce transcende scrisul. Nici nu are nevoie sã treacã în scris—sau la scris. Experienţa plãcerii acesteia transcende simpla furnizare a unui subiect de exploatat. De ex., e irelevant cã G. Cãlinescu n—a scris pe larg despre Leopardi sau Saint—Simon, nici albanezul Barbu despre albanezul Ghica, nici Sadoveanu despre Neculce; exprimatã literar sau nu, plãcerea le—a rãmas plãcere—ceva personal şi definitoriu. Faptul de a citi bine un autor este, uman, suficient; nu mai e necesarã şi ‘mãrturia’, relatarea. Ba chiar discreţia—aproape secretul—pot sã înteţeascã plãcerea, o pot stimula.
§
Nu mai e nevoie sã adaug şi eu lovituri, bice, arsuri.
§
Crasa incompetenţã umanã, juxtapusã pretenţiei sau veleitãţii de a perora despre … Evagrie, etc..
§
Pe Ciopraga îl citesc cu simpatie.
§
Novice.
Deprinderi.
Nãravuri.
§
‘Morgan’, Ciopraga—cu ce ies.
§
Schiţasem o dietã sãptãmânalã de romane de aventuri [mãcar 8], ambiţioase romane istorice [vreo 7], eseisticã şi gazetãrie [6—GC, EL, TA, MS], umorişti [6], mari romane [8], poezie [Arghezi, Pillat, Stancu], literatura ca artã şi plãcere, Stancu şi Slavici.
Plãcerea datã de stil.
§
Cu aceeaşi cãmaşã albã am mers: la riturile din Vinerea Mare, la Missa de Paşti, la cimitir şi, in a treia zi de Paşti, din nou la cimitir, dimineaţã.
§
O şansã în linii mari corect trãitã.
§
Eu nu cred cã romanele lui Dumas, Scott, Stevenson şi Weyman ‘se reduc’ la aventurã; emoţiile oferite de ele au mai multe cauze. Nu numai de aventurã e vorba. Existã în mod cert excitaţia ‘exotismului istoric’, a ‘colorii istorice’, ca element deosebit. Cititorul lor cautã senzaţia, emoţia; însã nu numai duelurile sau turnirurile sau bãtãliile de anvergurã, descrise în astfel de romane, i le dau.
Aventura singurã n—ar fi deajuns. Nici nu explicã de una singurã plãcerea datã, cui o are, de aceste povestiri. Însã e nevoie de o minte experimentatã, pentru a putea desluşi.
§
Moftangii comit, în privinţa romanului de aventuri istorice, o greşealã destul de elementarã. Ei inventariazã elementele rudimentare, abstracte, stereotipe, repetitive, pe când miza esteticã a naraţiunii populare este tocmai arta de a povesti—ceea ce se face cu aceste elemente, în ce sunt transformate. Are meritele şi defectele basmului. Existã numai ‘în stare naratã’, ca artã a povestirii. Altfel, ingredientele sunt, ca şi la basme, stereotipe.
Obiecţiile de acest fel sunt, aşadar, fie ignorante, fie ipocrite. Inventivitatea povestitorului popular merge în direcţia artei de a povesti; altfel, el preia ceea ce are la dispoziţie—un set de convenţii.
Stereotipia şi repetitivitatea stocului de elemente fundamentale ale naraţiunii populare de aventuri nu constituie un defect sau o greşealã. Este chiar o premisã a genului, prin aceasta se constituie, e baza lui.
Originalitatea romancierului popular constã în arta de a povesti, în ceea ce face cu aceste elemente standard. A—i imputa stereotipia denotã nepriceperea caracterului artei ce e de aşteptat de la el. Nu prin inventivitate în direcţia situaţiilor se defineşte acest gen de povestire. Bineînţeles cã existã locuri comune, repetabile—aceasta ţine de chiar esenţa artei populare.
Nu repetitivul, ci pura artã a povestirii, suspansul inerent constituie farmecul literaturii de aventuri.
§
Bale, Buñuel, Tarantino, Gibson, ‘Kane’, Fellini, Kazan, ‘Jack …’ (cu P.), ‘Zbor …’.
§
Pot învãţa şi de la Pãr. Freeman, ca şi de la laicul Gilbert, ambii, ortodocşi, respectul faţã de riturile Bisericii.
§
Tema catolicismului este harul (Waugh, Bernanos, Claudel, Bloy, Mauriac …). Lucrarea harului, acţiunea lui.
§
La predica Vinerii Mari, singurul autor citat a fost Berdiaev; însã s—a vorbit şi despre viziunea Sf. Francesco, cãruia i—a apãrut Iisus rãstignit (şi ce l—ar îndemna Iisus pe fiecare, ce sã dreagã). Predicatorul a semnalat un lucru interesant: cã în Patimile dupã Ioan termenii sunt deja aceia ai slavei—cã la Ev. Ioan biruinţa are loc chiar în Vinerea Mare. Cã Patimile dupã Ioan sunt scrise în cheia slavei.
La Ioan, Pãtimirea are deja ţesãtura slavei. Idee interesantã, de confruntat cu ceea ce aratã textele.
§
Vinerea Mare, comemorare a muceniciei Lui Hristos. Istoria biblicã e permeatã de moarte, de violenţã; înaintea Lui Hristos existaserã Ioan Botezãtorul, proorocii ucişi …. Nu cu Hristos începe mucenicia. Istoria scrisã în Biblie nu e una ‘securizatâ’, idilicã, ci abundã în crime, în moarte.
§
Universalitatea propusã de integriştii schismatici rãsãriteni ar fi atractivã—dacã ar fi şi realã.
§
De ce, în Pãtimirea dupã Ioan, argumentul care—l disculpã pe Pilat îl incrimineazã pe Iscariotean. De ce Iscarioteanul e cu atât mai vinovat, cu cât Pilat e mai nevinovat (în perspectiva argumentului din Evanghelie: atotputernicia divinã şi lucrarea Providenţei—de ce Pilat e simplã marionetã, pe când Iscarioteanul e cu atât mai vinovat).
§
A reacţiona fãrã furie sau indignare—ci cu discernãmânt, realist, moderat, în acord cu empiria.
§
Biblia, Sf. Toma, filozofii greci—rãgazul, lizarea nerãbdãrii. Însemne ale gãsirii ritmului.
§
Cãlãuzit, îndrumat de acea simpatie, aplecare, apreciere, tandreţe, acceptare şi complicitate.
§
Dan, umoriştii, Verne, Scott, Dumas, ceva SF, Simenon, basme. Existenţa hedonicã, hedonic—literarã. O idee de plãcere literarã.
Ca ‘Fracasse’. Cele trei ipostaze—ca ‘Fracasse’, ca Vesiolâi, ca Saki, ‘Pribegii’—v. II, ‘Kim’, Rovani şi Nosov—cãrţi vrute. A da gust. Plãcerea. Ca ‘Fracasse’.
Firesc vs. deteriorãri.
§
În stilul lui anost, banal şi oarecum îngãlat, Wright a publicat o analizã a INFANTERIEI STELARE, care e un roman machist—şi o carte pentru bãieţi. Wright spune cã e scrisã ‘într—un mod oarecum mecanic’.
§
Arghezi, Pillat; umorişti, eseişti; proze scurte, lirice, etc.. Gazetãrie (autohtonii). Romane.
§
Tonul firesc; impedimentul şi ceea ce împiedicã ca acest dialog sã fie unul al adevãrului. Considerente strãine adevãrului, ‘batista pe ţambal’.
§
A remarca ceva despre un text; eseul se poate referi la o caracteristicã a unui text.
§
Poezia.
Claudel, Waugh; Sf. Toma; Pãr. Bunge, benedictinii; Pieper, Sokolowski, Rahner, mariologul neamţ. Ca protestant, Bonhoeffer. Literar; patristic; necatolic.
§
Monahii sunt studenţi, ‘cursanţi’, nu absolvenţi; oameni pãcãtoşi, nu sfinţi. Iar împãunarea unora din ei e un mare rãu. Ifosele.
§
De ce am nevoie, din religie; ce îmi e necesar—şi ce e pozã, artificialitate.
§
Vulgaritatea stridentã şi neaoşismul fad ale lui Steinhardt.
§
Pastorala Ep. Petru îl citeazã pe Sf. Ieronim. Predica Ep. Aurel a fost declamatorie, sforãitoare şi anostã, însã cu ceva bun simţ. Iar fragmentele din pastorala Ep. Petru îl citau numai pe Sf. Ieronim.
Dupã omilia din Vinerea Mare, la care singurul citat a fost Berdiaev, omilia episcopalã de Paşti n—a citat pe nimeni, iar pastorala celuilalt Episcop, absent, pare sã se fi limitat la a—l cita pe Sf. Ieronim—un aer de normalitate.
§
Preconiul şi Litania (care îi invoca pe Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict).
Am conştientizat cât de mult îndrãgesc ritul apusean.
Din splendida, emoţionanta Missã pascalã, cele mai atractive sunt preconiul, Litania şi lecturile (Facerea; ‘Romanii’; Sf. Luca). Altãdatã, preferam ‘Ieşirea’, însã azi am gustat ‘Facerea’, ‘Romanii’ şi Evanghelia Învierii de la Sf. Luca.
Preconiul îndeamnã la manifestãri exultante ale bucuriei populare şi aduce, poate, ceva din atmosfera sãrbãtoririi Paştelui în antichitatea latinã.
§
Paştile, prilej de declamaţii gãunoase. Fals entuziasm.
§
Iisus cita un psalm de durere. Expresia e simbolicã.
§
Deniile, Liturghia Învierii şi cea din ziua de Paşti.
§
În creştinism nu suntem deloc ‘toţi la fel’. Nu e nevoie de pluralism religios pentru a asigura diversitatea uman—spiritualã.
§
‘Cã din mormânt iertarea a rãsãrit’.
§
‘Împãrãţia cea de obşte’.
§
Crihãlmeanu despre Haydn, deschiderea Raiului, invidie.
§
Cãrţi, cf. ieri (sb.)—Sf. Vasile, rugãc., grecul, o Evanghelie, nota—sb.. Sf. Toma, capadocienii, Cassian, Biblia.
§
Reuşita scrisului, la ambii ‘mei’ eseişti (preotul şi ziaristul). Când izbutesc.
§
Ca vameşul cel smerit.
§
Maria, Arhanghelul Mihail, Ioan Botezãtorul, Iosif, Petru şi Pavel, Andrei, Ioan, Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict, Francesco, Domingo, Teresa de Avila.
§
Predica patriarhalã: îi citeazã pe Sf. Vasile (prin Cruce se coboarã Iisus la Iad), Atanasie, Ioan Zlataust (lucrarea Treimii); despre taina Spovezii, Cruce şi Înviere, smerenie, puterea de a ierta şi curãţi, lucrarea Sf. Spirit; aratã cã Învierea se referã la vrednicia omului Iisus, la ascultarea Lui Iisus ca om.
§
Mizeria inerţialismului, ceva decadent.
§
Sediul sfinţirii, locul sfinţirii este eul, individualitatea, nu gesturile.
Kabuki ritualist.
§
Mai ales Simionescu, Galan, Mazilu, Bãieşu.
§
Ep. Sigrist, dezminţit, în ceea ce—l priveşte pe Chesterton, de cãtre Calvino, Borges, Kurp, unii catolici anglofoni ….
Chesterton despre Dickens (lugubrul); Stevenson despre Dumas. Borges despre Chesterton şi Bloy, anticreştinii Wells şi Shaw—pãrtinirea, tendinţa.
§
Loara.
Schopenhauer, Bloy, Chesterton, De Quincey, Shaw şi Stevenson; Kipling, Wells, Browne, ‘Halimaua’, Swedenborg, Kafka; Vergiliu, Dante, Blake, Poe, Coleridge, Whitman. Berkeley şi Hume. Budismul în ansamblu. Vechea literaturã scandinavã. Analizele de cãrţi, lista lui de cãrţi recomandate. Lecturi ocazionale, nedefinitorii. Eseistica, cronici literare, articole. Imaginea existenţei de înveterat cititor. Nu era un novice—sau un debutant. Bucuria cititului. Latura aceasta hedonic—intelectualã. O eminentã lecţie de apreciere a marii literaturi gustoase.
Una nu—l dezgusta defel de alta. Citea simultan autori care se detestau/ desconsiderau mutual. Era şi nefanatizat.
Şi altfel decât ca erudit emitent de aprecieri literare originale şi frapante, inspirate.
Sadoveanu, Waugh, Paleologu. Gracq şi Paleologu. Sadoveanu. Evreul interb.. Borges, Chartier, Gracq, Capote, Sadoveanu, Barbu, M. Caragiale, Radu P., Cãlinescu. Lang şi galezul. Stevenson.
A merge (mai ales) pe cãrţi.
Simmel; Pãr. Rahner, Pieper, Sf. Toma; Sadoveanu, Claudel, Stancu.
Loara. Waugh: vârsta. Ca la Sadoveanu …. Loara.
Nefanatizat.
Primeazã ca experienţã, confruntare (recitirea).
§
Acest stil noduros, asprit, care şi—a pierdut cursivitatea şi întâia naturaleţe.
§
Alternativa la femei:--cele douã filme de marţi, cel de ieri (sb.);--cele douã cu Rourke, de la extremele temporale ale carierei;--australianul, cele şase filme.
§
Loara.
§
Bunul simţ nu e banal; e foarte rar.
§
Cu frici prea multe, cu bucurii puţine.
§
De obicei, ceea ce face impresie sunt nu argumentele, ci tupeul cu care se face caz de ele, sau aplombul. Nu argumentele impun, ci verva sau tupeul cu care—s prezentate. Ar trebui sã ne lãmurim nouã înşine dacã la celãlalt ne—au impresionat argumentele în sine, prin calitatea lor logicã, sau tupeul, ‘mãrturia indirectã’, atitudinea psihologicã, asertivitatea.
§
Mã regãsesc mai degrabã în plimbãreţul de pe malul Loarei, în cititorul şi geograful de la malul Loarei. Nota lui afectivã e a mea în mai mare mãsurã, cu el mã identific mai mult, în el mã recunosc de predilecţie.
§
A nu fi bun de nimic, a fi fleaşcã.
§
1—2 eseuri de religie, 2 de literaturã; ocazional, filozofie, muzicã ….
§
Eseistul capital, culegerile de eseisticã. Cele de gazetãrie; culegeri antume de ziaristicã, ed..
§
Pofta disjunsã de simpatie şi de acceptare, lipsitã de înţelegere. Pofta nepriceputã şi neisprãvitã.
§
Nu discut o carte, ci locuri din ea.
§
Cu ce ies. A merita. Evreul interb., Ralea, Eliade, Ciopraga, Tresmontant, Chartier, Kurp, Pãr. Freeman, Arghezi, Cãlinescu, Lovinescu, Sadoveanu şi Stancu. Forma scurtã. Nae (şi meditaţia pascalã).
Vârsta.
§
La acest stenic nivel al plãcerii (ca acela dat de citirea lui Ciopraga).
§
Intenţia mea primã fusese una criticã, deziluzionistã—aceea de a sublinia ratarea respectivilor romancieri—nu numai împrejurarea cã posibilitatea literarã a fost oferitã, data, însã şi aceea cã o evaluare esteticã aratã cã a fost ratatã. Intenţia mea era de a confrunta obiectiv ceea ce s—ar fi putut face, cu ceea ce s—a fãcut: irosirea şansei. Şansa de a produce literaturã dumasianã—şi superior dumasianã, nu numai pastişe (lingave), şi irosirea acestei şanse. Porneam de la faptul cã respectivii avuseserã şansa de a fi dumasieni, şi eşuaserã în a fi prolicşi propagandişti ai anostei xenofobii ceauşiste. Li se oferise şansa de a fi Dumas; li se dãduse şansa de a scrie ca Dumas, de a scrie nişte romane dumasiene—iar ei n—o fãcuserã.
Aşadar, nu apriorism—ci tocmai testare, ‘ciocãnire’.
§
2 x Dumas, 2 x Dan, Stevenson, 3 x Scott.
Sadoveanu, Maalouf, 2 x Waltari, Crişan.
§
O smerenie surâzãtoare şi puternicã, virilã. Smerenia nu înseamnã necurãţia îngãlãrii spirituale.
§
Acest clasicist devotat fusese un modernist programatic şi avizat, iar conservatorul temperamental fusese un liberal ideologic şi un modernizator prin intelect şi prin voinţã, din considerente de utilitate public—civilizaţionalã. Însã în ‘simbolismul românesc’, el penaliza un modernism factice, imitativ, neizbutit şi veleitar—o intenţie nerealizatã, o iluzie, un miraj.
Nici crezul literar (modernist), nici temperamentul, nici ideologia nu—l îndemnaserã la vestejirea întâiului simbolism românesc, şi a modernismului antebelic, resimţit de Lovinescu drept factice, artificial şi nereprezentativ.
Dorise, desigur, sã fi existat un simbolism românesc; însã palidele, zice—se, rezultate antebelice au fost de naturã sã—l decepţioneze. Aşa trebuie interpretat verdictul lui negativ—şi nu în rama unui autohtonism poporanist.
La Lovinescu ca şi la Maiorescu, Gherea, Zarifopol, Ibrãileanu, Ralea, Cãlinescu, George, literatura este ocazie pentru o discutare de amploare a civilizaţiei naţionale, a condiţiilor acesteia. Fãcând critica unei literaturi, analistul se pronunţã, apoi, şi asupra unei civilizaţii, a condiţiilor şi funcţionãrii ei, a articulãrilor, disfuncţiilor şi perspectivelor ei.
§
Gazetãrie şi reflecţie; ritmul ziaristicii şi posibilitatea reflecţiei de calitate, vii, pãtrunzãtoare, autentice—nu un surogat gazetãresc.
§
Reluabilii—citibili cu interes viu—a testa—neapr.—‘Fracasse’, Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu—a da gust—plãcerea.
§
Cine—l citeşte bine pe un autor n—are nevoie sã şi scrie bine despre el; cãci e vorba despre altceva decât furnizarea unui subiect. Nu de un subiect are nevoie acel cititor, când reia operele îndrãgite. Aceste lecturi sunt parte a vieţii lui personale, a bucuriei lui, a plãcerii lui, ceea ce transcende scrisul. Nici nu are nevoie sã treacã în scris—sau la scris. Experienţa plãcerii acesteia transcende simpla furnizare a unui subiect de exploatat. De ex., e irelevant cã G. Cãlinescu n—a scris pe larg despre Leopardi sau Saint—Simon, nici albanezul Barbu despre albanezul Ghica, nici Sadoveanu despre Neculce; exprimatã literar sau nu, plãcerea le—a rãmas plãcere—ceva personal şi definitoriu. Faptul de a citi bine un autor este, uman, suficient; nu mai e necesarã şi ‘mãrturia’, relatarea. Ba chiar discreţia—aproape secretul—pot sã înteţeascã plãcerea, o pot stimula.
§
Nu mai e nevoie sã adaug şi eu lovituri, bice, arsuri.
§
Crasa incompetenţã umanã, juxtapusã pretenţiei sau veleitãţii de a perora despre … Evagrie, etc..
§
Pe Ciopraga îl citesc cu simpatie.
§
Novice.
Deprinderi.
Nãravuri.
§
‘Morgan’, Ciopraga—cu ce ies.
§
Schiţasem o dietã sãptãmânalã de romane de aventuri [mãcar 8], ambiţioase romane istorice [vreo 7], eseisticã şi gazetãrie [6—GC, EL, TA, MS], umorişti [6], mari romane [8], poezie [Arghezi, Pillat, Stancu], literatura ca artã şi plãcere, Stancu şi Slavici.
Plãcerea datã de stil.
§
Cu aceeaşi cãmaşã albã am mers: la riturile din Vinerea Mare, la Missa de Paşti, la cimitir şi, in a treia zi de Paşti, din nou la cimitir, dimineaţã.
§
O şansã în linii mari corect trãitã.
§
Eu nu cred cã romanele lui Dumas, Scott, Stevenson şi Weyman ‘se reduc’ la aventurã; emoţiile oferite de ele au mai multe cauze. Nu numai de aventurã e vorba. Existã în mod cert excitaţia ‘exotismului istoric’, a ‘colorii istorice’, ca element deosebit. Cititorul lor cautã senzaţia, emoţia; însã nu numai duelurile sau turnirurile sau bãtãliile de anvergurã, descrise în astfel de romane, i le dau.
Aventura singurã n—ar fi deajuns. Nici nu explicã de una singurã plãcerea datã, cui o are, de aceste povestiri. Însã e nevoie de o minte experimentatã, pentru a putea desluşi.
§
Moftangii comit, în privinţa romanului de aventuri istorice, o greşealã destul de elementarã. Ei inventariazã elementele rudimentare, abstracte, stereotipe, repetitive, pe când miza esteticã a naraţiunii populare este tocmai arta de a povesti—ceea ce se face cu aceste elemente, în ce sunt transformate. Are meritele şi defectele basmului. Existã numai ‘în stare naratã’, ca artã a povestirii. Altfel, ingredientele sunt, ca şi la basme, stereotipe.
Obiecţiile de acest fel sunt, aşadar, fie ignorante, fie ipocrite. Inventivitatea povestitorului popular merge în direcţia artei de a povesti; altfel, el preia ceea ce are la dispoziţie—un set de convenţii.
Stereotipia şi repetitivitatea stocului de elemente fundamentale ale naraţiunii populare de aventuri nu constituie un defect sau o greşealã. Este chiar o premisã a genului, prin aceasta se constituie, e baza lui.
Originalitatea romancierului popular constã în arta de a povesti, în ceea ce face cu aceste elemente standard. A—i imputa stereotipia denotã nepriceperea caracterului artei ce e de aşteptat de la el. Nu prin inventivitate în direcţia situaţiilor se defineşte acest gen de povestire. Bineînţeles cã existã locuri comune, repetabile—aceasta ţine de chiar esenţa artei populare.
Nu repetitivul, ci pura artã a povestirii, suspansul inerent constituie farmecul literaturii de aventuri.
§
Bale, Buñuel, Tarantino, Gibson, ‘Kane’, Fellini, Kazan, ‘Jack …’ (cu P.), ‘Zbor …’.
vineri, 2 aprilie 2010
Mai mult decât crearea unui climat emoţional, sau decât transpunerea într—o anume emoţionalitate, se poate spune despre riturile Bisericii cã prelungesc sau continuã gesturile şi acţiunile Lui Hristos, vehiculeazã energia Lui, aceasta fiind semnificaţia şi funcţia realã a riturilor sacre. Forţa lor realã vine din aceea cã ele nu pot repeta sau relua o anume secvenţã istoricã, ci au o anume relaţie cu ea, relaţie care ţine seama de istoricitate, de caracterul de istorie al acţiunilor petrecute. Hristos odatã înviat, nu mai moare. Nici nu va mai fi din nou, vreodatã, în mâinile cãlãilor. Riturile Bisericii, aşadar, nu repetã istoria, ci îi distribuie energia. Riturile sunt comunicãri ale acestei energii. (Fiind vorba despre lucrarea Lui Hristos, aceastã energie comunicatã de riturile Bisericii trebuie gânditã în termenii sinergismului, nu ai monergismului.)
Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu
Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu
O emisiune TV fãcutã de Stejãrel Olaru, şi în care au comentat sau au relatat Dimisianu, Breban şi alţii, tenta o bizarã eroizare sau mãcar reabilitare a lui Deşliu—în ipostaza sau sub chipul ‘ultimului Deşliu’, cel de dupã ‘limpezire’ sau ‘convertire’, cum mai era numitã abjurarea de cãtre acesta a comunismului. Încã mai deconcertant, eroizarea militantului anticeauşist Deşliu era şi dublatã de reabilitarea poetului Deşliu, cel din anii ’70.
Bãtut în public de securişti, Deşliu apare şiroind de sânge şi le aratã confraţilor scriitori ‘ce fac comuniştii’. Oare în anii ’50 nu ştiuse despre aceste procedee? Sângele lui Vulcãnescu, modul cum fuseserã trataţi Dan Botta, Voiculescu, Noica, Ion Barbu şi alţii nu—l instruise despre ‘metodele comuniştilor’?
Târzie deşteptare! Eu cred cã, în anticomunismul lui, Deşliu lãsa sã se exprime invidia celui marginalizat prin schimbarea de generaţii. O nouã promoţie de scriitori comunişti apãruse şi se ridicase odatã cu preluarea puterii de cãtre Ceauşescu: ei se numeau Neagu, Pãunescu, Breban, oamenii noi, tânãra gardã. Ca şi în Bogza şi Popovici, în Deşliu vorbea numai orgoliul rãnit, pizma, ciuda. Ce abuzuri vãzuse el în vremea lui Ceauşescu, şi cãrora sã nu le fi fost martor în anii ’40—’50.
Deşliu curãţase scena de Ion Barbu, Voiculescu, etc.; însã spera cã a curãţit—o pentru el, şi s—a vãzut cã a curãţit—o pentru succesorii lui, cã şi el a fost mãturat de noii corifei ai regimului. N—a acceptat aceastã schimbare de generaţie; orgoliul nu i—a permis sã i se plieze.
E de admis cã protestul anticomunist al lui Deşliu a fost unul real şi explicit; însã mobilurile nu i—au fost cele mai curate.
Deşliu o fi locuit într—un demisol infect; însã mânca la cantina Casei Scriitorilor, pe când Noica ieşise fãrã dinţi din închisoare.
Turbarea lui Deşliu provenea din orgoliu, nu din civism şi umanism; nu s—a putut împãca şi resemna cu succesiunea generaţiilor. Ce i—a putut arãta, ce l—a putut învãţa ceauşismul, ce sã nu fi vãzut deja sub dejism?
Eu cred cã Deşliu a rãmas puşlamaua dintotdeauna—excedatã sau înfuriatã de fireasca schimbare de generaţie adusã de ascensiunea lui Ceauşescu. Cu ascensiunea lui Pãunescu, Breban, Neagu, D. R. Popescu, Sãraru, rãmânea, fireşte, mai puţin loc pentru satrapii vechiului proletcultism, pentru Deşliu, Bogza, Popovici, etc.. De aici, ‘limpezirea’ acestor lamentabili.
Mai mult decât de faptul cã el însuşi a fost bãtut, lui Deşliu ar fi putut sã îi pese cã Noica a fost torturat, cã Voiculescu a fãcut închisoare. Nu i—a pãsat.
Cu tupeu, se referea la sine ca la POETUL, şi se credea Ovidiu. Aferim! Tupeul nu i—a lipsit, se vede, nicicând.
Se comenteazã, lacrimogen, cã ‘bietul Deşliu’ se întreţinea scriind cinci articole pe sãptãmânã. Ei, alţii, mai alfabetizaţi, n—aveau voie sã scrie niciunul.
Despre anticomunismul furibund al lui Bogza şi Popovici s—a tot vorbit; aştept sã aud de—acum şi despre acela al lui Andriţoiu, Victor Tulbure şi al altor imbecilitãţi.
O emisiune TV fãcutã de Stejãrel Olaru, şi în care au comentat sau au relatat Dimisianu, Breban şi alţii, tenta o bizarã eroizare sau mãcar reabilitare a lui Deşliu—în ipostaza sau sub chipul ‘ultimului Deşliu’, cel de dupã ‘limpezire’ sau ‘convertire’, cum mai era numitã abjurarea de cãtre acesta a comunismului. Încã mai deconcertant, eroizarea militantului anticeauşist Deşliu era şi dublatã de reabilitarea poetului Deşliu, cel din anii ’70.
Bãtut în public de securişti, Deşliu apare şiroind de sânge şi le aratã confraţilor scriitori ‘ce fac comuniştii’. Oare în anii ’50 nu ştiuse despre aceste procedee? Sângele lui Vulcãnescu, modul cum fuseserã trataţi Dan Botta, Voiculescu, Noica, Ion Barbu şi alţii nu—l instruise despre ‘metodele comuniştilor’?
Târzie deşteptare! Eu cred cã, în anticomunismul lui, Deşliu lãsa sã se exprime invidia celui marginalizat prin schimbarea de generaţii. O nouã promoţie de scriitori comunişti apãruse şi se ridicase odatã cu preluarea puterii de cãtre Ceauşescu: ei se numeau Neagu, Pãunescu, Breban, oamenii noi, tânãra gardã. Ca şi în Bogza şi Popovici, în Deşliu vorbea numai orgoliul rãnit, pizma, ciuda. Ce abuzuri vãzuse el în vremea lui Ceauşescu, şi cãrora sã nu le fi fost martor în anii ’40—’50.
Deşliu curãţase scena de Ion Barbu, Voiculescu, etc.; însã spera cã a curãţit—o pentru el, şi s—a vãzut cã a curãţit—o pentru succesorii lui, cã şi el a fost mãturat de noii corifei ai regimului. N—a acceptat aceastã schimbare de generaţie; orgoliul nu i—a permis sã i se plieze.
E de admis cã protestul anticomunist al lui Deşliu a fost unul real şi explicit; însã mobilurile nu i—au fost cele mai curate.
Deşliu o fi locuit într—un demisol infect; însã mânca la cantina Casei Scriitorilor, pe când Noica ieşise fãrã dinţi din închisoare.
Turbarea lui Deşliu provenea din orgoliu, nu din civism şi umanism; nu s—a putut împãca şi resemna cu succesiunea generaţiilor. Ce i—a putut arãta, ce l—a putut învãţa ceauşismul, ce sã nu fi vãzut deja sub dejism?
Eu cred cã Deşliu a rãmas puşlamaua dintotdeauna—excedatã sau înfuriatã de fireasca schimbare de generaţie adusã de ascensiunea lui Ceauşescu. Cu ascensiunea lui Pãunescu, Breban, Neagu, D. R. Popescu, Sãraru, rãmânea, fireşte, mai puţin loc pentru satrapii vechiului proletcultism, pentru Deşliu, Bogza, Popovici, etc.. De aici, ‘limpezirea’ acestor lamentabili.
Mai mult decât de faptul cã el însuşi a fost bãtut, lui Deşliu ar fi putut sã îi pese cã Noica a fost torturat, cã Voiculescu a fãcut închisoare. Nu i—a pãsat.
Cu tupeu, se referea la sine ca la POETUL, şi se credea Ovidiu. Aferim! Tupeul nu i—a lipsit, se vede, nicicând.
Se comenteazã, lacrimogen, cã ‘bietul Deşliu’ se întreţinea scriind cinci articole pe sãptãmânã. Ei, alţii, mai alfabetizaţi, n—aveau voie sã scrie niciunul.
Despre anticomunismul furibund al lui Bogza şi Popovici s—a tot vorbit; aştept sã aud de—acum şi despre acela al lui Andriţoiu, Victor Tulbure şi al altor imbecilitãţi.
PRIMĂVERILE CU DUMAS
PRIMĂVERILE CU DUMAS
Fiind în microvacanţã, şi cum am scos azi de la bancã nişte valutã în vederea plecãrii la Londra, am cumpãrat douã romane de Dumas (‘Doamna de Monsoreau’ în 3 vols.; ‘Rãzboiul femeilor’), douã de Scott (‘Ivanhoe’ şi ‘Rob Roy’), unul de Crişan, o carte de Nexő (nişte nuvele) şi una de Hobana; cãrţi de Radu Tudoran, Bãieşu (‘Autorul e în salã’), Constantinescu (‘Romanul românesc interbelic’), Ceapîghin (primul v. al ‘Pribegilor’), Pierre şi Martino (‘Parnasse …’); ‘Lumea filmului’, Noica, Claudel, Wright, ‘Amintiri despre Ibrãileanu’ şi Manu (‘Tudor Arghezi’).
(Înseamnã 19 cãrţi—ca 22 de vols..)
(A doua zi am urmat cu cãrţi de Pillat, Simionescu, Eco, ‘Învãţãtorul Ion Creangã’ şi ‘Semnificaţie şi comunicare …’; Runciman, Dna. Vrancea, ‘Pe urmele lui Tudor Arghezi’, Ioana Em. Petrescu, ‘Pagini vechi despre Eminescu’, Ciopraga, Bãieşu, Dna. Mãlãncioiu, ‘Camil Petrescu’ de Sîrbu, Cernîşevski, ‘Gramatica limbii române explicatã’, ‘Turn de veghe’, Arghezi, Vlãduţescu, o antologie despre Sebastian—aşadar, 23 de cãrţi.)
În ce priveşte lecturile, primãverile însemnau, pentru mine, Dumas—aşa a fost în ’88, în ’93, în ’92 …. Mã revãd citindu—l, primãverile, pe Dumas: ‘Dupã douãzeci de ani’ şi ‘Robin Hood’ în ’88, ‘Nero’ în ’92, ‘D’Harmental’ în ’93.
O idee de eseu e un cifru.
Fiind în microvacanţã, şi cum am scos azi de la bancã nişte valutã în vederea plecãrii la Londra, am cumpãrat douã romane de Dumas (‘Doamna de Monsoreau’ în 3 vols.; ‘Rãzboiul femeilor’), douã de Scott (‘Ivanhoe’ şi ‘Rob Roy’), unul de Crişan, o carte de Nexő (nişte nuvele) şi una de Hobana; cãrţi de Radu Tudoran, Bãieşu (‘Autorul e în salã’), Constantinescu (‘Romanul românesc interbelic’), Ceapîghin (primul v. al ‘Pribegilor’), Pierre şi Martino (‘Parnasse …’); ‘Lumea filmului’, Noica, Claudel, Wright, ‘Amintiri despre Ibrãileanu’ şi Manu (‘Tudor Arghezi’).
(Înseamnã 19 cãrţi—ca 22 de vols..)
(A doua zi am urmat cu cãrţi de Pillat, Simionescu, Eco, ‘Învãţãtorul Ion Creangã’ şi ‘Semnificaţie şi comunicare …’; Runciman, Dna. Vrancea, ‘Pe urmele lui Tudor Arghezi’, Ioana Em. Petrescu, ‘Pagini vechi despre Eminescu’, Ciopraga, Bãieşu, Dna. Mãlãncioiu, ‘Camil Petrescu’ de Sîrbu, Cernîşevski, ‘Gramatica limbii române explicatã’, ‘Turn de veghe’, Arghezi, Vlãduţescu, o antologie despre Sebastian—aşadar, 23 de cãrţi.)
În ce priveşte lecturile, primãverile însemnau, pentru mine, Dumas—aşa a fost în ’88, în ’93, în ’92 …. Mã revãd citindu—l, primãverile, pe Dumas: ‘Dupã douãzeci de ani’ şi ‘Robin Hood’ în ’88, ‘Nero’ în ’92, ‘D’Harmental’ în ’93.
O idee de eseu e un cifru.
Imperfecţiunile îngãduie definirea chipului, a trãsãturilor; ele sunt condiţia de posibilitate a chipului, coordonata ‘negativã’ a reliefãrii.
§
Într—un anume sens, eu ‘vin din geografi’, din descriptivi, din Modiano şi Gracq—din Bogza şi alţi realişti şi peisagişti—mai ales din simţul lor al empiricului şi al inteligenţei descrierii.
§
Ocazia—Loara—cele şase plus şapte cãrţi de citit (şapte romane). Deasemeni Evagrie, Cassian, autorii indicaţi ieri (joi), ziarele, cãrţile de marţi, ieri şi azi. La fel—Paleologu, Manolescu, Rovani, Balzac, mult Zola. Apoi, Evangheliile, câţiva Prooroci.
Scott, Lovinescu, Arghezi, Sadoveanu, Cãlinescu. Maurois. Basme.
Stevenson şi Pãr. Bunge.
A testa.
§
Provin dintr—un neam de oameni ai Bisericii ortodocşi; de aceea, poate, nici nu trec dincolo de o anume simpatie faţã de uniaţi.
Fluctuaţii ecleziale.
§
Apusenii declarã ceea ce nu fac, au, aşadar, francheţe; rãsãritenii una declarã şi alta fac, propovãduiesc ceea ce nu fac.
§
Nu cred în ceea ce fac, şi nu simt binele din ceea ce fac.
§
Eliade, Ralea, Cãlinescu, Arghezi, Sadoveanu, Pãr. Freeman, Kurp. Poate cã şi Myers—pentru acea analizã a unui roman.
§
Nimic nu se face fãrã rugãciune, fãrã o anume rugãciune explicitã, adecvatã, utilã.
§
Am fost indiscret şi flecar din bucurie, din exultanţã.
§
Mintea indignatã de falsitate.
§
Credinţa nu poate fi un pretext pentru abdicarea de la inteligenţã; iar apelurile care asta par sã solicite, fie se referã la o falsã inteligenţã, fie sunt tentative nedemne de a îmbrânci oamenii în religie, de a—i azvârli acolo.
§
Biserica unui neam e numai ceea ce face neamul respectiv din ea, e pe potriva neamului, nu e ceva cãzut din cer.
§
Ca Trãsnea.
§
Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu, Titel; ‘Fracasse’, Mann, Joyce, Gracq, Stevenson, Scott, Homer—romane analizabile, ca la evreu. Lang; Howard; Loara. A cunoaşte bine o carte. Repetãri. Cititorii ‘mei’ sunt Lang, Howard, Gracq, Sadoveanu—şi, deasemeni, Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, Stahl …. Ca Ralea.
Deopotrivã plãcerea şi analizabilitatea. Rangul ca artã—şi hedonicul. Lecturã hedonizatã, Loara. Ca Ralea.
Romane. Loara. Lang. Sadoveanu. Ca Ralea.
§
Ştiu douã eseuri ale lui Boylan despre Beckett (--am asamblat o micã antologie de eseuri ale lui Boylan—nouã scrieri)—ambele, portrete, sau priviri de ansamblu; Joyce, Beckett, Powys, Banville, McGahern sunt autorii la care se referã mereu.
§
Abia ceea ce creazã un om spune cu adevãrat ceva despre el—şi nu ceea ce crede sau i se pare cã ar crede despre ceea ce au scris alţii (când aprecierile lui pot sã fie prea indulgente, sau complezente—în orice caz, nerelevante).
§
Nu ştiu, nu pot spune dacã sau în ce grad mai iubesc literatura; însã îmi place sã îi vãd pe alţii fãcând gesturile respective, fiind afectuoşi, de asta citesc eseurile critice ale lui Boylan şi ceea ce scriu cei din grupul Kurp—Stahl—Myers—vioi eseişti sau analişti simpatici.
§
Frumuseţea în sine, ca atare, neinterpretatã explicit, îi spune ceva sufletului uman, învioreazã cumva existenţa—ea prin sine, netâlcuitã. Acesta e un fapt.
§
Scrierile zilei sunt—un eseu al Pãr. Freeman despre Evanghelia Sf. Ioan şi un altul despre discuţiile referitoare la ‘rãscumpãrare’; un fel de crezuri literare ale lui Stahl şi Beale; eseurile lui Boylan despre Beckett, Banville, Powys şi Nabokov; eseul lui Kurp despre Boylan.
§
A face loc şi ironiei, ironiei realiste, moderate, lucide.
§
Serafim, Simeon spun cã se poate. Adevãrata lecţie. Înţelegerea.
§
Cele câteva minţi limpezi—Gilbert, Ep. Sigrist, poate cã şi Pãr. Jensen—cei neiluzionaţi.
§
În ce constau frumuseţile literare autentice.
§
Deschis—a testa—empiric—neaprioric—concluzii—necomplice—aprecieri—a evalua—situare.
§
Ca gânditor religios laic rãsãritean.
‘Catolicã’ trebuie sã fie comuniunea creştinã, nu Biserica romanã.
§
Seninãtatea cu care cei ca Pãr. Freeman ignorã relele civilizaţiei rãsãritene, rousseauismul lor ecleziologic, mitul sãlbaticului nobil. Argumentul civilizaţional se poate întoarce CUM NU SE POATE MAI BINE împotriva creştinismului rãsãritean şi a roadelor lui civilizaţional—antropologice. Acest gen de test empiric—fie cã se referã la hitlerism, la tare civilizaţionale, la societãţi, etc.—nu avantajeazã deloc ipostazele rãsãritene ale creştinismului, unde ‘izbãvirea de umanism’ a luat în mod invariabil forma antiumanismului militant, a cinismului şi antireformismului trufaş.
Tocmai creştinismul rãsãritean e dezavantajat de criteriul civilizaţional—ce fel de lume, de umanitate a nutrit, la ce a dus, ce s—a întâmplat cu practicanţii lui. Tocmai acesta e criteriul pe care nu—l poate invoca—indiferent de ceea ce, cu sfruntare, au susţinut refugiaţii care s—au exilat nu în regatele rãsãritene pe atunci necomuniste, ci tocmai în centrele civilizaţiei apusene.
Acest kabuki teologic, hieratismul lor de pozeuri, câtimea de histrionism inferior; pe de altã parte, Pãr. Freeman pare speriat de ceea ce a lãsat în urmã, traumatizat de experienţa anglicanã.
§
De la fiecare se poate lua numai ceva; de la nimeni, totul.
§
Noţiunea de artã—anticii mai întâi, epopeile antice, Homer, Virgiliu şi Horaţiu. Exemplaritatea acestei creaţii de frumos. Mã gândeam la aceastã obiectivitate caracteristicã frumosului de artã.
Creaţie de frumos pe potriva aceleia a anticilor. Plãcerea datã.
Decadenţa.
§
A ilustra cele şase abordãri posibile—sau cele şase seturi de tematici.
§
Poza rãsãriteanã este smerenia, cea apuseanã, rãpirea extaticã, transportul mistic. Ipocriziile sunt diferite; unii mimeazã smerenia (şi blândeţea—când nu joacã pe cartea fanatismului turbulent), ceilalţi, rãpirea extaticã, transportarea.
§
Ar fi putut scrie despre cursurile de la Oxford, profesorii întâlniţi; gândirea lui Zizioulas şi a altor teologi; despre poezia cititã. Posibile subiecte.
§
De Florii am mers la lit. (s—au citit Patimile dupã Luca), apoi la piaţã (mere, lapte), de la 1 ½ prânzul (cu peşte şi colac), de la 3 la 5 am dormit, apoi am bãut cafele, am vãzut douã filme (5 ½--6 ½; 7—8, 10 ¾--11 2/3), o emisiune TV despre Deşliu (cu Breban, blonda Diaconescu …), iar în timpul lit. am reflectat la formele posibile ale eseisticii, dupã tematicã (literaturã—ca la Stahl; religie; muzicã; filozofie; experienţã; cinema). Am mai recitit câteva analize de cinema ale australianului Rawe, iar la piaţã am vãzut o adultã blondã, al cãrei dos mi—a plãcut sã—l ating cât de cât, în treacãt.
Aşa au trecut 14 ore (10—1 ½--3—5—5 ½--10 ¾--12).
§
Firesc ar fi ca cineva sã ia în mânã un volum de poezii nu cu blazare, ci cu nãdejdea cã acolo va gãsi frumosul. Vederea unui volum de poezii ar trebui sã constituie o fãgãduinţã a frumosului şi a plãcerii date de acesta.
Iar faptul cã nu e aşa, cã (adesea) ceea ce trece drept poezie înşealã aşteptarea fireascã, e de naturã sã nemulţumeascã.
§
Un stil bun se obţine scriind şi corectând—nu nescriind, crispat. Cel care nu scrie nu ajunge, prin asta, la un scris bun.
§
Sf. Toma sugereazã cã lumina Transfigurãrii este o luminã ‘a substanţei’ (proprie substanţei sau naturii preexistente, deja existente), nu a transformãrii (adicã a preschimbãrii în altceva, sau a unui principiu exterior şi nematerial). El vorbeşte de haine, de materialitatea lor, de strãlucirea veşmintelor. În acest sens, aserţiunea Sf. Ioan Damaschin e, într—adevãr, mai vagã, sau mai inexactã. Mi se pare cã Sf. Toma a surprins mai precis problematica teologicã a Transfigurãrii, miza ei teoreticã. Indirect, el spune cã hainele, de ex., nu puteau sã fi strãlucit cu lumina dumnezeirii, cu lumina firii Logosului.
§
Concepţia ‘tradiţionalistã’ despre adevãr este una defensivã şi nerealistã. Ea marcheazã un regres, sau un deficit al înţelegerii. Lucrurile nu se petrec aşa cum pretinde aceastã teorie ‘tradiţionalistã’, timpul nu aduce degradare, corupere, distrugerea mesajului—ci elucidarea lui progresivã. Iar luatã literar, gnoseologia tradiţionaliştilor e o ficţiune. Ceva e stânjenit în gândirea când se afirmã astfel de lucruri nesocotite.
§
Semnificative sunt abia raporturile, ceea ce rezultã într—un al doilea plan, ‘repetãrile’, relaţiile.
§
Myers izbuteşte ceva—scrie frecvent despre un roman american (VÂRSTA INOCENŢEI) şi despre un scriitor (Nabokov). Discutã frecvent, şi la obiect, acest roman.
Prin respectivele raporturi, ‘subiecte’, existã gândirea literarã a lui Myers, în aceasta a izbutit.
Iar la celãlalt, la Kurp, simpla menţionare a unui autor, ici şi colo, se poate arãta a fi relevantã. Existã la acest om, la acest maestru major al eseisticii, la acest avizat cititor hedonic, formidabile discuţii de literaturã.
§
Evreul despre ‘Knight’ şi, dupã 18 zile, despre al doilea roman englezesc al aceluiaşi autor.
§
Adevãrat este mai ales ceea ce e mai pãtrunzãtor, mai înaintat. Adevãrul e ‘vârful’, pãtrunderea maximã. Pânã unde s—a pãtruns cel mai departe.
§
O cvadruplã diferenţã:--eu, cu doi ani înainte, când citeam [Paleologu, Pãr. Bunge, antologia de criticã româneascã]; Kurp, Myers, chiar Stahl ….
§
‘Dã—mi, Maicã, pe sfânta şi a ta … [virtutea respectivã]’.
§
Motivaţiile ascezei creştine trebuie sã fie ‘medicale’, de terapie, de nevoie realã—nu ‘idealiste’. Nu din idealism se antreneazã astfel cineva, ci pentru cã are trebuinţã. Mobilul antrenamentului nu poate fi ‘idealismul’. Nu din idealism lucreazã creştinul, idealismul e o pervertire a minţii şi a comportamentului. Asceza se practicã din nevoie, în conformitate cu nevoile firii cãzute, pervertite—nu din idealism. Aş mai spune chiar cã idealismul nu îi e câtuşi de puţin necesar creştinului. Tot idealismul e în esenţa lui orbire şi moleşire—sau, dimpotrivã, crispare; pe când creştinul are nevoie numai de clarviziune.
§
Existã, şi în artã, în literaturã, o realitate—una cognoscibilã, neechivocã.
§
A se decide pentru ceva, în favoarea a ceva, a afirma ceva.
§
Mai demult, un gând care—mi dãdea curaj era sã—mi imaginez cum trãiesc, cum primesc Paştile în chilia lor unii monahi apuseni contemporani, cum e Paştele la ei, cum îl trãiesc. Mã gândeam la ei; mi se pãrea cã asta îmi ajutã.
§
Becisnica modestie, azi, şi autodepreciere mecanicã, aprioricã.
Empiric.
§
Cred în eseisticã (Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, chiar Stahl, Gilbert), asta semnificã ceva. Spune ceva despre tonus, înţelegere, sentiment, principii. În plan mai larg—Paleologu, Ralea, Eliade, Cãlinescu, Sadoveanu, Arghezi, Lovinescu, Lang, Stancu, Sebastian, Ciopraga, schiţele umoristice. Alimentare lejerã, reflexivã, naturalã şi hedonicã, de bucurii literare, ale reprezentãrii.
§
Un roman ca obiect de artã, ca produs artistic. A—l examina ca pe un obiect de artã, în funcţionarea lui.
§
Exprimare limpede, inteligibilã, raţionalã.
§
Schimbabilul.
§
Simţite ca eforturi de iubire sau de atingere a frumuseţii, nu de silire, de forţare stearpã—ci înscrie într—o ordine a firescului: cutare ‘ideal’ e ales tocmai deoarece fãgãduieşte o frumuseţe, cheamã iubirea.
Cu alte cuvinte, sfinţenia—ca blândeţe, de ex.—e vrutã sau doritã pentru ea, fiindcã ea însãşi este simţitã ca un har, ca ceva de dorit. Acesta e binele intrinsec, treptat dezvãluit, al virtuţii. Ea mişcã sufletul, cheamã inima, place, încântã.
§
Sacramentul nu e unul al ‘pocãinţei’, ci al ‘absoluţiei’, al milostivirii. Nu pocãinţa face din el un Sacrament, ci ceea ce se dã astfel: absoluţia divinã.
§
Ingenuitatea neaoşismului mitocãnesc.
§
Am ajuns la patristicã deoarece cãutam ceva autentic, valabil uman, interesant spiritualiceşte, viu, firesc, profund.
§
Kurp a dat iar un text detestabil, de un snobism literar pueril şi îngãlat, în care se împãuneazã, ca un parvenit, cu nivelul lecturilor lui. Astfel de lucruri m—au fãcut, demult, sã las baltã citirea lui, scârbit de parvenitismul literar al acestui semidoct arogant. Orgoliul lui, autoîndreptãţirea lui, stupida împãunare nedemnã, încoţopenirea vanitoasã a parvenitului care a învãţat ‘cam cum merg lucrurile’.
[Însã alte douã texte, cel de azi, marţi, şi cel de ieri, sunt minunate şi de o frumuseţe subtilã.]
§
Dupã cinci zile, azi, marţi, am ascultat Canonul Sf. Andrei.
§
Câtã vreme credinţa mea mutã, ascunsã, e aceea cã rugãciunea e numai o formalitate, cã ocazia nu schimbã nimic, cã harul e ca şi cum n—ar fi ….
§
Acea vrutã Loara, necuprinsul ei senin, însorit, Loara—malul însorit al Loarei, Meccã literarã.
§
A întrebuinţa teologiile ca pe instrumente muzicale, claviaturi, ca pe orgi—a produce melodii, sunete diafane, efecte de poezie—la asta pot ele servi, între altele.
§
Conteazã ceea ce fac—nu ceea ce intenţionez. Intenţiile sunt pleava, ceea ce spulberã Duhul adevãrului.
§
Pãr. Freeman a publicat zece eseuri în 16 z. (14—29 III)—de fapt, însã, unul dintre ele e numai o notã, o semnalare; iar în rest, unul porneşte de la ‘Cartea lui Iona’, altul de la Evanghelia mateinã a Floriilor, altul de la figura lui Lazãr, altul de la o cãrticicã a lui G. Gabriel, altul e despre ‘slãbiciune’, altul—despre scrisul propriu şi recunoştinţã, altul—despre natura pieritoare a lucrurilor, altul—despre har, tãmãduire şi transformare; iar un altul porneşte de la Arhim. Sofronie. Uneori, sursele Pãr. Freeman sunt livreşti/ literare (în sens larg—teologice, beletristice), alteori—liturgice/ imnografice, sau reflecţii despre semnificaţia rânduielii slujbelor Bisericii; iar alteori e o discutare a temelor marcante, noţiuni sau teorii sau idei pe care le gãseşte semnificative. Pentru el, diversitatea oferitã în creştinism e realã; şi de la el, de la Pãr. Freeman, am vrut sã învãţ sã privesc Biserica drept ‘plinãtatea adevãrului’—sau cel puţin sã preiau de la el o anume intonaţie a articulãrii acestui adevãr fundamental, o intonaţie spiritualã, duhovniceascã.
Nu numai Cãlinescu—ci şi Marcel ca gazetar—ce fel de articole scria, cum fãcea el gazetãrie—ce gazetãrie, ce articole pot fi aşteptate de la un metafizician instinctiv.
§
Lizibilitatea ar fi şi ceva amical, de afabilitate.
§
Nu e vorba de a rezuma eseistica aceasta pe care o citesc—însã de a indica un pic din conţinutul, tematica şi subiectele ei, de a putea sã dau o idee.
§
‘I also write and preach frequently around the subject of existence and non-existence. In this I am following particularly the writings of St. Athanasius the Great. It is also evidence of the influence that Dostoevsky has had on my understanding as an Orthodox Christian. To me, the failure to perceive the precarious position of humanity, indeed, of all creation, is the failure to see things as they are. We are poised at the very precipice of non-existence’. (Pãr. Freeman)
§
Cum rezumã Sean Penn (în rolul unui evadat care se dã drept preot) viaţa monahalã: ‘rugãciune şi prânz’ (sau ‘rugãciune şi masã’, în aceastã ordine).
§
10 z.—ed. epopeei scoţiene.
§
Indiciile date de Pãr. Freeman nu—s chiar la întâmplare.
§
A pune ceva îngãduinţã, ceva moderare şi temperare.
§
Uneori, Pãr. Freeman abordeazã, pur şi simplu, frontal, direct, nemediat livresc sau cultural sau liturgic—imnografic, marile subiecte teologice. Conţinutistic, ceea ce publicã el, ansamblul, e chiar foarte pur—exclusiv teologie, numai reflecţie teologicã şi pastoralã, fãrã imixtiuni de alt fel.
Cum spuneam, Pãr. Freeman trece, uneori, direct la ceea ce—l intereseazã cel mai mult: cutare subiect teologic, cutare temã de reflecţie teologic—moralã.
E un model şi atunci când foloseşte o mijlocire, când porneşte sau începe de la ceva—o scriere sau un imn …--ca şi atunci când abordeazã direct, frontal, subiectul ales, când e inspirat de chiar propria lui reflecţie asupra acestuia, când ‘n—are nevoie de mediere’ (cu toate cã la Pãr. Freeman aceastã etapã de mijlocire e şi una de conţinut, nu e niciodatã numai un pretext).
§
Kurp, dezminţit de poate mai pricepuţii Gracq şi Sigrist (în ceea ce priveşte literatura lui Tolkien …). Or asta îmi confirmã cã exboemul tinde sã fie un pic scârbã, cã e dominat de câteva prejudecãţi, cã e ostentativ în snobismul lui literar.
Tolkien, dispreţuit abrupt de cãtre Kurp, era îndeajuns de bun pentru Gracq şi Ep. Sigrist, pentru cititori de calificarea acestora.
§
Oameni pe care scrisul i—a instruit: Stahl şi Pãr. Freeman.
§
Teologi care—şi vãd în îndoctrinare propriul rost; se considerã drept îndoctrinatori. Aşa se vãd pe ei înşişi: drept cei care îndoctrineazã.
§
Modesta mea fonotecã are patru opere (italiene) şi douã antologii de compozitor, de muzicã de operã. (Cãrora li se adaugã cam tot ceea ce cântã Sade, Sinatra, Springsteen.)
§
Opera ca izvor al bucuriei.
§
Elementul volitiv şi cel afectiv.
§
Literaturã, romanesc literar şi reflecţie religioasã creştinã.
§
Cristea; Spinoza, trei romane ale lui Dumas. Marx, mitologia greceascã; Dumas.
§
Atingerea gândirii cu realul. Deraierea.
§
Îmi trãiesc urâţenia şi prostia cu o anume seninãtate.
§
Pionierii ‘noii teologii’. Pionierii de ieri sunt bunicii de astãzi.
§
Patru cãrţi sunt de sau despre Arghezi, trei despre Eminescu, trei de Bãieşu.
§
Ceea ce mi—e strãin în reprezentãrile religioase obşteşti, în versiunile populare ale religiei. Despotismul, autoritarismul inerente ale religiozitãţii obşteşti, comune.
§
Premisa de nepricepere.
§
Într—un anume sens, eu ‘vin din geografi’, din descriptivi, din Modiano şi Gracq—din Bogza şi alţi realişti şi peisagişti—mai ales din simţul lor al empiricului şi al inteligenţei descrierii.
§
Ocazia—Loara—cele şase plus şapte cãrţi de citit (şapte romane). Deasemeni Evagrie, Cassian, autorii indicaţi ieri (joi), ziarele, cãrţile de marţi, ieri şi azi. La fel—Paleologu, Manolescu, Rovani, Balzac, mult Zola. Apoi, Evangheliile, câţiva Prooroci.
Scott, Lovinescu, Arghezi, Sadoveanu, Cãlinescu. Maurois. Basme.
Stevenson şi Pãr. Bunge.
A testa.
§
Provin dintr—un neam de oameni ai Bisericii ortodocşi; de aceea, poate, nici nu trec dincolo de o anume simpatie faţã de uniaţi.
Fluctuaţii ecleziale.
§
Apusenii declarã ceea ce nu fac, au, aşadar, francheţe; rãsãritenii una declarã şi alta fac, propovãduiesc ceea ce nu fac.
§
Nu cred în ceea ce fac, şi nu simt binele din ceea ce fac.
§
Eliade, Ralea, Cãlinescu, Arghezi, Sadoveanu, Pãr. Freeman, Kurp. Poate cã şi Myers—pentru acea analizã a unui roman.
§
Nimic nu se face fãrã rugãciune, fãrã o anume rugãciune explicitã, adecvatã, utilã.
§
Am fost indiscret şi flecar din bucurie, din exultanţã.
§
Mintea indignatã de falsitate.
§
Credinţa nu poate fi un pretext pentru abdicarea de la inteligenţã; iar apelurile care asta par sã solicite, fie se referã la o falsã inteligenţã, fie sunt tentative nedemne de a îmbrânci oamenii în religie, de a—i azvârli acolo.
§
Biserica unui neam e numai ceea ce face neamul respectiv din ea, e pe potriva neamului, nu e ceva cãzut din cer.
§
Ca Trãsnea.
§
Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu, Titel; ‘Fracasse’, Mann, Joyce, Gracq, Stevenson, Scott, Homer—romane analizabile, ca la evreu. Lang; Howard; Loara. A cunoaşte bine o carte. Repetãri. Cititorii ‘mei’ sunt Lang, Howard, Gracq, Sadoveanu—şi, deasemeni, Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, Stahl …. Ca Ralea.
Deopotrivã plãcerea şi analizabilitatea. Rangul ca artã—şi hedonicul. Lecturã hedonizatã, Loara. Ca Ralea.
Romane. Loara. Lang. Sadoveanu. Ca Ralea.
§
Ştiu douã eseuri ale lui Boylan despre Beckett (--am asamblat o micã antologie de eseuri ale lui Boylan—nouã scrieri)—ambele, portrete, sau priviri de ansamblu; Joyce, Beckett, Powys, Banville, McGahern sunt autorii la care se referã mereu.
§
Abia ceea ce creazã un om spune cu adevãrat ceva despre el—şi nu ceea ce crede sau i se pare cã ar crede despre ceea ce au scris alţii (când aprecierile lui pot sã fie prea indulgente, sau complezente—în orice caz, nerelevante).
§
Nu ştiu, nu pot spune dacã sau în ce grad mai iubesc literatura; însã îmi place sã îi vãd pe alţii fãcând gesturile respective, fiind afectuoşi, de asta citesc eseurile critice ale lui Boylan şi ceea ce scriu cei din grupul Kurp—Stahl—Myers—vioi eseişti sau analişti simpatici.
§
Frumuseţea în sine, ca atare, neinterpretatã explicit, îi spune ceva sufletului uman, învioreazã cumva existenţa—ea prin sine, netâlcuitã. Acesta e un fapt.
§
Scrierile zilei sunt—un eseu al Pãr. Freeman despre Evanghelia Sf. Ioan şi un altul despre discuţiile referitoare la ‘rãscumpãrare’; un fel de crezuri literare ale lui Stahl şi Beale; eseurile lui Boylan despre Beckett, Banville, Powys şi Nabokov; eseul lui Kurp despre Boylan.
§
A face loc şi ironiei, ironiei realiste, moderate, lucide.
§
Serafim, Simeon spun cã se poate. Adevãrata lecţie. Înţelegerea.
§
Cele câteva minţi limpezi—Gilbert, Ep. Sigrist, poate cã şi Pãr. Jensen—cei neiluzionaţi.
§
În ce constau frumuseţile literare autentice.
§
Deschis—a testa—empiric—neaprioric—concluzii—necomplice—aprecieri—a evalua—situare.
§
Ca gânditor religios laic rãsãritean.
‘Catolicã’ trebuie sã fie comuniunea creştinã, nu Biserica romanã.
§
Seninãtatea cu care cei ca Pãr. Freeman ignorã relele civilizaţiei rãsãritene, rousseauismul lor ecleziologic, mitul sãlbaticului nobil. Argumentul civilizaţional se poate întoarce CUM NU SE POATE MAI BINE împotriva creştinismului rãsãritean şi a roadelor lui civilizaţional—antropologice. Acest gen de test empiric—fie cã se referã la hitlerism, la tare civilizaţionale, la societãţi, etc.—nu avantajeazã deloc ipostazele rãsãritene ale creştinismului, unde ‘izbãvirea de umanism’ a luat în mod invariabil forma antiumanismului militant, a cinismului şi antireformismului trufaş.
Tocmai creştinismul rãsãritean e dezavantajat de criteriul civilizaţional—ce fel de lume, de umanitate a nutrit, la ce a dus, ce s—a întâmplat cu practicanţii lui. Tocmai acesta e criteriul pe care nu—l poate invoca—indiferent de ceea ce, cu sfruntare, au susţinut refugiaţii care s—au exilat nu în regatele rãsãritene pe atunci necomuniste, ci tocmai în centrele civilizaţiei apusene.
Acest kabuki teologic, hieratismul lor de pozeuri, câtimea de histrionism inferior; pe de altã parte, Pãr. Freeman pare speriat de ceea ce a lãsat în urmã, traumatizat de experienţa anglicanã.
§
De la fiecare se poate lua numai ceva; de la nimeni, totul.
§
Noţiunea de artã—anticii mai întâi, epopeile antice, Homer, Virgiliu şi Horaţiu. Exemplaritatea acestei creaţii de frumos. Mã gândeam la aceastã obiectivitate caracteristicã frumosului de artã.
Creaţie de frumos pe potriva aceleia a anticilor. Plãcerea datã.
Decadenţa.
§
A ilustra cele şase abordãri posibile—sau cele şase seturi de tematici.
§
Poza rãsãriteanã este smerenia, cea apuseanã, rãpirea extaticã, transportul mistic. Ipocriziile sunt diferite; unii mimeazã smerenia (şi blândeţea—când nu joacã pe cartea fanatismului turbulent), ceilalţi, rãpirea extaticã, transportarea.
§
Ar fi putut scrie despre cursurile de la Oxford, profesorii întâlniţi; gândirea lui Zizioulas şi a altor teologi; despre poezia cititã. Posibile subiecte.
§
De Florii am mers la lit. (s—au citit Patimile dupã Luca), apoi la piaţã (mere, lapte), de la 1 ½ prânzul (cu peşte şi colac), de la 3 la 5 am dormit, apoi am bãut cafele, am vãzut douã filme (5 ½--6 ½; 7—8, 10 ¾--11 2/3), o emisiune TV despre Deşliu (cu Breban, blonda Diaconescu …), iar în timpul lit. am reflectat la formele posibile ale eseisticii, dupã tematicã (literaturã—ca la Stahl; religie; muzicã; filozofie; experienţã; cinema). Am mai recitit câteva analize de cinema ale australianului Rawe, iar la piaţã am vãzut o adultã blondã, al cãrei dos mi—a plãcut sã—l ating cât de cât, în treacãt.
Aşa au trecut 14 ore (10—1 ½--3—5—5 ½--10 ¾--12).
§
Firesc ar fi ca cineva sã ia în mânã un volum de poezii nu cu blazare, ci cu nãdejdea cã acolo va gãsi frumosul. Vederea unui volum de poezii ar trebui sã constituie o fãgãduinţã a frumosului şi a plãcerii date de acesta.
Iar faptul cã nu e aşa, cã (adesea) ceea ce trece drept poezie înşealã aşteptarea fireascã, e de naturã sã nemulţumeascã.
§
Un stil bun se obţine scriind şi corectând—nu nescriind, crispat. Cel care nu scrie nu ajunge, prin asta, la un scris bun.
§
Sf. Toma sugereazã cã lumina Transfigurãrii este o luminã ‘a substanţei’ (proprie substanţei sau naturii preexistente, deja existente), nu a transformãrii (adicã a preschimbãrii în altceva, sau a unui principiu exterior şi nematerial). El vorbeşte de haine, de materialitatea lor, de strãlucirea veşmintelor. În acest sens, aserţiunea Sf. Ioan Damaschin e, într—adevãr, mai vagã, sau mai inexactã. Mi se pare cã Sf. Toma a surprins mai precis problematica teologicã a Transfigurãrii, miza ei teoreticã. Indirect, el spune cã hainele, de ex., nu puteau sã fi strãlucit cu lumina dumnezeirii, cu lumina firii Logosului.
§
Concepţia ‘tradiţionalistã’ despre adevãr este una defensivã şi nerealistã. Ea marcheazã un regres, sau un deficit al înţelegerii. Lucrurile nu se petrec aşa cum pretinde aceastã teorie ‘tradiţionalistã’, timpul nu aduce degradare, corupere, distrugerea mesajului—ci elucidarea lui progresivã. Iar luatã literar, gnoseologia tradiţionaliştilor e o ficţiune. Ceva e stânjenit în gândirea când se afirmã astfel de lucruri nesocotite.
§
Semnificative sunt abia raporturile, ceea ce rezultã într—un al doilea plan, ‘repetãrile’, relaţiile.
§
Myers izbuteşte ceva—scrie frecvent despre un roman american (VÂRSTA INOCENŢEI) şi despre un scriitor (Nabokov). Discutã frecvent, şi la obiect, acest roman.
Prin respectivele raporturi, ‘subiecte’, existã gândirea literarã a lui Myers, în aceasta a izbutit.
Iar la celãlalt, la Kurp, simpla menţionare a unui autor, ici şi colo, se poate arãta a fi relevantã. Existã la acest om, la acest maestru major al eseisticii, la acest avizat cititor hedonic, formidabile discuţii de literaturã.
§
Evreul despre ‘Knight’ şi, dupã 18 zile, despre al doilea roman englezesc al aceluiaşi autor.
§
Adevãrat este mai ales ceea ce e mai pãtrunzãtor, mai înaintat. Adevãrul e ‘vârful’, pãtrunderea maximã. Pânã unde s—a pãtruns cel mai departe.
§
O cvadruplã diferenţã:--eu, cu doi ani înainte, când citeam [Paleologu, Pãr. Bunge, antologia de criticã româneascã]; Kurp, Myers, chiar Stahl ….
§
‘Dã—mi, Maicã, pe sfânta şi a ta … [virtutea respectivã]’.
§
Motivaţiile ascezei creştine trebuie sã fie ‘medicale’, de terapie, de nevoie realã—nu ‘idealiste’. Nu din idealism se antreneazã astfel cineva, ci pentru cã are trebuinţã. Mobilul antrenamentului nu poate fi ‘idealismul’. Nu din idealism lucreazã creştinul, idealismul e o pervertire a minţii şi a comportamentului. Asceza se practicã din nevoie, în conformitate cu nevoile firii cãzute, pervertite—nu din idealism. Aş mai spune chiar cã idealismul nu îi e câtuşi de puţin necesar creştinului. Tot idealismul e în esenţa lui orbire şi moleşire—sau, dimpotrivã, crispare; pe când creştinul are nevoie numai de clarviziune.
§
Existã, şi în artã, în literaturã, o realitate—una cognoscibilã, neechivocã.
§
A se decide pentru ceva, în favoarea a ceva, a afirma ceva.
§
Mai demult, un gând care—mi dãdea curaj era sã—mi imaginez cum trãiesc, cum primesc Paştile în chilia lor unii monahi apuseni contemporani, cum e Paştele la ei, cum îl trãiesc. Mã gândeam la ei; mi se pãrea cã asta îmi ajutã.
§
Becisnica modestie, azi, şi autodepreciere mecanicã, aprioricã.
Empiric.
§
Cred în eseisticã (Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, chiar Stahl, Gilbert), asta semnificã ceva. Spune ceva despre tonus, înţelegere, sentiment, principii. În plan mai larg—Paleologu, Ralea, Eliade, Cãlinescu, Sadoveanu, Arghezi, Lovinescu, Lang, Stancu, Sebastian, Ciopraga, schiţele umoristice. Alimentare lejerã, reflexivã, naturalã şi hedonicã, de bucurii literare, ale reprezentãrii.
§
Un roman ca obiect de artã, ca produs artistic. A—l examina ca pe un obiect de artã, în funcţionarea lui.
§
Exprimare limpede, inteligibilã, raţionalã.
§
Schimbabilul.
§
Simţite ca eforturi de iubire sau de atingere a frumuseţii, nu de silire, de forţare stearpã—ci înscrie într—o ordine a firescului: cutare ‘ideal’ e ales tocmai deoarece fãgãduieşte o frumuseţe, cheamã iubirea.
Cu alte cuvinte, sfinţenia—ca blândeţe, de ex.—e vrutã sau doritã pentru ea, fiindcã ea însãşi este simţitã ca un har, ca ceva de dorit. Acesta e binele intrinsec, treptat dezvãluit, al virtuţii. Ea mişcã sufletul, cheamã inima, place, încântã.
§
Sacramentul nu e unul al ‘pocãinţei’, ci al ‘absoluţiei’, al milostivirii. Nu pocãinţa face din el un Sacrament, ci ceea ce se dã astfel: absoluţia divinã.
§
Ingenuitatea neaoşismului mitocãnesc.
§
Am ajuns la patristicã deoarece cãutam ceva autentic, valabil uman, interesant spiritualiceşte, viu, firesc, profund.
§
Kurp a dat iar un text detestabil, de un snobism literar pueril şi îngãlat, în care se împãuneazã, ca un parvenit, cu nivelul lecturilor lui. Astfel de lucruri m—au fãcut, demult, sã las baltã citirea lui, scârbit de parvenitismul literar al acestui semidoct arogant. Orgoliul lui, autoîndreptãţirea lui, stupida împãunare nedemnã, încoţopenirea vanitoasã a parvenitului care a învãţat ‘cam cum merg lucrurile’.
[Însã alte douã texte, cel de azi, marţi, şi cel de ieri, sunt minunate şi de o frumuseţe subtilã.]
§
Dupã cinci zile, azi, marţi, am ascultat Canonul Sf. Andrei.
§
Câtã vreme credinţa mea mutã, ascunsã, e aceea cã rugãciunea e numai o formalitate, cã ocazia nu schimbã nimic, cã harul e ca şi cum n—ar fi ….
§
Acea vrutã Loara, necuprinsul ei senin, însorit, Loara—malul însorit al Loarei, Meccã literarã.
§
A întrebuinţa teologiile ca pe instrumente muzicale, claviaturi, ca pe orgi—a produce melodii, sunete diafane, efecte de poezie—la asta pot ele servi, între altele.
§
Conteazã ceea ce fac—nu ceea ce intenţionez. Intenţiile sunt pleava, ceea ce spulberã Duhul adevãrului.
§
Pãr. Freeman a publicat zece eseuri în 16 z. (14—29 III)—de fapt, însã, unul dintre ele e numai o notã, o semnalare; iar în rest, unul porneşte de la ‘Cartea lui Iona’, altul de la Evanghelia mateinã a Floriilor, altul de la figura lui Lazãr, altul de la o cãrticicã a lui G. Gabriel, altul e despre ‘slãbiciune’, altul—despre scrisul propriu şi recunoştinţã, altul—despre natura pieritoare a lucrurilor, altul—despre har, tãmãduire şi transformare; iar un altul porneşte de la Arhim. Sofronie. Uneori, sursele Pãr. Freeman sunt livreşti/ literare (în sens larg—teologice, beletristice), alteori—liturgice/ imnografice, sau reflecţii despre semnificaţia rânduielii slujbelor Bisericii; iar alteori e o discutare a temelor marcante, noţiuni sau teorii sau idei pe care le gãseşte semnificative. Pentru el, diversitatea oferitã în creştinism e realã; şi de la el, de la Pãr. Freeman, am vrut sã învãţ sã privesc Biserica drept ‘plinãtatea adevãrului’—sau cel puţin sã preiau de la el o anume intonaţie a articulãrii acestui adevãr fundamental, o intonaţie spiritualã, duhovniceascã.
Nu numai Cãlinescu—ci şi Marcel ca gazetar—ce fel de articole scria, cum fãcea el gazetãrie—ce gazetãrie, ce articole pot fi aşteptate de la un metafizician instinctiv.
§
Lizibilitatea ar fi şi ceva amical, de afabilitate.
§
Nu e vorba de a rezuma eseistica aceasta pe care o citesc—însã de a indica un pic din conţinutul, tematica şi subiectele ei, de a putea sã dau o idee.
§
‘I also write and preach frequently around the subject of existence and non-existence. In this I am following particularly the writings of St. Athanasius the Great. It is also evidence of the influence that Dostoevsky has had on my understanding as an Orthodox Christian. To me, the failure to perceive the precarious position of humanity, indeed, of all creation, is the failure to see things as they are. We are poised at the very precipice of non-existence’. (Pãr. Freeman)
§
Cum rezumã Sean Penn (în rolul unui evadat care se dã drept preot) viaţa monahalã: ‘rugãciune şi prânz’ (sau ‘rugãciune şi masã’, în aceastã ordine).
§
10 z.—ed. epopeei scoţiene.
§
Indiciile date de Pãr. Freeman nu—s chiar la întâmplare.
§
A pune ceva îngãduinţã, ceva moderare şi temperare.
§
Uneori, Pãr. Freeman abordeazã, pur şi simplu, frontal, direct, nemediat livresc sau cultural sau liturgic—imnografic, marile subiecte teologice. Conţinutistic, ceea ce publicã el, ansamblul, e chiar foarte pur—exclusiv teologie, numai reflecţie teologicã şi pastoralã, fãrã imixtiuni de alt fel.
Cum spuneam, Pãr. Freeman trece, uneori, direct la ceea ce—l intereseazã cel mai mult: cutare subiect teologic, cutare temã de reflecţie teologic—moralã.
E un model şi atunci când foloseşte o mijlocire, când porneşte sau începe de la ceva—o scriere sau un imn …--ca şi atunci când abordeazã direct, frontal, subiectul ales, când e inspirat de chiar propria lui reflecţie asupra acestuia, când ‘n—are nevoie de mediere’ (cu toate cã la Pãr. Freeman aceastã etapã de mijlocire e şi una de conţinut, nu e niciodatã numai un pretext).
§
Kurp, dezminţit de poate mai pricepuţii Gracq şi Sigrist (în ceea ce priveşte literatura lui Tolkien …). Or asta îmi confirmã cã exboemul tinde sã fie un pic scârbã, cã e dominat de câteva prejudecãţi, cã e ostentativ în snobismul lui literar.
Tolkien, dispreţuit abrupt de cãtre Kurp, era îndeajuns de bun pentru Gracq şi Ep. Sigrist, pentru cititori de calificarea acestora.
§
Oameni pe care scrisul i—a instruit: Stahl şi Pãr. Freeman.
§
Teologi care—şi vãd în îndoctrinare propriul rost; se considerã drept îndoctrinatori. Aşa se vãd pe ei înşişi: drept cei care îndoctrineazã.
§
Modesta mea fonotecã are patru opere (italiene) şi douã antologii de compozitor, de muzicã de operã. (Cãrora li se adaugã cam tot ceea ce cântã Sade, Sinatra, Springsteen.)
§
Opera ca izvor al bucuriei.
§
Elementul volitiv şi cel afectiv.
§
Literaturã, romanesc literar şi reflecţie religioasã creştinã.
§
Cristea; Spinoza, trei romane ale lui Dumas. Marx, mitologia greceascã; Dumas.
§
Atingerea gândirii cu realul. Deraierea.
§
Îmi trãiesc urâţenia şi prostia cu o anume seninãtate.
§
Pionierii ‘noii teologii’. Pionierii de ieri sunt bunicii de astãzi.
§
Patru cãrţi sunt de sau despre Arghezi, trei despre Eminescu, trei de Bãieşu.
§
Ceea ce mi—e strãin în reprezentãrile religioase obşteşti, în versiunile populare ale religiei. Despotismul, autoritarismul inerente ale religiozitãţii obşteşti, comune.
§
Premisa de nepricepere.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)