Din viaţã

Imperfecţiunile îngãduie definirea chipului, a trãsãturilor; ele sunt condiţia de posibilitate a chipului, coordonata ‘negativã’ a reliefãrii.
§
Într—un anume sens, eu ‘vin din geografi’, din descriptivi, din Modiano şi Gracq—din Bogza şi alţi realişti şi peisagişti—mai ales din simţul lor al empiricului şi al inteligenţei descrierii.
§
Ocazia—Loara—cele şase plus şapte cãrţi de citit (şapte romane). Deasemeni Evagrie, Cassian, autorii indicaţi ieri (joi), ziarele, cãrţile de marţi, ieri şi azi. La fel—Paleologu, Manolescu, Rovani, Balzac, mult Zola. Apoi, Evangheliile, câţiva Prooroci.
Scott, Lovinescu, Arghezi, Sadoveanu, Cãlinescu. Maurois. Basme.
Stevenson şi Pãr. Bunge.
A testa.
§
Provin dintr—un neam de oameni ai Bisericii ortodocşi; de aceea, poate, nici nu trec dincolo de o anume simpatie faţã de uniaţi.
Fluctuaţii ecleziale.
§
Apusenii declarã ceea ce nu fac, au, aşadar, francheţe; rãsãritenii una declarã şi alta fac, propovãduiesc ceea ce nu fac.
§
Nu cred în ceea ce fac, şi nu simt binele din ceea ce fac.
§
Eliade, Ralea, Cãlinescu, Arghezi, Sadoveanu, Pãr. Freeman, Kurp. Poate cã şi Myers—pentru acea analizã a unui roman.
§
Nimic nu se face fãrã rugãciune, fãrã o anume rugãciune explicitã, adecvatã, utilã.
§
Am fost indiscret şi flecar din bucurie, din exultanţã.
§
Mintea indignatã de falsitate.
§
Credinţa nu poate fi un pretext pentru abdicarea de la inteligenţã; iar apelurile care asta par sã solicite, fie se referã la o falsã inteligenţã, fie sunt tentative nedemne de a îmbrânci oamenii în religie, de a—i azvârli acolo.
§
Biserica unui neam e numai ceea ce face neamul respectiv din ea, e pe potriva neamului, nu e ceva cãzut din cer.
§
Ca Trãsnea.
§
Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu, Titel; ‘Fracasse’, Mann, Joyce, Gracq, Stevenson, Scott, Homer—romane analizabile, ca la evreu. Lang; Howard; Loara. A cunoaşte bine o carte. Repetãri. Cititorii ‘mei’ sunt Lang, Howard, Gracq, Sadoveanu—şi, deasemeni, Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, Stahl …. Ca Ralea.
Deopotrivã plãcerea şi analizabilitatea. Rangul ca artã—şi hedonicul. Lecturã hedonizatã, Loara. Ca Ralea.
Romane. Loara. Lang. Sadoveanu. Ca Ralea.
§
Ştiu douã eseuri ale lui Boylan despre Beckett (--am asamblat o micã antologie de eseuri ale lui Boylan—nouã scrieri)—ambele, portrete, sau priviri de ansamblu; Joyce, Beckett, Powys, Banville, McGahern sunt autorii la care se referã mereu.
§
Abia ceea ce creazã un om spune cu adevãrat ceva despre el—şi nu ceea ce crede sau i se pare cã ar crede despre ceea ce au scris alţii (când aprecierile lui pot sã fie prea indulgente, sau complezente—în orice caz, nerelevante).
§
Nu ştiu, nu pot spune dacã sau în ce grad mai iubesc literatura; însã îmi place sã îi vãd pe alţii fãcând gesturile respective, fiind afectuoşi, de asta citesc eseurile critice ale lui Boylan şi ceea ce scriu cei din grupul Kurp—Stahl—Myers—vioi eseişti sau analişti simpatici.
§
Frumuseţea în sine, ca atare, neinterpretatã explicit, îi spune ceva sufletului uman, învioreazã cumva existenţa—ea prin sine, netâlcuitã. Acesta e un fapt.
§
Scrierile zilei sunt—un eseu al Pãr. Freeman despre Evanghelia Sf. Ioan şi un altul despre discuţiile referitoare la ‘rãscumpãrare’; un fel de crezuri literare ale lui Stahl şi Beale; eseurile lui Boylan despre Beckett, Banville, Powys şi Nabokov; eseul lui Kurp despre Boylan.
§
A face loc şi ironiei, ironiei realiste, moderate, lucide.
§
Serafim, Simeon spun cã se poate. Adevãrata lecţie. Înţelegerea.
§
Cele câteva minţi limpezi—Gilbert, Ep. Sigrist, poate cã şi Pãr. Jensen—cei neiluzionaţi.
§
În ce constau frumuseţile literare autentice.
§
Deschis—a testa—empiric—neaprioric—concluzii—necomplice—aprecieri—a evalua—situare.
§
Ca gânditor religios laic rãsãritean.
‘Catolicã’ trebuie sã fie comuniunea creştinã, nu Biserica romanã.
§
Seninãtatea cu care cei ca Pãr. Freeman ignorã relele civilizaţiei rãsãritene, rousseauismul lor ecleziologic, mitul sãlbaticului nobil. Argumentul civilizaţional se poate întoarce CUM NU SE POATE MAI BINE împotriva creştinismului rãsãritean şi a roadelor lui civilizaţional—antropologice. Acest gen de test empiric—fie cã se referã la hitlerism, la tare civilizaţionale, la societãţi, etc.—nu avantajeazã deloc ipostazele rãsãritene ale creştinismului, unde ‘izbãvirea de umanism’ a luat în mod invariabil forma antiumanismului militant, a cinismului şi antireformismului trufaş.
Tocmai creştinismul rãsãritean e dezavantajat de criteriul civilizaţional—ce fel de lume, de umanitate a nutrit, la ce a dus, ce s—a întâmplat cu practicanţii lui. Tocmai acesta e criteriul pe care nu—l poate invoca—indiferent de ceea ce, cu sfruntare, au susţinut refugiaţii care s—au exilat nu în regatele rãsãritene pe atunci necomuniste, ci tocmai în centrele civilizaţiei apusene.
Acest kabuki teologic, hieratismul lor de pozeuri, câtimea de histrionism inferior; pe de altã parte, Pãr. Freeman pare speriat de ceea ce a lãsat în urmã, traumatizat de experienţa anglicanã.
§
De la fiecare se poate lua numai ceva; de la nimeni, totul.
§
Noţiunea de artã—anticii mai întâi, epopeile antice, Homer, Virgiliu şi Horaţiu. Exemplaritatea acestei creaţii de frumos. Mã gândeam la aceastã obiectivitate caracteristicã frumosului de artã.
Creaţie de frumos pe potriva aceleia a anticilor. Plãcerea datã.
Decadenţa.
§
A ilustra cele şase abordãri posibile—sau cele şase seturi de tematici.
§
Poza rãsãriteanã este smerenia, cea apuseanã, rãpirea extaticã, transportul mistic. Ipocriziile sunt diferite; unii mimeazã smerenia (şi blândeţea—când nu joacã pe cartea fanatismului turbulent), ceilalţi, rãpirea extaticã, transportarea.
§
Ar fi putut scrie despre cursurile de la Oxford, profesorii întâlniţi; gândirea lui Zizioulas şi a altor teologi; despre poezia cititã. Posibile subiecte.
§
De Florii am mers la lit. (s—au citit Patimile dupã Luca), apoi la piaţã (mere, lapte), de la 1 ½ prânzul (cu peşte şi colac), de la 3 la 5 am dormit, apoi am bãut cafele, am vãzut douã filme (5 ½--6 ½; 7—8, 10 ¾--11 2/3), o emisiune TV despre Deşliu (cu Breban, blonda Diaconescu …), iar în timpul lit. am reflectat la formele posibile ale eseisticii, dupã tematicã (literaturã—ca la Stahl; religie; muzicã; filozofie; experienţã; cinema). Am mai recitit câteva analize de cinema ale australianului Rawe, iar la piaţã am vãzut o adultã blondã, al cãrei dos mi—a plãcut sã—l ating cât de cât, în treacãt.
Aşa au trecut 14 ore (10—1 ½--3—5—5 ½--10 ¾--12).
§
Firesc ar fi ca cineva sã ia în mânã un volum de poezii nu cu blazare, ci cu nãdejdea cã acolo va gãsi frumosul. Vederea unui volum de poezii ar trebui sã constituie o fãgãduinţã a frumosului şi a plãcerii date de acesta.
Iar faptul cã nu e aşa, cã (adesea) ceea ce trece drept poezie înşealã aşteptarea fireascã, e de naturã sã nemulţumeascã.
§
Un stil bun se obţine scriind şi corectând—nu nescriind, crispat. Cel care nu scrie nu ajunge, prin asta, la un scris bun.
§
Sf. Toma sugereazã cã lumina Transfigurãrii este o luminã ‘a substanţei’ (proprie substanţei sau naturii preexistente, deja existente), nu a transformãrii (adicã a preschimbãrii în altceva, sau a unui principiu exterior şi nematerial). El vorbeşte de haine, de materialitatea lor, de strãlucirea veşmintelor. În acest sens, aserţiunea Sf. Ioan Damaschin e, într—adevãr, mai vagã, sau mai inexactã. Mi se pare cã Sf. Toma a surprins mai precis problematica teologicã a Transfigurãrii, miza ei teoreticã. Indirect, el spune cã hainele, de ex., nu puteau sã fi strãlucit cu lumina dumnezeirii, cu lumina firii Logosului.
§
Concepţia ‘tradiţionalistã’ despre adevãr este una defensivã şi nerealistã. Ea marcheazã un regres, sau un deficit al înţelegerii. Lucrurile nu se petrec aşa cum pretinde aceastã teorie ‘tradiţionalistã’, timpul nu aduce degradare, corupere, distrugerea mesajului—ci elucidarea lui progresivã. Iar luatã literar, gnoseologia tradiţionaliştilor e o ficţiune. Ceva e stânjenit în gândirea când se afirmã astfel de lucruri nesocotite.
§
Semnificative sunt abia raporturile, ceea ce rezultã într—un al doilea plan, ‘repetãrile’, relaţiile.
§
Myers izbuteşte ceva—scrie frecvent despre un roman american (VÂRSTA INOCENŢEI) şi despre un scriitor (Nabokov). Discutã frecvent, şi la obiect, acest roman.
Prin respectivele raporturi, ‘subiecte’, existã gândirea literarã a lui Myers, în aceasta a izbutit.
Iar la celãlalt, la Kurp, simpla menţionare a unui autor, ici şi colo, se poate arãta a fi relevantã. Existã la acest om, la acest maestru major al eseisticii, la acest avizat cititor hedonic, formidabile discuţii de literaturã.
§
Evreul despre ‘Knight’ şi, dupã 18 zile, despre al doilea roman englezesc al aceluiaşi autor.
§
Adevãrat este mai ales ceea ce e mai pãtrunzãtor, mai înaintat. Adevãrul e ‘vârful’, pãtrunderea maximã. Pânã unde s—a pãtruns cel mai departe.
§
O cvadruplã diferenţã:--eu, cu doi ani înainte, când citeam [Paleologu, Pãr. Bunge, antologia de criticã româneascã]; Kurp, Myers, chiar Stahl ….
§
‘Dã—mi, Maicã, pe sfânta şi a ta … [virtutea respectivã]’.
§
Motivaţiile ascezei creştine trebuie sã fie ‘medicale’, de terapie, de nevoie realã—nu ‘idealiste’. Nu din idealism se antreneazã astfel cineva, ci pentru cã are trebuinţã. Mobilul antrenamentului nu poate fi ‘idealismul’. Nu din idealism lucreazã creştinul, idealismul e o pervertire a minţii şi a comportamentului. Asceza se practicã din nevoie, în conformitate cu nevoile firii cãzute, pervertite—nu din idealism. Aş mai spune chiar cã idealismul nu îi e câtuşi de puţin necesar creştinului. Tot idealismul e în esenţa lui orbire şi moleşire—sau, dimpotrivã, crispare; pe când creştinul are nevoie numai de clarviziune.
§
Existã, şi în artã, în literaturã, o realitate—una cognoscibilã, neechivocã.
§
A se decide pentru ceva, în favoarea a ceva, a afirma ceva.
§
Mai demult, un gând care—mi dãdea curaj era sã—mi imaginez cum trãiesc, cum primesc Paştile în chilia lor unii monahi apuseni contemporani, cum e Paştele la ei, cum îl trãiesc. Mã gândeam la ei; mi se pãrea cã asta îmi ajutã.
§
Becisnica modestie, azi, şi autodepreciere mecanicã, aprioricã.
Empiric.
§
Cred în eseisticã (Pãr. Freeman, Kurp, evreul Myers, chiar Stahl, Gilbert), asta semnificã ceva. Spune ceva despre tonus, înţelegere, sentiment, principii. În plan mai larg—Paleologu, Ralea, Eliade, Cãlinescu, Sadoveanu, Arghezi, Lovinescu, Lang, Stancu, Sebastian, Ciopraga, schiţele umoristice. Alimentare lejerã, reflexivã, naturalã şi hedonicã, de bucurii literare, ale reprezentãrii.
§
Un roman ca obiect de artã, ca produs artistic. A—l examina ca pe un obiect de artã, în funcţionarea lui.
§
Exprimare limpede, inteligibilã, raţionalã.
§
Schimbabilul.
§
Simţite ca eforturi de iubire sau de atingere a frumuseţii, nu de silire, de forţare stearpã—ci înscrie într—o ordine a firescului: cutare ‘ideal’ e ales tocmai deoarece fãgãduieşte o frumuseţe, cheamã iubirea.
Cu alte cuvinte, sfinţenia—ca blândeţe, de ex.—e vrutã sau doritã pentru ea, fiindcã ea însãşi este simţitã ca un har, ca ceva de dorit. Acesta e binele intrinsec, treptat dezvãluit, al virtuţii. Ea mişcã sufletul, cheamã inima, place, încântã.
§
Sacramentul nu e unul al ‘pocãinţei’, ci al ‘absoluţiei’, al milostivirii. Nu pocãinţa face din el un Sacrament, ci ceea ce se dã astfel: absoluţia divinã.
§
Ingenuitatea neaoşismului mitocãnesc.
§
Am ajuns la patristicã deoarece cãutam ceva autentic, valabil uman, interesant spiritualiceşte, viu, firesc, profund.
§
Kurp a dat iar un text detestabil, de un snobism literar pueril şi îngãlat, în care se împãuneazã, ca un parvenit, cu nivelul lecturilor lui. Astfel de lucruri m—au fãcut, demult, sã las baltã citirea lui, scârbit de parvenitismul literar al acestui semidoct arogant. Orgoliul lui, autoîndreptãţirea lui, stupida împãunare nedemnã, încoţopenirea vanitoasã a parvenitului care a învãţat ‘cam cum merg lucrurile’.
[Însã alte douã texte, cel de azi, marţi, şi cel de ieri, sunt minunate şi de o frumuseţe subtilã.]
§
Dupã cinci zile, azi, marţi, am ascultat Canonul Sf. Andrei.
§
Câtã vreme credinţa mea mutã, ascunsã, e aceea cã rugãciunea e numai o formalitate, cã ocazia nu schimbã nimic, cã harul e ca şi cum n—ar fi ….
§
Acea vrutã Loara, necuprinsul ei senin, însorit, Loara—malul însorit al Loarei, Meccã literarã.
§
A întrebuinţa teologiile ca pe instrumente muzicale, claviaturi, ca pe orgi—a produce melodii, sunete diafane, efecte de poezie—la asta pot ele servi, între altele.
§
Conteazã ceea ce fac—nu ceea ce intenţionez. Intenţiile sunt pleava, ceea ce spulberã Duhul adevãrului.
§
Pãr. Freeman a publicat zece eseuri în 16 z. (14—29 III)—de fapt, însã, unul dintre ele e numai o notã, o semnalare; iar în rest, unul porneşte de la ‘Cartea lui Iona’, altul de la Evanghelia mateinã a Floriilor, altul de la figura lui Lazãr, altul de la o cãrticicã a lui G. Gabriel, altul e despre ‘slãbiciune’, altul—despre scrisul propriu şi recunoştinţã, altul—despre natura pieritoare a lucrurilor, altul—despre har, tãmãduire şi transformare; iar un altul porneşte de la Arhim. Sofronie. Uneori, sursele Pãr. Freeman sunt livreşti/ literare (în sens larg—teologice, beletristice), alteori—liturgice/ imnografice, sau reflecţii despre semnificaţia rânduielii slujbelor Bisericii; iar alteori e o discutare a temelor marcante, noţiuni sau teorii sau idei pe care le gãseşte semnificative. Pentru el, diversitatea oferitã în creştinism e realã; şi de la el, de la Pãr. Freeman, am vrut sã învãţ sã privesc Biserica drept ‘plinãtatea adevãrului’—sau cel puţin sã preiau de la el o anume intonaţie a articulãrii acestui adevãr fundamental, o intonaţie spiritualã, duhovniceascã.
Nu numai Cãlinescu—ci şi Marcel ca gazetar—ce fel de articole scria, cum fãcea el gazetãrie—ce gazetãrie, ce articole pot fi aşteptate de la un metafizician instinctiv.
§
Lizibilitatea ar fi şi ceva amical, de afabilitate.
§
Nu e vorba de a rezuma eseistica aceasta pe care o citesc—însã de a indica un pic din conţinutul, tematica şi subiectele ei, de a putea sã dau o idee.
§
‘I also write and preach frequently around the subject of existence and non-existence. In this I am following particularly the writings of St. Athanasius the Great. It is also evidence of the influence that Dostoevsky has had on my understanding as an Orthodox Christian. To me, the failure to perceive the precarious position of humanity, indeed, of all creation, is the failure to see things as they are. We are poised at the very precipice of non-existence’. (Pãr. Freeman)
§
Cum rezumã Sean Penn (în rolul unui evadat care se dã drept preot) viaţa monahalã: ‘rugãciune şi prânz’ (sau ‘rugãciune şi masã’, în aceastã ordine).
§
10 z.—ed. epopeei scoţiene.
§
Indiciile date de Pãr. Freeman nu—s chiar la întâmplare.
§
A pune ceva îngãduinţã, ceva moderare şi temperare.
§
Uneori, Pãr. Freeman abordeazã, pur şi simplu, frontal, direct, nemediat livresc sau cultural sau liturgic—imnografic, marile subiecte teologice. Conţinutistic, ceea ce publicã el, ansamblul, e chiar foarte pur—exclusiv teologie, numai reflecţie teologicã şi pastoralã, fãrã imixtiuni de alt fel.
Cum spuneam, Pãr. Freeman trece, uneori, direct la ceea ce—l intereseazã cel mai mult: cutare subiect teologic, cutare temã de reflecţie teologic—moralã.
E un model şi atunci când foloseşte o mijlocire, când porneşte sau începe de la ceva—o scriere sau un imn …--ca şi atunci când abordeazã direct, frontal, subiectul ales, când e inspirat de chiar propria lui reflecţie asupra acestuia, când ‘n—are nevoie de mediere’ (cu toate cã la Pãr. Freeman aceastã etapã de mijlocire e şi una de conţinut, nu e niciodatã numai un pretext).
§
Kurp, dezminţit de poate mai pricepuţii Gracq şi Sigrist (în ceea ce priveşte literatura lui Tolkien …). Or asta îmi confirmã cã exboemul tinde sã fie un pic scârbã, cã e dominat de câteva prejudecãţi, cã e ostentativ în snobismul lui literar.
Tolkien, dispreţuit abrupt de cãtre Kurp, era îndeajuns de bun pentru Gracq şi Ep. Sigrist, pentru cititori de calificarea acestora.
§
Oameni pe care scrisul i—a instruit: Stahl şi Pãr. Freeman.
§
Teologi care—şi vãd în îndoctrinare propriul rost; se considerã drept îndoctrinatori. Aşa se vãd pe ei înşişi: drept cei care îndoctrineazã.
§
Modesta mea fonotecã are patru opere (italiene) şi douã antologii de compozitor, de muzicã de operã. (Cãrora li se adaugã cam tot ceea ce cântã Sade, Sinatra, Springsteen.)
§
Opera ca izvor al bucuriei.
§
Elementul volitiv şi cel afectiv.
§
Literaturã, romanesc literar şi reflecţie religioasã creştinã.
§
Cristea; Spinoza, trei romane ale lui Dumas. Marx, mitologia greceascã; Dumas.
§
Atingerea gândirii cu realul. Deraierea.
§
Îmi trãiesc urâţenia şi prostia cu o anume seninãtate.
§
Pionierii ‘noii teologii’. Pionierii de ieri sunt bunicii de astãzi.
§
Patru cãrţi sunt de sau despre Arghezi, trei despre Eminescu, trei de Bãieşu.
§
Ceea ce mi—e strãin în reprezentãrile religioase obşteşti, în versiunile populare ale religiei. Despotismul, autoritarismul inerente ale religiozitãţii obşteşti, comune.
§
Premisa de nepricepere.