ABUZUL DE SUPERNATURALIZARE
Cum supernaturalizeazã ignoranţii ceea ce de fapt ţine de experienţã şi de ceva ĩnzestrare—ca atunci când Iisus, sau duhovnicii, sau stareţii ‚citesc minţile’—şi unde se vede cã nu este nimic supranatural sau miraculos sau magic, ci pur şi simplu intuiţie, pricepere, rapiditate, experienţã, ceva ce au puţini—dar este uman şi natural. Este adevãrat cã cele mai multe persoane sunt incapabile de o ‚citire instantanee’, dar asta ţine de ‚afonia’ generalã a omaneilor, de obtuzitatea şi mãrginirea obşteşti. Perspicacitatea psihologicã, facultate cu multiple faţete, este, ca orice talent, un lucru rar; ţine de experienţã, de reflecţie, de intuiţie, de dibãcie. Se vede la stareţi—dar şi la atâţia laici cu o viaţã intelectualã suficient de diferenţiatã. Faimosul episod marcan al vindecãrii paraliticului din Cafarnaum conţine şi acest detaliu cu totul natural—experimentat şi priceput, ‚frecat’, Iisus descifreazã imediat crisparea farizeilor, prinde imediat mişcarea lor de refuz—nu este nimic ‚telepatic’ (aşa cum am citit ĩntr—un articol) ĩn asta.
Câţi dintre noi n—am fost prompt ‚citiţi’ de cãtre alţi oameni—descifraţi, intuiţi exact şi pe loc?
Cu toţii, cred, care am atins mãcar pragul sesizãrii existenţei acestor fenomene, am ĩntâlnit oameni care ‚citesc gândurile’—adicã sunt foarte intuitivi, prompţi, experimentaţi—şi pur şi simplu ĩnzestraţi pentru aşa ceva, capabili.
Sã ne artificializãm gândirea—sã n—o falsificãm grãbindu—ne sã atribuim asemenea cazuri de iscusinţã moralã unor ceţoase cauze supranaturale sau magice.
Noi ĩi ‚citim’ pe copii; alţii, mai experimentaţi, ne citesc pe noi.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
miercuri, 25 februarie 2009
NEĨNTRECUTUL CRITIC LITERAR GRACQ
NEĨNTRECUTUL CRITIC LITERAR GRACQ
Pânã la urmã probabil cã se poate spune cã Gracq refuza realismul, inclusiv la cei pe care un Cãlinescu i—ar fi calificat drept mari realişti, sau realişti exemplari. Cãci se vede cã Beyle al lui Gracq este acela al iubirii, pasiunii şi visãrii; şi mai mult—la fel este şi Balzac.
Preferinţele lui se ĩndreaptã cãtre scrieri al cãror numitor comun poate fi desemnat negativ:--ca nonrealism; --sau, pozitiv, ca decis primat al ‚fanteziei’. Literaturã de atitudine nonrealistã. Conexã este şi simpatia lui Gracq pentru literaturile ‚de gen’. E drept cã Gracq se referã undeva la literatura care ‚exprimã viaţa’, care redã gustul vieţii, al realului; ĩnsã exemplele lui sunt mai degrabã ‚atipice’, nu ceea ce se ĩnţelege ĩn chip banal prin realism–ci un realism al inimii şi intuiţiei.
Reluând lecturile despre Gracq—mai ales ĩn cãutare de FAPTE—am mai aflat câteva lucruri:--cã—i fusese elev lui Alain (ĩncã unul!);--şi ce anume gândea despre acest autor;--cã—l plãcea pe Tolkien [sic!];--cã era un cititor al lui Novalis [dar ce anume?].
Un pic, Gracq mi—l aminteşte pe moş Philippide.
Reluând prima idee: nici la Beyle şi Balzac Gracq nu cãuta realismul (--şi de fapt nici nu l—ar fi considerat ca atare; arãtând ĩn treacãt ce ĩnseamnã realism reuşit, impresie vie de realitate, Gracq specificã şi de ceea ce este curent taxat drept realism nu reprezintã de fapt un realism autentic--).
Ceea ce trece drept realism nu—l interesa; şi, mai ĩntâi, fiindcã nici nu i se pãrea autentic.
Gracq ilustreazã ĩn mod ideal ce ĩnseamnã a testa autenticitatea operelor; aprecierile lui vizeazã asta ĩntr—un mod deosebit de lipsit de iluzii.
Viaţã, minte, experienţã, integritate, echilibru, simţul realului—nu existã nici pic de fanatism sau de crispare de vreun fel la Gracq, ci o expresie a unei umanitãţi foarte refractare la orice fel de ‚conduite de grup’, la preceptele taberelor şi ale clicilor.
Pânã la urmã probabil cã se poate spune cã Gracq refuza realismul, inclusiv la cei pe care un Cãlinescu i—ar fi calificat drept mari realişti, sau realişti exemplari. Cãci se vede cã Beyle al lui Gracq este acela al iubirii, pasiunii şi visãrii; şi mai mult—la fel este şi Balzac.
Preferinţele lui se ĩndreaptã cãtre scrieri al cãror numitor comun poate fi desemnat negativ:--ca nonrealism; --sau, pozitiv, ca decis primat al ‚fanteziei’. Literaturã de atitudine nonrealistã. Conexã este şi simpatia lui Gracq pentru literaturile ‚de gen’. E drept cã Gracq se referã undeva la literatura care ‚exprimã viaţa’, care redã gustul vieţii, al realului; ĩnsã exemplele lui sunt mai degrabã ‚atipice’, nu ceea ce se ĩnţelege ĩn chip banal prin realism–ci un realism al inimii şi intuiţiei.
Reluând lecturile despre Gracq—mai ales ĩn cãutare de FAPTE—am mai aflat câteva lucruri:--cã—i fusese elev lui Alain (ĩncã unul!);--şi ce anume gândea despre acest autor;--cã—l plãcea pe Tolkien [sic!];--cã era un cititor al lui Novalis [dar ce anume?].
Un pic, Gracq mi—l aminteşte pe moş Philippide.
Reluând prima idee: nici la Beyle şi Balzac Gracq nu cãuta realismul (--şi de fapt nici nu l—ar fi considerat ca atare; arãtând ĩn treacãt ce ĩnseamnã realism reuşit, impresie vie de realitate, Gracq specificã şi de ceea ce este curent taxat drept realism nu reprezintã de fapt un realism autentic--).
Ceea ce trece drept realism nu—l interesa; şi, mai ĩntâi, fiindcã nici nu i se pãrea autentic.
Gracq ilustreazã ĩn mod ideal ce ĩnseamnã a testa autenticitatea operelor; aprecierile lui vizeazã asta ĩntr—un mod deosebit de lipsit de iluzii.
Viaţã, minte, experienţã, integritate, echilibru, simţul realului—nu existã nici pic de fanatism sau de crispare de vreun fel la Gracq, ci o expresie a unei umanitãţi foarte refractare la orice fel de ‚conduite de grup’, la preceptele taberelor şi ale clicilor.
DE LA SIMBOLIC LA REAL
DE LA SIMBOLIC LA REAL
Uneori simbolicul, dacã e recunoscut ca simbolic, se constituie el ĩnsuşi ĩntr—un pasaj cãtre real; ĩncepem cu o atitudine simbolicã de rugãciune—pricepem cã este ceva simbolic, un semn, un simbol (nu distingem aici ĩntre aceste douã cuvinte)—şi pe loc am trecut la altceva, la ceva real. Când i se spune pe nume, simbolicul basculeazã ĩn real. Ĩi vedem pe Papi la rugãciune—ĩn locuri publice; postura lor este simbolicã, dar simbolul recunoscut ca atare este o treaptã cãtre real şi chiar ceva ca un fel de energie a realului.
Simbolicul autentic este instituit de Dumnezeu—ca sã ajute; ca sã aducã exteriorul la lãuntru. Nu ca sã evideze lãuntrul—ci ca sã pneumatizeze exteriorul.
De ce citim cu nesaţ romanele, sau, mai general, cãrţile? Pe unele, pentru plãcere, pentru nevoia de stil, pentru farmecul literar; pe altele, pentru bogãţia şi inepuizabila lor vastitate.
Citim fie pentru plãcerea directã, pentru imediateţea plãcerii şi a ĩncântãrii directe; fie pentru impresia fãcutã de diversitatea şi amploarea creaţiei.
Notele juste, ‚epiderma’, eficienţa plãcerii date de stil, şi creaţia.
Citim fie pentru plãcerea directã, pentru imediateţea plãcerii şi a ĩncântãrii directe; fie pentru impresia fãcutã de diversitatea şi amploarea creaţiei.
Notele juste, ‚epiderma’, eficienţa plãcerii date de stil, şi creaţia.
UN SISTEM DISCIPLINAT ŞI FUNCŢIONAL DE REFERINŢE LITERARE
UN SISTEM DISCIPLINAT ŞI FUNCŢIONAL DE REFERINŢE LITERARE
Ce este eseistica? Ce—o deosebeşte de cronicã, de recenzie? Mai ĩntâi, faptul net cã eseistica se referã la, şi exploreazã o experienţã literarã genericã. Termenul ei este un sistem literar coerent, funcţional, un mare sistem de referinţe literare evocate de cãtre experienţã; referinţe literare, sau, mai general, culturale. Ĩn acest sens, eseistica poate compara şi confrunta cultura şi viaţa; ceea ce ‚simpla recenzie’, ‚simpla cronicã’ nu pot face.
Eseistica ĩşi ia drepr referinţã primarã ĩntregul experienţei literare\ culturale, şi reflecţia care—şi subordoneazã acestã experienţã—trecerea la planul secund.
Viaţa referinţelor culturale ĩn eseisticã este viaţa sistemului lor—a coerenţei planului raporturilor lor. O referinţã nu ĩnseamnã de fapt nicio referinţã. Acolo unde relaţiile primeazã şi dau substanţa, elementul izolat este neantul. (Aşa cum neant este şi ‚comparatistica’ mecanicã ,pozitivistã, abstractã şi cu dinadinsul.)
Eseistica nu exploreazã atât opera—cât ĩntregul, ansamblul; şi nu ĩntregul abstract, sau teoretic, ci pe cel dat ĩn experienţã, şi ca reflecţie asupra coerenţei ascunse a acestei experienţe.
Eseistica ĩnseamnã explorare a experienţei propriu—zise, şi anume al experienţei calificate, şi ĩn forma reflecţiei asupra acestei experienţe—decelarea planului relaţiilor.
Ce este eseistica? Ce—o deosebeşte de cronicã, de recenzie? Mai ĩntâi, faptul net cã eseistica se referã la, şi exploreazã o experienţã literarã genericã. Termenul ei este un sistem literar coerent, funcţional, un mare sistem de referinţe literare evocate de cãtre experienţã; referinţe literare, sau, mai general, culturale. Ĩn acest sens, eseistica poate compara şi confrunta cultura şi viaţa; ceea ce ‚simpla recenzie’, ‚simpla cronicã’ nu pot face.
Eseistica ĩşi ia drepr referinţã primarã ĩntregul experienţei literare\ culturale, şi reflecţia care—şi subordoneazã acestã experienţã—trecerea la planul secund.
Viaţa referinţelor culturale ĩn eseisticã este viaţa sistemului lor—a coerenţei planului raporturilor lor. O referinţã nu ĩnseamnã de fapt nicio referinţã. Acolo unde relaţiile primeazã şi dau substanţa, elementul izolat este neantul. (Aşa cum neant este şi ‚comparatistica’ mecanicã ,pozitivistã, abstractã şi cu dinadinsul.)
Eseistica nu exploreazã atât opera—cât ĩntregul, ansamblul; şi nu ĩntregul abstract, sau teoretic, ci pe cel dat ĩn experienţã, şi ca reflecţie asupra coerenţei ascunse a acestei experienţe.
Eseistica ĩnseamnã explorare a experienţei propriu—zise, şi anume al experienţei calificate, şi ĩn forma reflecţiei asupra acestei experienţe—decelarea planului relaţiilor.
ANTIBIOGRAFISM
ANTIBIOGRAFISM
Eu sunt antibiografist; dar, pe de altã parte, ce bine—ar fi fost sã fi ştiut despre Tolstoi sau Proust tot atât cât cunoaştem azi despre Homer ori Shakespeare. Sã fie vizibil numai versul, ĩn toatã curãţia lui—fãrã auxilii, fãrã biografie. Şi nici nu e vorba de discreţie; ci de viaţã vs. neant.
Tot ceea ce ‚ştim’ despre marii autori este pleavã; şi nu numai cã n—ajutã, ci stricã.
Biografismul polueazã, dragii mei, da, polueazã aprecierea esteticã, o denerveazã, o scâlciazã. Ba chiar e bine ca identitatea ĩnsãşi sã fie cumva legendarã, mai mult dibuitã, şi vag atestatã.
Dar, ca o notã privatã, oare gust eu biografismul? Da, uneori. Ĩnsã aici e mai mult un indice de inconsecvenţã.
Eu sunt antibiografist; dar, pe de altã parte, ce bine—ar fi fost sã fi ştiut despre Tolstoi sau Proust tot atât cât cunoaştem azi despre Homer ori Shakespeare. Sã fie vizibil numai versul, ĩn toatã curãţia lui—fãrã auxilii, fãrã biografie. Şi nici nu e vorba de discreţie; ci de viaţã vs. neant.
Tot ceea ce ‚ştim’ despre marii autori este pleavã; şi nu numai cã n—ajutã, ci stricã.
Biografismul polueazã, dragii mei, da, polueazã aprecierea esteticã, o denerveazã, o scâlciazã. Ba chiar e bine ca identitatea ĩnsãşi sã fie cumva legendarã, mai mult dibuitã, şi vag atestatã.
Dar, ca o notã privatã, oare gust eu biografismul? Da, uneori. Ĩnsã aici e mai mult un indice de inconsecvenţã.
EXPERIENŢĂ ŞI POSTULAT LA GILBERT
EXPERIENŢĂ ŞI POSTULAT LA GILBERT
Ceea ce reiese din mãrturisirile patrologului american anitiisihast Gilbert este cã pentru el viaţa de har este o evidenţã imediatã ĩn interiorul Ortodoxiei, şi numai un postulat intelectual ĩn cazul Bisericii occidentale. Abudenţa de har i se pare a fi imediat constatabilã, ‚tangibilã’, ĩn interiorul Bisericii cãreia—i aparţine; ĩn timp ce ĩn cazul Bisericii vestice aceastã lucrare a harului este pentru el ceva teoretic, abstract, neconstatat—un postulat. Intelectual, Gilbert postuleazã cã trebuie sã existe o viaţã de har şi ĩn catolicism; dar el n—o percepe, n—o sesizeazã.
Gilbert este un om cu o viaţã interioarã foarte integrã şi echilibratã—deopotrivã foarte ‚intelectual’, savant şi raţional, şi afectuos, intuitiv, uman şi ĩncrezându—se ĩn ceea ce—i adreseazã inima.
Ceea ce reiese din mãrturisirile patrologului american anitiisihast Gilbert este cã pentru el viaţa de har este o evidenţã imediatã ĩn interiorul Ortodoxiei, şi numai un postulat intelectual ĩn cazul Bisericii occidentale. Abudenţa de har i se pare a fi imediat constatabilã, ‚tangibilã’, ĩn interiorul Bisericii cãreia—i aparţine; ĩn timp ce ĩn cazul Bisericii vestice aceastã lucrare a harului este pentru el ceva teoretic, abstract, neconstatat—un postulat. Intelectual, Gilbert postuleazã cã trebuie sã existe o viaţã de har şi ĩn catolicism; dar el n—o percepe, n—o sesizeazã.
Gilbert este un om cu o viaţã interioarã foarte integrã şi echilibratã—deopotrivã foarte ‚intelectual’, savant şi raţional, şi afectuos, intuitiv, uman şi ĩncrezându—se ĩn ceea ce—i adreseazã inima.
luni, 23 februarie 2009
PAPII CEI BUNI
)
PAPII CEI BUNI
Un har acordat de Dumnezeu Bisericii a fost de a ne da Papi buni ĩn aceste vremuri, aşa ĩncât creştinul leal n—a fost nevoit sã susţinã privilegiile oficiului petrin cumva ĩmpotriva—sau abstracţie fãcând de ocupanţii sãi. Cu Fer. Pius al IX—lea a ĩnceput o succesiune absolut remarcabilã de oameni ĩnţelepţi şi calificaţi, la conducerea Sf. Biserici.
A existat, e drept, eclipsa conciliarã—de la sfârşitul anilor ‚50, la sfârşitul anilor ‚70; ĩnsã chiar şi aici aprecierea se cere a fi nuanţatã.
Episcopii cei buni ai Romei diferã ĩntre ei ĩn privinţa metodelor, nu şi a principiilor. Dumnezeu n—a lãsat Biserica fãrã Papi buni.
CÂTEVA REMARCI DESPRE MAREA ISTORIE BISERICEASCÃ A PÃRINTELUI DUCHESNE
CÂTEVA REMARCI DESPRE MAREA ISTORIE BISERICEASCÃ A PÃRINTELUI DUCHESNE
Duchesne are nu puţine tuşe valabile şi originale: laudã pacifismul ferm al Sf. Chiril, meritele teologice ale Sf. Leon, formula de la 433. Ĩmpãrãteasa Pulheria apare ca o figurã luminoasã.
Sau când se referã la teologia ‚un peu courte’ a cãlugãrilor neinstruiţi (ai lui Barsumas) .
Care era rostul acestor Concilii rãsãritene? De ce le convocau? Ele seamãnã ĩntotdeauna mai mult a pragmatice iniţiative imperiale, decât a fraterne ĩntruniri pe urmele celei de la Ierusalim din zorii Bisericii. Par dictate de considerente politice foarte practice—unitatea religioasã a Imperiului.
„Duşmanul lui Dumnezeu, şi jidanul"—l—au huiduit pe Teodoret la Calcedon.
Atmosfera deloc fraternã a sinoadelor postniceene.
Complacerea rãsãriteanã ĩn erezie.
Pentru un film despre conciliul lui Dioscoros, cu reabilitarea lui Eutihie, ar fi nevoie de un regizor ca Gibson—triumful lui Dioscor, Iuvenal, Eutihie şi Barsumas.
Atunci când discutã ‚cele trei cristologii’ (alexandrinã, romanã şi antiohianã), Pãr. Duchesne lasã impresia de a nu şti despre ce vorbeşte:-- cãci ce poate ĩnsemna ‚natura adevãratã, capabilã sã vrea şi sã acţioneze’, atribuitã de el gândirii romanilor?
Pe de altã parte, existã, ĩntr—adevãr, la Pãr. Duchesne un sesizabil scepticism voltairian referitor la zãdãrnicia subtilitãţilor teologice, etc., o tendinţã de a bagateliza disputele doctrinare. Sau de a vedea ĩn ele mai ales politica.
Câteva vorbe despre savantul francez, şi despre alţi congeneri ai lui.
Sunt autori antebelici—sau, mai exact, de la sfârşitul sc. XIX. Stilul le era admirabil; mintea, limpede, educatã, promptã.
Bunul simţ, justeţea fundamentalã, firescul, naturaleţea, simplitatea pe care le atinseserã aceşti vechi teologi vestici de—acum un veac.
Ei reprezintã o civilizaţie, o formaţie umanã exemplarã.
۞
Terapeutic şi cognitiv, scrisul lui Duchesne are o mare valoare—prin aceea cã ‚demitizeazã’ Conciliile, cã refuzã sã le supraestimeze. Ca evenimente, ca structurã istoricã, acestea sunt, ĩntr—adevãr, idealizate, idilizate şi supraestimate.
Fãrã sã lase impresia cã ar exagera sau cã ar forţa, Duchesne vede mai degrabã politicul decât sublimul acestor evenimente exemplare.
Duchesne are nu puţine tuşe valabile şi originale: laudã pacifismul ferm al Sf. Chiril, meritele teologice ale Sf. Leon, formula de la 433. Ĩmpãrãteasa Pulheria apare ca o figurã luminoasã.
Sau când se referã la teologia ‚un peu courte’ a cãlugãrilor neinstruiţi (ai lui Barsumas) .
Care era rostul acestor Concilii rãsãritene? De ce le convocau? Ele seamãnã ĩntotdeauna mai mult a pragmatice iniţiative imperiale, decât a fraterne ĩntruniri pe urmele celei de la Ierusalim din zorii Bisericii. Par dictate de considerente politice foarte practice—unitatea religioasã a Imperiului.
„Duşmanul lui Dumnezeu, şi jidanul"—l—au huiduit pe Teodoret la Calcedon.
Atmosfera deloc fraternã a sinoadelor postniceene.
Complacerea rãsãriteanã ĩn erezie.
Pentru un film despre conciliul lui Dioscoros, cu reabilitarea lui Eutihie, ar fi nevoie de un regizor ca Gibson—triumful lui Dioscor, Iuvenal, Eutihie şi Barsumas.
Atunci când discutã ‚cele trei cristologii’ (alexandrinã, romanã şi antiohianã), Pãr. Duchesne lasã impresia de a nu şti despre ce vorbeşte:-- cãci ce poate ĩnsemna ‚natura adevãratã, capabilã sã vrea şi sã acţioneze’, atribuitã de el gândirii romanilor?
Pe de altã parte, existã, ĩntr—adevãr, la Pãr. Duchesne un sesizabil scepticism voltairian referitor la zãdãrnicia subtilitãţilor teologice, etc., o tendinţã de a bagateliza disputele doctrinare. Sau de a vedea ĩn ele mai ales politica.
Câteva vorbe despre savantul francez, şi despre alţi congeneri ai lui.
Sunt autori antebelici—sau, mai exact, de la sfârşitul sc. XIX. Stilul le era admirabil; mintea, limpede, educatã, promptã.
Bunul simţ, justeţea fundamentalã, firescul, naturaleţea, simplitatea pe care le atinseserã aceşti vechi teologi vestici de—acum un veac.
Ei reprezintã o civilizaţie, o formaţie umanã exemplarã.
۞
Terapeutic şi cognitiv, scrisul lui Duchesne are o mare valoare—prin aceea cã ‚demitizeazã’ Conciliile, cã refuzã sã le supraestimeze. Ca evenimente, ca structurã istoricã, acestea sunt, ĩntr—adevãr, idealizate, idilizate şi supraestimate.
Fãrã sã lase impresia cã ar exagera sau cã ar forţa, Duchesne vede mai degrabã politicul decât sublimul acestor evenimente exemplare.
DESPRE PRIMATUL EPISCOPULUI ROMEI ĨN BISERICILE RÃSÃRITENE
DESPRE PRIMATUL EPISCOPULUI ROMEI ĨN BISERICILE RÃSÃRITENE
Abuzul nu poate constitui motiv pentru desfiinţarea uzului când acesta este legitim constituit. Abuzul nu justificã anularea uzului. Abuzul nu desfiinţeazã, nu abrogã uzul.
Trebuie corectat abuzul, nu anulat uzul legitim.
۞
Cazurile istorice ale ‚alunecãrilor papale’ din primul mileniu lasã loc unei singure interpretãri—şi anume cã autoritatea dogmaticã trebuie ĩntr—adevãr foarte ĩngust conceputã, foarte strict, şi lãsând mult din ceea ce este ‚oficial’ ĩn sfera discutabilului.
Consimţirea la erezie şi chiar complicitatea (sc. IV, sc. VII) nu—s de colo.
DEFINIŢIA TEOLOGIEI
DEFINIŢIA TEOLOGIEI
Eu cred cã enunţarea oracularã nu constituie teologie. Cã uneori gândirea/ raţionamentul teologic pot primi o elaborare imnograficã, sau o expresie liturgicã, este altceva. Nici expresia literarã, nici conţinutul formal nu pot caracteriza un discurs ca fiind teologie—ci abordarea, ‚metoda’. Teologia este teologie prin gândire, prin folosirea raţiunii, prin explorarea raţionalã. Teologia ĩnseamnã gândire (aplicatã unui conţinut specific).
Ceea ce este nedemonstrabil şi ca sã zicem aşa oracular nu face obiectul nici mãcar al teologiei—ci este desemnat ĩn mod de fapt extrateologic.
Nu ‚demonstrabilitatea’ departajeazã ‚filozoficul’ de ‚teologic’. Teologicul nu este ‚oracularul’, ‚nedemonstrabilul’.
Activitatea teologiei nu este de a enunţa nedemonstrabilele, nu este o activitate oracularã. Ea trebuie deosebitã de imnografia religioasã, sau de aşa—numita ‚teologie liturgicã ‚ (enunţare de intuiţii, etc.). Teologia raţionalã presupune un principiu care trebuie net şi onest precizat—activitatea raţionalã ĩn privinţa credinţei este una principial valabilã şi legitimã.
Dimpotrivã, teologia este expunerea raţionatã, ĩn acord cu gândirea omeneascã (a noii umanitãţi, sinergice), a doctrinelor, noţiunilor şi opiniilor credinţei noastre. Teologia nu este un oracol—ci punerea ĩn acord a gândirii cu Revelaţia.
Teologia se caracterizeazã ca acţiune de a gândi ĩn acord cu normele raţiunii; teologia este gândire, nu enunţ (oracular).
Teologia apare ca o explorare raţionalã şi raţionatã a credinţei, a celor crezute. Ĩn acest sens, conţinutul religios nu este suficient pentru a caracteriza ca ‚teologic’ un enunţ. (De ex., imnografia ‚misticã’ sau generic—religioasã, necaracterizatã de vreo normã raţionalã fie ea şi implicitã.)
Eu cred cã enunţarea oracularã nu constituie teologie. Cã uneori gândirea/ raţionamentul teologic pot primi o elaborare imnograficã, sau o expresie liturgicã, este altceva. Nici expresia literarã, nici conţinutul formal nu pot caracteriza un discurs ca fiind teologie—ci abordarea, ‚metoda’. Teologia este teologie prin gândire, prin folosirea raţiunii, prin explorarea raţionalã. Teologia ĩnseamnã gândire (aplicatã unui conţinut specific).
Ceea ce este nedemonstrabil şi ca sã zicem aşa oracular nu face obiectul nici mãcar al teologiei—ci este desemnat ĩn mod de fapt extrateologic.
Nu ‚demonstrabilitatea’ departajeazã ‚filozoficul’ de ‚teologic’. Teologicul nu este ‚oracularul’, ‚nedemonstrabilul’.
Activitatea teologiei nu este de a enunţa nedemonstrabilele, nu este o activitate oracularã. Ea trebuie deosebitã de imnografia religioasã, sau de aşa—numita ‚teologie liturgicã ‚ (enunţare de intuiţii, etc.). Teologia raţionalã presupune un principiu care trebuie net şi onest precizat—activitatea raţionalã ĩn privinţa credinţei este una principial valabilã şi legitimã.
Dimpotrivã, teologia este expunerea raţionatã, ĩn acord cu gândirea omeneascã (a noii umanitãţi, sinergice), a doctrinelor, noţiunilor şi opiniilor credinţei noastre. Teologia nu este un oracol—ci punerea ĩn acord a gândirii cu Revelaţia.
Teologia se caracterizeazã ca acţiune de a gândi ĩn acord cu normele raţiunii; teologia este gândire, nu enunţ (oracular).
Teologia apare ca o explorare raţionalã şi raţionatã a credinţei, a celor crezute. Ĩn acest sens, conţinutul religios nu este suficient pentru a caracteriza ca ‚teologic’ un enunţ. (De ex., imnografia ‚misticã’ sau generic—religioasã, necaracterizatã de vreo normã raţionalã fie ea şi implicitã.)
PÃRINTELE FORTESCUE ĨŞI ARE LOCUL SÃU ĨN ISTORIA PROSTIEI OMENEŞTI
PÃRINTELE FORTESCUE ĨŞI ARE LOCUL SÃU ĨN ISTORIA PROSTIEI OMENEŞTI
Pânã şi acest avan polemist aratã pãtruns de ĩnsemnãtatea ‚ofensei carolingiene’—sfidarea reprezentatã de ridicarea unui Imperiu vestic. Dupã pãrerea lui, Vestul nu mai avea, moral, dreptul sã se ridice, dat fiind cã pierduse ‚linia directã de continuitate’—ca şi cum linia de energumeni de pe tronul bizantin constituia ‚continuitatea directã’.
Sau poate cã dupã pãrerea imparţialã a lui Fortescue Bizanţul veghea matern şi la bunãstarea Vestului troglodit?
[cf. pg. 94 a THE ORTHODOX EASTERN CHURCH, 2nd ed., 1908]
Pânã şi acest avan polemist aratã pãtruns de ĩnsemnãtatea ‚ofensei carolingiene’—sfidarea reprezentatã de ridicarea unui Imperiu vestic. Dupã pãrerea lui, Vestul nu mai avea, moral, dreptul sã se ridice, dat fiind cã pierduse ‚linia directã de continuitate’—ca şi cum linia de energumeni de pe tronul bizantin constituia ‚continuitatea directã’.
Sau poate cã dupã pãrerea imparţialã a lui Fortescue Bizanţul veghea matern şi la bunãstarea Vestului troglodit?
[cf. pg. 94 a THE ORTHODOX EASTERN CHURCH, 2nd ed., 1908]
CÂTEVA NOTE DE ISTORIE BISERICEASCÃ GÂNDITÃ ÎN PROFUNZIME
CÂTEVA NOTE DE ISTORIE BISERICEASCÃ GÂNDITÃ ÎN PROFUNZIME
Faimoasa simpatie teologicã dintre Roma şi Alexandria trebuie totuşi completatã cu atitudinea mai degrabã sfidãtoare şi dispreţuitoare a ultimilor patriarhi alexandrini dinaintea rupturii (de la Teofil la Dioscor); iar faimosul antifilioquism antiohian trebuie completat cu nota de simpatie ĩntre orientali şi latini, la Calcedon.
Ĩn a cincea şedinţã a Calcedonului, Episcopii orientali au cerut ca definiţia de credinţã sã fie mai ĩn acord cu tomul leonin.
De fapt, ce aratã toate acestea?
Aratã cã simplificãrile politice sunt inoperante. Ca patriarh, Nestorius ĩi favoriza pe semipelagieni (pe reputatul Iulian); iar polemica antinestorianã solicitatã de arhidiaconul Romei avea sã vinã tocmai de la un semipelagian. Arhidiaconul Romei avea, ca Papã, sã treacã drept ‚rãzbunãtorul lui Nestorie’; ĩnsã el fusese şi cel care-i ceruse unui cãlugãr francez sã redacteze o criticã a nestorianismului, mai demult, ĩn zorii deflagraţiei. Acelaşi arhidiacon roman se adresa massilienilor pentru expertizã teologicã, şi redacta, probabil, un document ĩn care sã apere locul augustinismului.
Faptele trebuie asamblate, puse cap la cap.
Cãci ceea ce este, de fapt, la lucru este numai imparţialitatea teologicã a Romei; de aceea o gãsim ,alternativ, de o parte şi de cealaltã. Criteriul şi norma ei sunt, dincolo de tabere cu fluctuaţiile lor, adevãrul. Aşa ĩşi exercita Roma, plenar, funcţia.
Nestorianismul n—a apãrut dupã Efes—ci mult mai târziu.
Conciliul calcedonian a fost prezentat tot ca o acţiune ĩmpotriva lui Nestorius. Ca şi cum ar fi reluat acţiunea Efesului.
MITUL INOCENŢEI BIZANTINE
MITUL INOCENŢEI BIZANTINE
Agresivitatea imperialã faţã de Papi, dispreţul manifest, complexele de superioritate, aroganţa şi duplicitatea, actele de vandalism din Constantinopol (profanãrile lui Cerularie, masacrele cãrora le cãdeau victime occidentalii din oraş), dorinţa de a vedea Vestul rãmas ĩn ĩnapoiere şi indignarea trezitã de cãtre ascensiunea civilizaţiei vestice sunt factori de care trebuie sã se ţinã seama.
Eu nu cred ĩn mitul ‚fetelor mari bizantine’, ĩn mitul bizantinilor paşnici, smeriţi şi fraterni.
۞
Mai departe, li se spune vesticilor cã trebuiau sã ia ascensiunea Constantinopolului ĩn schema patriarhalã a Estului ca pe un fapt, ca pe un dat; dar esticii de ce n—au luat Imperiul carolingian la fel?
De ce numai susceptibilitãţile rãsãritene trebuiau menajate? Constituirea Imperiului lui Carol era o insultã, iar a Patriarhatului bizantin, nu?
De la o vreme, moda ĩn Vest este bizantinizarea; ceva la fel de iraţional şi de absurd ca şi latinizarea rãsãritenilor.
Agresivitatea imperialã faţã de Papi, dispreţul manifest, complexele de superioritate, aroganţa şi duplicitatea, actele de vandalism din Constantinopol (profanãrile lui Cerularie, masacrele cãrora le cãdeau victime occidentalii din oraş), dorinţa de a vedea Vestul rãmas ĩn ĩnapoiere şi indignarea trezitã de cãtre ascensiunea civilizaţiei vestice sunt factori de care trebuie sã se ţinã seama.
Eu nu cred ĩn mitul ‚fetelor mari bizantine’, ĩn mitul bizantinilor paşnici, smeriţi şi fraterni.
۞
Mai departe, li se spune vesticilor cã trebuiau sã ia ascensiunea Constantinopolului ĩn schema patriarhalã a Estului ca pe un fapt, ca pe un dat; dar esticii de ce n—au luat Imperiul carolingian la fel?
De ce numai susceptibilitãţile rãsãritene trebuiau menajate? Constituirea Imperiului lui Carol era o insultã, iar a Patriarhatului bizantin, nu?
De la o vreme, moda ĩn Vest este bizantinizarea; ceva la fel de iraţional şi de absurd ca şi latinizarea rãsãritenilor.
Nivelul execrabil al discuţiilor teologice actuale—fondul de minimalism, scepticism şi agnosticism. Dar toţi aceşti veleitari, aceste surogate, cad deja sub aprecierea lui Tresmontant care remarcase dezinteresul faţã de doctrinã al teologilor vestici, capitularea, dezertarea lor.
Adicã ne aflãm ĩn infrateologic.
Adicã ne aflãm ĩn infrateologic.
CLAUDEL ŞI SFÂNTUL GRIGORE DIALOGUL
CLAUDEL ŞI SFÂNTUL GRIGORE DIALOGUL
Lubac afirmã cã unul dintre autorii cei mai prizaţi de cãtre Claudel era Sf. Grigore I. Cã poetul francez a fost ultimul mare exeget de tip alegoric, este un fapt; cã, ĩn acest gen de exegezã ultraalegorizantã ,Claudel atingea exact specificul exegezei occidentale antice, este deasemeni adevãrat.
Pãrinţii latini erau mari alegorizanţi. La fel ca ei, Claudel a fost, ĩn sc. XX, un exeget ca de sc. IV. Citea Biblia ca un latin din vechime.
Grila lui era cea a maeştrilor latini—de la Sf. Ilarie la Sf. Grigore I.
INCOERENṮA POLEMICILOR SCHISMATICILOR
INCOERENṮA POLEMICILOR SCHISMATICILOR
Am citit la un schismatic rãsãritean cã mãrturisirile de credinţã şi formulele teologice ar fi lucru papistãşesc; absurditatea şi reaua—credinţã a unei asemenea nerozii aproape cã nu mai fac necesare reamintirea mãrturisirilor şi formulelor estice de credinţã, de la Sf. Chiril Alexandrinul şi marile Concilii ecumenice, pânã la Conciile isihaste—la toţi aceşti teologi estici se vede o foarte limpede conştiinţã a necesitãţii formulelor teologice, a expresiilor exacte—şi a mãrturisilor de credinţã, a ‚codificãrilor credinţei’. ‚Ortodoxia Zen’, care paşte numai inefabilul, este cea care se dezice de astfel de practici ‚papistãşeşti’.
La asta duce definirea prin secesiune, prin diferenţiere silnicã, forţatã.
Ĩn arbitrarele reconstrucţii istorice practicate de zor de cãtre schismatici cu privire la propria lor istorie nu e numai ‚lipsa preciziei istorice’, ci prezenţa pozitivã a falsului, lepra minciunii. Nu doar cã ‚lipseşte ceva’—ci este prezent ceva nociv, minciuna, ĩnşelãciunea, mistificarea cea mai groasã.
O altã incoerenţã flagrantã a schismaticilor este aceea cã ei vorbesc pe de o parte despre ‚papistãşia’, latinismul formulelor de credinţã—ĩn dispreţul realitãţii istorice care—i aratã pe atâţia, sau pe destui Pãrinţi estici foarte interesaţi de formule; pe de altã parte, pretind ‚acribie’, ĩmpotriva ORICÃRUI pluralism, şi ĩmpotriva istoriei Bisericii rãsãritene şi chiar a premiselor explicite ale unora ca Evdokimov).
Refuzul formulelor este numai o stratagemã pentru negarea oricãrui fond comun cu vesticii; refuzul pluralismului este deasemeni o stratagemã. Numitorul comun este ‚duhul’.
Am citit la un schismatic rãsãritean cã mãrturisirile de credinţã şi formulele teologice ar fi lucru papistãşesc; absurditatea şi reaua—credinţã a unei asemenea nerozii aproape cã nu mai fac necesare reamintirea mãrturisirilor şi formulelor estice de credinţã, de la Sf. Chiril Alexandrinul şi marile Concilii ecumenice, pânã la Conciile isihaste—la toţi aceşti teologi estici se vede o foarte limpede conştiinţã a necesitãţii formulelor teologice, a expresiilor exacte—şi a mãrturisilor de credinţã, a ‚codificãrilor credinţei’. ‚Ortodoxia Zen’, care paşte numai inefabilul, este cea care se dezice de astfel de practici ‚papistãşeşti’.
La asta duce definirea prin secesiune, prin diferenţiere silnicã, forţatã.
Ĩn arbitrarele reconstrucţii istorice practicate de zor de cãtre schismatici cu privire la propria lor istorie nu e numai ‚lipsa preciziei istorice’, ci prezenţa pozitivã a falsului, lepra minciunii. Nu doar cã ‚lipseşte ceva’—ci este prezent ceva nociv, minciuna, ĩnşelãciunea, mistificarea cea mai groasã.
O altã incoerenţã flagrantã a schismaticilor este aceea cã ei vorbesc pe de o parte despre ‚papistãşia’, latinismul formulelor de credinţã—ĩn dispreţul realitãţii istorice care—i aratã pe atâţia, sau pe destui Pãrinţi estici foarte interesaţi de formule; pe de altã parte, pretind ‚acribie’, ĩmpotriva ORICÃRUI pluralism, şi ĩmpotriva istoriei Bisericii rãsãritene şi chiar a premiselor explicite ale unora ca Evdokimov).
Refuzul formulelor este numai o stratagemã pentru negarea oricãrui fond comun cu vesticii; refuzul pluralismului este deasemeni o stratagemã. Numitorul comun este ‚duhul’.
ADEVÃRATUL CHIP AL CONCILIILOR
ADEVÃRATUL CHIP AL CONCILIILOR
Departe de a fi ĩntuniri exemplare ale Bisericii, Conciliile sunt mai degrabã acţiuni necesare, dar ingrate şi dezagreabile. Consensul nu reprezintã realitatea lor primã—ci un rezultat obţinut cu mijloace destul de prozaice.
Reprezentãrile idilice ale Conciliilor idealizeazã consensul, falsificã datele istoriei, stricã mintea. Conciliile n—au fost festivaluri ale ortodoxiei; mai ales, nu cele de la al doilea la criza iconoclastã. Conciliile nu formulau un consens deja existent, ci creau compromisuri viabile. Nu dãdeau la ivealã doctrinã, ci tatonau, explorau.
Sã ne uitãm şi la resortul pur istoric—ele sunt un instrument imperial, politic, destinat asigurãrii coeziunii religioase.
Mi se pare cã fetişizarea Conciliilor acordã prea mult unor soluţii de compromis. Ele nu sunt continuãri ale sinaxei apostolice exemplare, ci instrumente folosite de Ĩmpãrat pentru a gãsi soluţii de convieţuire a facţiunilor creştine.
Departe de a fi ĩntuniri exemplare ale Bisericii, Conciliile sunt mai degrabã acţiuni necesare, dar ingrate şi dezagreabile. Consensul nu reprezintã realitatea lor primã—ci un rezultat obţinut cu mijloace destul de prozaice.
Reprezentãrile idilice ale Conciliilor idealizeazã consensul, falsificã datele istoriei, stricã mintea. Conciliile n—au fost festivaluri ale ortodoxiei; mai ales, nu cele de la al doilea la criza iconoclastã. Conciliile nu formulau un consens deja existent, ci creau compromisuri viabile. Nu dãdeau la ivealã doctrinã, ci tatonau, explorau.
Sã ne uitãm şi la resortul pur istoric—ele sunt un instrument imperial, politic, destinat asigurãrii coeziunii religioase.
Mi se pare cã fetişizarea Conciliilor acordã prea mult unor soluţii de compromis. Ele nu sunt continuãri ale sinaxei apostolice exemplare, ci instrumente folosite de Ĩmpãrat pentru a gãsi soluţii de convieţuire a facţiunilor creştine.
Eu nu cred ĩn atotcuprinzãtoarea afecţiune a latinilor—care i—ar face sã treacã peste insultele repetate care le vin din partea schismaticilor ranchiunoşi—şi asta, fiindcã vãd cã ĩn cazul lefebvriştilor ei nu—s deloc la fel de indulgenţi şi de afectuoşi.
Insultele schismaticilor rãsãriteni nu—i ating, pare—se, pe catolici—ci—i stimuleazã sã—şi reia avansurile; dar de ce ĩn cazul lefebvriştilor lucrurile nu se petrec deloc la fel?
Insultele schismaticilor rãsãriteni nu—i ating, pare—se, pe catolici—ci—i stimuleazã sã—şi reia avansurile; dar de ce ĩn cazul lefebvriştilor lucrurile nu se petrec deloc la fel?
Bizantinii
Blemmydes;
Ioan Vekkos, cu arhidiaconul Constantin Meliteniotes şi Gheorghe Metochites;
Varlaam;
Akindyn;
fraţii Kydones, Kalekas şi Kyparissiotes;
Gregoras;
Sf. Isidor al Kievului şi Vissarion.
Ioan Vekkos, cu arhidiaconul Constantin Meliteniotes şi Gheorghe Metochites;
Varlaam;
Akindyn;
fraţii Kydones, Kalekas şi Kyparissiotes;
Gregoras;
Sf. Isidor al Kievului şi Vissarion.
VELEITARII DRAMATURGIEI
VELEITARII DRAMATURGIEI
Ar fi interesant de fãcut odatã o listã a marilor veleitari ai dramaturgiei, de la Balzac şi Stendhal, Dumas, Flaubert, Zola, la James, Stevenson, Rebreanu, Greene. Aproape cã nu existã mare romancier care sã nu se fi vrut şi dramaturg. Majoritatea eşuau ĩntr—un chip foarte nedemn—prin vodevilism şi falsitatea cea mai vãditã.
Ar fi interesant de fãcut odatã o listã a marilor veleitari ai dramaturgiei, de la Balzac şi Stendhal, Dumas, Flaubert, Zola, la James, Stevenson, Rebreanu, Greene. Aproape cã nu existã mare romancier care sã nu se fi vrut şi dramaturg. Majoritatea eşuau ĩntr—un chip foarte nedemn—prin vodevilism şi falsitatea cea mai vãditã.
ECLECTISMUL SAU SINCRETISMUL LUI WATSON
ECLECTISMUL SAU SINCRETISMUL LUI WATSON
Filozoful Watson mi se pare, ĩn ultimã instanţã, eclectic sau sincretist. Sinteza doritã, vrutã de el este alta decât cea realmente perceputã/ realizatã. Este numai un deziderat, pe care, cel puţin deocamdatã, nu—l realizeazã.
Nu este deajuns sã vrei; mai trebuie şi sã realizezi. Watson pare sã confunde ‚ce bine ar fi sã ...’, cu ‚este’.
Unitatea proclamatã de el rãmâne vagã, neprecizatã, ‚intuitã’.
Ĩn filozofie ca şi oriunde nu conteazã ce vrei—ci ce realizeezi, ce faci din ceea ce vrei. Watson ar vrea sã descopere o unitate a tradiţiilor creştine; n—o descoperã, dar o ‚ghiceşte’, o ‚ĩntrevede’. Acesta ar putea fi un prim pas; dar este ceva privat.
Filozoful Watson mi se pare, ĩn ultimã instanţã, eclectic sau sincretist. Sinteza doritã, vrutã de el este alta decât cea realmente perceputã/ realizatã. Este numai un deziderat, pe care, cel puţin deocamdatã, nu—l realizeazã.
Nu este deajuns sã vrei; mai trebuie şi sã realizezi. Watson pare sã confunde ‚ce bine ar fi sã ...’, cu ‚este’.
Unitatea proclamatã de el rãmâne vagã, neprecizatã, ‚intuitã’.
Ĩn filozofie ca şi oriunde nu conteazã ce vrei—ci ce realizeezi, ce faci din ceea ce vrei. Watson ar vrea sã descopere o unitate a tradiţiilor creştine; n—o descoperã, dar o ‚ghiceşte’, o ‚ĩntrevede’. Acesta ar putea fi un prim pas; dar este ceva privat.
Impresia pe care o lasã Ratzinger este de a fi un gentleman cu picioarele pe pãmânt, raţional şi realist, sobru, la antipodul oricãror poze mistice.
El este gentlemanul raţional şi prietenos, deschis, moderat, echilibrat.
Nici vorbã de ĩnfoieri mistice la el, sau de facticitatea şi inautenticitatea exagerãrilor.
Se spune cã, bineĩnţeles altfel croit ca om, faimosul Ottaviani era un ‚antimistic’, un teolog principial reţinut faţã de ‚misticism’. Aceastã formã a creştinismului, ĩncrezãtoare ĩn vlaga umanitãţii depline şi rezervatã faţã de ‚extraordinar’, reprezintã o expresie reuşitã a antimonofizitismului. Vorbind despre ‚normalitatea şi prozaismul’, dacã se poate spune aşa, ale misticilor, Bergson reconstituia de fapt acelaşi climat de ĩncredere a faptului cã, ĩn sinergia divino—umanã, umanitatea ĩşi gãseşte expresie plenarã.
ESEIŞTII
ESEIŞTII
Gracq, Ralea, Eliade, Pritchett, Dr Johnson, ;Streinu, Lovinescu, Sebastian,
Eseistica existã ĩn rapot de nişte practici—lectura, gândirea, experienţa—ca sintezã a unei experienţe variate şi multiple—şi ca expresie a agreabilului ĩn surprinderea raporturilor.
Existã cãrţi definibile ca obiecte de plãcere imediatã şi promptã.
Eu aparţin faimoasei secte johnsoniene—ca şi Schall, Teachout, Kurp, Stahl.
Eseul este arta reflecţiei generice—şi a raportului cu experienţa genericã.
Gracq, Ralea, Eliade, Pritchett, Dr Johnson, ;Streinu, Lovinescu, Sebastian,
Eseistica existã ĩn rapot de nişte practici—lectura, gândirea, experienţa—ca sintezã a unei experienţe variate şi multiple—şi ca expresie a agreabilului ĩn surprinderea raporturilor.
Existã cãrţi definibile ca obiecte de plãcere imediatã şi promptã.
Eu aparţin faimoasei secte johnsoniene—ca şi Schall, Teachout, Kurp, Stahl.
Eseul este arta reflecţiei generice—şi a raportului cu experienţa genericã.
BOLNAVUL DIN CAFARNAUM
BOLNAVUL DIN CAFARNAUM
Istoria paraliticului din Cafarnaum (din Evanghelia Sf. Marcu) ar putea fi cititã şi ĩnţeleasã ĩn relaţie cu parabola fiului risipitor—ca altã expresie a generozitãţii, bunãtãţii şi a milostivirii Lui Hristos.
Semnificativ este şi cã Iisus i se adreseazã bolnavului aceluia numindu—l ‚fiule’.
Ĩntreaga istorie aratã un Iisus al diagnosticului şi al perspicacitãţii; El este singurul sã priceapã care este boala paraliticului, rãul acestuia. Tot El citeşte pe loc gândurile farizeilor care—L judecau.
Azi la predicã preotul a accentuat corect:--puterea rugãciunii de recomandare;-- semnificaţiile paraliziei;--ĩnţelesul pãcatului, simţul pãcatului, polii, contrastul;-- faptul cã centrul ĩl constituie pãcatul, şi nedumerirea celor care au adus bolnavul—nu indignarea virtuoasã a farizeilor.
miercuri, 18 februarie 2009
[3].jpg)
[3].jpg)
[7].jpg)
[1].jpg)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)