Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
miercuri, 26 mai 2010
Despre ‘Demoni şi miracole’ de Lovecraft
Despre ‘Demoni şi miracole’ de Lovecraft
Fantasticul literar este o funcţie de contrast: el reiese din juxtapunerea de elemente contrastante (banalul/ miraculosul; anostul/ lugubrul; prozaicul/ frapantul). La Lovecraft, ‘misteriosul’ (dealtfel, numai verbal, lipsit de orice conţinut real) formeazã fondul, abundã, debordeazã (ca latrinele operei lui Céline).
Iar când totul e ‘misterios’, totul înceteazã sã mai fie astfel, totul e cam bont.
Ficţiunile lui Lovecraft n—au temei; şi nu le salveazã nici forma (de—a dreptul şcolãreascã), nici conţinutul.
De scris, Lovecraft scrie ca un şcolar, iar de imaginat, nu imagineazã deloc, ba chiar sãrãcia fanteziei lui e consternantã.
Miraculosul lui Lovecraft nu e interesant, fiindcã nu ‘diferã’ de cotidian.
Prima impresie pe care o lasã literatura lui Lovecraft este aceea de puerilitate, de puerilitate neimaginativã; la fel de evidentã este lipsa simţului straniului. Defectele literare pe care le constat eu sunt cele îndeobşte imputate lui Lovecraft:--pe de o parte, stilul afectat, pastişã poescã supralicitatã;--pe de alta, abuzul de procedee, de clişee, recuzita cam sãracã, banalitatea ‘sublimului’ lovecraftian. Spre deosebire de maeştrii prozei fantastice (Saki, Poe sau alţii), la Lovecraft lipseşte orice substrat imaginativ—afectiv, nu existã decât aceastã declamaţie provincialã—şi ce risipã monotonã de efecte ….
Pueril apare şi tezismul cu care Lovecraft înfãţişeazã fantoşele pe care le considerã ‘personaje’: de o parte, visãtorii, ocultiştii, asiaticii; pe de alta, execrabilii inşi pragmatici.
Existã douã categorii de personaje care funcţioneazã în literatura fantasticã: oamenii obişnuiţi, plasaţi în conjuncturi insolite; şi nevropaţii, firile labile, vitregiţii aflaţi în pragul destrãmãrii, minţile în descompunere, singuraticii învãluiţi în miasmele demenţei, etc., ca la Poe. Lovecraft însã încearcã scrierea unei literaturi populate—era sã zic: bântuite—de vrãjitori şi de ocultişti. Or, prevenirea şi autoritatea magicã a personajului îl diminuã, îl aplatizeazã. Iniţiaţii lovecraftieni nu—s avantajaţi de biografiile pe care li le pritoceşte autorul, nici de competenţa lor ocultã; ocultistul este cel mai plictisitor personaj al unui roman ocult.
În general, interesant e personajul literar care învaţã şi aflã, nu acela care numai pareazã. Iar contactul cu fantasmagoricul este cu atât mai excitant cu cât e aventuros—nu redus la profesionalitatea ocultistului.
Tonul literaturii lui Lovecraft e didactic şi tezist, pilduitor.
Fantasticul literar este o funcţie de contrast: el reiese din juxtapunerea de elemente contrastante (banalul/ miraculosul; anostul/ lugubrul; prozaicul/ frapantul). La Lovecraft, ‘misteriosul’ (dealtfel, numai verbal, lipsit de orice conţinut real) formeazã fondul, abundã, debordeazã (ca latrinele operei lui Céline).
Iar când totul e ‘misterios’, totul înceteazã sã mai fie astfel, totul e cam bont.
Ficţiunile lui Lovecraft n—au temei; şi nu le salveazã nici forma (de—a dreptul şcolãreascã), nici conţinutul.
De scris, Lovecraft scrie ca un şcolar, iar de imaginat, nu imagineazã deloc, ba chiar sãrãcia fanteziei lui e consternantã.
Miraculosul lui Lovecraft nu e interesant, fiindcã nu ‘diferã’ de cotidian.
Prima impresie pe care o lasã literatura lui Lovecraft este aceea de puerilitate, de puerilitate neimaginativã; la fel de evidentã este lipsa simţului straniului. Defectele literare pe care le constat eu sunt cele îndeobşte imputate lui Lovecraft:--pe de o parte, stilul afectat, pastişã poescã supralicitatã;--pe de alta, abuzul de procedee, de clişee, recuzita cam sãracã, banalitatea ‘sublimului’ lovecraftian. Spre deosebire de maeştrii prozei fantastice (Saki, Poe sau alţii), la Lovecraft lipseşte orice substrat imaginativ—afectiv, nu existã decât aceastã declamaţie provincialã—şi ce risipã monotonã de efecte ….
Pueril apare şi tezismul cu care Lovecraft înfãţişeazã fantoşele pe care le considerã ‘personaje’: de o parte, visãtorii, ocultiştii, asiaticii; pe de alta, execrabilii inşi pragmatici.
Existã douã categorii de personaje care funcţioneazã în literatura fantasticã: oamenii obişnuiţi, plasaţi în conjuncturi insolite; şi nevropaţii, firile labile, vitregiţii aflaţi în pragul destrãmãrii, minţile în descompunere, singuraticii învãluiţi în miasmele demenţei, etc., ca la Poe. Lovecraft însã încearcã scrierea unei literaturi populate—era sã zic: bântuite—de vrãjitori şi de ocultişti. Or, prevenirea şi autoritatea magicã a personajului îl diminuã, îl aplatizeazã. Iniţiaţii lovecraftieni nu—s avantajaţi de biografiile pe care li le pritoceşte autorul, nici de competenţa lor ocultã; ocultistul este cel mai plictisitor personaj al unui roman ocult.
În general, interesant e personajul literar care învaţã şi aflã, nu acela care numai pareazã. Iar contactul cu fantasmagoricul este cu atât mai excitant cu cât e aventuros—nu redus la profesionalitatea ocultistului.
Tonul literaturii lui Lovecraft e didactic şi tezist, pilduitor.
Aniversarea naşterii lui Nerval
Aniversarea naşterii lui Nerval
În sâmbãta de azi, ajunul Rusaliilor, este aniversarea naşterii lui Nerval. Acest literat exotic mi se pare una din cele mai vrednice de iubire figuri ale literaturii franceze. Importanţa literarã îl situeazã la nivelul unui Rimbaud.
Opera lui este foarte variatã, preiau aici taxonomia consacratã: povestiri, nuvele, memoriale, scrieri de cãlãtorie; versuri; douã romane—acela, istoric, publicat abia în ‘88/ ’62, şi cel despre şuani (‘49/ ’56); teatru—cele şapte piese (dintre care cinci sunt colaborãri), nenumãrate proiecte teatrale, piese pierdute, câteva adaptãri pentru scenã; traduceri din nemţeşte. A fost şi un important antologist—selectând poezie nemţeascã şi francezã; a antologat versuri de Ronsard, du Bellay, Baïf, du Bartas, Chassignet.
A urmat practica de a transforma romanele în piese, şi piesele în romane (‘Le Prince des sots’).
Titlurile pieselor care fie nu s—au pãstrat, fie nici n—au fost scrise, ci numai intenţionate, plãnuite, sunt frumoase sau îndeamnã la visare, ar fi putut fi interesante:--‘Nicolas Flamel’ (un alchimist, din câte ştiu), ‘Louis de France’, ‘Les Trois ouvriers de Nuremberg’, ‘La Mort de Rousseau’, ‘La Fille de l’enfer’, ‘Tartuffe chez Molière’, ‘Beppo’, ‘Les Walkyries’, ‘La Reine de Saba’; interesantã pare şi imitaţia racinianã.
Nerval era un practicant al osmozei: de la romane la piese, de la piese la romane, de la piese la scrierile de cãlãtorie, de la piese la nuvele.
Beyle l—ar fi detestat, probabil, pe acest emul al lui Hugo. Cultural, Nerval era un eclectic. Literar, un proteic, un practicant al tuturor genurilor, un difuz, un polimorf. A scris mai de toate. Existã la el mãsura de oportunism a romanticilor (şi nu numai a lor), goana dupã succes; nu mai scrie romanul despre şuani, întrucât Balzac avusese deja succes cu unul similar.
S—a pregãtit întrucâtva pentru a fi notar. Era fiul unui medic militar.
Ca om, pare sã fi fost un sociabil, un om al grupului literar, avid de colaborãri, de creaţia colectivã a romanticilor. Nici un individualist ca Rimbaud şi Lautréamont, nici un om al solitudinii orgolioase şi al turnului de fildeş, ca Mallarmé.
Ca participant la cenaclurile literare romantice, se deda farselor, jocurilor; îl regãsim în Petit—Cénacle al lui Duseigneur.
Psedonimul se referã la o proprietate familialã.
Vroia sã fie un dramaturg ca Hugo. De la Balzac la Flaubert, Zola şi James, care creator al sc. XIX nu s—a vrut a fi şi un mare dramaturg—şi încã având cele mai îmbietoare modele sub ochi (Shakespeare)? Paradoxal, teatrul pare sã fi fost marea ambiţie a scriitorilor sc. XIX. Se vroiau cu toţii dramaturgi de succes; nu numai mari dramaturgi—ci dramaturgi de succes.
Nerval a fost unul dintre cei mai impozanţi creatori literari ai romantismului francez—mult mai mult decât un precursor al simboliştilor şi al impresionist—simboliştilor de mai târziu.
Gracq iubea ‘Sylvie’, una din ‘fiicele focului’, o reuşitã a nuvelistului Nerval.
I se propusese sã scrie un roman despre şuani; numai precedentul lui Balzac l—a oprit.
Prima crizã de demenţã a avut—o la începutul lui ’41 (avea aproape 33 de ani).
Existã în viaţa lui balastul sau zaţul acesta al depravãrii boemei—lumea de cheflii şi de oameni de teatru.
Cei care i—ar reproşa inegalitatea n—au creat niciodatã nimic. Nerval a scris atât de mult; şi probabil cã nu totul e de primã calitate. Poetul, cãlãtorul şi nuvelistul, vizionari şi enigmatici, rãmân.
Note gracqiene
Note gracqiene
Filozofii lui Gracq sunt, cu excepţia bunicului Hegel, cãruia nici nu ştiu dacã şi cât îi mai rãmãsese de fidel, Marx, Troţki, Lenin, Spengler; Spinoza e citat undeva, în treacãt, cu un cuvânt. Lenin fusese un gust al tinereţii; însã revenea, în scris, asupra lui, chiar şi la anii senectuţii, nu se dezisese de acest contact ideologic, pe care—l considera şi sub aspect literar.
Citea filozofie—însã nu teorii abstracte.
Gracq avea o exhaustivitate intelectualã care lui Tournier îi cam lipseşte: putem fi siguri cã, citindu—l pe Marx, avea sã treacã şi la Lenin şi Troţki (sau, citindu—l pe Lenin mai întâi, cum poate cã s—a petrecut, avea sã treacã şi la Troţki şi la Marx).
Intelectual, Tournier pare mereu ‘pe dinafarã’, lãutar, la plesnealã, la improvizaţie—pe când Gracq, ‘pe dinãuntru’. Cultura lui Tournier, referinţele lui, par mereu unele întâmplãtoare —şi chiar, uneori, fãrã mare semnificaţie; sau, mai grav: rãstãlmãcite, în doi peri.
Filozofii lui Gracq sunt, cu excepţia bunicului Hegel, cãruia nici nu ştiu dacã şi cât îi mai rãmãsese de fidel, Marx, Troţki, Lenin, Spengler; Spinoza e citat undeva, în treacãt, cu un cuvânt. Lenin fusese un gust al tinereţii; însã revenea, în scris, asupra lui, chiar şi la anii senectuţii, nu se dezisese de acest contact ideologic, pe care—l considera şi sub aspect literar.
Citea filozofie—însã nu teorii abstracte.
Gracq avea o exhaustivitate intelectualã care lui Tournier îi cam lipseşte: putem fi siguri cã, citindu—l pe Marx, avea sã treacã şi la Lenin şi Troţki (sau, citindu—l pe Lenin mai întâi, cum poate cã s—a petrecut, avea sã treacã şi la Troţki şi la Marx).
Intelectual, Tournier pare mereu ‘pe dinafarã’, lãutar, la plesnealã, la improvizaţie—pe când Gracq, ‘pe dinãuntru’. Cultura lui Tournier, referinţele lui, par mereu unele întâmplãtoare —şi chiar, uneori, fãrã mare semnificaţie; sau, mai grav: rãstãlmãcite, în doi peri.
‘si je me promène dans les rues de ma ville …’
‘si je me promène dans les rues de ma ville …’
Gracq mãrturisea [1] cã a scris ‘atât de puţine cãrţi’ din cauza penuriei de subiecte, înţelese ca ‘modele reduse’, cheia care pune în libertate acumularea narativã şi care disciplineazã ‘afluxul romanesc efervescent’. A se vedea cã Gracq dã ‘subiectului’ o accepţie particularã, pe care o specificã din punctul de vedere al sentimentului dat scriitorului de cãtre identificarea subiectului.
Înţelegea subiectul drept formã organicã şi entelehie a romanului, intuiţie, ‘sentiment’, zicea el. Subiectul reprezintã forma ordonatoare, nu rezumabilul unui roman, ci tocmai acel acces privilegiat la propria creativitate asurzitã şi amorfã.
Gãsirea subiectului e însoţitã, spunea Gracq, de ‘sentimentul cã totul e dat dintr—o datã’. Însã determinarea subiectelor reale ale cãrţilor e altceva decât corvoada şcolãreascã conexã.
Gracq credea cã Goethe şi Hugo au avut într—un grad înalt simţul subiectelor. Claudel era ambiguu în privinţa lui Goethe, nu cred prea mult în pretinsa lui aversiune, aceea a lui Stevenson pare mai întemeiatã; Chartier şi Gracq îl admirau într—adevãr pe Goethe.
Gracq şi Tournier se regãsesc în frecventarea romantismului nemţesc—deşi Gracq nu avea deloc o formaţie specialã ca germanist.
S—ar zice cã pentru Gracq existau numai doi americani—Poe şi Lovecraft. Dealtfel, dacã admiraţia lui Gracq pentru Verne şi Tolkien mi se pare încântãtoare, aceea pentru Lovecraft chiar depãşeşte orice aşteptãri, întrece nãdejdile.
Existã, am aflat, o repudiere explicitã a realismului de cãtre Gracq [2].
Existã şi o afirmare explicitã a inspiraţiei—în gãsirea subiectelor, ceva ce e ‘dat’, nu e mecanic.
Gracq înregistreazã deopotrivã şi transformãri şi vârste ale lecturii.
Neinteresat de realism (--ci de romantici, gotici, decadenţi, surrealişti--), prefera însã ‘literatura vieţii’, aşa cum o gãsea la Nerval şi la Tolstoi.
La Dostoievski am gãsit pânã acum cel puţin douã referinţe—o datã, când îl dã ca exemplu de romancier, alãturi de Balzac;--a doua oarã, când, scriind despre Chartier, îi reproşeazã restrictivitatea faţã de Dostoievski, din care comtianul normand n—ar fi acceptat decât douã cãrţi (eu sunt în mãsurã sã o adaug pe a treia, la care Chartier se referea, în scris, admirativ).
Gracq cititor al ruşilor e o laturã interesantã a acestui mare critic literar—la fel de interesantã ca şi Gracq cititor al lui Poe, Verne, Lovecraft şi Tolkien.
Pastişele şi parafrazele lui. Rescrieri. Ştia sã admire. Nu copia, nu imita balastul (semidoctismul beylian—cum n—o fãcuserã nici Taine, Nietzsche, Jaloux, Lampedusa, Pavese şi Giono—nu luau de la Beyle semidoctismul, lãutãrismul, nici nãravul plagiatelor şi al ‘erudiţiei de împrumut’, latura discutabilã a lui Beyle). La fel procedase Sadoveanu cu Creangã.
Gracq citea mult şi multe, divers, asortat, complementar. Era nefanatizat.
De scris, Gracq nu scrie deloc ca Beyle; însã din cele douã grupuri la modã în literatura vremii lui (machismul literar; scriitura neutrã, la obiect, netã, neirizatã, din care unii fãceau o invenţie americanã interbelicã, iar alţii o raportau la stilul lui Beyle), el nu se dezice explicit decât de Montherlant (din primul grup) şi nu îl acceptã decât pe Malraux (care ţinea, cumva, de ambele grupuri).
Dincolo de asta, rãmâne constatarea neasemãnãrii stilistice între Beyle şi Gracq. Iar un motiv de bucurie este referirea simultanã a lui Gracq la Beyle şi Chateaubriand; cãci stilistic, Gracq descinde din calofilia unor scriitori pe care Beyle i—ar fi detestat. Însã paradoxul unui beylism calofil şi estetizant, irizat, fusese ilustrat, cu exact un veac înainte, de cãtre Barbey, un alt autor gracqian.
Trebuie ştiut cã Gracq n—a scris pe larg despre tot ceea ce îi plãcea\ citea (Nerval, Dumas, Lovecraft, Tolkien, chiar Verne, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, etc.). Eseistica lui nu e exhaustivã, iar harta lecturilor lui rãmâne parţial neacoperitã—chiar subiect de presupuneri.
Se mai întâmplã sã depãşim cu mult vârsta unor maeştri ai noştri—aşa a fost, la Gracq, cazul cu Lautréamont, cu Rimbaud, dar şi cu Poe, Balzac şi Beyle—spre a nu mai vorbi de romanticii nemţi. Sã continuãm sã ucenicim la astfel de predecesori mult mai tineri.
E semnificativ cã singura carte de criticã literarã a lui Chartier pe care o citea Gracq era tocmai/ numai aceea despre Dickens—şi nu acelea despre Balzac şi Beyle—unde s—ar fi presupus cã se întâlneau sau cã erau în acord.
Beyle şi Chateaubriand existã împreunã, în tandem, şi la Chartier, ca şi la Gracq. Ei nu preluau îngustimile şi ranchiunele lui Beyle. Iar ceva apreciere pentru Hugo, deşi nu câtã la Chartier, existã şi la Gracq.
Romanul, o sugereazã Gracq, este aproximarea unei viziuni—încât determinant e şi ceva neliterar—sentimentul subiectului. Existã ceva determinat înafara romanului, ceva cãtre care scrierea tinde. Romanul e chimie—adicã intuiţie—şi nu geometrie, nu o asamblare formalã; testarea faţã de un sentiment preexistent. Ceva care determinã romanul nu e chiar literaturã—ci sentimentul subiectului, un loc spiritual. În cazul poeziei, predeterminarea e ceva vag; în cazul romanului, e mai mult decât atât. Nu existã o idee determinatã a poeziei, înafara realizãrii; pentru roman, existã. Sau: ideea preexistentã poeziei e ceva vag—pe când aceea care preexistã romanului e un sentiment desluşit, aşa şi nu altfel.
Filmele ca obiecte gracqiene.
Aprecieri.
Plimbarea ca practicã gracqianã. Însã e impalpabilul existenţei: o fluctuare.
Utilizarea literaturii.
La interpreţii istoriei, Gracq cãuta şi vroia viziunea. Îi plãceau, de aceea, intuitivii, nu tehnicii, nu pedanţii bosumflaţi, nu mofluzii universitari. Vroia curaj, sau, cu un barbarism la modã azi, ‘asertivitate’. Nu prudenţa savantã îl seducea—fireşte.
Din tetrada refuzatã de Tournier, Malraux îi era cel mai drag lui Gracq, cu toate cã nici Mauriac şi Aragon nu erau excluşi. Şi, dincolo de glumele despre ‘piaţa de consum a catolicismului literar’, despre Claudel şi Bernanos a scris mereu cu evlavie (dealtfel, ambii aparţin grupului de scriitori faţã de care considera cã Chartier a fost nedrept şi exclusivist, sau obtuz).
Relaţia lui cu literatura catolicilor francezi a fost întotdeauna una complexã, sinuoasã, nepretabilã la estimãri de principiu; era prea empiric şi avea prea mult bun simţ literar, pentru a cãdea în aşa ceva. Dealtfel, era necreştin, poate cã şi anticreştin, dupã cum unele luãri de poziţie o sugereazã, însã nu şi anticatolic. Iar ceea ce poate cã preluase de la Breton şi Lenin era anatgonizat eficient de Chateaubriand, Balzac, Nerval, romanticii nemţi—chiar, de ce nu, Verne şi Tolkien—încât sã nu poatã fi fanatizat—sau poluat de resentiment anticreştin şi antispiritual.
Genealogia lui îi include pe Beyle, Poe, Lovecraft, pe predecesorii surrealismului, pe Breton şi Lenin, pe Spengler—însã şi destui creştini. Poate de aceea, Gracq era (şi în aceastã privinţã) un echilibrat şi un moderat.
Marx, Lenin, Verne, geografii, Spengler, Lovecraft, Tolkien—existã mereu la Gracq posibilitãţi intelectual—afective care sã îi descumpãneascã pe mocofani.
La el, surrealismul nu era joacã, glumã şi farsã—ci ceva ancorat în romantism, în inovatorii francezi ai sc. XIX—şi, aparent paradoxal, în gustul peisajelor (reale) şi în cultivarea cuminte a ştiinţei geografiei.
Nu era tiflã şi teribilism.
Reproşa rãspicat literaturii ‘de dupã el’, sau care i—a succedat, uscãciunea, deprivarea afectivã. Avea un cuvânt de spus despre asta. Cerea o literaturã a sentimentului.
Era antirealist, şi nu se credea câtuşi de puţin decadent.
Nu a practicat surrealismul ca pe o bufonerie; de unde şi referirile, neocazionale, la ‘surrealiştii tragici’.
Nu e adevãrat cã se dezinteresase de politicã; ba chiar, pânã spre sfârşitul vieţii sale se ţinea la curent. Dupã cum nici nu ocolea TV—ul.
Avid de peisaje, de privelişti, pe care era antrenat sã se priveascã.
Nu existã la el teribilisme stupide.
Ajungând sã—l cunoascã şi personal pe Jűnger, se declara atras şi uman de cãtre acesta—nu numai de literatura lui.
Simţul vrãjii.
Iar un ‘vizual’ trebuie sã fi fost şi Jűnger.
Gracq nu vedea niciun antagonism între arta aşa cum o gândea şi simţea el—şi ceea ce scriau autorii catolici francezi. Niciun antagonism de principiu—nicio opoziţie.
Destul de neinspirat, Jűnger i—l prefera lui Gracq, ca scriitor, pe un alt francez. (Sau: nu—l aprecia pe Gracq la fel de mult pe cât îl aprecia şi elogia acesta; ceea ce poate cã era dreptul neamţului.)
Om al gratitudinii, Gracq onora ceea ce iubea (Jűnger şi Breton); şi era un generos. Presupun cã poate, la nevoie, mai şi pleda.
Filogerman (Wagner, romanticii nemţi, Spengler), prizonier al nemţilor, Gracq citea, în rãzboi, cartea unui ofiţer neamţ.
Filogermanismul lui cultural dateazã de la tinereţe. Şi acest cult pentru unii mari germani îl individualizeazã între scriitorii francezi. Tournier, care ar trebui sã fie mai competent, este şi mai vag, mai imprecis; preferã sã se refere, în ansamblu, la ‘cultura germanã’. Tournier nu e, în general, foarte explicit în legãturã cu ceea ce apreciazã din aceastã culturã germanã.
Gracq nu era un germanist; iar Tournier este. Gracq nici nu ştia nemţeşte; Tournier ştie.
Într—un fel, Gracq chiar avea ceva fabulos\ mitologic, în unicitatea sa; de unde, o parte din admiraţia neascunsã a lui Tournier. Tournier mai e şi teribilist, îi place sã batã câmpii; chiar se complace în şotii, în farse, în datul cu tifla, nu îi seamãnã geografului celui cuminte şi studios. Şi umorul celor doi e foarte diferit—mai aspru, mai abrupt şi întrucâtva mai adolescentin la Tournier, cu nota de şotie a celui mai tânãr.
Tournier îl curta pe Gracq, cam aşa cum acesta îi curtase pe Jűnger şi pe Breton—mai ales pe întâiul. Însã Tournier lãsa impresia de a fi, intelectual, mai dezorganizat, mai haotic—şi mai rudimentar, mai imprecis, mai vag—chiar mai evaziv.
Nu existã prejudecãţi la Gracq; mi—a lãsat mereu impresia unui om liber de prejudecãţi—şi, ceea ce e chiar foarte rar, a unui intelectual lipsit de prejudecãţi. Iar clişeele n—au putere asupra lui.
Gracq cerea literaturii sentimente. Detesta abstracţia.
A scris atât de puţin, declara el, fiindcã nu a avut subiecte. A scris atât cât i—a permis disponibilul de subiecte.
Emoţia—şi sentimentul—existã mereu şi pretutindeni la Gracq.
Neîncrederea în abstracţii; a realiza implicaţiile acestei abordãri (Tresmontant; Gilbert, cel pe care îl vreau arhimandrit în Albania).
Ca şi critic literar, Gracq a refuzat, fireşte, exerciţiul haotic, rutina, critica ‘în aer’, ocazionalã (adicã profesionalizatã), în voia şi la cheremul dezolant al pieţii. Nu a admis sã facã criticã pe ‘ceea ce se publica’. Sub aspectul rutinei, a rãmas strãin ‘exerciţiului critic’, cum îl numesc şcolarii întârziaţi. Fãcea o criticã electivã.
Nu existã la el zorul abrutizant, surogatul de criticã, foiletonismul. Existã, în schimb, amplã, critica de la malul Loarei—şi din mijlocul cãrţilor.
Obiceiurile lui—cãci ‘tabieturi’ e un cuvânt care sugereazã scleroza—peştele, cele 15 pg. ale ‘Mãnãstirii …’.
Inepuizabilul literar, aşa cum îl simţea Gracq, insaţiabil, neobosit cititor al unui set de cãrţi fundamentale.
NOTE:
[1] În ‘En lisant …’, din care citesc câteva excerpte.
[2] ‘Funciar alergic la realism’, în ‘Lettrines’ din ’67.
Gracq mãrturisea [1] cã a scris ‘atât de puţine cãrţi’ din cauza penuriei de subiecte, înţelese ca ‘modele reduse’, cheia care pune în libertate acumularea narativã şi care disciplineazã ‘afluxul romanesc efervescent’. A se vedea cã Gracq dã ‘subiectului’ o accepţie particularã, pe care o specificã din punctul de vedere al sentimentului dat scriitorului de cãtre identificarea subiectului.
Înţelegea subiectul drept formã organicã şi entelehie a romanului, intuiţie, ‘sentiment’, zicea el. Subiectul reprezintã forma ordonatoare, nu rezumabilul unui roman, ci tocmai acel acces privilegiat la propria creativitate asurzitã şi amorfã.
Gãsirea subiectului e însoţitã, spunea Gracq, de ‘sentimentul cã totul e dat dintr—o datã’. Însã determinarea subiectelor reale ale cãrţilor e altceva decât corvoada şcolãreascã conexã.
Gracq credea cã Goethe şi Hugo au avut într—un grad înalt simţul subiectelor. Claudel era ambiguu în privinţa lui Goethe, nu cred prea mult în pretinsa lui aversiune, aceea a lui Stevenson pare mai întemeiatã; Chartier şi Gracq îl admirau într—adevãr pe Goethe.
Gracq şi Tournier se regãsesc în frecventarea romantismului nemţesc—deşi Gracq nu avea deloc o formaţie specialã ca germanist.
S—ar zice cã pentru Gracq existau numai doi americani—Poe şi Lovecraft. Dealtfel, dacã admiraţia lui Gracq pentru Verne şi Tolkien mi se pare încântãtoare, aceea pentru Lovecraft chiar depãşeşte orice aşteptãri, întrece nãdejdile.
Existã, am aflat, o repudiere explicitã a realismului de cãtre Gracq [2].
Existã şi o afirmare explicitã a inspiraţiei—în gãsirea subiectelor, ceva ce e ‘dat’, nu e mecanic.
Gracq înregistreazã deopotrivã şi transformãri şi vârste ale lecturii.
Neinteresat de realism (--ci de romantici, gotici, decadenţi, surrealişti--), prefera însã ‘literatura vieţii’, aşa cum o gãsea la Nerval şi la Tolstoi.
La Dostoievski am gãsit pânã acum cel puţin douã referinţe—o datã, când îl dã ca exemplu de romancier, alãturi de Balzac;--a doua oarã, când, scriind despre Chartier, îi reproşeazã restrictivitatea faţã de Dostoievski, din care comtianul normand n—ar fi acceptat decât douã cãrţi (eu sunt în mãsurã sã o adaug pe a treia, la care Chartier se referea, în scris, admirativ).
Gracq cititor al ruşilor e o laturã interesantã a acestui mare critic literar—la fel de interesantã ca şi Gracq cititor al lui Poe, Verne, Lovecraft şi Tolkien.
Pastişele şi parafrazele lui. Rescrieri. Ştia sã admire. Nu copia, nu imita balastul (semidoctismul beylian—cum n—o fãcuserã nici Taine, Nietzsche, Jaloux, Lampedusa, Pavese şi Giono—nu luau de la Beyle semidoctismul, lãutãrismul, nici nãravul plagiatelor şi al ‘erudiţiei de împrumut’, latura discutabilã a lui Beyle). La fel procedase Sadoveanu cu Creangã.
Gracq citea mult şi multe, divers, asortat, complementar. Era nefanatizat.
De scris, Gracq nu scrie deloc ca Beyle; însã din cele douã grupuri la modã în literatura vremii lui (machismul literar; scriitura neutrã, la obiect, netã, neirizatã, din care unii fãceau o invenţie americanã interbelicã, iar alţii o raportau la stilul lui Beyle), el nu se dezice explicit decât de Montherlant (din primul grup) şi nu îl acceptã decât pe Malraux (care ţinea, cumva, de ambele grupuri).
Dincolo de asta, rãmâne constatarea neasemãnãrii stilistice între Beyle şi Gracq. Iar un motiv de bucurie este referirea simultanã a lui Gracq la Beyle şi Chateaubriand; cãci stilistic, Gracq descinde din calofilia unor scriitori pe care Beyle i—ar fi detestat. Însã paradoxul unui beylism calofil şi estetizant, irizat, fusese ilustrat, cu exact un veac înainte, de cãtre Barbey, un alt autor gracqian.
Trebuie ştiut cã Gracq n—a scris pe larg despre tot ceea ce îi plãcea\ citea (Nerval, Dumas, Lovecraft, Tolkien, chiar Verne, Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, etc.). Eseistica lui nu e exhaustivã, iar harta lecturilor lui rãmâne parţial neacoperitã—chiar subiect de presupuneri.
Se mai întâmplã sã depãşim cu mult vârsta unor maeştri ai noştri—aşa a fost, la Gracq, cazul cu Lautréamont, cu Rimbaud, dar şi cu Poe, Balzac şi Beyle—spre a nu mai vorbi de romanticii nemţi. Sã continuãm sã ucenicim la astfel de predecesori mult mai tineri.
E semnificativ cã singura carte de criticã literarã a lui Chartier pe care o citea Gracq era tocmai/ numai aceea despre Dickens—şi nu acelea despre Balzac şi Beyle—unde s—ar fi presupus cã se întâlneau sau cã erau în acord.
Beyle şi Chateaubriand existã împreunã, în tandem, şi la Chartier, ca şi la Gracq. Ei nu preluau îngustimile şi ranchiunele lui Beyle. Iar ceva apreciere pentru Hugo, deşi nu câtã la Chartier, existã şi la Gracq.
Romanul, o sugereazã Gracq, este aproximarea unei viziuni—încât determinant e şi ceva neliterar—sentimentul subiectului. Existã ceva determinat înafara romanului, ceva cãtre care scrierea tinde. Romanul e chimie—adicã intuiţie—şi nu geometrie, nu o asamblare formalã; testarea faţã de un sentiment preexistent. Ceva care determinã romanul nu e chiar literaturã—ci sentimentul subiectului, un loc spiritual. În cazul poeziei, predeterminarea e ceva vag; în cazul romanului, e mai mult decât atât. Nu existã o idee determinatã a poeziei, înafara realizãrii; pentru roman, existã. Sau: ideea preexistentã poeziei e ceva vag—pe când aceea care preexistã romanului e un sentiment desluşit, aşa şi nu altfel.
Filmele ca obiecte gracqiene.
Aprecieri.
Plimbarea ca practicã gracqianã. Însã e impalpabilul existenţei: o fluctuare.
Utilizarea literaturii.
La interpreţii istoriei, Gracq cãuta şi vroia viziunea. Îi plãceau, de aceea, intuitivii, nu tehnicii, nu pedanţii bosumflaţi, nu mofluzii universitari. Vroia curaj, sau, cu un barbarism la modã azi, ‘asertivitate’. Nu prudenţa savantã îl seducea—fireşte.
Din tetrada refuzatã de Tournier, Malraux îi era cel mai drag lui Gracq, cu toate cã nici Mauriac şi Aragon nu erau excluşi. Şi, dincolo de glumele despre ‘piaţa de consum a catolicismului literar’, despre Claudel şi Bernanos a scris mereu cu evlavie (dealtfel, ambii aparţin grupului de scriitori faţã de care considera cã Chartier a fost nedrept şi exclusivist, sau obtuz).
Relaţia lui cu literatura catolicilor francezi a fost întotdeauna una complexã, sinuoasã, nepretabilã la estimãri de principiu; era prea empiric şi avea prea mult bun simţ literar, pentru a cãdea în aşa ceva. Dealtfel, era necreştin, poate cã şi anticreştin, dupã cum unele luãri de poziţie o sugereazã, însã nu şi anticatolic. Iar ceea ce poate cã preluase de la Breton şi Lenin era anatgonizat eficient de Chateaubriand, Balzac, Nerval, romanticii nemţi—chiar, de ce nu, Verne şi Tolkien—încât sã nu poatã fi fanatizat—sau poluat de resentiment anticreştin şi antispiritual.
Genealogia lui îi include pe Beyle, Poe, Lovecraft, pe predecesorii surrealismului, pe Breton şi Lenin, pe Spengler—însã şi destui creştini. Poate de aceea, Gracq era (şi în aceastã privinţã) un echilibrat şi un moderat.
Marx, Lenin, Verne, geografii, Spengler, Lovecraft, Tolkien—existã mereu la Gracq posibilitãţi intelectual—afective care sã îi descumpãneascã pe mocofani.
La el, surrealismul nu era joacã, glumã şi farsã—ci ceva ancorat în romantism, în inovatorii francezi ai sc. XIX—şi, aparent paradoxal, în gustul peisajelor (reale) şi în cultivarea cuminte a ştiinţei geografiei.
Nu era tiflã şi teribilism.
Reproşa rãspicat literaturii ‘de dupã el’, sau care i—a succedat, uscãciunea, deprivarea afectivã. Avea un cuvânt de spus despre asta. Cerea o literaturã a sentimentului.
Era antirealist, şi nu se credea câtuşi de puţin decadent.
Nu a practicat surrealismul ca pe o bufonerie; de unde şi referirile, neocazionale, la ‘surrealiştii tragici’.
Nu e adevãrat cã se dezinteresase de politicã; ba chiar, pânã spre sfârşitul vieţii sale se ţinea la curent. Dupã cum nici nu ocolea TV—ul.
Avid de peisaje, de privelişti, pe care era antrenat sã se priveascã.
Nu existã la el teribilisme stupide.
Ajungând sã—l cunoascã şi personal pe Jűnger, se declara atras şi uman de cãtre acesta—nu numai de literatura lui.
Simţul vrãjii.
Iar un ‘vizual’ trebuie sã fi fost şi Jűnger.
Gracq nu vedea niciun antagonism între arta aşa cum o gândea şi simţea el—şi ceea ce scriau autorii catolici francezi. Niciun antagonism de principiu—nicio opoziţie.
Destul de neinspirat, Jűnger i—l prefera lui Gracq, ca scriitor, pe un alt francez. (Sau: nu—l aprecia pe Gracq la fel de mult pe cât îl aprecia şi elogia acesta; ceea ce poate cã era dreptul neamţului.)
Om al gratitudinii, Gracq onora ceea ce iubea (Jűnger şi Breton); şi era un generos. Presupun cã poate, la nevoie, mai şi pleda.
Filogerman (Wagner, romanticii nemţi, Spengler), prizonier al nemţilor, Gracq citea, în rãzboi, cartea unui ofiţer neamţ.
Filogermanismul lui cultural dateazã de la tinereţe. Şi acest cult pentru unii mari germani îl individualizeazã între scriitorii francezi. Tournier, care ar trebui sã fie mai competent, este şi mai vag, mai imprecis; preferã sã se refere, în ansamblu, la ‘cultura germanã’. Tournier nu e, în general, foarte explicit în legãturã cu ceea ce apreciazã din aceastã culturã germanã.
Gracq nu era un germanist; iar Tournier este. Gracq nici nu ştia nemţeşte; Tournier ştie.
Într—un fel, Gracq chiar avea ceva fabulos\ mitologic, în unicitatea sa; de unde, o parte din admiraţia neascunsã a lui Tournier. Tournier mai e şi teribilist, îi place sã batã câmpii; chiar se complace în şotii, în farse, în datul cu tifla, nu îi seamãnã geografului celui cuminte şi studios. Şi umorul celor doi e foarte diferit—mai aspru, mai abrupt şi întrucâtva mai adolescentin la Tournier, cu nota de şotie a celui mai tânãr.
Tournier îl curta pe Gracq, cam aşa cum acesta îi curtase pe Jűnger şi pe Breton—mai ales pe întâiul. Însã Tournier lãsa impresia de a fi, intelectual, mai dezorganizat, mai haotic—şi mai rudimentar, mai imprecis, mai vag—chiar mai evaziv.
Nu existã prejudecãţi la Gracq; mi—a lãsat mereu impresia unui om liber de prejudecãţi—şi, ceea ce e chiar foarte rar, a unui intelectual lipsit de prejudecãţi. Iar clişeele n—au putere asupra lui.
Gracq cerea literaturii sentimente. Detesta abstracţia.
A scris atât de puţin, declara el, fiindcã nu a avut subiecte. A scris atât cât i—a permis disponibilul de subiecte.
Emoţia—şi sentimentul—existã mereu şi pretutindeni la Gracq.
Neîncrederea în abstracţii; a realiza implicaţiile acestei abordãri (Tresmontant; Gilbert, cel pe care îl vreau arhimandrit în Albania).
Ca şi critic literar, Gracq a refuzat, fireşte, exerciţiul haotic, rutina, critica ‘în aer’, ocazionalã (adicã profesionalizatã), în voia şi la cheremul dezolant al pieţii. Nu a admis sã facã criticã pe ‘ceea ce se publica’. Sub aspectul rutinei, a rãmas strãin ‘exerciţiului critic’, cum îl numesc şcolarii întârziaţi. Fãcea o criticã electivã.
Nu existã la el zorul abrutizant, surogatul de criticã, foiletonismul. Existã, în schimb, amplã, critica de la malul Loarei—şi din mijlocul cãrţilor.
Obiceiurile lui—cãci ‘tabieturi’ e un cuvânt care sugereazã scleroza—peştele, cele 15 pg. ale ‘Mãnãstirii …’.
Inepuizabilul literar, aşa cum îl simţea Gracq, insaţiabil, neobosit cititor al unui set de cãrţi fundamentale.
NOTE:
[1] În ‘En lisant …’, din care citesc câteva excerpte.
[2] ‘Funciar alergic la realism’, în ‘Lettrines’ din ’67.
O parte din binele creştinismului a trebuit sã îi fie smuls sau expropriat acestuia.
§
Realism nu înseamnã resemnare sau blazare. Realismului nu—i sunt necesare aceste conotaţii de blazare şi de resemnare.
§
Cei care sunt capabili de iubirea—pasiune pentru o carte (Gracq, Chartier …), şi cei care sunt incapabili de aşa ceva.
E un dar al celor aleşi; morala cere ca cineva nici sã nu se mândreascã cu harul—nici sã nu—l nege, sã nu pretindã cã nu—l are.
Câţi ajung la iubirea—pasiune pentru o carte?
§
SM; italience. ‘Rãsfoirea unui om’.
Obez; fumat; banii—azi; Gibson; arhimandritul; casã. SF.
Vârsta: ≠; filmul povestit azi (vin.); plecarea—cf. azi; zâmbet; gura ei;
Semnificaţii; pueril; obez—cf. ieri; azi, dieta, trei hot—dog.
Ciocãnitul; douã ţigãri; ploaia.
§
Mizeria şi ruşinea rãtãcirii dupã halealã.
§
Lampedusa şi—a scris romanul de la 57 la 59 de ani. Cum bine noteazã un articol scurt, la el pasiunea pentru literaturã a precedat cu mult scrierea ei. Mai întâi a iubit literatura, apoi a şi scris.
§
Despre Rammstein, Bregovic, bilete, concerte, Amethystium, DM, albume, etc..
§
A ajunge sã creezi.
§
Noţiunea de ‘umanitate zoologicã’, preumanã, existã ca atare în lexicul ascetic—oamenii pãmânteşti.
§
Iubirea—pasiune, relaţiile de rutinã şi relaţiile psihotice.
§
Bunica lui Montherlant, bretona jansenistã.
§
Uscat, calcinat şi mãcinat de vântul abstractului, de curenţii abstractului şi ai formalului.
§
De ex., ‘celãlalt Rahner’, neabstract.
§
Cei la care nu existã abstractul.
§
Beyle, Malraux, Mauriac, Aragon, Gracq, Lampedusa, Pavese, Bassani, Giono—ca romancieri. Eseistica repudiabilã, discreditatã, bagatelizatã a ultimului.
4 x ….
§
Valori.
§
Azi, valoarea unei profesiuni de credinţã. Tripla enumerare.
§
Despre autumnalitate în literatura francezã.
§
Nu ca decerebrare—ci emoţiile în cooperare cu inteligenţa.
§
Unele articole/ aprecieri despre Gracq, de o abruptã lipsã de perspicacitate. Boante.
§
Scuturarea de abstract—dezbãrarea—dezicerea de abstract. Empiric. Empiric: în toatã puterea cuvântului.
§
Detestarea fireascã a abstractului, cãci abstractul ucide.
§
‘Celãlalt Rahner’, Isaac, Dorotei—împotriva peroraţiilor abstracte—însã, fireşte, şi a surogatelor.
§
Abordarea empiricã, deschisã. Pasul. Pasul—chiar azi.
§
Dezicerea de abstract nu e dezicerea de inteligenţã—ci abia afirmarea acesteia.
§
Soluţiile care sunt false soluţii, înşelãtoare.
§
A mã pronunţa, cel puţin.
Nearb..
Ce gust la literaturã, ce vreau şi ce caut.
§
Cãrţi deschise—şi citibile la întâmplare—cel puţin ‘Mãnãstirea din Parma’, Rovani, cele câteva romane ale lui James, nişte poezie—apropiere afectuoasã, eminamente discretã.
Sau ca ‘Lear’, la Kurp.
§
Permearea fãrã abrutizare—şi fãrã rutinã.
Cele câteva (zeci de) pg., nu chiar aşa puţine.
§
Tot la ‘Parma’ mã gândeam şi eu—asta era şi intenţia mea—cum fãcea şi Gracq.
§
Sau Barbellion, Dna. Lehmann, Dna. Spark ….
§
Utilizarea literaturii.
Rostul acestor mai scurte contacte. Binele lor.
§
Mai existã câteva astfel de romane—sau cãrţi. Nesilnic.
§
Spolierea minţii, poluarea. Ceva mecanic. Mesajul mut.
§
Ceea ce îmi repugnã. Om de repulsii vehemente. Vehemenţa repulsiilor.
§
La Pamuk, ‘Halimaua’ nici nu mai e, ca la De Quincey şi la alţi mari romantici, o culegere de basme, o însãilare de basme—ci un material etnografic, un document etnografic despre substratul civilizaţiilor orientale.
§
Nesilnic.
Nefanatizat.
Nearb..
Loara.
4 x ….
§
Experimente şi avangardism.
Romanele experimentale ale lui Gracq. Existã aceastã laturã îndrãzneaţã şi experimentalã, avangardistã. Iar Gracq nu ignora acest fel de lucruri, ştia despre ce e vorba—şi gusta avangardismul.
§
Absurditatea experimentului fãrã scop, a experimentalismului ‘în aer’.
§
Gracq ţinea la limpezimea ideilor lui. Nu era un confuz, fireşte—nici nu se complãcea în vag—şi nici în nedeterminat.
§
Când de la un om rãmân romane, câteva nuvele, poezie\ poeme, o piesã, criticã literarã, studii, eseuri, proze geografice şi peisagistice.
§
Tot la el, refuzul bosumflãrii.
§
Parafraze. Arta şi practica parafrazelor. Tacit, Dumas, Poe, Balzac, Rimbaud, Lautréamont, chiar propria capodoperã—propriul roman: ‘Syrtes’.
§
Pastişa e contrariul parafrazei: e imitaţia mecanicã, exterioarã şi semiparodicã, chiar un soi de persiflare, de luare peste picior şi de bagatelizare.
Pastişa ţine şi de atelierul, şi de adevãrul artei.
§
Se remarcã simetria, poate deliberatã: romanele I şi III au titluri prerafaelite şi somptuoase, pe când romanele II şi IV au titluri bufe, deconcertante—mai ales al patrulea roman. Iar în culegerea de nuvele, douã au nume anoste, neutre, pe când una are un titlu ţinând de aceeaşi esteticã prerafaelitã şi a sonoritãţilor rare.
Estetica titlurilor gracqiene; semnificaţia.
§
Traiectoria foarte lungã a carierei lui Gracq—ca autor interbelic şi postbelic.
Iar scrisul lui poartã marca, sigiliul autenticitãţii—nu e pozã, mascaradã, ca la un alt autor al anilor ’30: rãşinãreanul.
§
Ca la JG.
Loara.
4 x ….
§
Casã\ lecturi.
§
Cârpãcealã.
A trişa.
§
Nefanatizat.
§
4 x ….
§
Marx—autor neocolit nici de Gracq, nici de Simmel, nici de Tresmontant. Noica se referã admirativ, însã şi cu oarecare condescendenţã; aş spune: cu implicita condescendenţã.
Delatorii. ’97:--filmul biografic;--interviul lui Patapievici, despre lecturile lui, etc.;--placheta demascatoare, lugubrã, josnicã a hipopotamului ajuns şi arogant—a cãrui viaţã personalã sordidã lasã atât de dorit.
(Cu vremea, apoi, imaginea falsã, contopirea, amalgamarea şi aglutinarea celor douã texte—şi, mai rãu, a celor doi autori.)
Impulsul de a apãra. ’93; ’97. Nonconformism. Reziduurile de monarhism. ‘Rebel’.
§
A mã accepta—şi a afirma.
§
Impresii literare despre Marx: Gracq şi Noica.
Dealtfel, şi Simmel îl citeazã tot pentru un merit literar—o expresie izbutitã, remarcatã de acest discipol sau cititor kantist.
Înzestrarea literarã a gazetarului Marx—a lui Marx ca ziarist—n—a trecut defel neobservatã.
Un talent literar vioi, ieşit din comun, simpatic, de naturã a—l face simpatic, agreat.
§
Ca Marx—prozatori din aceştia galvanizanţi. Leyda. Vreun teolog latinoamerican, etc.—merite literare necontestate.
§
Marx—faimoasa lui expresie literarã ziaristicã vioaie.
Nu era un placid, sau un impasibil. Expresie literarã pasionatã şi vie.
Autor foarte ‘citibil’, dupã o expresie anglo—saxonã.
§
Nu cred în perimarea valorilor, nu pot sã cred în aşa ceva. Tournier, Revel şi Gracq despre Malraux: detestarea francã, perimarea, aprecierea.
§
Cu Gracq, împotriva lui Revel (de fapt, împotriva tezei sau prejudecãţii lui, a obtuzitãţii implicite, ideea perimãrii; demodare, poate).
§
Din Joyce, Malraux, Toma, Aristotel, Platon, Maxim, Musil, Meredith, Tolstoi,
§
Viaţa ca o camuflare a slinului şi a mizeriei. Deasemeni, a blestematei lâncezeli, a dezorientãrii şi a debitãrii de aiureli.
Vârsta—lestul—necesar—normal—ritm—tempo.
Cârpãceala.
Laş.
Estetizarea existenţei. Vârsta—recuperarea—ce e normal—lest. Ritm. Pasul.
§
Surogatul. Surogatul de existenţã. Viaţa închipuitã.
Viaţa în cloacã. Viaţa în mizerie. Viaţa lâncedã şi desfiguratã.
§
Afabilitate. Inteligenţã. Iubirea nu poate scoate la ivealã din mine ceea ce e mai fetid. Obez; casã; costum; haine; lecturi; rufe; manuale; masterat; arhimandrit.
§
Însã de decis, estetic, eu decid, numai eu decid, singur. Cauzele chixurilor altora de apreciere nu mã intereseazã.
§
Ca subiecte—un roman, nişte nuvele, ceva poezie, vreo piesã. Lejeritatea.
§
Plãnuind şi nu trãind. Plãnuind sã trãiesc.
§
Cei care chiar fac literaturã, i se dedicã—nu doar se amuzã, sporadic, ocazional, cu ea.
§
Sursele laşitãţilor. Ce e greşit.
§
Inspiraţia—evreul polonez, Dna. A., Verne, Dna. Robinson, Dna. Spark (cf. lui Kurp),
În rest, regula lui 4 x ….
§
Fiinţa iubitã. Registrul existenţei nederizorii. Atingerea existenţei nerizibile.
Mai activ, mai practic, mai pe fazã, mai bine ras, mai spãlat.
§
Defetismul, blestematul defetism, şi atitudinea empiricã.
Intuiţia Dnei. A. (despre firea şi înclinaţiile mele), a Mirelei, a Mariei Lazariu, a fost cea corectã.
Soluţia este: abordarea, confruntarea, reflecţia rapidã şi concludentã, şi reuşita. La fel e şi pentru cãrţi. False asigurãri.
§
Existã inegalitãţi. Postulatul de eterogenitate. Nu toţi autorii/ romancierii sunt egal înzestraţi. Existã inegalitãţi în creaţia unui autor—uneori flagrante (aşa cum spune Paleologu cã e cazul cu Camil P. şi Eliade), alteori mai puţin—însã existã.
§
Fumat.
Muzicã.
Fumat: ieri—11; azi—12. Muzicã: ieri—11 ½; azi, douã melodii.
§
Creştineşte e sã crezi cã neiubirea e anomalia—oricât de frecventã ar fi.
§
E loc şi pentru ceea ce am eu de spus despre romanele lui Beyle, etc..
§
Nefanatizat.
§
Romane analizabile pe scurt, ca acela, din ’67, al baptistului agrarian WB.
§
Despre formele literare practicate. Analiza, eseul, articolul; prozele diverse; notele la obiect; parafraza; apologul; subiectele tomiste sau savante.
§
E loc pentru aşa ceva, pentru analize ca aceea a romanului din ’67 a baptistului agrarian.
§
Un blog gracqian.
Nu numai ca intenţie vagã.
§
Gãsirea unei expresii e gãsirea unei melodii, a unei fraze muzicale; inspiraţia primeazã.
§
Ştiusem; o presimţisem şi azi, şi înţelesesem dinainte cã se cuvenea sã fac pasul—pe care nu l—am fãcut.
§
Presimt binele, şi presimt iubirea.
§
Ceva literaturã, ceva muzicã.
Flotoarele.
§
Lui Beyle nu îi prea plãcea literatura—însã admiratorilor lui (Taine, Chartier, Gracq, Lampedusa, Pavese, Giono, Jaloux, Sebastian), da, ba chiar: mai ales. Ei nu l—au ‘urmat’ acolo unde nu trebuia.
§
Existã o facilitate a ascetismului care mi se pare cã îi e strãinã Evangheliei. Ascetismul ar trebui sã fie clarificarea reflecţiei, a gândirii—nu o escamotare.
§
Aflu ceea ce cred din ceea ce fac—nu din ceea ce spun cã aş crede.
§
A existat o anume instalare în placiditate—şi, mai rãu, în trufie.
§
Literaturã, nu gunoi—puţinele lucruri care mai vorbesc inimii mele, sentimentelor şi emoţiilor mele ….
A mãtura TOT RESTUL—neantul literar, inexistentul estetic.
§
Respectul pentru hârtia tipãritã.
§
Eu exist la periferia vieţii mele şi în subteranele ei, în cloacã, în delãsare.
§
Vraiştea vieţii.
§
La prag.
§
Corectarea, nevoia de corectare.
§
Poescul, la noi: ieşeanul ‘meu’.
Nuvele, proze şi ficţiuni poeşti.
§
Arta parafrazei.
§
Realism nu înseamnã resemnare sau blazare. Realismului nu—i sunt necesare aceste conotaţii de blazare şi de resemnare.
§
Cei care sunt capabili de iubirea—pasiune pentru o carte (Gracq, Chartier …), şi cei care sunt incapabili de aşa ceva.
E un dar al celor aleşi; morala cere ca cineva nici sã nu se mândreascã cu harul—nici sã nu—l nege, sã nu pretindã cã nu—l are.
Câţi ajung la iubirea—pasiune pentru o carte?
§
SM; italience. ‘Rãsfoirea unui om’.
Obez; fumat; banii—azi; Gibson; arhimandritul; casã. SF.
Vârsta: ≠; filmul povestit azi (vin.); plecarea—cf. azi; zâmbet; gura ei;
Semnificaţii; pueril; obez—cf. ieri; azi, dieta, trei hot—dog.
Ciocãnitul; douã ţigãri; ploaia.
§
Mizeria şi ruşinea rãtãcirii dupã halealã.
§
Lampedusa şi—a scris romanul de la 57 la 59 de ani. Cum bine noteazã un articol scurt, la el pasiunea pentru literaturã a precedat cu mult scrierea ei. Mai întâi a iubit literatura, apoi a şi scris.
§
Despre Rammstein, Bregovic, bilete, concerte, Amethystium, DM, albume, etc..
§
A ajunge sã creezi.
§
Noţiunea de ‘umanitate zoologicã’, preumanã, existã ca atare în lexicul ascetic—oamenii pãmânteşti.
§
Iubirea—pasiune, relaţiile de rutinã şi relaţiile psihotice.
§
Bunica lui Montherlant, bretona jansenistã.
§
Uscat, calcinat şi mãcinat de vântul abstractului, de curenţii abstractului şi ai formalului.
§
De ex., ‘celãlalt Rahner’, neabstract.
§
Cei la care nu existã abstractul.
§
Beyle, Malraux, Mauriac, Aragon, Gracq, Lampedusa, Pavese, Bassani, Giono—ca romancieri. Eseistica repudiabilã, discreditatã, bagatelizatã a ultimului.
4 x ….
§
Valori.
§
Azi, valoarea unei profesiuni de credinţã. Tripla enumerare.
§
Despre autumnalitate în literatura francezã.
§
Nu ca decerebrare—ci emoţiile în cooperare cu inteligenţa.
§
Unele articole/ aprecieri despre Gracq, de o abruptã lipsã de perspicacitate. Boante.
§
Scuturarea de abstract—dezbãrarea—dezicerea de abstract. Empiric. Empiric: în toatã puterea cuvântului.
§
Detestarea fireascã a abstractului, cãci abstractul ucide.
§
‘Celãlalt Rahner’, Isaac, Dorotei—împotriva peroraţiilor abstracte—însã, fireşte, şi a surogatelor.
§
Abordarea empiricã, deschisã. Pasul. Pasul—chiar azi.
§
Dezicerea de abstract nu e dezicerea de inteligenţã—ci abia afirmarea acesteia.
§
Soluţiile care sunt false soluţii, înşelãtoare.
§
A mã pronunţa, cel puţin.
Nearb..
Ce gust la literaturã, ce vreau şi ce caut.
§
Cãrţi deschise—şi citibile la întâmplare—cel puţin ‘Mãnãstirea din Parma’, Rovani, cele câteva romane ale lui James, nişte poezie—apropiere afectuoasã, eminamente discretã.
Sau ca ‘Lear’, la Kurp.
§
Permearea fãrã abrutizare—şi fãrã rutinã.
Cele câteva (zeci de) pg., nu chiar aşa puţine.
§
Tot la ‘Parma’ mã gândeam şi eu—asta era şi intenţia mea—cum fãcea şi Gracq.
§
Sau Barbellion, Dna. Lehmann, Dna. Spark ….
§
Utilizarea literaturii.
Rostul acestor mai scurte contacte. Binele lor.
§
Mai existã câteva astfel de romane—sau cãrţi. Nesilnic.
§
Spolierea minţii, poluarea. Ceva mecanic. Mesajul mut.
§
Ceea ce îmi repugnã. Om de repulsii vehemente. Vehemenţa repulsiilor.
§
La Pamuk, ‘Halimaua’ nici nu mai e, ca la De Quincey şi la alţi mari romantici, o culegere de basme, o însãilare de basme—ci un material etnografic, un document etnografic despre substratul civilizaţiilor orientale.
§
Nesilnic.
Nefanatizat.
Nearb..
Loara.
4 x ….
§
Experimente şi avangardism.
Romanele experimentale ale lui Gracq. Existã aceastã laturã îndrãzneaţã şi experimentalã, avangardistã. Iar Gracq nu ignora acest fel de lucruri, ştia despre ce e vorba—şi gusta avangardismul.
§
Absurditatea experimentului fãrã scop, a experimentalismului ‘în aer’.
§
Gracq ţinea la limpezimea ideilor lui. Nu era un confuz, fireşte—nici nu se complãcea în vag—şi nici în nedeterminat.
§
Când de la un om rãmân romane, câteva nuvele, poezie\ poeme, o piesã, criticã literarã, studii, eseuri, proze geografice şi peisagistice.
§
Tot la el, refuzul bosumflãrii.
§
Parafraze. Arta şi practica parafrazelor. Tacit, Dumas, Poe, Balzac, Rimbaud, Lautréamont, chiar propria capodoperã—propriul roman: ‘Syrtes’.
§
Pastişa e contrariul parafrazei: e imitaţia mecanicã, exterioarã şi semiparodicã, chiar un soi de persiflare, de luare peste picior şi de bagatelizare.
Pastişa ţine şi de atelierul, şi de adevãrul artei.
§
Se remarcã simetria, poate deliberatã: romanele I şi III au titluri prerafaelite şi somptuoase, pe când romanele II şi IV au titluri bufe, deconcertante—mai ales al patrulea roman. Iar în culegerea de nuvele, douã au nume anoste, neutre, pe când una are un titlu ţinând de aceeaşi esteticã prerafaelitã şi a sonoritãţilor rare.
Estetica titlurilor gracqiene; semnificaţia.
§
Traiectoria foarte lungã a carierei lui Gracq—ca autor interbelic şi postbelic.
Iar scrisul lui poartã marca, sigiliul autenticitãţii—nu e pozã, mascaradã, ca la un alt autor al anilor ’30: rãşinãreanul.
§
Ca la JG.
Loara.
4 x ….
§
Casã\ lecturi.
§
Cârpãcealã.
A trişa.
§
Nefanatizat.
§
4 x ….
§
Marx—autor neocolit nici de Gracq, nici de Simmel, nici de Tresmontant. Noica se referã admirativ, însã şi cu oarecare condescendenţã; aş spune: cu implicita condescendenţã.
Delatorii. ’97:--filmul biografic;--interviul lui Patapievici, despre lecturile lui, etc.;--placheta demascatoare, lugubrã, josnicã a hipopotamului ajuns şi arogant—a cãrui viaţã personalã sordidã lasã atât de dorit.
(Cu vremea, apoi, imaginea falsã, contopirea, amalgamarea şi aglutinarea celor douã texte—şi, mai rãu, a celor doi autori.)
Impulsul de a apãra. ’93; ’97. Nonconformism. Reziduurile de monarhism. ‘Rebel’.
§
A mã accepta—şi a afirma.
§
Impresii literare despre Marx: Gracq şi Noica.
Dealtfel, şi Simmel îl citeazã tot pentru un merit literar—o expresie izbutitã, remarcatã de acest discipol sau cititor kantist.
Înzestrarea literarã a gazetarului Marx—a lui Marx ca ziarist—n—a trecut defel neobservatã.
Un talent literar vioi, ieşit din comun, simpatic, de naturã a—l face simpatic, agreat.
§
Ca Marx—prozatori din aceştia galvanizanţi. Leyda. Vreun teolog latinoamerican, etc.—merite literare necontestate.
§
Marx—faimoasa lui expresie literarã ziaristicã vioaie.
Nu era un placid, sau un impasibil. Expresie literarã pasionatã şi vie.
Autor foarte ‘citibil’, dupã o expresie anglo—saxonã.
§
Nu cred în perimarea valorilor, nu pot sã cred în aşa ceva. Tournier, Revel şi Gracq despre Malraux: detestarea francã, perimarea, aprecierea.
§
Cu Gracq, împotriva lui Revel (de fapt, împotriva tezei sau prejudecãţii lui, a obtuzitãţii implicite, ideea perimãrii; demodare, poate).
§
Din Joyce, Malraux, Toma, Aristotel, Platon, Maxim, Musil, Meredith, Tolstoi,
§
Viaţa ca o camuflare a slinului şi a mizeriei. Deasemeni, a blestematei lâncezeli, a dezorientãrii şi a debitãrii de aiureli.
Vârsta—lestul—necesar—normal—ritm—tempo.
Cârpãceala.
Laş.
Estetizarea existenţei. Vârsta—recuperarea—ce e normal—lest. Ritm. Pasul.
§
Surogatul. Surogatul de existenţã. Viaţa închipuitã.
Viaţa în cloacã. Viaţa în mizerie. Viaţa lâncedã şi desfiguratã.
§
Afabilitate. Inteligenţã. Iubirea nu poate scoate la ivealã din mine ceea ce e mai fetid. Obez; casã; costum; haine; lecturi; rufe; manuale; masterat; arhimandrit.
§
Însã de decis, estetic, eu decid, numai eu decid, singur. Cauzele chixurilor altora de apreciere nu mã intereseazã.
§
Ca subiecte—un roman, nişte nuvele, ceva poezie, vreo piesã. Lejeritatea.
§
Plãnuind şi nu trãind. Plãnuind sã trãiesc.
§
Cei care chiar fac literaturã, i se dedicã—nu doar se amuzã, sporadic, ocazional, cu ea.
§
Sursele laşitãţilor. Ce e greşit.
§
Inspiraţia—evreul polonez, Dna. A., Verne, Dna. Robinson, Dna. Spark (cf. lui Kurp),
În rest, regula lui 4 x ….
§
Fiinţa iubitã. Registrul existenţei nederizorii. Atingerea existenţei nerizibile.
Mai activ, mai practic, mai pe fazã, mai bine ras, mai spãlat.
§
Defetismul, blestematul defetism, şi atitudinea empiricã.
Intuiţia Dnei. A. (despre firea şi înclinaţiile mele), a Mirelei, a Mariei Lazariu, a fost cea corectã.
Soluţia este: abordarea, confruntarea, reflecţia rapidã şi concludentã, şi reuşita. La fel e şi pentru cãrţi. False asigurãri.
§
Existã inegalitãţi. Postulatul de eterogenitate. Nu toţi autorii/ romancierii sunt egal înzestraţi. Existã inegalitãţi în creaţia unui autor—uneori flagrante (aşa cum spune Paleologu cã e cazul cu Camil P. şi Eliade), alteori mai puţin—însã existã.
§
Fumat.
Muzicã.
Fumat: ieri—11; azi—12. Muzicã: ieri—11 ½; azi, douã melodii.
§
Creştineşte e sã crezi cã neiubirea e anomalia—oricât de frecventã ar fi.
§
E loc şi pentru ceea ce am eu de spus despre romanele lui Beyle, etc..
§
Nefanatizat.
§
Romane analizabile pe scurt, ca acela, din ’67, al baptistului agrarian WB.
§
Despre formele literare practicate. Analiza, eseul, articolul; prozele diverse; notele la obiect; parafraza; apologul; subiectele tomiste sau savante.
§
E loc pentru aşa ceva, pentru analize ca aceea a romanului din ’67 a baptistului agrarian.
§
Un blog gracqian.
Nu numai ca intenţie vagã.
§
Gãsirea unei expresii e gãsirea unei melodii, a unei fraze muzicale; inspiraţia primeazã.
§
Ştiusem; o presimţisem şi azi, şi înţelesesem dinainte cã se cuvenea sã fac pasul—pe care nu l—am fãcut.
§
Presimt binele, şi presimt iubirea.
§
Ceva literaturã, ceva muzicã.
Flotoarele.
§
Lui Beyle nu îi prea plãcea literatura—însã admiratorilor lui (Taine, Chartier, Gracq, Lampedusa, Pavese, Giono, Jaloux, Sebastian), da, ba chiar: mai ales. Ei nu l—au ‘urmat’ acolo unde nu trebuia.
§
Existã o facilitate a ascetismului care mi se pare cã îi e strãinã Evangheliei. Ascetismul ar trebui sã fie clarificarea reflecţiei, a gândirii—nu o escamotare.
§
Aflu ceea ce cred din ceea ce fac—nu din ceea ce spun cã aş crede.
§
A existat o anume instalare în placiditate—şi, mai rãu, în trufie.
§
Literaturã, nu gunoi—puţinele lucruri care mai vorbesc inimii mele, sentimentelor şi emoţiilor mele ….
A mãtura TOT RESTUL—neantul literar, inexistentul estetic.
§
Respectul pentru hârtia tipãritã.
§
Eu exist la periferia vieţii mele şi în subteranele ei, în cloacã, în delãsare.
§
Vraiştea vieţii.
§
La prag.
§
Corectarea, nevoia de corectare.
§
Poescul, la noi: ieşeanul ‘meu’.
Nuvele, proze şi ficţiuni poeşti.
§
Arta parafrazei.
E vorba despre eseuri din anii ’30 (’33 şi ’38). Romanele lui hedonice sunt din anii ’50. Cele patru cãrţi ale husarului au apãrut în ’49, ’51, ’57, ’58.
Mã intereseazã douã vols., ‘De la Homer …’ şi ‘De la Montluc …’.
§
‘Leuwen’ şi—ar putea avea un loc prin creaţia lui Giono, de inspiraţie leuwenianã. Are şi ‘Leuwen’ o posteritate literarã, se aflã la începutul unei genealogii literare, e revendicat creator de cineva.
§
Un fel de spiritualitate tomistã.
§
15 z. de intemperanţã alimentarã.
§
Munca şi iubirea. Gracq, Gobineau, Lampedusa. Identitatea professionalã.
Existenţele de trândavi, de paraziţi. Îmi displac belferii, flascele existenţe belfereşti. Aceasta ţine de etica naturalã şi e un principiu de igienã. ‘Muncã şi iubire’, spunea Gobineau. Misterul muncii se întrevede în FACERE—munca nu mai e ceva opţional.
Lampedusa nu muncea; Taine muncea.
§
Casã pentru lecturi.
§
Mila Lui Iisus nu e graţiere în sens juridic, exterior.
§
În experienţa mea londonezã am simţit degetul Lui Dumnezeu, scrisul italic al stãpânului.
§
Pe oameni nu programul lui Balzac sau intenţiile lui îi încântã de fapt—ci ceea ce a scris, realizãrile, arta lui amplã. O carte nu existã prin program sau prin intenţii.
§
Mann, ‘Muntele vrãjit’, ‘Femeia la treizeci de ani’, ‘O tragedie americanã’, ecranizarea.
‘Notebook’.
Vatra Dornei. Munte.
Tokyo.
§
Poemul în prozã? Rimbaud, Gracq, Baudelaire, Mallarmé.
§
‘Sunt grec’.
Mediteranean.
Trãsãturile latine ale chipului.
§
Filmele.
Existenţa estetizantã.
Gracq, Lampedusa, Pavese, Giono.
Balzacienii. Taine, Gracq, Chartier, Giono, Matei Caragiale erau totodatã şi balzacieni. Bagatelizarea lui Balzac.
Cârpãceala.
§
Cele trei com. de completat/ rescris.
§
Revendicarea balzacianã.
§
Balzac—în grilele lui Gracq, Constantin, Proust, Chartier, Matei Caragiale şi Wilde. Latura de romantism, aceea de senzaţionalism.
Ceea ce e tern.
§
Casã de lecturi şi iubire. Câţiva autori.
§
Muzicã, fumat, poezia, febrilitate; casã, lecturi.
§
David Gilmour 84 'About Face'. Delicate Sound Of Thunder 1. H& E: ’91.
§
Nerval ca nuvelist.
§
Croaţia. Turismul albanez, macedonean.
§
A le asculta ca albume.
§
Ponositele elucubraţii engelsiene despre hazardul obiectiv ca formã de manifestare a necesitãţii.
Vid al gândirii, placat cu sloganuri; moda lozincilor e ceva foarte hegelian, ţine de beţia de cuvinte a acestor speculativi aroganţi care nu pricepeau nimic.
Mizeria lui Breton ca lozincard al filozofiei teoretice, ambiţioase. Filozofic, chiar acesta era nivelul lui Breton—ponositele peroraţii engelsiene (--pentru ca discipolul sãu, goticul Gracq, sã ajungã şi mai jos—la leninism--).
Ce ifose cretine!
E adevãrat cã de filozofia proastã nu te vindecã ştiinţa—cu atât mai puţin scientismul—ci filozofia cealaltã, bunã.
Gracq pare sã fi fost acaparat mai ales de filozofii din acestea organice, ‘umede’, mai mult sau mai puţin ‘romantice’, ‘verzi’, neuscate—Spengler, Lenin …. O mulţime de balast istoricist.
Crezul meu îl constituie filozofia uscatã a neoscolasticilor—sau, dintre nemţi, kantienii, mai mult sau mai puţin apriorişti.
§
‘Roşu şi negru’.
Dna. Murdoch,
§
‘Dorinţa dv. de frumos şi de muzicã.’
§
Existenţa estetizatã. Asiaticii. Simţul frumuseţii—londonezii.
§
Léona Delcourt, Suzanne Muzard (Breton avea 30—31 de ani). La 38 de ani, Jacqueline Lamba. La 48 de ani, Elisa Claro.
Circulara antistalinistã din ’50.
§
Dincolo de azi nesemnificativa ‘valoare de manifest’, NADJA le plãcuse—ca literaturã—lui Jaloux, Pierre—Quint, Daniel—Rops, Dupeyron.
Gracq nu s—a considerat ţinut de extremismele şi teribilismele lui Breton. Nu l—a urmat pe Beyle în semidoctism, nici pe Breton în teribilism.
Şi cel mai important—Breton nu credea în roman, iar Gracq scria romane. Asta spune totul. Nu se aservise nimãnui. Ştia cã autorii sunt importanţi prin ceea ce imagineazã—nu prin peroraţiile lor.
Deosebirile şi chiar divergenţele între Breton şi Gracq nu vor întârzia sã aparã, sã iasã la ivealã, sã se declare. Ele sunt nete.
§
Beyle creatorul, romancierul, e una; Beyle ‘intelectualul’, semidoct, plin de prejudecãţi, e alta.
Cazuri ca al lui Creangã, etc.—neinteresanţi pentru ceea ce credeau, ‘gândeau’.
Beyle e un creator ca şi Balzac; conteazã romanele lui, nu aprecierile, etc..
§
Nu se va da cu totul dintr—o datã. Gradare.
§
110/ an.
§
‘Privitor neobosit’, zice Dna. Crom despre Gracq.
§
Matematicã, românã, geografie şi fizicã.
Cartea de logicã.
§
Gracq vorbea despre ‘sentimentul încercat citind o carte’.
§
Jaloux şi NADJA—o idee interesantã, o perspectivã ineditã. Nu m—aş fi gândit.
§
Beyle, Balzac, Verne, Creangã—ficţiunile lor pot prezenta interes—nu şi oamenii ca atare, care nu—s chiar pe potriva a ceea ce creaserã. Oamenii înşişi erau prozaici, abrupţi, neinspiraţi şi pedeştri în ceea ce gândeau. Au mãrginiri. La antipod—Nerval, Stevenson, interesanţi deopotrivã şi ca emitenţi de idei.
§
Îi plãcuse ‘veacul pythic şi profetic’, al ‘adâncimilor divinatorii’.
§
Remarci din acestea empirice, la obiect.
§
Fiul informatician, nunta, dansul.
§
De la Gracq, Philippide şi Simmel la noi, e de ţinut seama de încã un veac de literaturã, de aportul încã unui veac.
§
Convenţionalitatea.
Ce sã iubeascã.
Ajustare.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Casã—lecturi—a scrie—manuale—a ieşi—haine—vremea. Masterat.
§
Iubim fiecare carte cu un alt fel de iubire, spunea Gracq.
Genul vorbit (interviurile publicate).
§
Montaigne, Flaubert, Nerval, Gautier, Chateaubriand, Byron şi Lamartine.
Precursorii fovilor, mai ales ai lui Gauguin.
§
Unora le place numai coitul, nu şi iubirea, gama emoţionalã.
§
Cei capabili de iubirea—pasiune pentru o carte (Gracq, Chartier, Lampedusa, Giono); şi cei incapabili, cãrora astfel de emoţii le rãmân strãine (de ex., profesorii de românã).
§
Cu simpatie afectuoasã şi cu naturaleţe.
§
Fiecãrei cãrţi iubite îi corespunde o altã iubire, mãrturisea Gracq, care era poligam, însã fidel. Iubirea literarã nu e transferabilã, mai spunea el.
§
Cãlãtorii în Rãsãrit.
Mizeriile unor astfel de voiaje.
§
Existenţa estetizantã.
Simţul frumuseţii (la englezi).
§
Manuscrisele nervaliene.
§
Lui Gracq nu îi plãceau epopeile nordice—însã îi plãceau Nerval, Tolkien şi Wagner.
§
E interesant eşecul de ansamblu al teatrului romantic—şi, în general, al teatrului sc. XIX de pânã la Ibsen—cu excepţia lui Gogol—atunci când ceea ce dramaturgii aveau sub ochi era Shakespeare, modelul neîntrecut al frumuseţii literare a teatrului.
§
Frumuseţea literarã se indicã, nu se pledeazã. Se constatã. Nu e loc pentru mai mult.
§
Şi afirmarea, şi distanţarea (de ex., patrologul american despre alchimişti—ceva e afirmat, ceva e ironizat). Se mai poate vorbi şi despre o afirmare nefanatizatã. O afirmare elasticã, necrispatã.
§
Nu se poate construi ‘în aer’.
§
Nefanatizat.
§
110/ an.
§
Villiers, Mérimée, Puşkin, Nerval, Lovecraft.
§
Toma, Vasile, Boswell.
§
Cu Flaubert, cu Beyle, Balzac—aprecieri. Ca la Stevenson.
§
GM, Dna. Y., câţiva asiatici.
Ca ‘Roşu şi negru’.
Ca la JG—cf. ieri, iubiri, aptitudinea.
§
Se regãseşte, pervers, în dezechilibru şi fanatism, în ceartã şi duşmãnie, de care are o secretã, ticãloasã nevoie. Existã aceastã componentã a aspiraţiei cãtre dezechilibru. Are un tropism cãtre dezechilibru—starea în care poate sã nu facã nimic, cea care îi convine cel mai bine. Abia în dezechilibru se regãseşte. ‘Provocarea scandalului’, dupã cum s—a exprimat; latura de dublã monstruozitate—conformaţionalã şi activã.
§
Cârpãcealã.
§
Mizerie.
§
Latin. Umerii.
§
2 x vrafuri:--ziarele, deteriorãri, 8 l. ( ½ IX— ½ V);--vrafurile.
§
4 x ….
§
JG—romane—valori.
4 x ….
Dezertarea.
§
În literaturã, Gracq a avut cel puţin bunul simţ de a vorbi despre frumuseţe, emoţii, sentimente, despre o raportare esenţial afectivã şi de aceea empiricã la literaturã.
§
4 x ….
Creaţie. Emoţie.
Asiaticii. A tria.
4 x ….
§
Lecturi—vârsta—masterat—arhimandritul. Tânãra. Obez.
Artã, crez; emoţia. Creaţia.
Loara.
4 x ….
§
Cârpãcealã—lecturi—firesc—vârsta.
§
4 x ….
§
Acest ultim Gracq, moşneguţul scund, avea nevoie de rugãciunile altora. Rugãciunea unui creştin.
§
E simplu—plictiseala ‘literaturii’ mele, pe când o scriam, e numai replica plictiselii şi bidimensionalitãţii vieţii mele ciorsãite, reproducea ternul, anostul şi bidimensionalul existenţei mele, era deplin explicabilã; mai mult, e aceea a inimii mele—în lipsa ei de curaj, vreau sã spun. Era plictiseala vieţii mele, reprodusã. Dezvãluia derizoriul propriei mele existenţe.
§
Gama de subiecte—tematica sau problematica unui blog—ca set de subiecte—ca autori, cãrţi, genuri, etc..
§
Un prieten—adicã o simpatie umanã testatã şi profundã—meritã concesii, îngãduiri.
§
Belferii.
Aversiunea fãţişã pentru belferi.
Gracq, Gobineau şi Claudel. Semne\ indicii. Un cadru didactic şi doi diplomaţi profesionişti. Înaintea lor, şi poate în alt fel, cel mai mare teolog creştin, Sf. Pavel.
Montherlant, Proust şi Lampedusa. Belferii. Cu unii poate cã sunt prea aspru.
Devize.
Munca şi iubirea, spunea Gobineau; iubirea, literatura şi etica muncii, aş spune eu; cãrţile (lectura), muzica, cinemaul şi medicina, spusesem mai demult.
§
Nu antagonic, ci la unison.
§
Gaidar, Lovecraft, nuvelele lui Beyle, ceva bizantinologie. Raft. Casã: lecturi.
§
Marii cititori? Gracq, Lampedusa, inegalabilii, cei de nedepãşit.
§
Casã: lecturi. 2 x pentru ea. Atmosfera de lecturi a existenţei lui Gracq, firescul—Loara.
§
Existã la Gracq o regândire personalã, originalã, autenticã a întregurilor; inteligenţa lui era una înalt criticã şi autonomã, virilã, neconvenţionalã.
Gracq, probabil cel mai robust intelect al vremurilor acestora moderne. Prin mintea lui, prin inteligenţa lui neegalatã, Gracq e mai bãrbat decât Montherlant, Malraux şi Camus (care sunt, la Patapievici, reperele unui foarte convenţional machism literar).
§
Sub chipul violului, al abominabilului.
§
Cine nu e delicat cu omul delicat a pierdut realul, deraiazã.
§
A alia estetizarea existenţei, simţul frumosului, cu valorile, cu robusteţea eticii, cu ţinuta latinã.
Împreunarea care dã semnificaţie.
§
‘Parma’, 17 z., tarabe; turcul. Liste. Subiecte. Marea culegere de criticã literarã.
Asiaticii [KI, HM, YM, YK, existenţa estetizatã]. Grilã. Loara. 4 x ….
Agopian, Simionescu, Titel, Albala, [poate chiar] Cãrtãrescu; Naum, câţiva poeţi, vârste gracqiene ale cititului. Unii interbelici picanţi sau libertini. Falsa obligativitate.
BPTC—cei trei sovietici; ambii englezi; ungurul; douã culegeri de basme nemţeşti. Nuveliştii desemnaţi ieri. Beyle, Nerval şi Balzac. Kipling, Stevenson şi Grin. Un principiu ar fi cã un text nu e concludent pentru alte/ celelalte texte ale unui autor—se verificã la Sebastian, Camil P., chiar la Ralea. Iar penuria e falsã.
25 de vols., pânã aici. Plus iubirea, femeile, masteratul, turismul şi radiologia. Cãrţile —muzicã, adicã emoţie realã, sentiment—ceea ce cerea şi Beyle—însã, de fapt, şi Taine, la vremea sa.
Casã: cãrţi.
Cãrţile: ‘Parma’, James şi Rovani. Ceea ce îmi spune ceva.
Semnificaţiile diverse ale cititului.
Ignor în ce mãsurã nu cunosc o carte.
Câteva studii despre unii surrealişti. Ca şi despre alţi poeţi.
Pozeur.
4 x ….
§
Ceea ce lipseşte de naturaleţe, de firesc, de osmoza fericitã a realului, de permeabilitatea naturalã.
§
Ieri—Beyle, 2 x H de B, FMD, Vogt şi Lem, Rushdie, MS. Inspiraţia. Nearb..
§
4 x ….
§
Mai ales autori gracqieni. Originalitate asumatã, conştientã şi raţionalã.
§
Ceea ce se petrece într—un roman.
§
Cheia realã o constituie emoţia, sentimentul, afectivitatea literarã. Pe de altã parte, asumarea unui dinamism afectiv.
Ca modernist.
Aiureli—9 z..
Bâiguieli.
Note false.
2 x JG:--marea culegere de criticã literarã—ca tabel;--cf. vin., iubirile literare.
§
Discreditata şi bagatelizata eseisticã timpurie a lui Giono. Polul. Ca pol.
§
O deschidere fireascã, tact, echilibru.
§
Anumite femei.
§
Cele mai bune lucruri despre Balzac le—am citit la Constantin—mai bune chiar decât la Gracq, Taine şi Chartier—marii balzacieni (aflaţi, dealtfel, cel mai adesea în antagonism sau dezacord între ei …).
§
‘Leuwen’ ca citit de Giono. Situarea explicitã. Ceva original şi semnificativ.
§
Gafa de joi, cu iubitul.
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Dezicerea de joi. Laşitate.
§
Dickens, Meredith, Dna. A., Tolstoi, Leonov, Chimet, Maxwell, Reade şi Falkner, un Malraux (în pofida repudierii tardive a lui Revel—existã reabilitarea venitã de la marele Gracq), Machen, Claudel, Bloy, Dna. Y., Tournier, ziarele—ed.. 4 x …. Nefanatizat.
Plus celalte 29 de cãrţi, deja indicate.
§
Douã note false—joi, cu iubitul—şi vin., cu bursa\ salariile.
§
Lâncezeala de belfer. Situarea.
§
La un acelaşi autor, un roman nu spune nimic despre celelalte romane.
§
Existã iubirea, literatura şi munca (în sensul lui Gobineau şi Gracq).
§
Un cititor gracqian, cu sentimente vii şi emoţii autentice.
§
Simmel, Blondel, Sf. Vasile, Sf. Toma, Sf. Maxim, Rahner, Bonhoeffer, Mascall şi McCabe, Platon, Pãr. Teilhard, Zizioulas, Philippe, Gilson, Pieper, Ratzinger, Tresmontant,
A analiza nişte raţionamente.
§
A nu se lãsa dus.
§
Gesturi fireşti (de ex., cãrţile lui Chateaubriand pe care le citise Gracq).
§
Pastişele sau parafrazele stevensoniene ale galezului.
§
Gracq spune: şi Beyle, şi Chateaubriand; şi Breton şi, mai ales, romanul. Nu e necesarã o excludere. Şi Rimbaud, şi Lovecraft.
§
Necesarul.
Cãrţile ‘lui’ Benn.
§
Ceea ce îmi spune ceva.
§
Dumas, Gautier, Stevenson, Scott, Falkner, Dan.
§
Comparat cu Gracq, Chartier apare drept cazon, din cauza apriorismului sãu decis, asumat—pe când Gracq e, dimpotrivã, un empiric.
§
‘Azi’ neotestamentar nu înseamnã ‘oricând’ sau ‘cândva’, ci ‘chiar azi’, ‘imediat’.
Existã o necrozare sau stenozare ireversibilã a spiritului; împotriva ei previne acest faimos ‘azi’ neotestamentar.
§
Ca modernist.
Sunt un modernist, ca savanţii naturalişti francezi despre care scria CT.
§
A testa.
Nefanatizat.
Loara.
Emoţia—evreul (interb.).
§
Analize, eseuri, parafraze şi proze variate. Note rapide, ca ale lui Gracq şi ‘Morgan’ (întâiul inspirator).
Gracq, Sebastian, Ralea, poate şi Lovinescu, Cãlinescu, Arghezi.
Nu cu un sentiment al derizoriului.
Cu ce ies.
A merita.
Lucruri cârpãcite, îngãlate sau bâiguite.
§
De unde plãcerea—ce anume dã plãcerea.
§
Azi (dum.), albumul japonez din ’83. Ceva foarte bun, superior celor patru albume ascultate pânã acum (FFMS ’79; Onbashira; SR 1; H& E ’91). În lumina ofertei de vin. (cu horrorurile, Gibson …).
Apoi ‘Tunhuang’, care iar nu e prea bun.
§
Principii false, chiar nocive.
§
A merita.
A testa.
Loara.
Estetizarea existenţei.
A oferi gândirea sau reflecţia despre o carte—nu crâmpeie disparate. O perspectivã de ansamblu, valabilã, de vigoare analiticã—nu numai note preliminare. Un articol sainte—beuvian, dacã e cazul, ceva amplu şi la obiect. Scrisul despre cãrţi, despre literaturã. Frumuseţea ‘cu dinadinsul’, cultivatã, vrutã (‘frumosul’ ar corespunde abstracţiei, unei categorii abstracte).
Ca exerciţiu—la Kurp, de ex..
Cârpãcealã.
Nefanatizat.
§
Cei care, ca Dna. A., m—au intuit—ca fire, ca înclinãri.
§
Nu ca sfruntare, blazare, cinism, neruşinare.
§
Neconcesiv.
A confrunta.
A compara.
Termeni estetici.
Necomplice.
Nearb..
§
Fumat; cafea; i.; cinã; lecturi; muzicã.
TV: cf. vin..
De mântuialã.
Pe fazã. Dintr—o privire.
§
Sunt multe cãţele, însã şi mulţi porci, mulţi mistreţi, mulţi catâri, vanitate, dispreţ.
§
Oameni ca Lovinescu, Sebastian, Cingria, Gracq, Lampedusa, Pavese şi nevoia curatã de frumuseţe.
§
Câtã altã literaturã decât aceea pe care o discuta Gracq poate fi discutatã la fel de interesant pe cât o fãcea Gracq (Kipling, Conrad, James, Keats, Dna. Lehmann, Dna. Spark şi Naipaul, romancierele, prozatoarele, atâta poezie … ).
§
Kurp—cam fanatizat—şi corectabil prin Ep. Sigrist, Myers, Teachout, Stahl, Dna. Maitzen, Wolfe, Watson. Tonul lui e prea aspru, caustic, ranchiunos, ciufut. Cam oţãrât, cam burzuluit şi cam intransigent, cu un fel de neplãcut, acru fanatism arogant. Iar premisele lui culturale sunt modeste.
Un ton de intransigenţã acrã, de fanatism burzuluit. Pe de altã parte, vanitatea Doctorului Legii, a farizeului care se ştie îndreptãţit—esteticeşte, în cazul lui. Omul Kurp, atât cât transpare, e neplãcut. Lipseşte bonomia aceea, pe care Myers, Teachout, Ep. Sigrist, chiar Stahl—o au.
Kurp are îndârjirea estetizantã a semidoctului bãnuielnic, a moftangiului, a arivistului cultural, a parvenitului. Însã, mai ales, displac crisparea şi fanatismul maniheistului, a fanaticului care se pronunţã fãrã drept de apel, apodictic şi tranşant, fãrã a mai lãsa loc de reconsiderãri (la Paleologu, aceastea erau, mai degrabã, nişte toane, ifose). Fanatismul lui Kurp are ceva insultãtor.
De la el se poate afla despre literatura bunã; însã e şi o pepinierã de prejudecãţi acerbe. Oficiul sãu gliseazã când şi când cãtre acela al procurorului cultural, al ‘comisarului cultural’, al denunţãtorului din oficiu. Urâte apucãturi.
Obişnuieşte sã se pronunţe repezit şi agresiv, pornit, colţuros şi abrupt. Un vindicativ.
§
A testa.
Nefanatizat.
§
‘I write to create a being of beautiful energy’ (Geoffrey Hill).
§
Sãrãcia şi monotonia literaturii mele reproducea propria mea sãrãcie şi crispare interioarã—un spasm sterilizant.
Mã exprima pe mine.
§
A merita.
Pe de altã parte, tot ce e mizerie şi nedemn de mine, de mintea mea—tot ce e surogat şi neautentic.
§
Mila Lui Iisus nu e graţiere, ci vindecare, restaurare.
§
Sensibil la particular.
§
Nu cel mai bun Zola ….
§
Realism psihologic. Eu am încercat sã fac realism psihologic în … eseisticã; în cazul meu, procedeul a fost dus la extrem. Ca refuz radical al oricãrei umpluturi, al oricãrui conectiv—numai ‘jeturile gândirii’. De unde şi sacadarea.
Umplutura şi conectivul.
Purã transcriere exclusivã a ‘jeturilor gândirii’.
§
O amplã experienţã, de cititor şi critic, cu romanele.
§
Nu ce mi se nãzare, ci ceea ce trebuie, ceea ce e necesar.
§
Azi, o a doua dezicere de Kurp.
§
Ca şi neaveniţii care se lamenteazã cã nu sunt Eminescu. Ce le dã dreptul sã creadã cã ar fi putut vreodatã sã fie?
§
Deteriorãri.
§
Cititor hedonic şi gracqian.
§
Casã: lecturi. Tangibil. Masterat. Subiecte. Lejer.
§
Ceea ce era, de fapt, îndeajuns de bun pentru JG ….
§
Chixuri de gust; chixuri de apreciere.
§
A nu şti despre ce vorbesc; a vorbi numai ca sã mã aud vorbind.
§
Dacã scrierile, creaţiile literare ale credinciosului au semnificaţie pentru necredincios (Gracq, Chartier), atunci şi reciproca e valabilã.
§
Mizeria, i., lecturi, iubirea, casã, casã: lecturi, etica, obez, costum, haine, delãsarea, mizeria, lingeria, ras, deodor.. [Activ; empiric; diagramã; bãrbat; vârsta: bãrbat; practic; prompt.]
Existenţa disipatã, diminuatã, îngrãditã, tracasatã, amorţitã, pervertitã, surogatul.
Acel tânãr Gracq care îi parafraza pe Poe, Lovecraft şi pe gotici în întâiul lui roman.
Mai mult, cu acel prim roman, Gracq face, mi se pare, parte din anii ’30.
Era un poesc, un lovecraftian şi un gotic—mereu în acord cu estetica generalã a modernului. Gracq gusta mult noile arhitecturi, le aprecia, îi plãceau.
Pasul. Estetizarea existenţei. Pasul în inteligenţã. Simţul englezesc al frumuseţii. Nevoia obiectivã.
2 s.. Ca smintit.
§
Da, e interesant cã scrierile îl aratã pe Gracq mai degrabã poesc şi gotic—decât … stendhalian. Cu toate cã surrealismul lui e unul al inteligenţei.
Existã nota poescã, lovecraftianã, goticã, nu şi aceea stendhalianã; chiar arta lui literarã e alta—la antipodul faimoasei transparenţe ideale beyliste.
Dupã romanele şi nuvelele lui, nu s—ar spune cã era un stendhalian—chiar dimpotrivã, chiar contrariul.
§
Se poate vedea cã Beyle dezminte sau contrazice, oarecum, întreg restul literaturii care îi plãcea lui Gracq—romantismul, surrealismul.
§
Nefasta instalare în lâncezealã, în frici şi descurajare.
§
O imagine a ceea ce ar trebui sã fiu.
§
Frumuseţea e ceea ce chiar existã, datul; frumosul e abstractul, o categorie abstractã.
Critica e o analiticã a frumuseţii, nu a ‘frumosului’ abstract.
§
‘Om foarte ocupat’.
§
Existã forma; existã conţinutul (cãrţile enumerate azi, de Rusalii). Şi scrisul ca viaţã. A merita. Linia pe care o urmez este aceea trasatã de douã culegeri, LG (culegerea de poeme şi de proze lirice) şi CGC, pe care izvoarele critice o vãd ca prelungind trei cãrţi gracqiene (adicã poemele, al treilea roman şi una din culegerile de note—aceea din ’74, care inaugura ‘recompunerea operei’).
§
LG şi CGC.
§
Cãrţile imaginate sunt vreodatã mai bune decât acelea citite?
§
Cãrţi pe care pot mãcar sã mi le imaginez—şi cãrţi pe care prefer numai sã le imaginez, aproape cã nu mã intereseazã altfel decât imaginate.
§
Istoria—ca referinţã istoricã—e o formã a abstractului.
Referinţa istoricã e o eludare a realului.
§
Dreptate au avut exclusiv acei stendhalieni care, ca Malraux, şi—au cãutat inspiraţia numai în romanele maestrului. Ceea ce e notabil la Beyle existã doar în romane, e o caracteristicã a ficţiunii sale.
Se poate formula şi aşa: sunt acaparat numai de ficţiunile lui Stendhal, de creaţia lui propriu—zisã, de creaţiile literare. Iar preocuparea lui puerilã cu sine apare ca neinteresantã şi inferioarã.
§
La acest ‘Stendhal redus’, abreviat, mã raportez cu exclusivitate şi eu.
§
Azi, 980 mii.
§
Impresiile literare despre Marx, Lenin şi Troţki, ale lui Gracq.
Mai regãsea ceva din verva lui Marx gazetarul numai la Troţki.
Considera convingãtoare propaganda lui Lenin.
§
Cãrţile enumerate ieri; autorii (autohtoni) care pot fi subiecte de parafrazã, de azi; cãrţile care dau nota unei case, excelenţa ei, enumerate tot azi.
§
Rãmân patru romane şi o culegere de nuvele.
§
Utilizarea literaturii. Lampedusa, Giono, Chartier, Taine. Ce alegeau.
§
Patru romane şi de la Malraux, Aragon, Mauriac.
§
Romane analizabile, care mãcar meritã gândirea, evaluarea, reflecţia, aprecierea, zãbava.
Cel puţin sunt de luat în seamã, nu—s excluse aprioric.
§
Poluarea cu ce e mai rãu, cu speţa cea mai joasã, cu degradarea cea mai penibilã şi deranjantã.
§
Lejeritatea inteligentã a lui Gracq şi Tresmontant—mai ales când sunt critici, când formuleazã dezacorduri—lipsesc încrâncenarea, fanatizarea, pãrtinirea grosierã. Tonul lejer, modulat şi nesentenţios—nimic prostesc în modul cum îşi exprimã criticile. Au o lejeritate amiabilã şi raţionalã, atitudinea unui om de calitate. Nu existã înverşunare. Scriu ca nişte inşi cu picioarele pe pãmânt. Încrâncenaţii se pierd în abstracţii, sunt cu capul în norii mâniei lor. Kurp fulmineazã indignat. Anatemizeazã absurd, cel mai adesea. Violenţa judecãţilor lui e deplasatã. Cei doi francezi criticã dezbãraţi de teribilism. De aceea critica lor e încântãtoare şi face impresia de a fi cuvenitã.
Cei doi nu se grãbesc, nu se pripesc, nu ‘expediazã’, nu recurg la venin; acelaşi lucru e valabil şi despre Ratzinger.
Criticile acestora folosesc dicţia justã. Sunt la obiect. Critica înverşunatã, încrâncenatã, de invective, pulverizeazã discuţia, eşueazã în abstract şi verbal.
Gracq, Tresmontant şi Ratzinger ştiu sã deosebeascã critica şi delimitarea, de pamflet, de invectivã. Încrâncenatul, înverşunatul, fanaticul, teribilistul şi exageratul, cel cu mania exagerãrii, se discrediteazã.
§
Cãrţile care fac ca o casã sã fie ‘interesantã literar’, îi conferã interes literar.
§
Emitentul de aprecieri obiective şi sincere iese mereu în câştig. Nefanatizatul. Se afirmã ca un intelect creditabil.
§
Mâncarea nu meritã. E o axiomã simplã, un principiu, o valoare în care cred.
La ce bun mâncarea?
Repliere în puerilitate şi refuz.
§
Ieşeanul şi scoţianul.
GM, KaMa.
§
Ceea ce încântã; ceea ce de naturã sã încânte.
§
Incompletul.
§
Colete.
§
Existã, la stendhalieni (ca diferiţi de beylişti) un motiv pentru a prefera romanele; nu degeaba preferã ei romanele, e implicitã o apreciere mai puţin favorabilã despre scrierile cu caracter direct personal.
§
E vãdit cât de puţin capabil e Pamuk sã guste sau sã accepte estetic lucruri ca ‘Halimaua’ sau Sterne. Nu le pricepe. Nu le palpeazã. Îi scapã, de fapt—cu toate cã scrie (mai mult sau mai puţin) elocvent despre ele.
Le rateazã, artistic.
Borges, De Quincey sunt mult mai buni despre ‘Halima’, chiar au câte ceva de spus; nu şi Pamuk, occidentalizantul. El nici nu remarcã basmele, fabulosul—ci sociologia şi prejudecãţile, stratul civilizaţional.
Pamuk e un pic cam posomorât, şi pare o fire tristã, abãtutã, pesimistã; aşa e natura lui, cum a conformat—o existenţa. De o melancolie uneori abisalã şi autenticã, alteori un pic jucatã şi supralicitatã, o pozã, o alintare, ceva nu prea sincer.
§
Cine alege un lucru din douã, se pronunţã astfel şi asupra celuilalt—chiar alegând nefanatizat, chiar dacã nu alege, abrupt, un lucru împotriva celuilalt.
§
Chateaubriand, Spengler şi Malraux. Accentul gracqian pe sentimente. Dezumanizarea artei. Încã douã note:--Chateaubriand şi Beyle—şi mai ales Chateaubriand;--Beyle face cumva notã discordantã în ansamblul gusturilor lui Gracq, ca figura cea mai neromanticã, pe lângã Chateaubriand, Balzac, Nerva, Poe, Lovecraft, întâii romantici nemţi, surrealiştii, Tolkien—spre a nu mai vorbi de Wagner, de precursorii suprarealismului, de ruşi—unii, subiecte despre care nu a avut ocazia sau dorinţa de a scrie.
Literatura scrisã de el menţine şi mãrturiseşte sau declarã exclusiv urmele acestora, ale ‘majoritãţii de principiu’.
§
Vârsta—ca la JG—nivel—casã, azi, ieri.
§
Gracq ca prefaţator. Douã referinţe, pânã acum, la prefeţe pentru autori francezi contemporani.
§
Dãdea interpretãrii istoriei o accepţie foarte netehnicã şi nesavantã. De ex., Chateaubriand, Spengler, Malraux, Marx şi doi dintre bolşevicii ruşi—nimic scorţos sau universitar. Asta era pentru el ‘înţelegerea istoriei’.
Şi vorbea, se pronunţa ca om cu studii de istorie, declarându—se satisfãcut de interpretãrile acestea vioaie şi nepedante.
§
Gracq: lipsa completã de pedanterie.
Nepedantul.
§
A se vedea aprecierile lui CT despre Renan şi despre biblistica germanã.
Nu lãsa sã îi fie pus cãpãstrul, nici sã fie înregimentat. Viaţa intelectualã nu e lucru de cazarmã.
§
Farmecul unui modernism superior, raţional şi înalt diferenţiat.
§
Premise culturale.
Declasat.
Surclasat.
Nefanatizat.
§
Premise culturale.
Spasmul, crisparea.
§
Premise culturale.
§
Bãtrâna reptilã nazistã cazonã.
§
Doi oameni vioi, dinamici, cuminţi şi moderaţi.
§
Colete. Pasul. Deschiderea. Bãrbat. Vârsta. A afirma. Ca deschidere. Afabilitatea.
§
Emoţional, afectiv vs. hiperintelectualizat.
§
Neplãcerea faţã de ifosele elitiste.
§
Ceea ce e urât.
§
A culege.
Ca un culegãtor de literaturã. A selecta. Selectiv.
§
Îmbibarea în emoţie, permearea, osmoza. Sau, mai bine chiar, pornirea de la emoţie, nemijlocit. Cultivarea emoţiilor. A afla. Balastul abstractului—ca şi al hiperintelectualizãrii. Emoţia vindecã.
De aceea, Gracq şi Cingria, nu … Montherlant. Poze.
§
Regãsirea prin emoţie, prin afecte.
§
Corectarea emoţiei—nu uciderea ei. Ce e de bun simţ. Empiric. Nedus de vorbe.
§
Montherlant, un obturat afectiv, un obstruat afectiv.
§
Locul şi partea emoţiilor şi sentimentelor—inclusiv în formarea bibliotecii. Excluderea balastului de abstracţiuni. Desluşirea. Identitatea. Cei care acordã întâietatea afectivului, emoţiilor şi sentimentelor.
§
Ceea ce e legitim sã cer şi sã pretind literaturii. A mã prosti. Ce învãţ de la poezie.
Mã intereseazã douã vols., ‘De la Homer …’ şi ‘De la Montluc …’.
§
‘Leuwen’ şi—ar putea avea un loc prin creaţia lui Giono, de inspiraţie leuwenianã. Are şi ‘Leuwen’ o posteritate literarã, se aflã la începutul unei genealogii literare, e revendicat creator de cineva.
§
Un fel de spiritualitate tomistã.
§
15 z. de intemperanţã alimentarã.
§
Munca şi iubirea. Gracq, Gobineau, Lampedusa. Identitatea professionalã.
Existenţele de trândavi, de paraziţi. Îmi displac belferii, flascele existenţe belfereşti. Aceasta ţine de etica naturalã şi e un principiu de igienã. ‘Muncã şi iubire’, spunea Gobineau. Misterul muncii se întrevede în FACERE—munca nu mai e ceva opţional.
Lampedusa nu muncea; Taine muncea.
§
Casã pentru lecturi.
§
Mila Lui Iisus nu e graţiere în sens juridic, exterior.
§
În experienţa mea londonezã am simţit degetul Lui Dumnezeu, scrisul italic al stãpânului.
§
Pe oameni nu programul lui Balzac sau intenţiile lui îi încântã de fapt—ci ceea ce a scris, realizãrile, arta lui amplã. O carte nu existã prin program sau prin intenţii.
§
Mann, ‘Muntele vrãjit’, ‘Femeia la treizeci de ani’, ‘O tragedie americanã’, ecranizarea.
‘Notebook’.
Vatra Dornei. Munte.
Tokyo.
§
Poemul în prozã? Rimbaud, Gracq, Baudelaire, Mallarmé.
§
‘Sunt grec’.
Mediteranean.
Trãsãturile latine ale chipului.
§
Filmele.
Existenţa estetizantã.
Gracq, Lampedusa, Pavese, Giono.
Balzacienii. Taine, Gracq, Chartier, Giono, Matei Caragiale erau totodatã şi balzacieni. Bagatelizarea lui Balzac.
Cârpãceala.
§
Cele trei com. de completat/ rescris.
§
Revendicarea balzacianã.
§
Balzac—în grilele lui Gracq, Constantin, Proust, Chartier, Matei Caragiale şi Wilde. Latura de romantism, aceea de senzaţionalism.
Ceea ce e tern.
§
Casã de lecturi şi iubire. Câţiva autori.
§
Muzicã, fumat, poezia, febrilitate; casã, lecturi.
§
David Gilmour 84 'About Face'. Delicate Sound Of Thunder 1. H& E: ’91.
§
Nerval ca nuvelist.
§
Croaţia. Turismul albanez, macedonean.
§
A le asculta ca albume.
§
Ponositele elucubraţii engelsiene despre hazardul obiectiv ca formã de manifestare a necesitãţii.
Vid al gândirii, placat cu sloganuri; moda lozincilor e ceva foarte hegelian, ţine de beţia de cuvinte a acestor speculativi aroganţi care nu pricepeau nimic.
Mizeria lui Breton ca lozincard al filozofiei teoretice, ambiţioase. Filozofic, chiar acesta era nivelul lui Breton—ponositele peroraţii engelsiene (--pentru ca discipolul sãu, goticul Gracq, sã ajungã şi mai jos—la leninism--).
Ce ifose cretine!
E adevãrat cã de filozofia proastã nu te vindecã ştiinţa—cu atât mai puţin scientismul—ci filozofia cealaltã, bunã.
Gracq pare sã fi fost acaparat mai ales de filozofii din acestea organice, ‘umede’, mai mult sau mai puţin ‘romantice’, ‘verzi’, neuscate—Spengler, Lenin …. O mulţime de balast istoricist.
Crezul meu îl constituie filozofia uscatã a neoscolasticilor—sau, dintre nemţi, kantienii, mai mult sau mai puţin apriorişti.
§
‘Roşu şi negru’.
Dna. Murdoch,
§
‘Dorinţa dv. de frumos şi de muzicã.’
§
Existenţa estetizatã. Asiaticii. Simţul frumuseţii—londonezii.
§
Léona Delcourt, Suzanne Muzard (Breton avea 30—31 de ani). La 38 de ani, Jacqueline Lamba. La 48 de ani, Elisa Claro.
Circulara antistalinistã din ’50.
§
Dincolo de azi nesemnificativa ‘valoare de manifest’, NADJA le plãcuse—ca literaturã—lui Jaloux, Pierre—Quint, Daniel—Rops, Dupeyron.
Gracq nu s—a considerat ţinut de extremismele şi teribilismele lui Breton. Nu l—a urmat pe Beyle în semidoctism, nici pe Breton în teribilism.
Şi cel mai important—Breton nu credea în roman, iar Gracq scria romane. Asta spune totul. Nu se aservise nimãnui. Ştia cã autorii sunt importanţi prin ceea ce imagineazã—nu prin peroraţiile lor.
Deosebirile şi chiar divergenţele între Breton şi Gracq nu vor întârzia sã aparã, sã iasã la ivealã, sã se declare. Ele sunt nete.
§
Beyle creatorul, romancierul, e una; Beyle ‘intelectualul’, semidoct, plin de prejudecãţi, e alta.
Cazuri ca al lui Creangã, etc.—neinteresanţi pentru ceea ce credeau, ‘gândeau’.
Beyle e un creator ca şi Balzac; conteazã romanele lui, nu aprecierile, etc..
§
Nu se va da cu totul dintr—o datã. Gradare.
§
110/ an.
§
‘Privitor neobosit’, zice Dna. Crom despre Gracq.
§
Matematicã, românã, geografie şi fizicã.
Cartea de logicã.
§
Gracq vorbea despre ‘sentimentul încercat citind o carte’.
§
Jaloux şi NADJA—o idee interesantã, o perspectivã ineditã. Nu m—aş fi gândit.
§
Beyle, Balzac, Verne, Creangã—ficţiunile lor pot prezenta interes—nu şi oamenii ca atare, care nu—s chiar pe potriva a ceea ce creaserã. Oamenii înşişi erau prozaici, abrupţi, neinspiraţi şi pedeştri în ceea ce gândeau. Au mãrginiri. La antipod—Nerval, Stevenson, interesanţi deopotrivã şi ca emitenţi de idei.
§
Îi plãcuse ‘veacul pythic şi profetic’, al ‘adâncimilor divinatorii’.
§
Remarci din acestea empirice, la obiect.
§
Fiul informatician, nunta, dansul.
§
De la Gracq, Philippide şi Simmel la noi, e de ţinut seama de încã un veac de literaturã, de aportul încã unui veac.
§
Convenţionalitatea.
Ce sã iubeascã.
Ajustare.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Casã—lecturi—a scrie—manuale—a ieşi—haine—vremea. Masterat.
§
Iubim fiecare carte cu un alt fel de iubire, spunea Gracq.
Genul vorbit (interviurile publicate).
§
Montaigne, Flaubert, Nerval, Gautier, Chateaubriand, Byron şi Lamartine.
Precursorii fovilor, mai ales ai lui Gauguin.
§
Unora le place numai coitul, nu şi iubirea, gama emoţionalã.
§
Cei capabili de iubirea—pasiune pentru o carte (Gracq, Chartier, Lampedusa, Giono); şi cei incapabili, cãrora astfel de emoţii le rãmân strãine (de ex., profesorii de românã).
§
Cu simpatie afectuoasã şi cu naturaleţe.
§
Fiecãrei cãrţi iubite îi corespunde o altã iubire, mãrturisea Gracq, care era poligam, însã fidel. Iubirea literarã nu e transferabilã, mai spunea el.
§
Cãlãtorii în Rãsãrit.
Mizeriile unor astfel de voiaje.
§
Existenţa estetizantã.
Simţul frumuseţii (la englezi).
§
Manuscrisele nervaliene.
§
Lui Gracq nu îi plãceau epopeile nordice—însã îi plãceau Nerval, Tolkien şi Wagner.
§
E interesant eşecul de ansamblu al teatrului romantic—şi, în general, al teatrului sc. XIX de pânã la Ibsen—cu excepţia lui Gogol—atunci când ceea ce dramaturgii aveau sub ochi era Shakespeare, modelul neîntrecut al frumuseţii literare a teatrului.
§
Frumuseţea literarã se indicã, nu se pledeazã. Se constatã. Nu e loc pentru mai mult.
§
Şi afirmarea, şi distanţarea (de ex., patrologul american despre alchimişti—ceva e afirmat, ceva e ironizat). Se mai poate vorbi şi despre o afirmare nefanatizatã. O afirmare elasticã, necrispatã.
§
Nu se poate construi ‘în aer’.
§
Nefanatizat.
§
110/ an.
§
Villiers, Mérimée, Puşkin, Nerval, Lovecraft.
§
Toma, Vasile, Boswell.
§
Cu Flaubert, cu Beyle, Balzac—aprecieri. Ca la Stevenson.
§
GM, Dna. Y., câţiva asiatici.
Ca ‘Roşu şi negru’.
Ca la JG—cf. ieri, iubiri, aptitudinea.
§
Se regãseşte, pervers, în dezechilibru şi fanatism, în ceartã şi duşmãnie, de care are o secretã, ticãloasã nevoie. Existã aceastã componentã a aspiraţiei cãtre dezechilibru. Are un tropism cãtre dezechilibru—starea în care poate sã nu facã nimic, cea care îi convine cel mai bine. Abia în dezechilibru se regãseşte. ‘Provocarea scandalului’, dupã cum s—a exprimat; latura de dublã monstruozitate—conformaţionalã şi activã.
§
Cârpãcealã.
§
Mizerie.
§
Latin. Umerii.
§
2 x vrafuri:--ziarele, deteriorãri, 8 l. ( ½ IX— ½ V);--vrafurile.
§
4 x ….
§
JG—romane—valori.
4 x ….
Dezertarea.
§
În literaturã, Gracq a avut cel puţin bunul simţ de a vorbi despre frumuseţe, emoţii, sentimente, despre o raportare esenţial afectivã şi de aceea empiricã la literaturã.
§
4 x ….
Creaţie. Emoţie.
Asiaticii. A tria.
4 x ….
§
Lecturi—vârsta—masterat—arhimandritul. Tânãra. Obez.
Artã, crez; emoţia. Creaţia.
Loara.
4 x ….
§
Cârpãcealã—lecturi—firesc—vârsta.
§
4 x ….
§
Acest ultim Gracq, moşneguţul scund, avea nevoie de rugãciunile altora. Rugãciunea unui creştin.
§
E simplu—plictiseala ‘literaturii’ mele, pe când o scriam, e numai replica plictiselii şi bidimensionalitãţii vieţii mele ciorsãite, reproducea ternul, anostul şi bidimensionalul existenţei mele, era deplin explicabilã; mai mult, e aceea a inimii mele—în lipsa ei de curaj, vreau sã spun. Era plictiseala vieţii mele, reprodusã. Dezvãluia derizoriul propriei mele existenţe.
§
Gama de subiecte—tematica sau problematica unui blog—ca set de subiecte—ca autori, cãrţi, genuri, etc..
§
Un prieten—adicã o simpatie umanã testatã şi profundã—meritã concesii, îngãduiri.
§
Belferii.
Aversiunea fãţişã pentru belferi.
Gracq, Gobineau şi Claudel. Semne\ indicii. Un cadru didactic şi doi diplomaţi profesionişti. Înaintea lor, şi poate în alt fel, cel mai mare teolog creştin, Sf. Pavel.
Montherlant, Proust şi Lampedusa. Belferii. Cu unii poate cã sunt prea aspru.
Devize.
Munca şi iubirea, spunea Gobineau; iubirea, literatura şi etica muncii, aş spune eu; cãrţile (lectura), muzica, cinemaul şi medicina, spusesem mai demult.
§
Nu antagonic, ci la unison.
§
Gaidar, Lovecraft, nuvelele lui Beyle, ceva bizantinologie. Raft. Casã: lecturi.
§
Marii cititori? Gracq, Lampedusa, inegalabilii, cei de nedepãşit.
§
Casã: lecturi. 2 x pentru ea. Atmosfera de lecturi a existenţei lui Gracq, firescul—Loara.
§
Existã la Gracq o regândire personalã, originalã, autenticã a întregurilor; inteligenţa lui era una înalt criticã şi autonomã, virilã, neconvenţionalã.
Gracq, probabil cel mai robust intelect al vremurilor acestora moderne. Prin mintea lui, prin inteligenţa lui neegalatã, Gracq e mai bãrbat decât Montherlant, Malraux şi Camus (care sunt, la Patapievici, reperele unui foarte convenţional machism literar).
§
Sub chipul violului, al abominabilului.
§
Cine nu e delicat cu omul delicat a pierdut realul, deraiazã.
§
A alia estetizarea existenţei, simţul frumosului, cu valorile, cu robusteţea eticii, cu ţinuta latinã.
Împreunarea care dã semnificaţie.
§
‘Parma’, 17 z., tarabe; turcul. Liste. Subiecte. Marea culegere de criticã literarã.
Asiaticii [KI, HM, YM, YK, existenţa estetizatã]. Grilã. Loara. 4 x ….
Agopian, Simionescu, Titel, Albala, [poate chiar] Cãrtãrescu; Naum, câţiva poeţi, vârste gracqiene ale cititului. Unii interbelici picanţi sau libertini. Falsa obligativitate.
BPTC—cei trei sovietici; ambii englezi; ungurul; douã culegeri de basme nemţeşti. Nuveliştii desemnaţi ieri. Beyle, Nerval şi Balzac. Kipling, Stevenson şi Grin. Un principiu ar fi cã un text nu e concludent pentru alte/ celelalte texte ale unui autor—se verificã la Sebastian, Camil P., chiar la Ralea. Iar penuria e falsã.
25 de vols., pânã aici. Plus iubirea, femeile, masteratul, turismul şi radiologia. Cãrţile —muzicã, adicã emoţie realã, sentiment—ceea ce cerea şi Beyle—însã, de fapt, şi Taine, la vremea sa.
Casã: cãrţi.
Cãrţile: ‘Parma’, James şi Rovani. Ceea ce îmi spune ceva.
Semnificaţiile diverse ale cititului.
Ignor în ce mãsurã nu cunosc o carte.
Câteva studii despre unii surrealişti. Ca şi despre alţi poeţi.
Pozeur.
4 x ….
§
Ceea ce lipseşte de naturaleţe, de firesc, de osmoza fericitã a realului, de permeabilitatea naturalã.
§
Ieri—Beyle, 2 x H de B, FMD, Vogt şi Lem, Rushdie, MS. Inspiraţia. Nearb..
§
4 x ….
§
Mai ales autori gracqieni. Originalitate asumatã, conştientã şi raţionalã.
§
Ceea ce se petrece într—un roman.
§
Cheia realã o constituie emoţia, sentimentul, afectivitatea literarã. Pe de altã parte, asumarea unui dinamism afectiv.
Ca modernist.
Aiureli—9 z..
Bâiguieli.
Note false.
2 x JG:--marea culegere de criticã literarã—ca tabel;--cf. vin., iubirile literare.
§
Discreditata şi bagatelizata eseisticã timpurie a lui Giono. Polul. Ca pol.
§
O deschidere fireascã, tact, echilibru.
§
Anumite femei.
§
Cele mai bune lucruri despre Balzac le—am citit la Constantin—mai bune chiar decât la Gracq, Taine şi Chartier—marii balzacieni (aflaţi, dealtfel, cel mai adesea în antagonism sau dezacord între ei …).
§
‘Leuwen’ ca citit de Giono. Situarea explicitã. Ceva original şi semnificativ.
§
Gafa de joi, cu iubitul.
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Dezicerea de joi. Laşitate.
§
Dickens, Meredith, Dna. A., Tolstoi, Leonov, Chimet, Maxwell, Reade şi Falkner, un Malraux (în pofida repudierii tardive a lui Revel—existã reabilitarea venitã de la marele Gracq), Machen, Claudel, Bloy, Dna. Y., Tournier, ziarele—ed.. 4 x …. Nefanatizat.
Plus celalte 29 de cãrţi, deja indicate.
§
Douã note false—joi, cu iubitul—şi vin., cu bursa\ salariile.
§
Lâncezeala de belfer. Situarea.
§
La un acelaşi autor, un roman nu spune nimic despre celelalte romane.
§
Existã iubirea, literatura şi munca (în sensul lui Gobineau şi Gracq).
§
Un cititor gracqian, cu sentimente vii şi emoţii autentice.
§
Simmel, Blondel, Sf. Vasile, Sf. Toma, Sf. Maxim, Rahner, Bonhoeffer, Mascall şi McCabe, Platon, Pãr. Teilhard, Zizioulas, Philippe, Gilson, Pieper, Ratzinger, Tresmontant,
A analiza nişte raţionamente.
§
A nu se lãsa dus.
§
Gesturi fireşti (de ex., cãrţile lui Chateaubriand pe care le citise Gracq).
§
Pastişele sau parafrazele stevensoniene ale galezului.
§
Gracq spune: şi Beyle, şi Chateaubriand; şi Breton şi, mai ales, romanul. Nu e necesarã o excludere. Şi Rimbaud, şi Lovecraft.
§
Necesarul.
Cãrţile ‘lui’ Benn.
§
Ceea ce îmi spune ceva.
§
Dumas, Gautier, Stevenson, Scott, Falkner, Dan.
§
Comparat cu Gracq, Chartier apare drept cazon, din cauza apriorismului sãu decis, asumat—pe când Gracq e, dimpotrivã, un empiric.
§
‘Azi’ neotestamentar nu înseamnã ‘oricând’ sau ‘cândva’, ci ‘chiar azi’, ‘imediat’.
Existã o necrozare sau stenozare ireversibilã a spiritului; împotriva ei previne acest faimos ‘azi’ neotestamentar.
§
Ca modernist.
Sunt un modernist, ca savanţii naturalişti francezi despre care scria CT.
§
A testa.
Nefanatizat.
Loara.
Emoţia—evreul (interb.).
§
Analize, eseuri, parafraze şi proze variate. Note rapide, ca ale lui Gracq şi ‘Morgan’ (întâiul inspirator).
Gracq, Sebastian, Ralea, poate şi Lovinescu, Cãlinescu, Arghezi.
Nu cu un sentiment al derizoriului.
Cu ce ies.
A merita.
Lucruri cârpãcite, îngãlate sau bâiguite.
§
De unde plãcerea—ce anume dã plãcerea.
§
Azi (dum.), albumul japonez din ’83. Ceva foarte bun, superior celor patru albume ascultate pânã acum (FFMS ’79; Onbashira; SR 1; H& E ’91). În lumina ofertei de vin. (cu horrorurile, Gibson …).
Apoi ‘Tunhuang’, care iar nu e prea bun.
§
Principii false, chiar nocive.
§
A merita.
A testa.
Loara.
Estetizarea existenţei.
A oferi gândirea sau reflecţia despre o carte—nu crâmpeie disparate. O perspectivã de ansamblu, valabilã, de vigoare analiticã—nu numai note preliminare. Un articol sainte—beuvian, dacã e cazul, ceva amplu şi la obiect. Scrisul despre cãrţi, despre literaturã. Frumuseţea ‘cu dinadinsul’, cultivatã, vrutã (‘frumosul’ ar corespunde abstracţiei, unei categorii abstracte).
Ca exerciţiu—la Kurp, de ex..
Cârpãcealã.
Nefanatizat.
§
Cei care, ca Dna. A., m—au intuit—ca fire, ca înclinãri.
§
Nu ca sfruntare, blazare, cinism, neruşinare.
§
Neconcesiv.
A confrunta.
A compara.
Termeni estetici.
Necomplice.
Nearb..
§
Fumat; cafea; i.; cinã; lecturi; muzicã.
TV: cf. vin..
De mântuialã.
Pe fazã. Dintr—o privire.
§
Sunt multe cãţele, însã şi mulţi porci, mulţi mistreţi, mulţi catâri, vanitate, dispreţ.
§
Oameni ca Lovinescu, Sebastian, Cingria, Gracq, Lampedusa, Pavese şi nevoia curatã de frumuseţe.
§
Câtã altã literaturã decât aceea pe care o discuta Gracq poate fi discutatã la fel de interesant pe cât o fãcea Gracq (Kipling, Conrad, James, Keats, Dna. Lehmann, Dna. Spark şi Naipaul, romancierele, prozatoarele, atâta poezie … ).
§
Kurp—cam fanatizat—şi corectabil prin Ep. Sigrist, Myers, Teachout, Stahl, Dna. Maitzen, Wolfe, Watson. Tonul lui e prea aspru, caustic, ranchiunos, ciufut. Cam oţãrât, cam burzuluit şi cam intransigent, cu un fel de neplãcut, acru fanatism arogant. Iar premisele lui culturale sunt modeste.
Un ton de intransigenţã acrã, de fanatism burzuluit. Pe de altã parte, vanitatea Doctorului Legii, a farizeului care se ştie îndreptãţit—esteticeşte, în cazul lui. Omul Kurp, atât cât transpare, e neplãcut. Lipseşte bonomia aceea, pe care Myers, Teachout, Ep. Sigrist, chiar Stahl—o au.
Kurp are îndârjirea estetizantã a semidoctului bãnuielnic, a moftangiului, a arivistului cultural, a parvenitului. Însã, mai ales, displac crisparea şi fanatismul maniheistului, a fanaticului care se pronunţã fãrã drept de apel, apodictic şi tranşant, fãrã a mai lãsa loc de reconsiderãri (la Paleologu, aceastea erau, mai degrabã, nişte toane, ifose). Fanatismul lui Kurp are ceva insultãtor.
De la el se poate afla despre literatura bunã; însã e şi o pepinierã de prejudecãţi acerbe. Oficiul sãu gliseazã când şi când cãtre acela al procurorului cultural, al ‘comisarului cultural’, al denunţãtorului din oficiu. Urâte apucãturi.
Obişnuieşte sã se pronunţe repezit şi agresiv, pornit, colţuros şi abrupt. Un vindicativ.
§
A testa.
Nefanatizat.
§
‘I write to create a being of beautiful energy’ (Geoffrey Hill).
§
Sãrãcia şi monotonia literaturii mele reproducea propria mea sãrãcie şi crispare interioarã—un spasm sterilizant.
Mã exprima pe mine.
§
A merita.
Pe de altã parte, tot ce e mizerie şi nedemn de mine, de mintea mea—tot ce e surogat şi neautentic.
§
Mila Lui Iisus nu e graţiere, ci vindecare, restaurare.
§
Sensibil la particular.
§
Nu cel mai bun Zola ….
§
Realism psihologic. Eu am încercat sã fac realism psihologic în … eseisticã; în cazul meu, procedeul a fost dus la extrem. Ca refuz radical al oricãrei umpluturi, al oricãrui conectiv—numai ‘jeturile gândirii’. De unde şi sacadarea.
Umplutura şi conectivul.
Purã transcriere exclusivã a ‘jeturilor gândirii’.
§
O amplã experienţã, de cititor şi critic, cu romanele.
§
Nu ce mi se nãzare, ci ceea ce trebuie, ceea ce e necesar.
§
Azi, o a doua dezicere de Kurp.
§
Ca şi neaveniţii care se lamenteazã cã nu sunt Eminescu. Ce le dã dreptul sã creadã cã ar fi putut vreodatã sã fie?
§
Deteriorãri.
§
Cititor hedonic şi gracqian.
§
Casã: lecturi. Tangibil. Masterat. Subiecte. Lejer.
§
Ceea ce era, de fapt, îndeajuns de bun pentru JG ….
§
Chixuri de gust; chixuri de apreciere.
§
A nu şti despre ce vorbesc; a vorbi numai ca sã mã aud vorbind.
§
Dacã scrierile, creaţiile literare ale credinciosului au semnificaţie pentru necredincios (Gracq, Chartier), atunci şi reciproca e valabilã.
§
Mizeria, i., lecturi, iubirea, casã, casã: lecturi, etica, obez, costum, haine, delãsarea, mizeria, lingeria, ras, deodor.. [Activ; empiric; diagramã; bãrbat; vârsta: bãrbat; practic; prompt.]
Existenţa disipatã, diminuatã, îngrãditã, tracasatã, amorţitã, pervertitã, surogatul.
Acel tânãr Gracq care îi parafraza pe Poe, Lovecraft şi pe gotici în întâiul lui roman.
Mai mult, cu acel prim roman, Gracq face, mi se pare, parte din anii ’30.
Era un poesc, un lovecraftian şi un gotic—mereu în acord cu estetica generalã a modernului. Gracq gusta mult noile arhitecturi, le aprecia, îi plãceau.
Pasul. Estetizarea existenţei. Pasul în inteligenţã. Simţul englezesc al frumuseţii. Nevoia obiectivã.
2 s.. Ca smintit.
§
Da, e interesant cã scrierile îl aratã pe Gracq mai degrabã poesc şi gotic—decât … stendhalian. Cu toate cã surrealismul lui e unul al inteligenţei.
Existã nota poescã, lovecraftianã, goticã, nu şi aceea stendhalianã; chiar arta lui literarã e alta—la antipodul faimoasei transparenţe ideale beyliste.
Dupã romanele şi nuvelele lui, nu s—ar spune cã era un stendhalian—chiar dimpotrivã, chiar contrariul.
§
Se poate vedea cã Beyle dezminte sau contrazice, oarecum, întreg restul literaturii care îi plãcea lui Gracq—romantismul, surrealismul.
§
Nefasta instalare în lâncezealã, în frici şi descurajare.
§
O imagine a ceea ce ar trebui sã fiu.
§
Frumuseţea e ceea ce chiar existã, datul; frumosul e abstractul, o categorie abstractã.
Critica e o analiticã a frumuseţii, nu a ‘frumosului’ abstract.
§
‘Om foarte ocupat’.
§
Existã forma; existã conţinutul (cãrţile enumerate azi, de Rusalii). Şi scrisul ca viaţã. A merita. Linia pe care o urmez este aceea trasatã de douã culegeri, LG (culegerea de poeme şi de proze lirice) şi CGC, pe care izvoarele critice o vãd ca prelungind trei cãrţi gracqiene (adicã poemele, al treilea roman şi una din culegerile de note—aceea din ’74, care inaugura ‘recompunerea operei’).
§
LG şi CGC.
§
Cãrţile imaginate sunt vreodatã mai bune decât acelea citite?
§
Cãrţi pe care pot mãcar sã mi le imaginez—şi cãrţi pe care prefer numai sã le imaginez, aproape cã nu mã intereseazã altfel decât imaginate.
§
Istoria—ca referinţã istoricã—e o formã a abstractului.
Referinţa istoricã e o eludare a realului.
§
Dreptate au avut exclusiv acei stendhalieni care, ca Malraux, şi—au cãutat inspiraţia numai în romanele maestrului. Ceea ce e notabil la Beyle existã doar în romane, e o caracteristicã a ficţiunii sale.
Se poate formula şi aşa: sunt acaparat numai de ficţiunile lui Stendhal, de creaţia lui propriu—zisã, de creaţiile literare. Iar preocuparea lui puerilã cu sine apare ca neinteresantã şi inferioarã.
§
La acest ‘Stendhal redus’, abreviat, mã raportez cu exclusivitate şi eu.
§
Azi, 980 mii.
§
Impresiile literare despre Marx, Lenin şi Troţki, ale lui Gracq.
Mai regãsea ceva din verva lui Marx gazetarul numai la Troţki.
Considera convingãtoare propaganda lui Lenin.
§
Cãrţile enumerate ieri; autorii (autohtoni) care pot fi subiecte de parafrazã, de azi; cãrţile care dau nota unei case, excelenţa ei, enumerate tot azi.
§
Rãmân patru romane şi o culegere de nuvele.
§
Utilizarea literaturii. Lampedusa, Giono, Chartier, Taine. Ce alegeau.
§
Patru romane şi de la Malraux, Aragon, Mauriac.
§
Romane analizabile, care mãcar meritã gândirea, evaluarea, reflecţia, aprecierea, zãbava.
Cel puţin sunt de luat în seamã, nu—s excluse aprioric.
§
Poluarea cu ce e mai rãu, cu speţa cea mai joasã, cu degradarea cea mai penibilã şi deranjantã.
§
Lejeritatea inteligentã a lui Gracq şi Tresmontant—mai ales când sunt critici, când formuleazã dezacorduri—lipsesc încrâncenarea, fanatizarea, pãrtinirea grosierã. Tonul lejer, modulat şi nesentenţios—nimic prostesc în modul cum îşi exprimã criticile. Au o lejeritate amiabilã şi raţionalã, atitudinea unui om de calitate. Nu existã înverşunare. Scriu ca nişte inşi cu picioarele pe pãmânt. Încrâncenaţii se pierd în abstracţii, sunt cu capul în norii mâniei lor. Kurp fulmineazã indignat. Anatemizeazã absurd, cel mai adesea. Violenţa judecãţilor lui e deplasatã. Cei doi francezi criticã dezbãraţi de teribilism. De aceea critica lor e încântãtoare şi face impresia de a fi cuvenitã.
Cei doi nu se grãbesc, nu se pripesc, nu ‘expediazã’, nu recurg la venin; acelaşi lucru e valabil şi despre Ratzinger.
Criticile acestora folosesc dicţia justã. Sunt la obiect. Critica înverşunatã, încrâncenatã, de invective, pulverizeazã discuţia, eşueazã în abstract şi verbal.
Gracq, Tresmontant şi Ratzinger ştiu sã deosebeascã critica şi delimitarea, de pamflet, de invectivã. Încrâncenatul, înverşunatul, fanaticul, teribilistul şi exageratul, cel cu mania exagerãrii, se discrediteazã.
§
Cãrţile care fac ca o casã sã fie ‘interesantã literar’, îi conferã interes literar.
§
Emitentul de aprecieri obiective şi sincere iese mereu în câştig. Nefanatizatul. Se afirmã ca un intelect creditabil.
§
Mâncarea nu meritã. E o axiomã simplã, un principiu, o valoare în care cred.
La ce bun mâncarea?
Repliere în puerilitate şi refuz.
§
Ieşeanul şi scoţianul.
GM, KaMa.
§
Ceea ce încântã; ceea ce de naturã sã încânte.
§
Incompletul.
§
Colete.
§
Existã, la stendhalieni (ca diferiţi de beylişti) un motiv pentru a prefera romanele; nu degeaba preferã ei romanele, e implicitã o apreciere mai puţin favorabilã despre scrierile cu caracter direct personal.
§
E vãdit cât de puţin capabil e Pamuk sã guste sau sã accepte estetic lucruri ca ‘Halimaua’ sau Sterne. Nu le pricepe. Nu le palpeazã. Îi scapã, de fapt—cu toate cã scrie (mai mult sau mai puţin) elocvent despre ele.
Le rateazã, artistic.
Borges, De Quincey sunt mult mai buni despre ‘Halima’, chiar au câte ceva de spus; nu şi Pamuk, occidentalizantul. El nici nu remarcã basmele, fabulosul—ci sociologia şi prejudecãţile, stratul civilizaţional.
Pamuk e un pic cam posomorât, şi pare o fire tristã, abãtutã, pesimistã; aşa e natura lui, cum a conformat—o existenţa. De o melancolie uneori abisalã şi autenticã, alteori un pic jucatã şi supralicitatã, o pozã, o alintare, ceva nu prea sincer.
§
Cine alege un lucru din douã, se pronunţã astfel şi asupra celuilalt—chiar alegând nefanatizat, chiar dacã nu alege, abrupt, un lucru împotriva celuilalt.
§
Chateaubriand, Spengler şi Malraux. Accentul gracqian pe sentimente. Dezumanizarea artei. Încã douã note:--Chateaubriand şi Beyle—şi mai ales Chateaubriand;--Beyle face cumva notã discordantã în ansamblul gusturilor lui Gracq, ca figura cea mai neromanticã, pe lângã Chateaubriand, Balzac, Nerva, Poe, Lovecraft, întâii romantici nemţi, surrealiştii, Tolkien—spre a nu mai vorbi de Wagner, de precursorii suprarealismului, de ruşi—unii, subiecte despre care nu a avut ocazia sau dorinţa de a scrie.
Literatura scrisã de el menţine şi mãrturiseşte sau declarã exclusiv urmele acestora, ale ‘majoritãţii de principiu’.
§
Vârsta—ca la JG—nivel—casã, azi, ieri.
§
Gracq ca prefaţator. Douã referinţe, pânã acum, la prefeţe pentru autori francezi contemporani.
§
Dãdea interpretãrii istoriei o accepţie foarte netehnicã şi nesavantã. De ex., Chateaubriand, Spengler, Malraux, Marx şi doi dintre bolşevicii ruşi—nimic scorţos sau universitar. Asta era pentru el ‘înţelegerea istoriei’.
Şi vorbea, se pronunţa ca om cu studii de istorie, declarându—se satisfãcut de interpretãrile acestea vioaie şi nepedante.
§
Gracq: lipsa completã de pedanterie.
Nepedantul.
§
A se vedea aprecierile lui CT despre Renan şi despre biblistica germanã.
Nu lãsa sã îi fie pus cãpãstrul, nici sã fie înregimentat. Viaţa intelectualã nu e lucru de cazarmã.
§
Farmecul unui modernism superior, raţional şi înalt diferenţiat.
§
Premise culturale.
Declasat.
Surclasat.
Nefanatizat.
§
Premise culturale.
Spasmul, crisparea.
§
Premise culturale.
§
Bãtrâna reptilã nazistã cazonã.
§
Doi oameni vioi, dinamici, cuminţi şi moderaţi.
§
Colete. Pasul. Deschiderea. Bãrbat. Vârsta. A afirma. Ca deschidere. Afabilitatea.
§
Emoţional, afectiv vs. hiperintelectualizat.
§
Neplãcerea faţã de ifosele elitiste.
§
Ceea ce e urât.
§
A culege.
Ca un culegãtor de literaturã. A selecta. Selectiv.
§
Îmbibarea în emoţie, permearea, osmoza. Sau, mai bine chiar, pornirea de la emoţie, nemijlocit. Cultivarea emoţiilor. A afla. Balastul abstractului—ca şi al hiperintelectualizãrii. Emoţia vindecã.
De aceea, Gracq şi Cingria, nu … Montherlant. Poze.
§
Regãsirea prin emoţie, prin afecte.
§
Corectarea emoţiei—nu uciderea ei. Ce e de bun simţ. Empiric. Nedus de vorbe.
§
Montherlant, un obturat afectiv, un obstruat afectiv.
§
Locul şi partea emoţiilor şi sentimentelor—inclusiv în formarea bibliotecii. Excluderea balastului de abstracţiuni. Desluşirea. Identitatea. Cei care acordã întâietatea afectivului, emoţiilor şi sentimentelor.
§
Ceea ce e legitim sã cer şi sã pretind literaturii. A mã prosti. Ce învãţ de la poezie.
miercuri, 19 mai 2010
Reflecţii despre Gracq
Reflecţii despre Gracq
La Gracq, ceea ce a citit a rodit; lecturile lui din Poe şi Lovecraft sunt în relaţie cu ceea ce a scris chiar el. La fel e adevãrat pentru Rimbaud şi suprarealişti—a scris şi Gracq ca aceştia. Lectura lui nu e deloc disjunsã de scris.
Legendele medievale le aprecia tocmai pentru elementul lor necreştin. E semnificativ cã le—a acceptat în recenzia prerafaelitã, wagnerianã—ceea ce Chesterton denunţase drept un pseudomedievalism, un medievalism denaturat, falsificat, intrinsec stricat, butaforicul Ev Mediu inventat de nişte necreştini—fie ei romantici ori prerafaeliţi, nedipuşi sã admitã elementul roman al religiei medievale—medievalism falsificator, impropriu, speculativ şi nãscocit.
(Drept contraexemplu, aş indica medievalitatea de la Claudel.)
E adevãrat cã Gracq nu vrea, ca romanticii şi prerafaeliţii, un ‘Ev Mediu fãrã catolicism’, ci o medievalitate care poartã indiciile unei spiritualitãţi ample, alta decât aceea creştinã, o spiritualitate vag travestitã creştin, ambiguu creştinatã.
Elementul pastişei şi parafrazei este aproape definitoriu la Gracq. Credea în astfel de exerciţii. Balzac, Tacit, chiar Dumas, spre a nu mai vorbi despre Poe, Lovecraft, Lautréamont, Rimbaud, sunt rescrişi.
Existã la Gracq exerciţiul parafrazei şi al pastişei. Unii vorbesc chiar despre … autopastişã, care ar surveni în vreo douã locuri.
Gracq ştia cã un stil este o perspectivã literarã—asupra vieţii şi literaturii.
Tehnic, parafraza este, într—un fel, chiar contrariul pastişei. Pastişa preia un stil, adesea redus la nişte procedee sau înţeles ca sumã de procedee—pe când parafraza porneşte de la o intuiţie.
Îmi place faptul cã probabil singurul discipol (de anvergurã) al lui Gracq, Tournier, este un catolic—şi cel care—l catolicizeazã pe Flaubert …. Iar acest catolic nu—i poartã nicio picã lui Gracq pentru presupusul/ pretinsul anticreştinism.
Relaţia literarã dintre un anticreştin (--nu numai un necreştin, cum era Montherlant, ci un secularist--) şi un catolic. Pe de altã parte, Gracq consimţea, cred, sã treacã drept un mistic—iar Tournier, drept un intelectualist.
La Gracq, ceea ce a citit a rodit; lecturile lui din Poe şi Lovecraft sunt în relaţie cu ceea ce a scris chiar el. La fel e adevãrat pentru Rimbaud şi suprarealişti—a scris şi Gracq ca aceştia. Lectura lui nu e deloc disjunsã de scris.
Legendele medievale le aprecia tocmai pentru elementul lor necreştin. E semnificativ cã le—a acceptat în recenzia prerafaelitã, wagnerianã—ceea ce Chesterton denunţase drept un pseudomedievalism, un medievalism denaturat, falsificat, intrinsec stricat, butaforicul Ev Mediu inventat de nişte necreştini—fie ei romantici ori prerafaeliţi, nedipuşi sã admitã elementul roman al religiei medievale—medievalism falsificator, impropriu, speculativ şi nãscocit.
(Drept contraexemplu, aş indica medievalitatea de la Claudel.)
E adevãrat cã Gracq nu vrea, ca romanticii şi prerafaeliţii, un ‘Ev Mediu fãrã catolicism’, ci o medievalitate care poartã indiciile unei spiritualitãţi ample, alta decât aceea creştinã, o spiritualitate vag travestitã creştin, ambiguu creştinatã.
Elementul pastişei şi parafrazei este aproape definitoriu la Gracq. Credea în astfel de exerciţii. Balzac, Tacit, chiar Dumas, spre a nu mai vorbi despre Poe, Lovecraft, Lautréamont, Rimbaud, sunt rescrişi.
Existã la Gracq exerciţiul parafrazei şi al pastişei. Unii vorbesc chiar despre … autopastişã, care ar surveni în vreo douã locuri.
Gracq ştia cã un stil este o perspectivã literarã—asupra vieţii şi literaturii.
Tehnic, parafraza este, într—un fel, chiar contrariul pastişei. Pastişa preia un stil, adesea redus la nişte procedee sau înţeles ca sumã de procedee—pe când parafraza porneşte de la o intuiţie.
Îmi place faptul cã probabil singurul discipol (de anvergurã) al lui Gracq, Tournier, este un catolic—şi cel care—l catolicizeazã pe Flaubert …. Iar acest catolic nu—i poartã nicio picã lui Gracq pentru presupusul/ pretinsul anticreştinism.
Relaţia literarã dintre un anticreştin (--nu numai un necreştin, cum era Montherlant, ci un secularist--) şi un catolic. Pe de altã parte, Gracq consimţea, cred, sã treacã drept un mistic—iar Tournier, drept un intelectualist.
Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier
Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier
Conferinţa Dnei. Dominique Perrin despre Gracq ca elev al lui Chartier, rostitã poticnit, înecat, cu o dicţie proastã şi tremurãtoare. Prezentarea ca atare a fost dizgraţioasã.
Expunere instructivã, atingând uneori banalul şi mai mereu platitudinea; nu existã interpretare, descifrare, care sunt substituite de enunţarea unor clişee pompoase, din care cauzã conferinţa nu e la înãlţimea subiectului. Cel puţin se citeazã texte la care eu nu am ajuns. Mult jargon ridicol, de un ‘bizantinism’ fad, reziduuri dizgraţioase. Pentru motive detaliate mai jos, apreciez conferinţa aceasta, pedantã şi fadã, drept una nesatisfãcãtoare.
Gracq a fost elevul lui Chartier între ’28—’30. ‘Atât de puţine urme’. Îi imputa lui Chartier restrictivitatea faţã de Claudel (din care alesese ceea ce e mai cornelian) şi Dostoievski, Malraux şi Bernanos. Îl cita pe Chartier ca analist al imaginaţiei (“Despre imaginaţie în roman’). Îl considera un întârziat, un decalat, un anacronic. Scrisul lui Chartier îi displãcea, sau cel puţin aşa pretindea. Eu sunt, ca şi Paleologu, un admirator al stilului filozofului francez.
Unul era un filozof pur—sânge, celãlalt un geograf şi istoric, cititor al lui Spengler, Chateaubriand şi Lenin: aşadar, diferit conformaţi. Filozofii care sunt notabili pentru Gracq, interpreţi ai istoriei, nu existã pentru Chartier—cu o excepţie, şi anume cea mai evidentã: Hegel.
Bineînţeles cã relaţia celor doi, Gracq şi Chartier, a fost una sinuoasã şi nerezumabilã —fapt de viaţã, fapt de formaţie, nu putea decât sã constituie obiectul reflecţiilor şi al revizuirilor. Expresia rezultatelor întâlnirii lor nu e susceptibilã de linearitate.
A mai fost şi confruntarea a douã inteligenţe de prim rang—o inteligenţã criticã, aceea a lui Chartier, şi una criticã şi creatoare, aceea a lui Gracq. La Gracq existã, în plus, plasticul—Verne, geografia, peisajele.
Gracq scrie despre Chartier şi cu un fel de resentiment; poate de ingratitudine. Nu are, în ceea ce afirmã despre fostul lui profesor, o detaşare seninã. Parte din ceea ce spune este o lichidare, o execuţie.
Pãrea sã îi poarte picã lui Chartier. Aceasta e, cel puţin, impresia mea, din auzirea dosarului alcãtuit de vorbitoare.
Se poate şi ca întâlnirea lui Gracq cu Chartier sã fie una din care se încearcã, retrospectiv, sã se facã mai mult decât a putut ea fi. Se poate ca Gracq sã fi avut dreptate, iar Chartier sã nici nu fi avut pentru el, în formaţia lui, un loc mai mare decât acela pe care dealtfel i—l şi atribuie; cã a învãţat ceva de la el e lucru sigur. Însã mai multã simpatie decât îi mai acorda Gracq n—a subzistat. Nu i—a fost unul dintre vasalii intelectuali—de care, o vreme, Chartier n—a dus lipsã. Erau, amândoi, balzacieni şi stendhalieni; însã de la un geograf şi romancier nu trebuie aşteptate recunoaşteri mai ample. Un Gracq alainian nici nu e unul deosebit de interesant. Însã aş spune cã, într—un fel, prin ceea ce preia de la Chartier, Gracq îi face dreptate acestuia—teoria întemeirii literaturii în imaginaţie, etc..
Diferenţe nu puteau sã nu existe între cititorul lui Nerval şi Spengler şi acela al lui Comte şi George Sand. Fiecare a mers pe drumul lui. La Chartier nu existã Poe şi Lovecraft—nici la Gracq, Rolland şi Kant. Unul are geografia şi fantasticul—celãlalt, anticlericalismul şi apriorismul. De aceste deosebiri nu trebuie fãcut caz.
Gracq nu e relevant în determinãrile lui exterioare—cã alegea scrieri ale lui Balzac şi Racine taxate ca ‘necaracteristice’, iar în rest, romantici nemţi, suprarealişti şi precursori ai acestora, decadenţi şi gotici. În determinarea internã a existenţei lui de cititor, scrierile acestea au, prin definiţie, un alt loc. Marginale în recepţia convenţionalã şi exterioarã, sã o numim academicã (nu ştiu dacã şi obşteascã), ele sunt capitale la Gracq. Ierarhiile lui sunt interesante ca atare, nu prin devierea notabilã de la ceea ce e convenţional stabilit. În lectura lui Gracq, scrierile acestea zise necaracteristice (antinomia unui ‘Balzac nebalzacian’, a unui ‘Racine neracinian’), sau ‘dinafara numitorului comun’, sunt înãlţate ‘la puterea Gracq’, reabilitate şi recitite.
Punerea pe tapet a necaracteristicului alegerilor, a neconvenţionalitãţii lor, demascã deficitul de înţelegere a naturii literaturii şi a rostului cunoaşterii literare (care nu e conformitatea silnicã cu ierarhiile convenţional admise …).
Mai cred ceva: în conferinţa Dna. Perrin nu sunt explorate tocmai tangenţele reale între Gracq şi Chartier (tandemul Balzac/ Stendhal, cu interpretãrile aferente), şi nici chestiunea lecturilor filozofice, semnificative, ale lui Gracq: ce fel de filozofie gusta şi citea acesta.
Dna. Perrin preia de fapt teza unui Gracq antirealist, fapt explicit şi în versiunea antirealistã pe care o primeşte Balzac la Gracq: nici vorbã de ‘concurenţa fãcutã stãrii civile’—ci un Balzac al afectelor, pentru care lumea exterioarã nu existã ca sã fie reprodusã/ interpretatã. Alţii vorbesc despre raportul cu lumea al lui Chartier—adicã exact contrariul a ceea ce vrusese sã demonstreze Gracq, care vedea în Chartier un demodat; cãci Gracq se vedea pe sine drept politicul, omul la zi—şi, în alt plan, geograful, omul naturii, pe când interlocutorii Dnei. Perrin tocmai asta îi atribuie lui Chartier şi îi interzic lui Gracq. Conversaţia din finalul conferinţei se încheie, aşadar, în nota unei confuzii. Interlocutorii se repliazã pe prejudecãţi: ‘realistul’ Chartier şi ‘poetul’ Gracq.
Conferinţa Dnei. Dominique Perrin despre Gracq ca elev al lui Chartier, rostitã poticnit, înecat, cu o dicţie proastã şi tremurãtoare. Prezentarea ca atare a fost dizgraţioasã.
Expunere instructivã, atingând uneori banalul şi mai mereu platitudinea; nu existã interpretare, descifrare, care sunt substituite de enunţarea unor clişee pompoase, din care cauzã conferinţa nu e la înãlţimea subiectului. Cel puţin se citeazã texte la care eu nu am ajuns. Mult jargon ridicol, de un ‘bizantinism’ fad, reziduuri dizgraţioase. Pentru motive detaliate mai jos, apreciez conferinţa aceasta, pedantã şi fadã, drept una nesatisfãcãtoare.
Gracq a fost elevul lui Chartier între ’28—’30. ‘Atât de puţine urme’. Îi imputa lui Chartier restrictivitatea faţã de Claudel (din care alesese ceea ce e mai cornelian) şi Dostoievski, Malraux şi Bernanos. Îl cita pe Chartier ca analist al imaginaţiei (“Despre imaginaţie în roman’). Îl considera un întârziat, un decalat, un anacronic. Scrisul lui Chartier îi displãcea, sau cel puţin aşa pretindea. Eu sunt, ca şi Paleologu, un admirator al stilului filozofului francez.
Unul era un filozof pur—sânge, celãlalt un geograf şi istoric, cititor al lui Spengler, Chateaubriand şi Lenin: aşadar, diferit conformaţi. Filozofii care sunt notabili pentru Gracq, interpreţi ai istoriei, nu existã pentru Chartier—cu o excepţie, şi anume cea mai evidentã: Hegel.
Bineînţeles cã relaţia celor doi, Gracq şi Chartier, a fost una sinuoasã şi nerezumabilã —fapt de viaţã, fapt de formaţie, nu putea decât sã constituie obiectul reflecţiilor şi al revizuirilor. Expresia rezultatelor întâlnirii lor nu e susceptibilã de linearitate.
A mai fost şi confruntarea a douã inteligenţe de prim rang—o inteligenţã criticã, aceea a lui Chartier, şi una criticã şi creatoare, aceea a lui Gracq. La Gracq existã, în plus, plasticul—Verne, geografia, peisajele.
Gracq scrie despre Chartier şi cu un fel de resentiment; poate de ingratitudine. Nu are, în ceea ce afirmã despre fostul lui profesor, o detaşare seninã. Parte din ceea ce spune este o lichidare, o execuţie.
Pãrea sã îi poarte picã lui Chartier. Aceasta e, cel puţin, impresia mea, din auzirea dosarului alcãtuit de vorbitoare.
Se poate şi ca întâlnirea lui Gracq cu Chartier sã fie una din care se încearcã, retrospectiv, sã se facã mai mult decât a putut ea fi. Se poate ca Gracq sã fi avut dreptate, iar Chartier sã nici nu fi avut pentru el, în formaţia lui, un loc mai mare decât acela pe care dealtfel i—l şi atribuie; cã a învãţat ceva de la el e lucru sigur. Însã mai multã simpatie decât îi mai acorda Gracq n—a subzistat. Nu i—a fost unul dintre vasalii intelectuali—de care, o vreme, Chartier n—a dus lipsã. Erau, amândoi, balzacieni şi stendhalieni; însã de la un geograf şi romancier nu trebuie aşteptate recunoaşteri mai ample. Un Gracq alainian nici nu e unul deosebit de interesant. Însã aş spune cã, într—un fel, prin ceea ce preia de la Chartier, Gracq îi face dreptate acestuia—teoria întemeirii literaturii în imaginaţie, etc..
Diferenţe nu puteau sã nu existe între cititorul lui Nerval şi Spengler şi acela al lui Comte şi George Sand. Fiecare a mers pe drumul lui. La Chartier nu existã Poe şi Lovecraft—nici la Gracq, Rolland şi Kant. Unul are geografia şi fantasticul—celãlalt, anticlericalismul şi apriorismul. De aceste deosebiri nu trebuie fãcut caz.
Gracq nu e relevant în determinãrile lui exterioare—cã alegea scrieri ale lui Balzac şi Racine taxate ca ‘necaracteristice’, iar în rest, romantici nemţi, suprarealişti şi precursori ai acestora, decadenţi şi gotici. În determinarea internã a existenţei lui de cititor, scrierile acestea au, prin definiţie, un alt loc. Marginale în recepţia convenţionalã şi exterioarã, sã o numim academicã (nu ştiu dacã şi obşteascã), ele sunt capitale la Gracq. Ierarhiile lui sunt interesante ca atare, nu prin devierea notabilã de la ceea ce e convenţional stabilit. În lectura lui Gracq, scrierile acestea zise necaracteristice (antinomia unui ‘Balzac nebalzacian’, a unui ‘Racine neracinian’), sau ‘dinafara numitorului comun’, sunt înãlţate ‘la puterea Gracq’, reabilitate şi recitite.
Punerea pe tapet a necaracteristicului alegerilor, a neconvenţionalitãţii lor, demascã deficitul de înţelegere a naturii literaturii şi a rostului cunoaşterii literare (care nu e conformitatea silnicã cu ierarhiile convenţional admise …).
Mai cred ceva: în conferinţa Dna. Perrin nu sunt explorate tocmai tangenţele reale între Gracq şi Chartier (tandemul Balzac/ Stendhal, cu interpretãrile aferente), şi nici chestiunea lecturilor filozofice, semnificative, ale lui Gracq: ce fel de filozofie gusta şi citea acesta.
Dna. Perrin preia de fapt teza unui Gracq antirealist, fapt explicit şi în versiunea antirealistã pe care o primeşte Balzac la Gracq: nici vorbã de ‘concurenţa fãcutã stãrii civile’—ci un Balzac al afectelor, pentru care lumea exterioarã nu existã ca sã fie reprodusã/ interpretatã. Alţii vorbesc despre raportul cu lumea al lui Chartier—adicã exact contrariul a ceea ce vrusese sã demonstreze Gracq, care vedea în Chartier un demodat; cãci Gracq se vedea pe sine drept politicul, omul la zi—şi, în alt plan, geograful, omul naturii, pe când interlocutorii Dnei. Perrin tocmai asta îi atribuie lui Chartier şi îi interzic lui Gracq. Conversaţia din finalul conferinţei se încheie, aşadar, în nota unei confuzii. Interlocutorii se repliazã pe prejudecãţi: ‘realistul’ Chartier şi ‘poetul’ Gracq.
Alte câteva note despre Montherlant
Alte câteva note despre Montherlant
Citesc, de la o vreme, destul de mult despre Montherlant, cãutând mai ales informaţii, date. Acest mare romancier, eseist şi dramaturg era din generaţia lui Camil P., Ralea, Blaga, Barbu, Vianu, cu câţiva ani mai vârstnic decât Cãlinescu, Michaux, Hemingway, Nabokov şi Borges.
Poate cel mai interesant lucru despre Montherlant este reuşita lui în creaţia literarã obiectivã—romane şi piese, a cãror apreciere nu cere vreo preocupare cu ‘omul Montherlant’ (în pofida a ceea ce spunea Gracq, care—l acuza de a fi subiectivizat romanul …). Creaţiile lui literare sunt infinit mai interesante decât teoriile lui. Chiar dacã se poate ca aceste teorii sã le fi plãtit cu viaţa lui. Însã Montherlant face ca multe lucruri sã fie interesante—de ex., stoicismul roman, literatura Romei.
Nu cred cã Montherlant s—a dezis vreodatã de plãcere. Asta îl şi face stimabil.
La 49 de ani a scris ceva numit ZEIŢA CYPRIS, un eseu care este un crez.
În unele portrete (fotografice), Montherlant reuşea sã aibã un aer imbecil şi mofluz (ca în acela împreunã cu logodnica lui din ’34, când Montherlant arãta deja destul de trecut). Exact aerul de majordom pe care Cãlinescu i—l atribuia, în aceeaşi vreme, lui Matei Caragiale.
Iar când avea 28 de ani, Montherlant era descris de Dna. Sandelion drept ‘foarte urât’ şi bulbucat.
În ’47, Montherlant i—l cita acestei doamne pe Gobineau: ‘J’ai gardé une puissance de travail énorme et intacte. Et il n’y a que cela qui me fasse plaisir, ça et faire l’amour. “Il y a le travail, puis l’amour, puis rien”(Gobineau)’.
Mi se pare însã cã prietenii lui Montherlant refuzau sã vadã multe lucruri discutabile la acesta, ceea ce era rãu şi monstruos la acest om; ei pãreau sã se prefacã a vedea în el o fiinţã desãvârşitã—ceea ce Montherlant fusese departe de a fi. Citind ceea ce au avut de scris Casy Rivière, Guitton, se observã o ignorare, poate deliberatã, a tot ceea ce fusese lugubru şi de rãu augur la acest om la care ei ţineau.
Montherlant şi Jouhandeau s—au cunoscut la Dermenghem, ‘istoriograful misticilor musulmani’.
Lui Montherlant îi plãcuserã Saint—Simon (memorialistul, bineînţeles, cel apreciat şi de Matei Caragiale, Barbu, Cãlinescu, Jűnger, Proust, Faguet) şi cartea lui Sainte—Beuve despre Port—Royal. Cita şi un cuvânt al lui Vauvenargues—îi plãceau moraliştii sentenţioşi şi ‘cuvintele’.
Cãlãtorea din moştenirea bunicii. Clarisse Couturier-Garcia scrie despre sincretismul occidental al lui Montherlant.
‘J’ai été un homme de plaisir d’abord, ensuite un créateur littéraire, et ensuite rien. Le plaisir est pris ; les œuvres, c’est pour me faire plaisir aussi que je les faisais, et ce plaisir lui aussi est pris. C’est pourquoi tout est bien ainsi.’
‘Les années 26, 27, 28 et 29, je ne fus pas très heureux bien qu’ayant ma liberté. J’avais de l’argent qui me venait de ma grand-mère, et de la fortune ; j’étais seul, je faisais tout ce qui ma passait par la tête et qui consistait à aller d’un bord à l’autre de la Méditerranée.’
‘Comment vous expliquez-vous qu’un incroyant comme moi soit ainsi attiré par tout ce qui touche le catholicisme et souffre tellement en ce moment au spectacle de la religio depopulata ?’
‘Et lui-même parfois étourdi et presque constamment maladroit, exerçant à tout propos la patience des autres. Aucun sens du plain-pied, toujours en décalage, plus haut et plus bas. Nulle humeur quand il se sent plus bas, mais une façon hautaine d’ôter toute importance à ce bas’ [Mathilde Pomès despre Montherlant]
‘Je n’aime que la musique russe, la musique espagnole et le grégorien.’
‘Il a à la main un volume de Port-Royal de Sainte-Beuve. Quel abîme ! Cet ouvrage où j’ai vécu les durs mois de l’armistice ! Je lui signale l’emprisonnement de Saint-Cyran au fort de Vincennes et son tremblement dans les premiers moments qu’il se voit en prison; avons-nous ce tremblement ? Et pourtant ce mot (ailleurs dans Sainte-Beuve) : “Monsieur de Saint-Cyran n’eut aucune de ces faiblesses…’.’
‘chez Montherlant, le voyage n’est pas un divertissement, il est une quête de vérité de l’être : lui-même et les autres. Dans sa soif et son désir des autres, il développe une sensualité qui prend une dimension universelle. Bien sûr, il y a la quête des êtres d’amour, de cette chair si séduisante mais au-delà, il y a cette recherche de ce qu’est l’autre et de ce que nous sommes face à l’autre quand nous foulons la poussière des terres qui ne sont pas les nôtres’ [Clarisse Couturier-Garcia]
‘La page où je vais noter cette rêverie du sable et de la cendre rejoindra dans l'oubli les paysages d'Islam de Loti et les paysages d'Espagne de Barrès, et tant d'autres de mes livres où je me suis vidé, comme une fleur que vous arrachez violemment se vide de son suc dans votre paume : obturée sans recours par l'oubli comme une source obturée par le sable. Rien n'ennuie plus les hommes, la mode passée, que la description d'un "état d'âme".’
Universul aşa cum e azi este cel asupra cãruia i s—a dat Lui Iisus stãpânire; aceasta e deosebirea. Universul este acela asupra cãruia Lui Iisus i s—a dat, de la Înviere, puterea; un univers în care Iisus are lucrare, asupra cãruia i s—a dat autoritate, asupra cãruia împãrãţeşte—cãci cuvintele lui sunt la present—de fapt: la trecut (‘mi s—a dat’) şi se referã la o situaţie prezentã. Atâtor necreştini nu le vine greu sã creadã cã asupra universului stãpâneşte hazardul, aleatoriul; însã atâtor creştini le e greu sã creadã cã asupra universului real pe care îl au sub simţuri stãpâneşte, definitiv şi nestricãtor, Iisus. Asupra universului întreg, vãzut şi nevãzut, împãrãţeşte Hristos, Împãratul; aceasta este transformarea capitalã.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)