Din viaţã

Creatorii, creatorii literari ca Gracq, Beyle şi Balzac, cei care chiar creazã, literar, ceva, şi nu numai ca romane—nu numai ficţiunea este creaţie literarã; la ei, la cei ca ei chiar existã creaţie propriu—zisã. Ceea ce scriu ei este creaţie.
§
Minciuna şi manipularea detestã istoria. Falsul, mincinosul şi detestabilul anistorism rãsãritean—cârpãceala împotriva cãreia protesteazã Taft şi Gilbert.
§
Tresmontant aratã cã nu era nevoie ca Iisus sã ‘învie’, cãci nu ‘murise’, aşa cum nici tatãl Sãu putativ Iosif nu ‘murise’, ci încetase sã mai animeze vârtejurile de molecule; cã preacinstitul Sãu trup n—a fost reanimat, ci fotonizat; cã Dumnezeu era Iisus şi dacã I—ar fi putrezit cadavrul, cã dumnezeirea nu trebuie fãcutã sã depindã raţional—apologetic de aceast eveniment, cã dumnezeirea Lui Hristos nu depinde de aceastã fotonizare a cadavrului. Şi tot ceea ce spune el este adevãrat şi raţional, numai cã pe alãturi, pe lângã obiect; Învierea Lui Hristos este darul şi pârga Lui Dumnezeu, surâsul Lui. E nedeductibilã.
Critica lui Tresmontant e valabilã, de vreme ce apologetica este imprudentã şi oţioasã; apologetica greşeşte raţionalizând, pretinzând cã ar decela motive, o necesitate raţionalã a Învierii. Însã aceasta e nedeductibilul; sublimul desãvârşirii Lui Dumnezeu.
Am vrut însã sã reaffirm cã vãd şi îndreptãţirea obiecţiilor lui Tresmontant, care nu—s ifose sau nazuri.
§
Postãrile palamiste ale preotului anglican—de fapt, o traducere.
§
Cârpãcealã—fragmentele, scrierile însãilate, neisprãvite, nerotunjite.
§
Funcţia şi valoarea mai mult pragmaticã, profilacticã, a polemicilor antilatine.
§
Cantemir despre Mitr. Teoctist, fostul diacon al Sf. Marcu.
§
Nefanatizat.
§
Egalitatea Bisericilor surori ale Lui Hristos.
Nu existã nicio întâietate a creştinismului apusean. Mai mult, nu existã nicio nevoie de ‘asanare’ cu contaminãri apusene. Aceastea sunt mereu inoportune—şi artificiale. Nu poate fi vorba despre o tutelare. Iar eu cunosc despotismul mentalitãţii occidentale.
§
Azi am cãutat date despre relaţia lui Gracq cu ‘Roşu şi negru’ (--alegerea prenumelui pseudonim, desãvârşita familiarizare cu cartea mãrturisind altceva decât o fãcea prea aspra lui judecatã tardivã--). Bizarul rechizitoriu fãcut de Gracq romanului pe care pretinde cã l—a iubit cel mai mult—şi cel mai timpuriu—şi care l—a emancipat şi educat—şi din care şi—a ales prenumele pseudonim—şi pe care—l şi învãţase pe de rost.
Ca ‘Roşu şi negru’:--alte romane.
§
‘Roşu şi negru’ pentru Gracq şi ‘Parma’ pentru Pamuk.
§
Scepticismul apusean înaintea fanatismului fachirilor; fachirismul nu e un argument, şi nu reabiliteazã fanatismul care—l subîntinde, degeaba e fachir, dacã e şi fanatic.
§
Xenofobia e o tentaţie; xenofilia e un moft occidental.
§
Arhivele, postumele; hârtiile.
§
A scrie despre Montherlant ca Gilbert despre Vekkos.
§
Sportul, mişcarea, mersul, animalele.
§
Mi se pare cã Montherlant se strãduia mult sã se convingã de unele lucruri. Cu asta s—ar corela şi nota sau impresia de oarecare puerilitate a unora din frazele sapienţiale ale lui, ceva rudimentar, simplist şi artificial, fals.
§
Gracq şi Montherlant ca eseişti—cu ce ar fi ieşit ei.
§
Cu ceva mai multã subtilitate şi supleţe, ca un ‘mai bine’, nu aşa rudimentar, grosier.
§
Cât şi ce a scris Montherlant despre Roma şi romani; pe de altã parte, eseistica lui.
§
Scriitor pozeur, ocupat sã pozeze.
§
Romancier, dramaturg, eseist şi publicist, autor de articole, diarist şi pozeur; cele şase ipostaze sau feţe ale aceluiaşi.
Eseurile, articolele, publicistica lui, proza neficţionalã.
La el conflictul nu e, probabil, între personaje—ci în interiorul personajului.
Strãdania merituoasã de a fi el însuşi—şi subliniind—o.
§
Admiraţia lui pentru polonez pãrea a fi întreagã şi realã.
§
Romanii—ca lume, Seneca, probabil ceva din literatura lor, romanul polonezului.
Nu contrafaceri.
§
El pornea de la un dezavantaj—anticreştinismul.
§
A purta picã.
§
Autohtonii; japonezii contemporani; alte romane—ca ‘Roşu şi negru’—mãrturisirea.
§
Aş merge sã vãd pe scenã numai Montherlant, Claudel, Ionesco, marele teatru literar.
§
Într—un fel, cronica unor realizãri umane foarte necesare, a corectãrii unor deficienţe, etc., nimic în joacã.
§
Uneori e numai o sugestie sau o intenţie.
§
Dogmaticile Mitr. Suciu.
§
Primirea incongruenţei şi originalitãţii vieţii.
§
Toma, Maxim, Teilhard, Rahner, Bonhoeffer. A elucida.
§
Parafraze şi pastişe de la începutul SF—ului românesc: ‘Gulliver’, ‘Baskerville’, Verne, literatura de aventuri interbelicã, Wells.
§
Romane—ca ‘Roşu şi negru’.
Ca ‘Roşu şi negru’; ca ‘Lear’.
§
Mie nu mi—a plãcut nici ‘Crusoe’, nici ‘Gulliver’—niciunul din romanele educative engleze.
Izvorul interesului pentru Swift îl constituie Taine şi Kurp. M—a interesat ceea ce am citit despre Swift—la Taine, şi despre stilul swiftian—la Kurp, despre meritele scrisului swiftian. (Cumva, ‘Gulliver’ este reabilitat de scris, pe când ‘Crusoe’, de simbol, de metaforã, de mit, cum ar spune—o un francez nu tocmai sincer în admiraţia sa pentru aceastã naraţiune didacticã de a cãrei literaturã de fapt se dezice.)
Frigyes, Savcenko, chiar Brau.
§
Însã nu pastişe în zeflemea, parodice.
§
Joyce, Musil.
‘Manon’, Laclos.
Ziarele—ed..
Japonezii; romanciere. Ziarele: ed.. Asiaticii. Colete. Victorienii. H de M, MT, Dna. Y.. Principiul romanului neasemuit. Poezia. Şase teologi (Maxim, Vasile, Teilhard, Toma …). Ceea ce conteazã e cogniţia, ‘frecarea’. A ieşi cu scrieri nefinisate; subiecte. Cãrţile de azi şi cele de joi (de fiecare datã, cu câte un roman al lui Beyle în minte). Plãcerea.
‘Il arrive couramment qu’on transfère à un nom, sans y réfléchir, l’attachement qu’on a en réalité pour un seul ouvrage. L’admiration, même sans arrière-pensée, vouée à un auteur s’accommode plus d’une fois de la plus complète indifférence pour tel nouveau livre de lui dont la publication est annoncée. L’écrivain est achevé pour nous parce que nous le voulons garder tel ; l’action de la curiosité est éteinte’.
Fervenţii unei cãrţi—şi incapabilii de fervoare.
Nefanatizat.
§
Ca la Gracq: Dra. Bowen.
§
Iustinian, Mitropoliţii Iaşilor. Mucenicii uniaţi.
§
Anticatolicii—sau catolicii antitradiţionalişti, ceea ce e acelaşi lucru—denunţã simultan abuzurile pretrindentine, care au justificat întrucâtva Reforma—şi remedierea acelor abuzuri. Le displace ceea ce a determinat Reforma, emanciparea germanicã—şi le displace şi remedierea acelor rele—la fel cum denunţã şi racilele clerului medieval, şi reformele gregoriene care au corectat acele rele. Capacitatea de autoreglare a catolicismului vestic îi indispune. Le displace cã era corupt—şi le displace şi cã s—a corectat; îl vroiau nereformat, de aceea Luther le e un erou, pe când Sf. Pius al V—lea, nu. Nu coruperile catolicismului sunt notabile—cât resursele lui de a se reforma.
§
Uniaţii, avangarda creştinismului rãsãritean românesc.
§
Nu sunt aici ca sã judec sfinţii Lui Dumnezeu, şi ceea ce Dumnezeu a sfinţit.
§
Ca Ralea, Eliade, evreul interb. şi Kurp.
§
La originea gustului lui Montherlant pentru antichitatea romanã se aflã un roman polonez despre Roma creştinã.
Iar Montherlant pãrea sã îi fi şi pãstrat acestui roman o admiraţie literarã vie. E ceva destul de necaracteristic şi de original aici.
E altfel decât alte gusturi pentru Roma, ale altora. Aici nu educaţia clasicã a constituit impulsul originar; un romancier polonez i—a deschis gustul pentru Roma anticã.
§
Prejudecãţi—asceza anticilor le impune, aceea a creştinilor îi scârbeşte; virtutea stoicilor şi a romanilor le place, aceea a Fericirilor, nu.
Gãsesc admirabil ceea ce nu e la creştini.
§
Anticreştinismul lui Gracq, declarat, şi oscilaţiile lui Montherlant.
§
Medicina, literatura. Tangibil. Literatura, cãrţile, cititul.
§
Notele 135, 136 ale articolului despre Gracq. Mistica lui necreştinã. De unde şi rãstãlmãcirea legendelor bretone, considerate ca independente de fondul creştin, sau interpretate înafara acestuia.
§
Scrieri de un gust desãvârşit. Eliade romancierul şi Paleologu. Grilã.
§
Premise culturale. Instinct, originalitatea. A ilustra.
§
Sinteza lui Scheffczyk, carte de prim rang.
§
Puneam ceva muzicã şi fãceam dragoste.
§
‘Parma’, James şi Rovani—la o apreciere obiectivã, ceea ce nu înseamnã ‘spoliatã afectiv’. Romane în care mi—am recunoscut intelectualitatea artisticã.
§
Nesaţul dupã un roman care sã fie pentru mine ceea ce a însemnat ‘Roşu şi negru’ pentru Gracq; Murakami, Sharpe, Greene, Simenon, ‘Breda’.
§
La Iisus existã nu numai enunţuri mistice, ci şi psihologie (sutaşul, samariteanca certatã). Existã la El şi pricepere umanã, faptul de a şti sã ia oamenii. Fãcea adesea psihologie, ‘maieuticã’, existã latura aceasta empiricã a didacticii Lui. Ştia sã se adreseze fiecãruia. Nu vorbea ‘în abstract’.
§
Dificilã sau nu, e singura interesantã, nicio alta nu e aşa interesantã.
§
Vesticii se simt ameninţaţi, trãiesc în fricã.
§
Cele patru exemple de limpezime literarã englezã.
§
50 de romane. A tria—Gracq, Paleologu (eseiştii şi poeţii) şi Borges.
Autorii.
Gracq şi Borges.
Loara.
Johnson, Boswell, Swift, Sterne; Sadoveanu, Verne.
Şi ca biografie.
A tria.
A testa.
§
Dezlânarea.
Principiul de dezlânare.
Aiuritã, aerianã, buimacã, tehuie şi neglijentã.
Stridenţe.
A resimţi dezlânarea ca pe murdãrie.
§
Cu cât sunt, uman şi literar, mai puţin interesanţi Swift şi Sterne, decât Johnson ….
§
Experienţe—Johnson şi istoria artei, scrisul, transformarea. A—l avea pe Johnson drept însoţitor.
§
Ceva fãrã potrivã. Bãrbat. Ten: cf. luni.
§
Verne a fost relativ bine ilustrat în CPSF. Atâţia creatori notabili de SF nu au fost reprezentaţi—Verne, însã, da.
§
Iubire şi muzicã, literaturã.
§
Contrastul între vorbele mari şi micimea rutinelor; a nu se lãsa dãscãlit.
§
Apofatismul e inutil, câtã vreme e abstract, neutilizat, câtã vreme e asortat cu triteismul cel mai obtuz.
§
Pentru aventura cãutãrii individuale a Lui Dumnezeu, reperele bisericeşti reprezintã ceva cu totul exterior, abstract, simbolic, subordonabil; iar ceea ce e extraordinar este caracterul de aventurã al acestei cãutãri confuze, nelãmurite, netematizabile.
Aptitudine, sterilitate, nuntã. Degeaba aptitudinea existã, câtã vreme ea e una sterile, irositã, nu aduce fruct. Aptitudinea (faimoasa ‘interpelabilitate’ sau deschidere) e numai posibilitatea, nu şi realizarea.
§
Schismaticii pot fi grosolani şi cruzi—însã apusenii sunt grosieri, rudimentari, intrinsec grosieri, ‘protopatici’, inapţi de ceva înalt, schematici.
§
Acestea sunt caricature. Eu sunt de partea ‘celor puţini’, mai ales în religie. Iar între apuseni, unii ca Chesterton (în pofida populismului şi neaoşismului sãu) şi Johnson sunt câţiva dintre aceşti puţini.
§
O anume unilateralitate—îşi aveau viaţa lor bisericeascã proprie, tradiţiile locale, rugãciunea; nu exista poate prea multã ‘universalitate’, însã nici atâta eclectism şi dispersare. Aceastã ‘unilateralitate patristicã’ apare drept ceva firesc.
Un soi de prioritate practicã a localului apare drept ceva raţional, un fel de empirism.
Teologia mare nu se face cu enciclopedii savante, nici cu ediţii patristice.
Se pornea de la tradiţii locale, de la o practicã şi atmosferã locale.
Existã aici ceva care ţine seama de condiţiile reale ale cunoaşterii; se începe nu cu ceva abstract.
§
Creştinismul nu e ceea ce cred oamenii—ci ceea ce cred Maxim, Chiril, Toma, Grigore al Nyssei, Isaac—numai la acest nivel, înalt teologic, are învãţãtura creştinã importanţã.
Creştinismul nu trebuie cãutat în numitorul comun a ‘ceea ce cred oamenii’.