Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier

Dna. Dominique Perrin despre Gracq şi Chartier




Conferinţa Dnei. Dominique Perrin despre Gracq ca elev al lui Chartier, rostitã poticnit, înecat, cu o dicţie proastã şi tremurãtoare. Prezentarea ca atare a fost dizgraţioasã.
Expunere instructivã, atingând uneori banalul şi mai mereu platitudinea; nu existã interpretare, descifrare, care sunt substituite de enunţarea unor clişee pompoase, din care cauzã conferinţa nu e la înãlţimea subiectului. Cel puţin se citeazã texte la care eu nu am ajuns. Mult jargon ridicol, de un ‘bizantinism’ fad, reziduuri dizgraţioase. Pentru motive detaliate mai jos, apreciez conferinţa aceasta, pedantã şi fadã, drept una nesatisfãcãtoare.
Gracq a fost elevul lui Chartier între ’28—’30. ‘Atât de puţine urme’. Îi imputa lui Chartier restrictivitatea faţã de Claudel (din care alesese ceea ce e mai cornelian) şi Dostoievski, Malraux şi Bernanos. Îl cita pe Chartier ca analist al imaginaţiei (“Despre imaginaţie în roman’). Îl considera un întârziat, un decalat, un anacronic. Scrisul lui Chartier îi displãcea, sau cel puţin aşa pretindea. Eu sunt, ca şi Paleologu, un admirator al stilului filozofului francez.
Unul era un filozof pur—sânge, celãlalt un geograf şi istoric, cititor al lui Spengler, Chateaubriand şi Lenin: aşadar, diferit conformaţi. Filozofii care sunt notabili pentru Gracq, interpreţi ai istoriei, nu existã pentru Chartier—cu o excepţie, şi anume cea mai evidentã: Hegel.
Bineînţeles cã relaţia celor doi, Gracq şi Chartier, a fost una sinuoasã şi nerezumabilã —fapt de viaţã, fapt de formaţie, nu putea decât sã constituie obiectul reflecţiilor şi al revizuirilor. Expresia rezultatelor întâlnirii lor nu e susceptibilã de linearitate.
A mai fost şi confruntarea a douã inteligenţe de prim rang—o inteligenţã criticã, aceea a lui Chartier, şi una criticã şi creatoare, aceea a lui Gracq. La Gracq existã, în plus, plasticul—Verne, geografia, peisajele.
Gracq scrie despre Chartier şi cu un fel de resentiment; poate de ingratitudine. Nu are, în ceea ce afirmã despre fostul lui profesor, o detaşare seninã. Parte din ceea ce spune este o lichidare, o execuţie.
Pãrea sã îi poarte picã lui Chartier. Aceasta e, cel puţin, impresia mea, din auzirea dosarului alcãtuit de vorbitoare.
Se poate şi ca întâlnirea lui Gracq cu Chartier sã fie una din care se încearcã, retrospectiv, sã se facã mai mult decât a putut ea fi. Se poate ca Gracq sã fi avut dreptate, iar Chartier sã nici nu fi avut pentru el, în formaţia lui, un loc mai mare decât acela pe care dealtfel i—l şi atribuie; cã a învãţat ceva de la el e lucru sigur. Însã mai multã simpatie decât îi mai acorda Gracq n—a subzistat. Nu i—a fost unul dintre vasalii intelectuali—de care, o vreme, Chartier n—a dus lipsã. Erau, amândoi, balzacieni şi stendhalieni; însã de la un geograf şi romancier nu trebuie aşteptate recunoaşteri mai ample. Un Gracq alainian nici nu e unul deosebit de interesant. Însã aş spune cã, într—un fel, prin ceea ce preia de la Chartier, Gracq îi face dreptate acestuia—teoria întemeirii literaturii în imaginaţie, etc..
Diferenţe nu puteau sã nu existe între cititorul lui Nerval şi Spengler şi acela al lui Comte şi George Sand. Fiecare a mers pe drumul lui. La Chartier nu existã Poe şi Lovecraft—nici la Gracq, Rolland şi Kant. Unul are geografia şi fantasticul—celãlalt, anticlericalismul şi apriorismul. De aceste deosebiri nu trebuie fãcut caz.

Gracq nu e relevant în determinãrile lui exterioare—cã alegea scrieri ale lui Balzac şi Racine taxate ca ‘necaracteristice’, iar în rest, romantici nemţi, suprarealişti şi precursori ai acestora, decadenţi şi gotici. În determinarea internã a existenţei lui de cititor, scrierile acestea au, prin definiţie, un alt loc. Marginale în recepţia convenţionalã şi exterioarã, sã o numim academicã (nu ştiu dacã şi obşteascã), ele sunt capitale la Gracq. Ierarhiile lui sunt interesante ca atare, nu prin devierea notabilã de la ceea ce e convenţional stabilit. În lectura lui Gracq, scrierile acestea zise necaracteristice (antinomia unui ‘Balzac nebalzacian’, a unui ‘Racine neracinian’), sau ‘dinafara numitorului comun’, sunt înãlţate ‘la puterea Gracq’, reabilitate şi recitite.
Punerea pe tapet a necaracteristicului alegerilor, a neconvenţionalitãţii lor, demascã deficitul de înţelegere a naturii literaturii şi a rostului cunoaşterii literare (care nu e conformitatea silnicã cu ierarhiile convenţional admise …).

Mai cred ceva: în conferinţa Dna. Perrin nu sunt explorate tocmai tangenţele reale între Gracq şi Chartier (tandemul Balzac/ Stendhal, cu interpretãrile aferente), şi nici chestiunea lecturilor filozofice, semnificative, ale lui Gracq: ce fel de filozofie gusta şi citea acesta.

Dna. Perrin preia de fapt teza unui Gracq antirealist, fapt explicit şi în versiunea antirealistã pe care o primeşte Balzac la Gracq: nici vorbã de ‘concurenţa fãcutã stãrii civile’—ci un Balzac al afectelor, pentru care lumea exterioarã nu existã ca sã fie reprodusã/ interpretatã. Alţii vorbesc despre raportul cu lumea al lui Chartier—adicã exact contrariul a ceea ce vrusese sã demonstreze Gracq, care vedea în Chartier un demodat; cãci Gracq se vedea pe sine drept politicul, omul la zi—şi, în alt plan, geograful, omul naturii, pe când interlocutorii Dnei. Perrin tocmai asta îi atribuie lui Chartier şi îi interzic lui Gracq. Conversaţia din finalul conferinţei se încheie, aşadar, în nota unei confuzii. Interlocutorii se repliazã pe prejudecãţi: ‘realistul’ Chartier şi ‘poetul’ Gracq.