Sf. Luca al Crimeii şi cristologia prologului ioaneic

Sf. Luca al Crimeii şi cristologia prologului ioaneic





Sf. Luca al Crimeii expune în predicile sale o cristologie esenţial monofizitã, aceea a ‘existenţei mai înainte de veci a Domnului Iisus Hristos’, o cristologie anticalcedonianã; învãţãtura Evanghelistului Ioan, pescar sau nu, nu este aceea a preexistenţei Hristosului, ci a preexistenţei centrului divin al fiinţei Sale, iar Ioan vorbeşte despre dumnezeirea Lui Iisus în douã trepte—întâi, Îl identificã pe Iisus cu mintea sau gândirea creatoare a Lui Dumnezeu, cu expresia Lui lucrãtoare; pentru ca, apoi, sã spunã cã mintea dumnezeiascã e Însuşi Dumnezeu. De notat cã Ev. Ioan nu vorbeşte despre Tatã şi Fiu, ci despre Dumnezeu şi mintea lui; el nu învaţã preexistenţa Fiului—intenţie teologicã ce i—ar fi fost strãinã—ci pe aceea a Cuvântului, a gândirii lucrãtoare dumnezeieşti; Arie va interpreta acest prolog ca pe o învãţãturã despre existenţa fiinţei complete a Lui Iisus Hristos—fiinţã cãreia îi va atribui creaturalitate. N—aş numi cristologia aceasta a prologului ioaneic una incomplete, însã una care are nevoie de explicitare şi, implicit, de completare—exact ceea ce a adus Tomul lui Leon.
O pantã greşitã în aceastã direcţie e tocmai aceea a lui Arie—care, la fel, Îl identificã pe Iisus cu Logosul, numai pentru a postula apoi creaturalitatea Logosului. Aşa, de la Arie, se va da, prin unilateralitate, ‘lupta pentru salvarea fiinţei complete a Lui Iisus’—basculând—o fie în creaturalitate, fie în dumnezeiesc. Cuvântul Bisericii avea sã fie spus în Tomul lui Leon—Iisus începe sã existe abia la Buna Vestire, cãreia fireşte cã nu i—a preexistat; El aparţine deopotrivã creaturalitãţii şi increatului. Acesta este paradoxul fiinţei întregi a Lui Iisus. Trecând drept mai pioasã şi mai decisã, greşeala monofizitã, ca simplificare şi dezechilibru, a ajuns sã fie eroarea curentã în creştinãtatea evlavioasã—considerarea Lui Iisus din Nazaret drept al doilea Ipostas al Sf. Treimi. Însã Iisus din Nazaret, o spune Tomul leonin, nu e numai aşa, nici numai aşa: însã e deopotrivã aşa şi aşa—creat şi necreat, omenesc şi dumnezeiesc. Doctrinã paradoxalã şi raţionalã, de o vertiginoasã altitudine teologicã şi, în consecinţã, ignoratã şi rãstãlmãcitã.
Succesul monofizitismului e succesul evlaviei zeloase, ca şi al grabei de a securiza o poziţie şi de a da primat unei izbânzi doctrinare imense şi inestimabile (în cazul de faţã, realizarea limpede a adevãratei dumnezeiri a lui Hristos). Însã el reprezintã un ‘prea puţin’: cãci este unilateral, dezechilibrat, stângace. Nu spune destul; spune prea puţin, şovãie, rãtãceşte, rateazã. Accentuarea tendinţei monofizite a pãrut sã contracareze, însã, cãderea într—o eroare mai gravã, şi s—a considerat cã, în termeni de unilateralitate, e mai bine sã se creadã despre Iisus Nazarineanul cã ar fi ‘numai Dumnezeu’, decât ‘numai creaturã/ numai om’. Aceasta este o judecatã pragmaticã şi relativã; scopul instruirii creştine nefiind ajungerea la o eroare convenabilã—ci numai la adevãrul deplin.
În acest sens, trebuie repetat cã Hristos Kyrios n—a existat ‘mai înainte de veci’; ci dumnezeirea cu care s—a unit omul creat la Buna Vestire a existat dinaintea timpului, fiind Dumnezeu.
Instinctiv, monofizitismul a apãrut ca fiind de preferat adopţionismului, nestorianismului şi mitologiei fumegoase ariene; aceasta l—a consacrat ca eroare curentã şi rãstãlmãcire banalã.

Prologul ioaneic are o cristologie, şi spune câteva lucruri; mesajul sãu foloseşte, în ceea ce priveşte înomenirea Logosului, sintaxa şi limbajul transformãrii, şi existã aici o ambiguitate inerentã, cu alte cuvinte formularea aceasta e un pic vagã. El nu vorbeşte despre preexistenţa Lui Iisus Nazarineanul, ci despre identitatea Lui metafizicã. Cu vremea, s—a vãzut cã acest mod de a vorbi poate da naştere la rãstãlmãciri; ca atare, Tomul leonin a corectat tendinţa de a unilateraliza doctrina faimosului prolog. Aşa cum ar spune—o cercetãtorii, prologul ioaneic porneşte ‘de sus’, şi dinaintea Întrupãrii. Mai înaintea Întrupãrii, exista Cuvântul lucrãtor al Lui Dumnezeu, mintea Lui activã; iar aceastã minte S—a înomenit ca Mesia. Sã admitem cã aceastã concluzie cu care cartea Ev. Ioan începe, nu spune chiar aşa de multe. Ce înseamnã aceastã înomenire? Care mai e raportul fiinţial între produsul sau rezultatul înomenirii, şi ceea ce s—a înomenit? Adesea prologul cele de—a patra Evanghelii pare cã e fãcut sã spunã lucruri pe care, de fapt, nu le—a spus.