DESPRE ‘DRESURĂ LIBERĂ’

DESPRE ‘DRESURĂ LIBERĂ’




Ĩn ce constã universalitatea rezultatelor artistice ale lui Gheorghi Semionov ĩn romanul sãu ‚Dresurã liberã’? Avem de—a face cu un roman ale cãrui personaje au psihologii relativ mãrginite şi comune, anoste, sunt oameni comuni, iar romanul lui Semionov evitã şi ‚realismul rural’, şi calpa apologie a ‚oamenilor simpli’ ĩn stil F Capra, ajungând la un plan de conţinuturi morale universale definitorii pentru fiinţa umanã ca atare şi de interes pentru cei care nu apreciazã realismul rural şi balastul ‚umanitarist’. Şi, dealtfel, puţine romane mai puţin idililice şi idealizante, ba chiar mai tãioase decât ‚Dresurã liberã’! Ĩn tonul ironic, reţinut, pe rând sapienţial şi ingenuu, al lui Semionov nu existã pic de complicitate cu mediocritatea vieţii; şi, ĩn general, ĩl defineşte un fel de neutralitate contemplativã care se constituie ĩn sine ĩn denunţare a nãravului de a concluziona ‚ĩn aer’. Forţa ĩntreagã a romanului o constituie, la Semionov, chiar romancierul, mintea şi ĩnţelegerea acestuia, aptitudinile şi situarea acestuia, neutralitatea lui superioarã, reflexivã şi sapienţialã—la antipodul neutralitãţii reporterului sau a realismului tern.
Ĩn acest roman digresiv, abrupt, ba chiar deconcertant prin realismul inteligent şi reflexiv, de grilã impresionistã şi analiticã, al aspectelor umane sesizate ĩn conţinutul moral care scapã convenţionalului literar, pasajele care ar putea fi numite ‚descrieri de naturã’ sunt tururi de forţã de o mãiestrie invidiabilã; probabil cã asemenea performanţe constituie una dintre caracteristicile literaturii ruseşti.
Forma romanului lui Semionov pare, aşa cum am mai spus—o, digresivã şi liberã, o alternare de ‚scene de moravuri’, analize psihologice şi mari evocãri panoramice ale naturii. O notã mereu reuşitã o reprezintã umorul. Naraţiunea este sinuoasã şi, ca la Balzac, ‚planatã’—derulãri rapide ale unor intervale mari din vieţile personajelor, alternate cu detalierea câte unei scene.
Avem ĩnsã de—a face cu un roman mai degrabã de analizã decât de creaţie, iar prin analitism ‚Dresurã liberã’ este o carte decis nebalzacianã; Verocika, Tiuhtin, Kolea şi bunicul sãu sunt mai degrabã curcubee de trãiri, senzaţii, reflecţii.
Nepropunându—şi probabil sã fie un creator de personaje, Gheorghi Semionov este un mare creator de geografii. Locurile acţiunii rãsar cu evidenţa tangibilului.
Dar reuşita majorã a ‚Dresurii libere’ rãmâne formidabila dexteritate a analiticii psihologice de o subtilitate rar ĩntâlnitã. Viaţa cotidianã ne dezobişnuieşte de o asemenea perspectivã, iar regãsirea unei persoane care pare sã scruteze adâncurile vieţii cu o intuiţie şi o pricepere superioare ne bucurã cu atât mai mult. Nu ĩntâlnim aşa des oameni capabili ca Gheorghi Semionov de a vedea cu precizie ĩn adâncurile comportamentelor şi motivaţiilor umane, de a sesiza incongruenţele vieţii, de a dezvãlui resorturile purtãrilor omeneşti.
Haideţi sã vedem cele trei planuri ale romanului; ĩntâiul este acela al virtuozitãţii desãvârşite a exerciţiilor analitice şi descriptive. Al doilea este acela al coerenţei elementelor; al raporturilor. Al treilea este ‚locul scriitorului’, sau mintea scriitorului, situarea autorului faţã de faptele şi datele prezentate, neutralitatea lui amuzatã, sapienţialã, superioarã şi perspicace.
Destinele personajelor lui Semionov sunt ĩntr—un fel contrapuse unor adâncuri misterioase ale vieţii, adâncuri de la care şi destinele—şi primesc licãrul de ambiguitate. Ce crede autorul despre iremediabila, se pare, mediocritate, banalitate şi platitudine a personajelor sale? Ĩntrebare validã, deoarece din când ĩn când pulsul naraţiunii este luat de cãtre un observator ale cãrui itinerarii par sã se intersecteze, geografic, cu ale restului personajelor; iar dacã se poate vorbi despre o tehnicã a acestui roman, ea ar putea fi perspicacele impresionism realist balzacian (ca opus linearitãţii prolixe)—credinţa cã nişte destine pot fi eficient ĩnfãţişate prin alegerea şi realizarea câtorva scene cheie, a câtorva scene relevante, ‚bine fãcute’, izbutite—o selecţie bunã de scene. Poate cã amintesc deja prea des numele lui Balzac ĩn acest context, ĩnsã o restrânsã experienţã literarã face ca aceastã referinţã clasicã sã se impunã ca de la sine—mã gândesc ĩn special la UN DEBUT ĨN VIAŢĂ—cu efectul ameţitor creat de juxtapunerea detalierii şi a accelerãrii.
Ironia lui Semionov, şi ĩn general poetica acestui roman, sunt ĩndeajuns de semnificative şi de subtile ĩncât ar merita o tratare aparte. Timpul petrecut citind DRESURĂ LIBERĂ a fost fãcut atât de plãcut bineĩnţeles de cãtre personaje—de AS Bugorkov, de Kolea şi de familia Vorkuev—dar mai ales de cãtre cel mai agreabil personaj—romancierul ĩn calitatea lui de eu narativ şi de subiect reflexiv.
Roman sapienţial, aromat, reflexiv, de excepţionalã inteligenţã, analitic şi fermecãtor, ‚Dresurã liberã’ pare un motiv valabil de a crede cã Semionov, moscovit nãscut ĩn urmã cu 78 de ani, aparţine ligii marilor prozatori ai vremii noastre.
‚Dresurã liberã’ constituie o reuşitã majorã a prozei contemporane, iar amploarea registrelor şi varietatea paletei ĩl situeazã pe Semionov ĩntre romancierii foarte importanţi.