Din viaţã

Zizioulas e un caz mixt şi paradoxal. El ilustreazã modernitatea în straie patristice. În mod paradoxal, Zizioulas, a cãrui interpretare nepatristicã a persoanei e secretul lui Polichinelle, e considerat de alţii ca ilustrativ pentru atitudinea neopatristicã. Intenţia Mitr. Zizioulas, cel puţin, e una pur neopatristicã. Un modernist în veşminte neopatristice.

Sexualitatea nu e scopul—ci motorul apropierii dintre bãrbat şi femeie, ‘forţarea complementaritãţii’.

Nu am pic de simpatie pentru paseismul patristic. Sinoadele cristologice sunt o interpretare, condiţionatã istoric şi tributarã vremii, a datelor neotestamentare; cei care revendicã un statut aparte pentru climatul elen al acelor sinoade trebuie sã fie gata sã accepte cã acelaşi lucru poate sã fie spus şi despre epoca modernã, a ‘maturizãrii’.

Criteriul autenticitãţii. Gesturi inautentice, formale. Ceea ce înşealã.

Dispersia doctrinarã a protestantismelor. Însã strãdania lor e aşa de autenticã; ei n—au avut niciun Sf. Grigore al Tesalonicului, Nicolae, Simeon al Tesalonicului—ei n—au isihasm.

Dreptatea tradiţiilor şi a obiceiurilor e ‘dreptatea farizeilor’—dreptatea celor care redescoperã tradiţiile uitate ale Rãsãritului şi restaureazã obiceiuri pãrãsite, uitate—‘dreptatea colivarilor’. Zelul lor nu e zelul politic al sicarilor, ci acela religios al farizeilor. Iisus a spus cã toate acestea sunt pleavã; nu conţinutul atitudinii farizeilor îl bagateliza Iisus—ci însãşi atitudinea, paseismul şi formalismul. Iisus le—a cerut ucenicilor sã nu ia cu ei astfel de bagaje; sã se despovãreze, sã nu ducã cu ei desagii tradiţiilor vechi.

Ideea însãşi de roman—Beyle, Balzac, Gracq.

‘Mannering’, ‘Durward’, ‘Rob Roy’, ‘Ivanhoe’, ‘Nigel’, ‘Montrose’, ‘Talismanul’, ‘Lamermoor’, ‘Perth’.

Nu existã motive pentru a citi mai puţin de 8—10 ore pe zi—având 4—6 ore pentru restul. Vremea cât au fost deajuns fumatul, i., necititul şi halitul, îmbuibarea. Surogatul, viaţa diminuatã şi lingavã. Falimentul unei atitudini, al unei abordãri—şi al unei iluzii.

Când vorbesc despre citit (şi bibliofilie), mã gândesc la De Quincey şi la baptistul Gordon; cititul e cuantificabil—ore, no. de pag.. E o formã de realizare a autenticitãţii. Şi citind poţi fi autentic. A face din citit cea mai bunã şi mai interesantã parte a existenţei—a miza pe citit.

Dramaturgia de citit—Shakespeare, Ibsen, Sofocle, Claudel, alţi câţiva francezi (Racine, Marivaux, ultimul Hugo …), Shaw; restul e numai maculaturã pentru scenã, libret.

Nuvele, scrieri excitante, lecturi de vacanţã.

Paradoxul romantismului englez:--autorii întâiului romantism (Wordsworth, wordsworthianul De Quincey, Coleridge) sunt definiţi prin sobrietatea limbii şi puritatea limbajului;--dintre ai celui de—al doilea romantism, Byron e un clasic cu recuzitã, un autor de stil clasic, ca satiricii sc. XVIII—iar Keats şi Shelley sunt sublim, ţin de sublimul somptuos—tocmai la antipodul retorismului bombastic şi superflu, al declamaţiei asociate cu romantismul romanic. Aşadar, ca şi la nemţi, nimic din balastul romantismul romanic, latin—francez, hispanic, etc.. De regulã, cei cãrora le place romantismul (Gracq, Eliade, Eminescu, Cãlinescu, Borges, Cioran) îl aleg pe acela nemţesc şi englez—germanic; iar Hugo e singura excepţie, francezã, admisã (v. Stevenson, Borges, Cãlinescu). Ziguratul; metaforele arhitectonice (Chesterton despre De Quincey; arhitectonicul, la VH). E interesant cã Chesterton s—a ilustrat tocmai printr—o metaforã arhitectonicã despre stilul lui De Quincey—iar evreul argentinian remarca, drept emblemã sau efigie, o imagine arhitectonicã în chiar scrisul lui Chesterton. Satrapia şi asiaticul.
Ideea romantismului ar fi sã fie sapid, savuros, delicios, îmbietor—aşa cum îl gusta, de ex., Flaubert. Acela retoric, declamator, e insipid.

Lui Landry îi plac Holmes, Cecil, Mencken.
Lizibilitatea ca şi criteriu al autenticitãţii literare.

Deodor.:--sept. (când o citeam pe romanciera americanã);--dec.;--martie;--iun.;--iul..

Ieri, sb.: tel., orã—cola—fumat—ploaia—vremea—cinã.

Pentru citit—belgianul, baptistul, De Quincey, Hazlitt şi Lamb. Pentru recitit—Gracq, Hazlitt şi Lamb. Bibliofilia—baptistul, De Quincey, Southey [numai Wordsworth era hârlav; avea puţine cãrţi, le folosea rar, şi era hârlav].

Argumentul lui Luther împotriva indulgenţelor se potriveşte şi împotriva canoanelor de la Spovadã; e, de fapt, un argument împotriva Spovezii—‘dacã Biserica are puterea de a dezlega pãcatele, de ce n—o face pur şi simplu, de ce condiţioneazã de efectuarea canonului?’.

La Missã, parabola neghinei şi a secerişului. Parabolã durã, pe care vicarul a încercat s—o rãstãlmãceascã; însã lãsarea neghinei, îngãduirea neghinei, nu e semnul rãbdãrii Lui Dumnezeu, Dumnezeu nu aşteaptã ‘convertirea’ neghinei.
Reţine luarea—aminte şi Epistola—‘Romanii’, despre rugãciunea Sf. Spirit, care aratã cã înţelegerea Sf. Pavel era altceva decât triteismul curent.

La Missa de searã, vicarul a predicat despre concertul lui Bon Jovi.

Soţiile lui Thackeray, Southey au înnebunit.

Faţã de ceea ce citeau Hazlitt (nu mai puţin filozof decât Coleridge şi De Quincey!) şi Lamb, au mai apãrut şi Dickens, Thackeray, victorienii, etc..

Realiştii (Bennett, Gissing, Howells, ca şi atâţia dintre cei discutaţi de Chesterton—care arbitra mai îngãduitor decât modernistul Ford …), umoriştii (Crane, Courteline, Leacock, Haliburton—nepretenţioşii autori de divertismente—fãrã a urca pânã la nivelul Saki, Henry, Bierce) se demodeazã.

Hazlitt şi Thackeray—amândoi au scris despre umoriştii englezi—iar al doilea a scris şi felul de romane care i—ar fi plãcut întâiului. Pe care le—ar fi citit cu nesaţ întâiul.

Însãilãrile extravagante, bombastice şi neconvingãtoare, foarte artificiale, ale lui Paleologu despre Caragiale.

Hazlitt—romanele ample (Richardson, Smollett, Fielding, Sterne) şi nuvelele (Boccaccio). Romanele care îi plãcuserã lui Hazlitt—Richardson, Rousseau, Smollett, Fielding, Sterne, Cervantes.

Hazlitt—ca promotor al unei critici agere, vioaie, comunicative—hedonice—însã cred cã nu descopãr nimic cu asta—belgianul Poulet îl enumerase deja ca precursor al ‘Noii critici’.

Puţinul rezultat din experienţã e oricând preferabil celor culese din compendii, etc.. Altfel, ar însemna sã ne înşelãm cu totul asupra scopului.

Cei care, ca Mitr. Marcu, erau zeloşi pentru evlavie şi Lege, pentru dreapta cinstire, se numeau ‘farizei’, nu ‘zeloţi’; ‘zeloţii’ schismatici, cu talmudismul lor, sunt urmaşii farizeilor, nu ai zeloţilor. Zelul religios se numeşte farizeism.

Lamb era cu zece ani mai vârstnic decât De Quincey, şi cu trei decât Hazlitt.

Wordsworth, Southey, Coleridge, De Quincey, Hazlitt, Lamb, Byron, Keats, Shelley, Tennyson. Aprecierile victorienilor, ale lui Stevenson, Coleridge, ale moderniştilor. Douã antologii engleze de poezie.
Scrierile lui Southey (cf. sem. VII), Lamb, Hunt.
Coleridge, Stevenson (eseurile), cusurgiul.

Ca şi juristul, am gustul acestei lumi literare engleze de la începutul sc. XIX.

Umoriştii& Macaulay—desãvârşirea lui& meritele scrierilor neliterare în intenţie.
Desãvârşirea lui Macaulay.
Nicoll—şi romanele.
Lamb, cogniţia şi realitatea.

Desãvârşirea lui Macaulay. Desãvârşirea de care era capabil.