NOTE DESPRE CRONOLOGIA CREAŢIEI LUI ANTONIONI

NOTE DESPRE CRONOLOGIA CREAŢIEI LUI ANTONIONI






Înaintea STRIGĂTULUI, film de la 45 de ani, Antonioni mai fãcuse încã alte patru lungmetraje de ficţiune, ca şi multe documentare, de lung— şi scurtmetraj. ’57—’70 sunt anii creativitãţii lui majore—cele şapte mari filme. Urmãtoarele patru sunt, fiecare, interesante.
Antonioni a şi scris câte un film al altor patru regizori—pânã la 40 de ani (--latura scenaristicii acesteia îl descrie de la 30 la 40 de ani--).
La vârsta de 28 de ani, în ultimul an de studii de medicinã, am ajuns, pe urmele lui Averty, care—l considera pe Antonioni drept unul dintre incomparabili, sã—l apreciez (--dupã un pasager interes la 16—17 ani—când mã interesau mai ales drama foarte explicit eroticã şi filmul cu Harris, şi altul pe la 25--).
Creaţia lui Antonioni cuprinde, central, cele 15 lung—metraje. Filmele sale sunt enigmatice şi austere. Decalat istoric, cinemaul rãmãsese o culturã a frumosului; aşa e şi la avangardişti ca Antonioni şi Resnais—artã fãrã repudierea esteticului. Artã care are nevoie de public, într—un mod mult mai imediat decât artele plastice, cinemaul a rãmas, ca artã, la categoriile frumosului. Şarlatania de pe simeze a fost, fie şi de nevoie, prin selecţia fireascã, ţinutã departe de cinema. Bergman, Resnais, Antonioni, marii avangardişti, sunt artişti ai frumosului, avangardismul cinematografic neputând consimţi la pretinsele ieroglife ale subversiunii prin urât. Nu a putut rãmâne indiferent la estetic—ci a mizat pe el, şi pe bunul simţ. (Ceea ce nu înseamnã cã nu existã, ca nişã şi în nişã, extravaganţa experimentalã de tip contraestetic, fronda de acest fel, adresatã unui ‘public’ confidenţial. Altfel, cinemaul, ca şi romanul, are nevoie de piaţã, şi de aceea e sortit sã scape ifoselor şi dilemelor aberante.)

Poate fãrã o relaţie directã cu cinemaul lui Antonioni, vreau sã notez aici antinomia unor americani care, adepţi deopotrivã ai cinemaului hollywoodian şi ai avangardismelor din artele plastice, vor repudia totuşi cinemaul avangardist european de felul celui al lui Antonioni şi Bergman sub cuvânt cã e prea ‘pedant’, etc.. Ceea ce aratã în ce mãsurã conştiinţa consumatorului de artã plasticã este falsificatã—cel care acceptã orice abstracţionism în artele plastice denunţã cinemaul european drept prea ‘abstract’, etc..