Din viaţã

Catolicismul apusean are acest spirit al confruntãrii concludente cu realul, aşa cred eu cã trebuie înƫeles reputatul ‘activism’ apusean. Mai exact, arta lor, a vesticilor, este una de a face confruntarea cu realul, concludentã. Ea nu se pierde în ceaţa şi echivocul ‘inconcludentului’. Acest activism este un optimism—şi un optimism gnoseologic.
Abordarea şi intpretarea confruntãrii cu realul sunt o artã. Pavãza imuabilului metafizic, la care fac aluzie unii rãsãriteni, e numai o jumãtate de adevãr. Necomplementat cu confruntarea cu realul, apelul la imuabil e iluzoriu şi nãtâng, ca sã nu spun iresponsabil—autismul eclezial. Biserica e o sinergie—şi un ‘proiect comunitar’. Viziunea Bisericii ca şi ‘comuniune a sihaştrilor’ e numai o jumãtate de adevãr; Biserica existã ca proiect global, comunitar, la scala speciei umane—nu ca aventurã a reuşitelor rãzleţe.
Apelul rãsãritean la imuabil nu pãcãleşte decât pe cine a decis deja sã se lase pãcãlit. Altfel, sunt numai peroraţii groase şi ipocrite despre pretinsa negreşelnicie a Bisericii—speculând polisemia termenilor şi dându—le, tacit, accepţii alternative.
Iar Biserica rãsãriteanã nu cu astfel de oameni—ca sofiştii şi pãcãlicii de azi—s—a fãcut.
§
Noile pagini de jurnal publicate de ‘Morgan’ conţin meniul uzual—interesante note de lecturã [Simmons; Rushdie; Marsh—despre care nu cred sã fi auzit înainte]; lumea graficii, festivaluri de desen; scene groteşti notate batjocoritor; elucubraţii neroade pe teme religioase; şi pasaje de criticã a civilizaţiei apusene degenerate, ofensiva Islamului, etc.. Ceea ce scrie ‘Morgan’ de obicei—şi cu fierea şi francheţea sa. Notaţiile lui—inteligente şi tãioase, deşi nu din cale—afarã—nu sunt fãrã oarecare merite.
Cele mai atractive sunt, din toate aceste regiuni ale unei palete destul de restrânse, primele [adicã pomenitele aici note de lecturã]—şi cam puţine—trei cãrţi în jurnalul pe opt luni; iar despre primele douã cãrţi discutate nu spune nimic din punctul de vedere al literaturii—ci doar noteazã o chestiune de ordinal concepţiei generale, nu ceva specific estetic.
§
A mãsura disproporţia dintre har şi voinţã umanã ‘simplã’ (--neasistatã--). Ce puţin face vrerea umanã ‘simplã’, neasistatã, nefortificatã supranatural. E deajuns ca ceva sã se facã ‘fãrã Dumnezeu’ (--nu şi ‘împotriva Lui’--).
§
Muzical, mã tratez cu Puccini şi cu pop american postbelic.
§
Parafraza vernianã scrisã la 11 ani—şi în culmea entuziasmului pentru idea unei cãlãtorii spaţiale.
Când aveam 11 ani—iar literar preferaţii mei erau unii ca Féval şi Solomon, dramaturgul—am scris un fel de parafrazã pentru DE LA PĂMÂNT LA LUNĂ—în spiritul întrezãrit al parodiilor burleşti—aşadar, un soi de burlescã vernianã. [De fapt, Verne însuşi nu era chiar strãin de duhul burleştii, al parodiei, al ironiei şi—al comicului.]
Îmi plãceau, pe atunci, la acea vârstã îndepãrtatã, evlavia şi mistica Patimilor.
§
Viaţa sau virtutea nu se intenţioneazã—ci se practicã. Intenţiile nu unesc cu Dumnezeu.
§
Comunicând gracqiene impresii despre cãrţile lui Verne.
§
Carnetele şi manuscrisele filozofilor; de la Rozanov, Weininger, Simmel (--şi Gracq, De Quincey, Stevenson, Wilde--) la ‘Morgan’.
Pe de altã parte, exhibiţionismul, boalã, se autodemascã, îşi pierde rapid conţinutul, devine formã goalã, paravan al neantului, peroraţie fãrã obiect.
De fapt, mã gândisem la Rozanov şi la ‘Morgan’—pentru expresia aceasta subiectivã, nudã.
Nu mai ştiu de unde, ori de cine inspiratã, idea unor rezumate—a scrie nişte rezumate, fişe, note rezumative, fişele lecturilor.
§
Actualul veleitarism—teologic, spiritual, uman—al apusenilor, veleitarism derizoriu, amatorism rizibil.
Ecumenismul lor searbãd duhneşte a veleitarism, a incompetenţã.
E, mai ales, nesãrat—insipid. Nu are nicio mireasmã biblicã şi spiritualã; e numai degenerare şi placiditate şi multã cârpãcealã. Drept pentru care nu vãd în el altceva decât un fenomen al vremii noastre—intrinsec banal.
§
Hâdul balaur al agresivitãţii, al cruzimii, al toanei şi pornirii, al ranchiunei clocite, fetide.
Stãpânul celor care nu vor vedea faţa Lui Dumnezeu şi nu—L vor cunoaşte.
§
A readuce violenţa chimicã travestitã la ceea ce este—la chimie—a nu se lãsa ‘dus’, ameţit de ea.
Când chimia clocitã trece drept raţionament—ceea ce nu e niciodatã.
Furia e clocotul neantului.
§
Lang şi ‘Morgan’, cetitori de romane gotice engleze. Mã gândeam la scoţianul Lang, la lecturile lui.
(Fusesem înclinat sã desconsider critica literarã englezã antebelicã; iar B., argentinianul, mi—a reabilitat—o.)
§
Lang. ‘Morgan’. Goticii. Verne la ‘Morgan’. Vernienii. Impresii. Loara. La Gracq—şi opera, muzica, şi Verne, şi lecturile, nãravul cititului, virtutea. Puccini, Rossini, Mozart, Verdi, Wagner,
Rezumate. Temele. Gândirea.
Deprinderile de cetitor—la Lang, Stevenson.
§
Ieri am revãzut primele ¾ de orã ale filmului lui Gibson, şi mi s—a pãrut pronunţat teatral—deşi mai impresionant decât în urmã cu doi ani, când nici nu mã atinsese. Teatral, însã excelent. Teatral, grandilocvent.
§
Cam multe interpretãri şi precizãri teologice necesare pentru un Sinod ecumenic care a fãcut atâta caz de …modestia lui, de lipsa lui de pretenţii. Dacã era aşa de modest, şi desfãşurat într—un aşa spirit de modestie şi de neafectare, cum se face cã necesitã atâtea lãmuriri?
§
Verne, 2 x Munteanu, Mauriac, Cosaşu, Tãnase, MHS, ‘Insolitele …’, EI.
§
Basmul popular aşa cum e cules e numai un schelet narativ, o tramã, nu e un ‘document literar’; transcrierea nu înseamnã, literar, nimic. Basmul face cât ‘repovestirea’ lui, cât inspiraţia celui care—l reia.
§
Curat; rugãc.; tors; lecturi; cãrţi; v. şi Ep. ‘meu’.
False alibiuri, şi mincinoase. Şubrede. Eu cred cã viaţa lui Gracq avea şi ea nişte principii, o vertebrare, un crez, un ţel; şi cã existenţa conformã vertebrãrii şi crezului nu altereazã caracterul gracqian al trãirii. Gracqianismul nu poate pretinde invertebrarea. Avea şi geograful francez discret vertebrarea lui. Existenţa lui nu era un haos flasc.
§
Ce am putea face cu o Scripturã al cãrei sens exact nu—l putem determina? Numai ne—am ameţi cu ea.
§
Remarcabila ingeniozitate a Sf. Grigore al Nyssei.