Vasquez

Vasquez este desigur foarte tendenţios când propune simultan ca UNIC STANDARD pe Sf. Pius al X—lea şi „Pãşunea duhovniceascã"—şi asta,ĩn mod exclusivist şi tranşant.
Vasquez este un mare scriitor,foarte inteligent;narcisist şi pozeur,ĩnsã un om excepţional de interesant.
Apelul lui la cãutarea adevãrului,a bunãtãţii şi a frumuseţii este unul plauzibil.Deasemeni,când recomandã moderaţia [ĩn toate],moderaţia ca ĩnţelegere şi smerenie—moderaţia specificã,adicã cea creştinã.
Textul lui,de acum aproape un an,despre elementele prezenţei sacrului (un scurt eseu de polemicã cu protestanţii) este o capodoperã.
Ĩn afarã,ĩn polemica cu protestanţii,este un mare apologet,un apologet calificat al vieţii şi al cucerniciei creştine.
E interesant cum face profesie ultratradiţionalistã—şi simultan face senin abstracţie de ecleziologia clasicã—ecleziologie de ale cãrei stipulãri filomoderniştii abuzeazã—dar abuzeazã cu dreptate,ca sã zic aşa (adicã aceştia ĩntind coarda,iar coarda CHIAR ESTE extensibilã).Deplorând ceea ce este acum,ceea ce se vede acum, Arturo Vasquez mitizeazã implicit—şi explicit—ceea ce se vedea ĩnainte—sau altundeva.Deplânge de zor echivocul—dar ĩl şi ilustreazã,este el ĩnsuşi echivoc (un catolic care declarã falimentul Bisericii!).Şi,peste tot,aerul lui de om blazat,trecut prin viaţã,de şmecheraş teologic blazat şi ĩnãsprit ....Ceea ce o Bisericã nu este azi,ea n—a fost niciodatã.Ecleziologia lui Vasquez este foarte confuzã;ce ar zice despre vizibilitatea calvinã a rãsãritenilor din sc. XVII?De fapt,el neagã evidenţele,iar relaţia lui cu Biserica a fost mereu una marginalã,"experimentalã".Vastul lui dispreţ pentru existenţa principalã este relevant.
Existã multã mândrie la el,manifestã,orgoliu sfruntat.Existã la el ceva de copil stricat,corupt, blazat,gena papinian—mertonianã,firea lui.Este un exemplu de hãpãialã religioasã,de hãpãire a religiosului.
Un om ĩntrucâtva—puţintel—stricat de narcisismul lui pregnant—imaginea lui de blazat aventurier eclezial ...—ceea ce el interpreteazã drept experienţe eu iau drept eşecuri,ratãri. Mie nu mi se pare cã a experimentat,ci cã a rãtãcit;iar entuziasmele lui lefebvriste sunt contrazise de uzurã,de blazãri şi miştouri de golãnaş,de ceva zgurã.
Nu existã posesie fãrã viaţã,fãrã lealitate—decât una din exterior,ca bifare.Dar mentalitatea lui este una donjuanistã—deţin toate cele prin care am trecut.
Ca toţi Donjuanii,este un om foarte puţin misterios—nu ĩn sensul cã este public,ci cã dârzenia lui este ĩnafarã.
Toanele lui ĩl duc adesea la poziţii capricioase,când este simultan lefebrvrist şi condamnã prozelitismul ucrainian.Oare este o formã de accedie mertonianã,de mertonism?(Folosesc aici numele Trapistului ĩntr—un mod vag,şi mai mult ca etichetã de sindrom.)
El cautã sã reprezinte teologia ca pe Lefebvre şi Sf. Grigore al Nyssei prinşi ĩn horã.Poate fi eclectism,sau numai incoerenţã.Ĩl blameazã pe Ratzinger cã nu accepta teologia curentã preconciliar,şi totodatã salutã un document al Vaticanului II pentru cã mergea dincolo de teologia preconciliarã. Vasquez are voie sã dispreţuiascã teologia Contrareformei,sau mãcar s—o considere insuficientã;nu şi Ratzinger.
Reflecţiile lui Vasquez despre Vaticanul II sunt cam subţirele,semidocte şi autocontradictorii. Nu existã,de fapt,autoritãţi „neutre" ĩn privinţa Bisericii patristice.El se pronunţã asupra Vaticanului II ĩn baza a trei scurte texte luate de pe web;este cam sumar.
Vasquez este doldora de relativism;neajunsurile,neĩmplinirile lui private au cauze istorice." Vremurile" noastre sunt fãcute rãspunzãtoare pentru nu puţinele lui chixuri.El vrea mereu sã arate cã le—a bifat pe toate;cã le—a ‚fumat’.Nu e aşa.Istoricismul lui are pretenţia de a explica,direct,eşecuri din viaţa lui personalã.Astãzi poţi fi Carmelit,Cartuzian sau ‚egiptean’ ca oricând altãdatã.Altfel, ’vremea’ nu este pentru nimic.Vasquez ţine sã punã nevredniciile lui pe seama istoriei;acesta este istoricism.
Elucubraţiile lui despre falimentul tradiţionalului au rolul de a—l ajuta sã treacã peste traumã, de a—i explica eşecul lui repetat.Ca majoritatea ‚tradiţionaliştilor’,Vasquez discutã ceea ce nu conteazã.Au dispãrut instituţiile,dar a rãmas cultura.Şi azi este mai aproape de marii creştini acela care le trãieşte viaţa,decât care le poartã haina.Sunt false dileme.Azi omul este ajutat de Sf. Spirit sã vadã dincolo de haine,sutane şi instituţii.Fundamentalul,inalienabil,a rãmas.
Pentru Vasquez,nu existã,se pare,ispitã,ifose,rãtãcire.Nu existã aparenţe.
Când vorbeşte despre „curãţia Bisericii patristice" (ca opusã catolicismului sc. XX),eu i—aş propune sã fie mai rezervat.Biserica patristicã e şi Biserica sc. IV—V:ce curãţie exemplarã?
Existã,la el,un aer de om care—i ĩntrece pe ceilalţi,care dã lecţii,care trage concluzii,care spune ceea ce este de spus pentru toţi.
Ezit scriind aşa despre un autor pe care ĩl respect şi apreciez.Lupta lui culturalã,dacã este autenticã,nu pare sã şi aibã rezultate;Vasquez rãmâne admirabil pentru modul cum gustã lucrurile—asta o are.A—l privi cum gustã una şi alta,cum le testeazã.
Gusturile lui ĩn cinema sunt execrabile—nu anoste,nu banale,ci hidoase,stupide şi revoltãtoare.