Voga creştinismului rãsãritean

Voga creştinismului rãsãritean





Creştinismul rãsãritean e reprezentat mereu drept acela care dã lecţii, care îi dãscãleşte pe ceilalţi—de unde, tonul apodictic, profesoral, mustrãtor şi care nu admite replicã. Invers: apusenii sunt aceia dãscãliţi, ale cãror merite sunt, în cel mai bun caz, lãudabile însã banale sau prozaice.
Într—un cuvânt, aceastã ierarhie e simbolizatã de teza ‘creştinismului ioaneic’, superior acelora petrin şi paulinic. Rãsãritenii îşi atribuie calitatea ioaneicã—fãrã a menţiona, dealtfel, transferul ilicit de însuşiri ale Bisericii întâiului mileniu cãtre creştinismele actuale est—europene: bulgar, sârb, românesc, neogrec, etc.. ‘Ioaneicã’ va fi fost Biserica rãsãriteanã a întâiului mileniu—nu urmaşele ei est—europene, eleno—slave.
Împãunarea cu însuşiri ale creştinismului rãsãritean al întâiului mileniu este o tarã care defineşte tendenţiozitatea şi reaua—credinţã a schismaticilor.
Acceptarea implicitã a superioritãţii efective a creştinismului ioaneic/ rãsãritean e prezentã şi în consideraţiile primatului Bisericii anglicane. Ignorãrii de veacuri i—a urmat, în sc. XX, supraestimarea a ceea ce e bun la schismatici.
Rãsãritenii vorbesc de parcã ei ar fi mereu în poziţia de a da lecţii, şi cu o temerarã pretenţie la infailibilitate. Se comportã ca şi cum infailibilitatea le—ar reveni—în virtutea întâietãţii spirituale a Bisericii rãsãritene a întâiului mileniu, fãrã a se observa decãderea care a urmat.
Nu e greu de vãzut cã, în discursul ecumenist uzual, ortodoxiei îi sunt atribuite cele mai strãlucite şi îmbietoare calitãţi, fapt valabil atât pentru ecumenismul practicat de schismatici, cât şi pentru acela provenit de la apuseni. Creştinismului rãsãritean îi revin, în conformitate cu mentalitatea anexionismului bizantino—slav, cele mai plãcute calitãţi, pe când creştinismelor apusene—roman, protestant şi neoprotestant—li se atribuie numai merite inferioare, subordonate şi neatractive.