Din viaţã

Creştinismul ia comportamentele drept indicatori, drept simptome, şi enunţã unele norme naturale; despre unele comportamente, el afirmã cã indicã un grad de depravare aproape de neremediat—ĩn orice caz, aproape de extrem. Regulamentele religiei sunt o elucidare a naturii umane, şi a efectelor naturale ale comportamentelor. Religia refuzã sã considere cã omul are o relaţie arbitrarã, neconcludentã cu comportamentele lui.
De ex., comportamentul unui om e atât de cumplit, ĩncât se poate conchide cã respectivul se aflã complet ĩn afara vieţii, a Lui Dumnezeu, cã e, omeneşte, mort, sleit.
Pentru religie, comportamentele nu—s ceva arbitrar—ca la romancierii de duzinã—ci aratã ceva, spun chiar esenţialul despre un om. Dintr—un comportament concludent, se poate cunoaşte, se poate afla, se poate conchide gradul de alienare, de depravare al unui om—e un simptom. Acel comportament ĩl trãdeazã pe om, ĩl dã de gol, ĩl vãdeşte; gradarea pãcatelor scaleazã descompunerea, gradul de alienare al unui om—aratã cã zãgazurile cad pe rând, unul câte unul, cã releele lui naturale, releele firii lui umane cedeazã, cad.
Ceea ce e ‚de neiertat’ desemneazã dezagregarea iremediabilã, ireversibilã.
Sufletul uman nu e o virtualitate, ci o substanţã concretã, datã, istoricã, şi care nu poate sã tot fie ‚recreatã’ şi remediatã, ci poate fi adusã la un punct de deteriorare definitivã.
Iar teologii sentimentalişti par sã perceapã sufletul individual ca pe ceva nebulos, nedefinit, potenţial nedenaturabil, sau mai bine zis cu o aptitudine de a fi refãcut infinitã. Pentru ei, un suflet individual nu e CUTARE CHIP, transformat, distrus, etc., ci o ectoplasmã nedefinitã, vagã, despre care se poate crede sau ĩnchipui orice—ca ceva inform, neinformat, ale cãrui caracteristici şi trãsãturi sunt abrogabile .... Nu au un adevãrat simţ al existenţei individualului.