Cuvânt despre Jorge Luis Borges

Cuvânt despre Jorge Luis Borges






Ceea ce transpare ca autentic la Borges este imensa lui experienţã de cititor, se vede faptul cã într—adevãr citea mereu, şi variat. Cuvintele lui despre literaturã vin dintr—o experienţã imensã, nu sunt ceva improvizat sau improvizabil. Cu asta nu se poate trişa.
Într—o searã de varã am citit mult dintr—un articol francez despre Borges, dupã ce, cu 12 zile înainte, ascultasem câteva înregistrãri audio ale conferinţelor lui. Borges e cel care mi—a oferit tema poeziei—cum se analizeazã poezia, cum se analizeazã câteva versuri şi cum se ajunge la înţelegerea lor.
Borges este, împreunã cu Gracq, Stevenson şi ‘Morgan’, unul dintre cititorii la care mã gândesc mereu; în cazul lui Borges, în legãturã cu cititul poeziei şi al literaturii fantastice—pentru relaţia acestora cu subconştientul, cãci admit teza venirii lor din subconştient.
Povestirile lui le—am citit mult la 21 şi 22 de ani; critica literarã şi eseurile, la 27 şi 29 de ani.
Cred cã ceea ce rãmâne de la el este o sapienţialitate; sapienţialitatea, venitã treptat, cu vârsta (cãci elucubraţiile lui de la tinereţe, despre mahalalele capitalei argentiniene, nu m—au interesat prea mult niciodatã, cu toate cã glumeam despre mitologia lor).
Azi, vãd în Borges în primul rând poetul şi cititorul de poezie; sau, dacã vreţi, criticul de poezie. Era, la bãtrâneţe, un critic neepatant, moderat şi blajin, domol, fãrã stridenţe; spunea ceea ce gândea şi ceea ce credea. Cã iubea poezia, se vede; o iubea cu o inteligenţã, cu o înţelegere şi pãtrundere fãrã pereche, cu o pricepere invidiabilã.
Mã gândesc şi la cititul Bibliei; însã un mare exeget francez, citind Biblia, era mai impulsiv, mai intempestiv chiar, poate. Argentinianul citea altfel; aşa cum am spus, blajin, domol, înţelepţit. Înfrigurat, însufleţit, însã nu fãrã umor, nu fãrã o distanţã care e firescul inteligenţei.
Judecând dupã nãravurile structuraliştilor francezi care, în anii ’60—’70, au contribuit la moda lui, se poate spune cã nu l—au urmat prea îndeaproape. El însuşi nu era aşa; sau: era altfel. Ce e, poate, mai bun la el, e din anii aceştia din urmã, din deceniile bãtrâneţii: umorul, inteligenţa amuzatã şi bonomã, vioaie şi autenticã. Nu existã turbulenţe, teribilisme. Se consumaserã impulsurile frivolitãţii—reale, închipuite sau jucate. Iar scena revenea fluxului domol al inteligenţei; de aceea, cu aceste rânduri fac omagiul unui om bãtrân, al unui om care abia ca vârstnic a fost pe deplin convingãtor.

Îmi plac cei care comenteazã versuri. S—a şi spus cã numai practicatã la acest nivel, al analizei empirice, are critica literarã vreo utilitate.
Abia aici, în alegerea câtorva versuri, sau a unei scene dintr—o carte, ori a unei pagini dintr—un tratat, intervine originalitatea criticã. A şti, adicã, ce sã alegi, a alege ceea ce meritã interpretat, analizat.
Nu intereseazã aprecierea, ci analiza; iar aprecierea e prezentã în alegerea a ceea ce va fi analizat, discutat.
Borges era fermecãtor discutând poezie. O asocia cu visele şi cu subconştientul, cu nivele profunde ale minţii, cu creativitatea subconştientului; ştia sã o aprecieze.
Existã artificialitate şi stângãcie în povestirile lui de tinereţe, cu toatã calofilia lor. Existã, dimpotrivã, naturaleţe şi autenticitate în modul în care bãtrânul ştia sã discute poezia, nişte versuri rãzleţe de Frost sau de Cummings.

A fost poet el însuşi, iar poezia lui e importantã şi place, convinge. Azi, o consider ca mult mai importantã decât povestirile şi chiar eseistica lui.
E adevãrat cã, în cazul lui, scrisul a fost precedat de voinţa de a scrie; ca şi de aferarea avangardei, etc., lucruri oarecum fãrã importanţã. A vrut sã scrie, mai înainte de a ajunge sã o facã; însã rãmân la faptul cã era un poet, şi cã pricepea, simţea, gusta, înţelegea poezia altora. Cã era capabil de analize ale poeziei care sunt fundamentale şi exemplare. Teoria lui poeticã (‘poezia vine din subconştient’) e şi a mea. Împãrtãşesc neîncrederea lui, aşa de convingãtoare şi fireascã, în deliberarea raţionalã ca motor al scrisului de poezie. Poezia mare se scrie altfel; avea dreptate.
Borges poetul şi cititorul de poezie, iatã reuşita autenticã a acestui scriitor.

Cronica de poezie, recenzia e poate cea mai detestabilã şi improprie formã a criticii literare; nu se poate discuta bine decât poezia trecutului—fie acesta şi unul recent, sau nu prea îndepãrtat. Analizele lui Borges sunt semnalãri ale frumuseţilor poeziei: iatã ce e de admirat în poezie.
Se ştie cã îi plãceau Homer [1], Dante, englezii, câţiva americani. S—a învrednicit de analize strãlucite, care îi fac cinste.

În poezie, în poezia care îi plãcea, Borges gãseşte o cale de acces cãtre adâncurile existenţei; poate CALEA DE ACCES, pur şi simplu, situarea în imediateţea trãitului. Cãci pentru el, o asemenea imediateţe era inseparabilã de reflecţie, de gândire, lumea trãitã fiind o lume gânditã.

Pentru cei ca Stevenson şi Lang, epopeile antice, epopeile homerice aparţin naraţiunii şi tradiţiei romanului; pentru Borges, ele aparţin artei versului, şi poeziei, sunt mai ales poezie, în principal poezie. Meritele lor sunt ale poeziei—în vreme ce, pentru cei doi scoţieni numiţi, meritele epopeilor sunt ale naraţiunii, ale romanului, în speţã ale romanescului pur. Pentru cei doi scoţieni, epopeile homerice sunt naraţiuni romaneşti, şi romane—primeazã faptul cã sunt povestiri, fie şi în versuri, condiţia lor e aceea de romane; pentru Borges, ele sunt poezie, numai poezie, şi artã a versului.
Pentru unii, Homer e întâiul romancier; pentru Borges, el e întâiul poet.


NOTE:

[1] Nu numai ca figurã simbolicã, aed şi orb.