Cu Charles Bigg prin Alexandria creştinã anticã

Cu Charles Bigg prin Alexandria creştinã anticã





Specificul creştinismului egiptean este un subiect excitant; o întâie indicaţie am gãsit—o în sinteza de teologie ortodoxã a lui Evdokimov, acolo unde rusul se referea, cred, la creştinismul ‘Patericului’, aşadar la spiritualitatea Egiptului monastic. Investigaţia lui Bigg se situeazã la nivelul unei epoci mai timpurii—chiar cãtre începuturile Bisericii egiptene; autorul nu scrie istoria Bisericii egiptene antice, ci a unei mişcãri teologice din sânul creştinismului alexandrin.
Unul din creştinismele demult defuncte (ca şi acela sirian, palestinian şi persan), deasemeni unul din patriarhatele ca şi defuncte—sau cu o existenţã simbolicã şi în fond artificialã--, creştinismul egiptean, capitol al istoriei societãţilor creştine, înfãţişeazã o privelişte multiformã şi atractivã, un caleidoscop de tendinţe, gesturi şi direcţii, unele colective, altele individuale.
Charles Bigg sintetizeazã, în ‘Creştinii platonicieni din Alexandria’, câteva lucruri interesante despre condiţia Bisericii alexandrine a primelor veacuri: lipsa relativã a persecuţiilor (care au existat, Sf. Clement Alexandrinul fugind din calea uneia), apariţia oarecum târzie a unei Liturghii scrise (despre care, în orice caz, mãrturiile lipsesc), Euharistia rãmasã ca parte a Agapei, faptul cã botezul copiilor nu era regula, elasticitatea disciplinei (şi puterea decizionalã a laicilor), prezenţa timpurie a unui sistem parohial şi administrarea episcopatului de cãtre conciliul parohilor alexandrini. Episcopul era, la început, ales de aceşti parohi. Despre Sf. Clement Alexandrinul crede cã trebuie sã fi fost atenian, grec în orice caz. Alexandria apare ca emblemã a unei civilizaţii creştine, cosmopolite şi luminoase, vizibil superioare aceleia pãgâne, din jur.
Alexandria era metropola gnosticismului; acolo a apãrut şi reacţia tenace a Bisericii apostolice.
Bigg considerã cã antiteza celor doi Adam, de la Sf. Irineu, pregãteşte sau premerge ‘doctrina augustinianã a harului’.

200 de pag., adicã 2/ 3 din carte, 5/ 8 cap., sunt despre Sf. Clement şi Origen, ei sunt subiectul principal al cãrţii. Al lor e platonismul discutat de Bigg.

În mai multe locuri, în carte, se vorbeşte despre depozitele de … porumb din Alexandria. Porumb?

La Bigg, discuţia teologicã are sapiditate, interes, savoare.
Stângãciile copilãriei teologiei creştine, fenomen organic şi viu, nu întârzie sã emoţioneze, ca zorile, pentru faptul cã adevãrul şi—a croit drum, pornind de la începuturi umile, de la premise precare, de la preambuluri de ocazie, de la tatonãri, greşeli, stângãcii, de la încercãri temerare şi riscante, de la dibuiri, presimţiri, derapaje. Cartea sugereazã cã triadologia Sf. Clement s—a nãscut ca o continuare a aceleia veterotestamentare filoniene, cristologia aferentã fiind şi ea, în mod necesar, una ‘descendentã’. Se pornea de la o entitate abstractã—al doilea termen filonian. Nu era regãsit Logosul în Iisus Nazarineanul, ci Iisus Nazarineanul era regãsit în Logos. Docetismul era corelativul necesar al acestei abordãri savante. Iisus era transformat în entitatea mitologicã a gnosticilor, sau în aceea metafizicã a lui Filon. Cu alte cuvinte, au fost necesare veacuri de reflecţie pânã la identificarea problematicii teologice reale presupuse de Iisus Nazarineanul şi de Întrupare.
Impresia lãsatã de unele din savantele cristologii ante—niceene e aceea de subtilitate zadarnicã. Pe de altã parte, cine le—ar nega rolul pregãtitor? Aceste tatonãri au fost necesare şi utile. Interpretarea teologicã creştinã a evoluat ca ştiinţele, nu a ‘descins’ în felul unei tradiţii transmise. De aceea, noţiunea de ‘Revelaţie’ e inaplicabilã teologiei, care nu s—a comportat, istoric, ca o revelaţie transmisã, ci ca o ştiinţã care progreseazã. Ştiinţele încep prin a greşi, prin a se înşela; la fel şi teologia creştinã. Bineînţeles, credinţa Bisericii nu a pornit de la o eroare absolutã; ci de la înţelegeri parţiale, în care existau germenii interpretãrilor corecte care abia urmau sã vinã, la timpul cuvenit. S—a început cu adevãrul amestecat cu eroare. Adevãrul a cãpãtat, treptat, vigoare, amploare, o înfãţişare pe potrivã. Nu s—a început cu falsitate—ci cu adevãr amestecat cu falsitate. De aici, s—a putut trece la desluşirea superioarã. Înţelegerea a început prin a fi parţialã, amestecatã, inferioarã. Însã chiar când nu exista adevãrul bine formulat, desluşit priceput, complet elucidat, integral pãtruns, exista, cel puţin, instinctul şi direcţia lui.
La începuturile Bisericii, Evanghelia a intrat într—o lume de reprezentãri religioase, filozofice şi teologice preexistente sau nãscânde, cu care, o vreme, a coexistat în inimi. Exclusivitatea reprezentãrilor biblice a fost un drept cucerit. Pentru început, noul a fost interpretat prin vechi.
Cu toate cã, în unele cazuri, aveau ‘realitatea apostolicã’ sub ochi, creştinii primelor veacuri au arãtat o înţelegere mai rudimentarã, mai simplistã şi mai inadecvatã decât aceea a urmaşilor lor. Proximitatea temporalã a evenimentelor neotestamentare nu a însemnat, pentru pricepere, mare lucru.
Sc. IV şi sinteza niceeanã au rescris teologia; însã au rescris—o în felul ştiinţei, dupã principiul progresului ştiinţific. Adicã apropiindu—se de adevãr, nu depãrtându—se de el. Cunoaşterea umanã teologicã a evoluat aşa cum evolueazã în general cunoaşterile umane, printr—o ameliorare succesivã, prin ipoteze şi raţionamente. În faptul cã, de—a lungul primelor trei veacuri de creştinism, ‘se putea crede aproape orice’ le apare unora ca un îmbietor paradis al eterodoxiei, şi numai sub forma avantajelor; însã dezavantajele, imense, nu sunt greu de detectat.
Ulterioara impunere politicã a ortodoxiei a avut dezavantaje; însã acestea nu i—au lipsit nici lãfãirii eterodoxiilor.

În crochiul vioi al lui Campenhausen, Sf. Clement apãrea aproape ca o figurã idealã; Bigg e mai aspru în aprecieri.
Charles Bigg, care scrie dintr—o perspectivã protestantã, gãseşte la Sf. Clement Alexandrinul o marginalizare a clerului, a preoţiei sacramentale, faţã de ale cãrei atribuţii avea o atitudine rezervatã, moştenitorii preoţiei veterotestamentare fiind gnosticii. Gnosticii sunt ‘înţelegãtori’, nu mistici. Noţiunea ca atare e folositã din nevoia urgentã de a da seama despre clasa creştinilor cu o vocaţie religioasã mai aproximativã sau şovãielnicã. Clement constatã cã mulţi creştini nu sunt în stare de prea multe; lor le va rezerva acest statut inferior, care în principiu e unul depãşibil, şi caracterizat în principal prin simpla credinţã (în sensul de ‘asentiment’, de ‘consimţire’, ceva exterior) şi de fricã. Nu e vorba în primul rând de elitism, ci de nevoia de a explica o constatare (existenţa creştinilor obtuzi, rudimentari duhovniceşte, lâncezi). Atâţia creştini erau altceva decât s—ar fi dorit de la ei; şi în niciun caz nu erau secta puritanã din ficţiunile nostalgiei arheologice. Sf. Clement cautã sã explice existenţa lor. Pe de altã parte, creştinismul lui e unul puţin clericalizat, ungerea preoţeascã propriu—zisã fiind nu aceea a prezbiterilor, ci consacrarea, prin Sf. Spirit, a creştinilor autentici, a gnosticilor.
Citim despre practici, obiceiuri, comportamente şi datini religioase, euharistice, de Agapã, eradicate între timp; se pare cã încã pe vremea Sf. Clement, Euharistia se distribuia seara, la Agapã, cu toate cã Liturghia se slujea dimineţile. Laicii puteau consacra Euharistia, nu ştiu în care condiţii. Probabil cã aceastã lume religioasã nu era mai nobilã decât a noastrã (post—conciliarã), nici obiceiurile şi practicile ei, inspirate de motivaţii teologice mai înalte sau mai pure, de idei mai austere. Mai degrabã, mi se pare cã, atunci ca şi acum, lucrurile se fãceau adesea aşa cum se nimerea.

Sângele trupesc al Domnului boteazã, iar sângele duhovnicesc miruieşte, spune Sf. Clement; darul comunicat prin Euharistie este nemurirea. Aptitudinea de a înfãţişa minţii înţelesuri minunate nu i—a lipsit scriitorului alexandrin.

Catehisme ca acela de la Baltimore nu mãsoarã întinderea acestei experienţe creştine—fie colective, fie la nivelul indivizilor; la fel de tendenţioase sunt, cred, şi formele sintezelor neopalamiste sau filetiste, la modã azi, şi care se pretind a fi legatarele imensei experienţe a ‘Rãsãritului creştin’. Habar n—au de nimic, mi se pare mie; însã sã nu le judecãm, nici eu, nici dv., mai aspru decât o meritã. La ceva bun tot vor fi contribuind şi ele.