Despre westernuri

Despre westernuri






Westernul începe, pentru mine, cu etapa dezingenuizãrii—anii ’40, Ford şi Hawks. Westernul tradiţional, interbelic, ingenuu, acela gustat de cãtre un Borges, etc., nu mã intereseazã; îl gãsesc fad, banal şi un pic nãtâng, iar naivitatea lui mult—lãudatã mã indispune.
Este ‘Diligenţa’ întâiul western ‘revizionist’? Pentru mine, marcheazã frontiera—graniţa de la care westernul, ca gen, devine interesant.
Aveam 7 ani când, în toamna lui ’85, am vãzut westernul meu favorit—‘Omul din Laramie’. Secvenţa aceea a mutilãrii lui Stewart (când îi e ţinutã mâna întinsã, pentru a fi împuşcat în palmã), secvenţa târârii lui Stewart în urma calului, mi—au produs o impresie deosebitã, o exaltare stranie—ceva atât de violent aproape cã nu mai vãzusem la cinema (vãzusem: ‘Salamandra’, un thriller italian cu Franco Nero); îmi amintesc culorile, sosirea lui Stewart în casa unde e gãzduit, climatul torid, de praf şi deşert, sudoarea, hainele murdare, deteriorate şi transpirate, remarcabila peisagisticã, atmosfera dramaticã, impresia de strivitoare caniculã, agresivitatea şi pornirea personajelor. De pe atunci aveam gustul cinemaului violent şi crud. Cruzimea westernului lui Mann era dramaticã, asprã, şocantã şi convingãtoare (spre deosebire de cruzimea abstractã, de operetã, a westernurilor italiene); în acest sens, Mann filma lucruri nemãrturisibile în universurile unor Ford şi Hawks. Leone n—a fãcut niciodatã ceva aşa de bun sau de convingãtor.
Primul meu film cu Wayne a fost un western de la bãtrâneţe, ‘Cowboys’.
Primul meu western al lui Ford a fost ‘Diligenţa’, la 12 ani; m—a impresionat mai mult decât mi—a plãcut. (Mã aşteptam, ca şi în cazul ‘Pompierului atomic’, la altceva: dupã povestirile adulţilor, ‘Diligenţa’ trebuia sã fi fost despre altceva. Oricum, atunci, la 12 ani, în vacanţa de primãvarã, am vãzut şi ‘Diligenţa’ şi ‘Pãsãrile’—Ford şi Hitchcock, dietã ca a lui Truffaut). În vremea şcolii primare, îmi plãcuserã mult ‘Lupii roşii’ (o coproducţie europeanã, din câte—mi amintesc), şi o ecranizare a ‘Ultimului mohican’ (cu care filmul cu Day—Lewis stã într—un trist, dezamãgitor contrast); iar pentru mine, ‘Ultimul mohican’ rãmâne cea mai însufleţitã aventurã din Lumea Nouã, şi un subiect inegalabil.
Ar fi un truism sã afirmãm cã nu toate westernurile plac la fel de mult. Însã ce e ceea ce satisface, în acele westernuri care plac cel mai mult? Existã westernuri care satisfac plenar. În ele triumfã meritele genului. Or, existã triumful ingredientului—ca în westernurile italiene—şi triumful intuiţiei, ca la Hawks, Ford, Mann—cu marile westernuri de autor (nu existã westernuri italiene ‘de autor’, adicã nu existã ‘autori’ italieni de westernuri, westernurile italiene nu au ‘autori’ ca Mann şi Hawks), cele care îşi îngãduie o mişcare liberã.
Italienii procedeazã prin distorsiune, caricatural şi grotesc, exagerare, sfruntare, cruzime, paroxism şi parodie, adesea parodie colosalã—într—un cuvânt, avem de—a face cu un western ornamental şi baroc, spectaculos şi exagerat, extravagant şi ludic—westernul reinventat, rescris, pornind, poate, de la nişte sugestii ale ‘revizionismului’ hollywoodian, de la reexaminarea americanã a unora dintre locurile comune ale westernului vechi, interbelic; mutatis mutandis, relaţia westernului clasic american cu urmaşul sãu italian este aceea dintre epopeile antice şi parodiile lor post—renascentiste. Fireşte cã se regãsesc elemente; ele sunt deturnate. Plenitudinea westernului american postbelic e una caracterizatã prin moderaţia expresiei, fãrã a exclude violenţa (‘Omul din Laramie’), şi intuiţia fondului—de fapt, calitãţile clasicismului hollywoodian aşa cum l—a ilustrat faimoasa pleiadã (Ford, Hawks, Mann, Wyler, etc.)—clasicism al mijloacelor şi uneori şi al tonalitãţii (bineînţeles cã peisajul cinemaului american al anilor ’40, ’50, ’60 comportã numeroase distincţii necesare, cã un Bazin sau un Truffaut ar demarca tendinţe şi accente care nu pot fi subsumate ‘clasicismului’, sau ar sublinia tocmai romantismul sau barocul unor filme); cinema de o anume stricteţe tehnicã, chiar şi atunci când afişeazã nonşalanţa.
Cinemaul de gen italian (anii ’60—’80) înfãţişeazã şi el o plenitudine a esteticii westernului, însã o plenitudine cam artizanalã a elementelor gustate; e o plenitudine de elemente, de ingrediente, nu de spirit. La italieni, westernul înseamnã exotism şi senzaţional; ca exotism, westernul ajunge unul dintre subgenurile cinemaului cu subiect exotic—tropical, african, sudamerican, etc.. Fantezia neconvenţionalã a westernului italian poate sã fie inferioarã; nu înseamnã cã nu e amplã.
Existã o poezie a senzaţionalismului, senzaţionalismul îşi are poezia lui.