Gânduri despre abolirea Vechiului Legãmânt

Gânduri despre abolirea Vechiului Legãmânt





Mie mi se pare cã parabola mateinã a invitaţilor la nuntã ingraţi vorbeşte tocmai despre revocarea Vechiului Legãmânt; nucleul parabolei nu este numai nuntaşul necorespunzãtor îmbrãcat, ci şi ingratitudinea primilor invitaţi, ucigaşi de vornici. Nuntaşul nevrednic nu trebuie sã ne facã sã uitãm prima parte a parabolei, în care invitaţii ingraţi închipuie Izraelul. Or, se aratã cã Izraelul refuzã nunta; îi ucide pe trimişi şi refuzã participarea la nuntã. Parabola vorbeşte mai întâi despre abolirea Întâiului Legãmânt, care nu poate sã subziste refuzului şi ingratitudinii.
Din nou, se judecã prea sub puterea mântuitismului. Parabola nunţii nu vorbeşte despre ‘mântuire’, ci despre nuntã. Vechiul Legãmânt va fi fiind şi pe mai departe ‘mântuire’, cum crede Kasper, însã nu e ‘nuntã’; nu e nunta la care Dumnezeu invitã. Nu e pe acelaşi plan cu nunta, şi nu e o alternativã. ‘Nunta’ e superioarã ‘mântuirii’; de aceea ea şi este propusã mai întâi Poporului Legãmântului. Acesta o refuzã.
Creştinismul nu e ‘mozaismul pentru necircumcişi’, nu e versiunea misionarã a mozaismului. Creştinismul e ‘nunta’; mozaismul nu e ‘nunta’, cu care a refuzat explicit sã se identifice. Mozaismul s—a dezis de nunta la care a fost chemat. Iisus spune cã refuzarea nunţii Îl mâniazã pe Cel care pofteşte la nuntã. Kasper spune cã mozaismul poate mântui; cã mântuieşte în continuare, cã dispenseazã de primirea Noului Legãmânt. Poate; însã ‘nuntã’ nu este. Iar Iisus a venit sã aducã nunta.
Îmi apare tot mai evident contrastul dintre perspectiva elenizantã a mântuirii (‘nemurirea’) şi aceea neotestamentarã: mântuirea e mai mult decât ‘nemurirea’, e nunta. A pretinde cã prima parte a parabolei, cu invitaţii ingraţi, nu la Izrael se referã, mi se pare de neconceput. Iisus vorbeşte despre nerecunoştinţa lui Izrael.
Prin refuzarea stãruitoare a nunţii, Vechiul Legãmânt este revocat. Participarea la bucuria Lui Dumnezeu este refuzatã de Izrael; iar Kasper vorbeşte despre validitatea Vechiului Legãmânt. Ap. Pavel pãrea sã fi crezut, într—adevãr, cã Vechiul Legãmânt (religie deschisã, mesianicã, orientatã cãtre o împlinire şi completare viitoare) poate fi pãstrat în forma lui incompletã, nedesãvârşitã; cã fie şi incomplet, îşi pãstreazã valabilitatea. Ce anume este girat prin aceastã valabilitate, nu ştiu. Kasper vede în creştinism o religie distinctã, nu mozaismul completat, desãvârşit, împlinit. Aşa, creştinismul nefiind mozaismul desãvârşit, nici mozaismul nu e creştinismul incomplet, carenţial, şi poate fi decretat un soi de dualism soteriologic, cu douã Legãminte valabile şi paralele. Creştinismul nu mai continuã şi completeazã intenţia mozaismului, ci apare ca altã religie. Aşa cum am spus, nu pot interpreta gândirea Ap. Pavel, însã cred cã el se referea la iudaismul etnic, şi nu la cel confesional; se referea la purtarea de grijã a Domnului faţã de etnia Patriarhilor (cu toate cã nu puţini mozaici erau convertiţi, neofiţi, prozeliţi, nu aparţineau organismului etnic, la fel cum e cazul evreimii khazare, o evreime nesemitã, confuzia între mozaici şi iudei, între religie şi etnie, fiind ca şi aceea între musulmani şi arabi). S—ar putea ca Ap. Pavel sã se gândeascã la fidelitatea faţã de etnia Patriarhilor, de neamul ales, având în vedere cã majoritatea acestui neam refuza creştinismul, iar slujbele Templului ignorau noua iconomie a mântuirii.
Chiar pe vremea Ap. Pavel existau mozaici care nu erau iudei (şi nu mã refer la samariteni, ci la convertiţii dintre neamuri); care nu erau, poate, nici mãcar semiţi. În NT se râde de zelul misionar pentru a face prozeliţi. Mozaismul are reputaţia popularã de a fi o religie ‘închisã’, nemisionarã; exemple ca acela al khazarilor aratã cã lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Chiar azi pare greu de crezut cã existã evrei nesemiţi, mozaici nesemiţi. Or, în VT, ‘popor’ înseamnã când etnie, când religie. Eu cred cã Ap. Pavel se referã la preferinţa Lui Dumnezeu faţã de popor, de etnia aleasã, de creuzetul Noii Legi, nu de religia ca atare. Dealtfel, atitudinea faţã de religia Templului a fost destul de şovãielnicã în vremea primei generaţii de creştini. Nu era foarte limpede ce fel de atitudine faţã de Templu, faţã de religia, ceremoniile şi prescripţiile Templului, implicã apartenenţa la comunitatea creştinã nãscândã. Însã nimic, în cuvintele şi discursurile Lui Iisus, nu mi se pare cã ar justifica o teorie despre douã Legãminte paralele, şi despre lipsa de consecinţe a refuzãrii ‘nunţii’. Teologic, fiecare creştin este un anti—mozaic; credinţele lui le exclud pe acelea ale mozaicilor (iudei sau nu, semiţi sau nu). Ţelul vieţii acesteia este participarea la nuntã—şi nu vor exista douã nunţi. Iisus vorbeşte despre aceia care se autoexclud de la nuntã. Ceea ce afirmã parabola nu e cã ‘nunta’ N—AR FI FOST DESTINATÃ IUDEILOR; dimpotrivã, înţelesul parabolei este tocmai cã invitaţia a fost trimisã evreilor mai întâi—iar ei au refuzat—o, L—au insultat pe Dumnezeu, I—au ucis emisarii. Aceasta e interpretarea istoriei religioase a Izraelului; Iisus face bilanţul Vechiului Legãmânt. Spune cã eforturile Lui Dumnezeu s—au soldat numai cu refuzul Izraelului de a rãspunde.
La fel de adevãrat e şi cã, atunci când ceartã obtuzitatea iudaicã, Iisus are în vedere nu pe toţi iudeii, ci câteva categorii—farizeii şi binegânditorii, clerul, etc.. Nu întreg Izraelul a refuzat sã vinã la nuntã. Însã probabil cã majoritatea s—au fãcut vinovaţi de refuz. Iisus îi ceartã mai des pe ipocriţi, decât pe beţivi şi pe adulterini. El nu oferã o instruire moralã, ci una spiritualã.