Din viaţã

Încredere, iubire, simpatie.
§
Blocul literar. Literaturi desenate şi literaturi cursive. Literaturile desenate procedeazã nu prin ‘flux verbal’, ‘secvenţã verbalã’, ci prin blocuri narative—prin imagini—cu toate cã nu ideografic, nu standardizat.
§
‘Morgan’ discutã cãrţi de Justin Green, Jourde, Muray, Bourland, şi nişte ‘Weird Tales’.
Bourland este un autor de pastişe dupã Poe şi Doyle; ‘Morgan’ i—a recenzat mai multe romane.
§
Din carnetul unui tomist; a ierarhiza, ilustrativ.
§
Visând asupra unei nuvele sau asupra unui poem—subiecte abordabile.
§
Haine—ME, GS, AS, Ralea.
§
Lecturi care sunt aer curat (Scott; cum i se pãrea lui Ralea cã ar fi … Hardy). Lecturile de oxigenare, ‘sanitare’—fie cã sunt amuzante, fie cã sunt stenice sau cã asaneazã.
§
‘Restul scrierilor’ lui Eliade sunt la fel de bune ca şi atâtea lucrãri savante publicate de rutinã în diferite francize de istoria artei, etc.. Ele nu mai aparţin excepţionalului; însã asta nu le face inferioare altor lucrãri similare. Nu e o ‘cãdere spectaculoasã’, ci o coborâre la nivelul producţiei savante uzuale, de rutinã.
§
Rod al activitãţii inteligente, şi nu al stricteţii.
§
Stevenson, Lang, Chesterton, Doyle, galezul, Barbey, Verne. Niciunul dintre admiratorii lui Scott nu a crezut în ‘realismul’ acestuia. S—a ştiut mereu cã el vine din basme. Ei ştiau cã Scott are mai multe în comun cu ‘Halimaua’ şi cu basmele, cu romanticii germani, cu literatura de fantazie, decât cu ‘realiştii’ francezi (care oricum veneau dintr—o altã tradiţie naţionalã, indiferent de shakespeareianismul lor neconvenţional). Una peste alta, ‘realismul’ lui Scott e unul în serviciul fantaziilor lui—cu toate cã latura obiectivitãţii istorice şi aceea a epopeicului naţional trebuie menţionate—aşa încât Scott nu e Beyle, însã nu e nici Dumas sau Stevenson …. Intenţia lui literarã e una destul de originalã—poate cel mai bine continuatã de romancierii istorici francezi ai romantismului, oamenii ca Vigny şi Mérimée şi Barbey (la care epopeicul, regional, a rãmas o intenţie).
Cãci Scott nu e un romancier de aventuri—în sensul în care Zévaco este unul. Ceea ce unii iau drept balast, nota savantã, pedantã, didacticã, latura de moralizare naţionalã, e deosebirea de intenţie.
§
Iisus îndreaptã cãtre raţiune şi cãtre ceea ce e raţional.
§
Ca Scott: un ungur, un polonez, epopeile naţionale. Însã nu e mereu epopeicul (la ungur nu e).
Despre Cehov şi ungurul bagatelizat de acesta, bãşcãlia rusului. Senzaţionalismul ridiculizat.
§
Epigon. Galezul ca epigon. Epigonism.
§
Istorie scoţianã şi savoare lexicalã. Trad..
Trad. proaste.
§
Imagini şi simboluri ale întreţeserii sau transformãrii (Nãscãtoarea Lui Dumnezeu; Crucifixul—nu un osândit spânzurã acolo, ci Dumnezeu oferit, cu coasta deschisã; Sinoadele cristologice ale sc. V; dogmele mariane; nunta). Acei cãlugãri fanatici, semiţi, care strigau din chiliile lor: ‘Nimeni nu e la fel de mare ca …’.
Creştinismul aratã rãsucirea lucrurilor, degetul, mâna, puterea şi vãdirea Lui Dumnezeu.
§
Când se desluşeşte cu limpezime desenul unui caracter, al unei firi, în pozitivitatea acestora.
§
Cristologia (soteriologicã) a Sf. Andrei Criteanul nu e alta decât aceea a lui Duns Scotus.
§
Raţiunea provine de la Hristos.
§
O reţinere gânditã e mai bunã decât un asentiment necugetat, mecanic.
§
Axile, bãut, vin, ‘Shogun’, Clavell, porno.
§
‘A da o imagine rezultatã’.
§
Trec prea uşor de la sexy la porno; sexy nu e numai o trecere/ invitaţie cãtre porno.
§
Relaţia comportamentului raţional cu credinţa în Iisus. Nu gãsesc în Iisus nici urmã de ‘iraţionalism’ sau de exaltare romanţioasã.
§
SF (sub ambele unghiuri—ca literaturã şi cinema), westernuri, comicsuri, trei direcţii ale culturii populare—ca basmul la GC.
Tarkovski, Kubrick, întâiul Lucas, Bilal, unele divertismente futuriste agreate de cinefila americanã.
(O idee încã mai exactã despre cultura popularã îmi dã acel critic de cinema pe care îl consider îndrumãtorul meu.)
§
La noi se scrie puţin şi prost despre cinema. Au existat Chimet, Cosaşu, Dna. M., Sava, Suchianu. Au existat autori care discutau bine cinemaul. A oferi rezultate, nu peroraţii.
§
Sã fi avut, joi, încredere în ea.
§
Nuvele şi arta nuvelei. Nuvele—ca la Ep..
§
A discuta muzicã, cinema, SF, comicsuri, rev., nuvele, poeme, versuri, peisaje—scrisul nu ca ‘obiect’/ reificare, ci ca atitudine, ca abordare, ca duh şi creativitate vioaie; parafraze.
§
Stilul autist e un stil cleios, îngãlat.
§
Lovecraft, admirat de Gracq şi ‘Morgan’.
Simpatizat, ca şi Poe, de francezi.
§
Un paragraf al lui ‘Morgan’ mã pune pe urmele lui Hoffmann Price şi ale ‘Mâinii retezate’ a lui Hauff.
Ideea lui ‘Morgan’ îmi place, însã el nu intenţioneazã o analizã numãr cu numãr a rev. americane, ci numai o eşantionare, o exemplificare, o imersie. În fond, aşa a procedat Sadoul —a dat analize numãr cu numãr—întrucât vechea literaturã americanã de gen a fost în principal o literaturã din reviste (cu excepţiile ştiute—romane scurte sau romane în fascicole—însã eu mã gândesc aici la genurile de fantazie).
§
Stilul e literatura întreagã; mã uimeşte afirmaţia unora cã sunt ‘sensibili la stil’. Pãi, la ce altceva?
Cred, însã, cã literatura nu e numai artã verbalã, ci şi artã moralã, artã de pãtrundere a adâncurilor enigmatice ale existenţei, pãtrundere intuitivã, ‘prag de sus’, neparafrazabilã. Literatura nu vehiculeazã numai cuvinte, ci şi viziuni, intuiţii, sugestii. Subiectul, arta povestirii, ‘substanţa literarã’ la care se referea un JG, rãmân necesare.
§
Ep. Sigrist mi—a redat gustul citirii de nuvelisticã. Felul în care ştie sã viseze asupra unei nuvele—asupra unui poem—sau chiar asupra unei stampe ….
§
Twain e discutat în patru privinţe literare:--pentru ‘Huckleberry’, pentru ‘Sawyer’ (al cãrui stil îi displace lui D. Toma, iar continuãrile nu i—au plãcut lui P.), pentru proza scurtã şi pentru ‘Yankeu’. Contrastãri. Artificial. Exagerãri. Ce vrea sã spunã.
§
Intelectualii cãrora li se pãrea şic sã facã mult caz de Twain şi de Whitman.
§
Autorii de la care pot fi alese nuvele; autori, rev., antologii.
§
Pentru a deveni sugestivã, chiar filozofic sugestivã, e deajuns ca literatura popularã sã fie bine cunoscutã (mi s—a întâmplat, în şcoala primarã, cu ‘Zburlici’, iar Pãr. Schall îşi asezoneazã eseurile cu citate din comicsuri).
§
Raţiunea ca punte cãtre Iisus şi legãturã cu El.
§
Numai din colaborarea cu Hristos, cu Sf. Ioan; abia de—acum am ce sã Îi cer.
Binele firesc, bucuriile.
§
Îi înţeleg pe cei care spun cã Îi iubesc şi numele; şi numele Lui îl iubesc. De la misticii din sc. XV.
§
‘Morgan’ dã numai o analizã exemplificativã.
§
Gândul la Rozanov şi semnificaţia metafizicã a sexului, a orgasmului; Bloy şi Claudel trebuie sã nu fi fost strãini de acest gând. În cazul rusului, afirmaţiile lui au pretins apostazia. Vorbea ca apostat. Refuzul dintre el şi Bisericã a fost mutual; teologia creştinã nu l—a admis, însã nici el n—a admis—o.
§
Ceea ce trebuise sã fie de la 12—13 ani principiul cãlãuzitor, criteriul acţiunii, criteriul practic. Gândul acesta al plãcerii—mai mult decât plãcerea datã de artã sau de gândire.
Puritatea plãcerii; puritatea plãcerii, cântatã de H de M.
§
ME de M şi încetãţenirea ideii cã pãgânii antici sunt mai interesanţi decât creştinii.
Au trecut 1 ½ milenii pânã când creştinii sã ajungã la o istoriografie a sinceritãţii (de la Tacit, la Retz), la aceeaşi virilitate a apãsãrii de pedalã; abia din sc. XVII se ajunge la scrieri istorice utilizabile la fel ca acelea ale pãgânilor antici, la fel de instructive psihologic, decalajul între pãgânii antici şi creştini e de 1 ½ milenii.
§
Cât a trecut de la întemeierea Romei, pânã la Tacit?
Dar de la zorii statului francez, la memorialiştii sc. XVII?
§
Iisus, şcoalã de virtute anticã.
Iisus înfãţişeazã un ‘mai bine’ faţã de virtutea anticilor pãgâni.
§
Existã o analizã de care sunt capabili şi extrovertiţii. Câţi mari scriitori au fost extrovertiţi? Azi m—am gândit la Bierce şi Maupassant; poate cã Verne, Dumas, London, Caragiale, nu ştiu dacã şi alţii.
§
Ca ‘Fracasse’.
§
3 vols.; 2 vols.; 2 vols.; 1+ 1+ 1+ 1+ 1 v.. Patru sovietice, unul amazonian (ca ‘Fracasse’; romanciera; mongolii; Vesiolîi; sudamericanul).
Noţiunea de ‘cãrţi frumoase’, poezia şi pitorescul lor.
§
Literaturã despre monştri, paraziţi, detracaţi, pãduchi. Aerul lor viciat, stricat.
§
Ceva cu o treaptã ‘mai literar’, mai neaservit convenţionalului.
§
În cãrţi, realitãţile sunt cel mult sugerate sau schiţate întrucâtva—însã nu sunt spuse aşa cum aratã ele de fapt, ci trunchiate. Însã realitatea existenţei nu va fi regãsitã în amploarea ei. Viaţa e altceva decât spun cãrţile. E adevãrat cã de la post—naturalişti, de la Gide şi Joyce, de la antebelicii insurgenţi, a apãrut o anume emancipare literarã.
§
La predica despre stãruinţa în rugãciune, o idee interesantã: nu poate fi prietenul Lui Dumnezeu, cu prerogativele respective, cine nu e şi prietenul oamenilor. Prietenia cu oamenii îndrumã cãtre aceea cu Dumnezeu. Se începe prin a fi prietenul oamenilor. E vrednic de prietenia Lui Dumnezeu numai cine s—a învrednicit mai întâi de aceea a oamenilor.
§
Cã revine pe paragrafele cãrora le—a pierdut şirul, ideea—cã citeşte cuvânt cu cuvânt.
§
Cã sunt un ‘om fizic’, nu un disociat.
Om al plenitudinilor—cum erau, dintre filozofi, Simmel, Klages, Schopenhauer, Marcel (mult mai mult decât Chartier)—şi Rozanov, Bloy. Înclinaţia cãtre artã şi stil trebuia completatã cu aceea cãtre problematicã şi idei—la fel vede lucrurile şi Ep.—nu ca dezicere de artã.
§
Admirator devotat al lui Kant, Schopenhauer, Nietzsche, nu înseamnã cã Simmel nu are obiecţii la adresa lor, cã nu le vedea limitele, defectele. Admiraţia lui nu presupune aservirea. Nu l—a fãcut necritic. Însã abia de la acest nivel începe dialogul, e posibilã critica, e relevantã confruntarea. Critica lui nu înseamnã dezicere. Însã chiar şi ceea ce e criticat trebuie sã o merite (adicã sã vinã de la unii ca Schopenhauer şi Kant). Ceva inferior nici de criticã nu e vrednic. Inferiorul nu meritã criticat; surogatele nu meritã critica, sunt sub nivelul ei.
Nici inteligenţa, nici registrul fizic, fizicul (grecesc).
§
A distinge gândirea teoreticã (filozofia, raţionamentul, intuiţia) şi spiritualitatea. Cu toate cã, discutând—o pe prima, GS o aducea în discuţie şi pe cea de—a doua. Termenii spiritualitãţii existã la el.
§
Aprioristul Chartier, un voluntarist, îşi interzicea critica celor iubite; nu şi GS sau JG.
§
Patru registre: literatura, filozofia (simmelianã), teologia (ca subiecte teologice, sau ca subiecte religioase, ‘teme tomiste’) şi spiritualitatea. Ca distincte—nu separate.
§
Critica, semn al analizei obiective, e superioarã lipsei ei.
§
Simmel: Goethe şi Rembrandt; Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson, Weininger, Marx, esteticienii, câţiva neokantieni, câţiva savanţi berlinezi din vremea studiilor lui.
§
Însã la GS existã abstractul—pe care JG îl neagã, îl refuzã, îl blameazã.
În acest sens, şi eu sunt cu totul nefilozof—antispeculativ, antisavant. A testa.
O lume iluzorie, abstractã şi înşelãtoare, divorţatã de realitate, disociatã, vanã, stearpã.
Instinctul antifilozofic şi antispeculativ.
§
GS ajunsese la un fel de spiritualitate goetheanã, goethean—rembrandtianã, artisticã.
Aşa a mers sã Îl întâlneascã pe Dumnezeu: ca goethean. Ajunsese la un prag al spiritualitãţii, la un temei absolut, la ceva nerelativ. Rãzbise la temei. Acest sceptic aflase mântuirea—cãlãuzit de artã, în principal.
Trecuse de la social, la artã.
De la formal, la intuitiv.
§
Unii îl citesc pe GS în context filozofic (neokantian, formalist, etc.); eu îl citesc în context ‘artistic’, intuitiv şi empiric.
§
A testa.
§
Despre unii chiar a scris monografii şi studii (primii şase, ca şi Michelangelo, etc.); pe alţii numai i—a menţionat sau i—a citat, i—a analizat pe scurt, s—a referit la ei (Marx, Weininger, esteticienii, neokantienii, savanţii vremii sale). Autorii evrei. Citea savanţi din toate domeniile lui: esteticã, neokantianism, ştiinţe sociale, istoria filozofiei.
§
Gustul criptei, al hrubei.
§
Nu ştiu dacã repudiase filozofia sau era dezamãgit de ea—însã repudiase abstractul.
CN, GS, Ralea, Blaga, Vianu. ’97.
§
E adevãrat cã tonul meu nici nu e acela al filozofiei sale—ci, mai degrabã, al eseisticii gracqiene (sau al evreului interb., al eseiştilor interbelici). Pãtrunzãtor.
§
Gustul romanelor ample, colosale, vaste, al masivitãţii, al monumentalului dimensional. Cele care manevreazã strâns—şi cele care desfãşoarã largi spaţii de manevrã.
§
Existã mersul în deşert, ‘în aer’, în înşelare—acesta e mersul fãrã Hristos; şi existã mersul în luminã, în viaţã, în deplinãtatea iubirii, în vlaga adevãrului: acesta e mersul cu Hristos.
§
Scriitorii nu trebuie crezuţi pe cuvânt. Sentimentele umane existã, ele au trãinicia lor.
§
A merita.
A testa.
Vârsta aceasta meritã.
§
Rozanov reflecta la adâncurile propriei sale vieţi şi experienţe, la necuprinsul şi la tainiţele acestora. Într—un sens, el e chiar unicul meu maestru.
§
Lucrarea Lui Iisus ca orizont al acţiunii.
§
Nu mi se pare cã ceea ce scriu eu e mai puţin respectabil (decât elucubraţiile lui Vasquez).
§
Nu cred cã iniţiativa unei realimentãri mistice a catolicismului fusese aşa de blamabilã.
§
E cu atât mai bizar ca blamul sã vinã din partea unui autodeclarat neoplatonician, care, aşadar, rezervã unei elite beneficiile misticii. Pledoaria hispanicului mi se pare cam confuzã.
§
Ca o atingere domoalã, uşoarã.
§
A merita.
Cu ce ies.
A testa.
Empiric.
§
Bucurii.
Vârsta.
Tangibil.
§
Conversia în valoare umanã e aceea deficitarã. Deoarece chiar ceea ce e convertit e factice.
§
Gânduri de om neieşit din casã.
§
‘Realismul’ neconvingãtor şi strident, ostentativ şi declamator al unui neoplatonician care vorbeşte în numele ‘omului de rând’ şi care serveşte ‘catolicismul popular’ de pe poziţii neoplatoniciene (ideea fiind, probabil, cã în acest ‘creştinism popular’ s—ar regãsi intuiţiile active şi în superstiţiile adoptate, la vremea lor, de neoplatonicieni); de unde, o spoialã ‘neoplatonicianã’ pe un populism religios. Nu neoplatonismul este transcrierea ‘catolicismului popular’. Existã la acest hispanic neoplatonician flatarea superstiţiei celei mai grosiere. Ifosele neoplatoniciene nu se potrivesc cu flatarea superstiţiilor celor mai flagrante. În mintea hispanicului acestuia, neoplatonismul face casã bunã cu obscurantismul popular.
Neoplatonicienii citaţi de el sunt grecii antici şi nişte renascentişti italieni—precum şi un istoric al filozofiei francez. Acestea sunt izvoarele lui neoplatoniciene—bine alese. Plotin, Iamblichus, Proclu, Pseudo—Dionisie, Ficino, Mirandola şi Hadot (despre care eu nu ştiu sã se complacã în superstiţii şi amãgiri). Se intereseazã de balastul de superstiţii al neoplatonismului antic şi renascentist. Lucrurile acestea nu m—au interesat nici la Eliade; sunt de o la fel de falsã profunzime ca şi ‘ştiinţa calitativã’ a romanticilor nemţi. Dincolo de retoricã, sunt numai un surogat de filozofie, de o falsã elevaţie. Dau iluzia filozofiei. Nu duc nicãieri. Par mai interesante decât sunt; par îndrãzneţe, şi sunt numai nesãbuite. Ele reprezintã ceea ce creştinismul a fãcut bine lãsând în urmã; revenirea la ele e un regres—şi o infantilizare a teologiei. Creştinismul a procedat bine dispensându—se de aceste aiureli.
§
Tomism, GS, AS, Rozanov. În numele acestor experienţe filozofice (adicã aşa cum hispanicul îşi asumã un unghi neoplatonician).
§
Azi (dum.), trei felii de pâine, lapte, salatã de roşii, pui, supã. Azi şi ieri: ţigãri.
§
Aşadar, o ‘interpretare neoplatonicianã a catolicismului popular’. Temeiul comun fiind solul de superstiţii. Asta au în comun cele douã—superstiţiile grosiere, amãgirile. Altfel, practicanţii se aflã la extremele spectrului—o elitã de pãgâni, şi ţãranii latino—americani. Aceleaşi principii se regãsesc în ambele forme de religiozitate, crede hispanicul. Aceleaşi intuiţii religioase se regãsesc şi în obscurantismul încurajat de neoplatonicieni şi hermetişti, şi în credinţele şi practicile ‘catolicismului popular’ (care are, la acest hispanic, o accepţie specialã: catolicismul latino—americanilor).
§
Savuros—ca om şi ca scriitor.
§
O mârlancã asprã, vanitoasã şi egoistã.
§
Monstrul. Viaţã tristã. Rece şi falsã.
§
Nici chiar aşa, adicã nici mãcar aşa; nu necondiţionat.
§
Cum era şi de aşteptat, nu a fost remediul—ci eroarea previzibilã, aşadar panta era aceeaşi.
§
Superstiţiile ‘catolicismului popular’ hispanic, în cheie neoplatonicianã. Mie nu mi se pare cã existã aici o intuiţie a ceva profund—şi, ca şi PG, mai degrabã mã interesez de Kant, Aristotel şi Platon. Probabil cã existã o unitate infrareligioasã a mecanismelor superstiţiilor—însã eu nu aş face mare caz de asta. Nici nu cred cã substratul adânc al creştinismului e identic cu al superstiţiilor haitiene, nici cã voodoo—ul scoate la ivealã natura veritabilã a catolicismului. Teza ‘pãgânismului’ inerent catolicismului e o prejudecatã veche, şi un poncif protestant. La fel cum se poate spune cã şi în protestantismul, cristocentric şi antisemit, ies la ivealã iconoclasmul şi mãrginirea mozaismului—în pofida eliminãrii prescripţiilor, etc.. În protestantism triumfã erezia iconoclastã, ca şi ura antisemitã şi paucitatea mozaicã, la un loc. Acest amalgam de erori îi e imputabil protestantismului. Existã o ‘fiarã’ şi în protestantism—aceea iconoclastã—precum şi un fanatism şi o vrãjmãşie strãine, cred eu, creştinismului.
În catolicism, hispanicul scoate la ivealã pãgânismul, voodoo—ul, practicile magice, etc.. Nu cred cã a arãtat sau a spus ceva profund despre creştinism cu asta, ci numai contribuie la diseminarea confuziei. Acesta nu e sincretism, ci confuzie ineptã.
§
Frici—şi expresia fricilor. O mai adecvatã atitudine religioasã, raţional—goetheanã.
§
O respect, fiindcã a vrut. Rãutatea ei nu a fost una esenţialã, sau ultimã. În limitele firii ei, a fost bunã.
§
Catolicismului îi revine întâietatea, DACĂ VREM SĂ FIM OBIECTIVI. Catolicismul are un fel de superioritate obiectivã, constatabilã obiectiv, dacã judecãm la rece, moderat. Dacã ne interzicem luciditatea, respectiva superioritate netã, verticalã, se spulberã. Privit din unghiul adevãrului, catolicismul are superioritatea.
Poziţiile sentimentale, subiective, romanţioase nu—l avantajeazã, nu—l pun în valoare. Îi accentueazã defectele. Cãci superioritatea aceasta nu presupune lipsa defectelor.
§
Eu iau notã de ceva ce s—a petrecut deja.
§
Nici Învierea cu uniţii—nici la Bicaz—nici în Deltã.
§
Alte vieţi—decât a ei—mi s—au pãrut fade; cu ceva am rãmas, cu acest gust—haine, şofat, etc..
Ea se aşteptase ca (nici eu) sã nu cred în supãrarea ei—şi sã fiu pe fazã; apoi, n—au mai fost nici acele priviri încurajatoare.
§
Pentru a—şi verifica seducţia.
§
Fricã şi nu indiferenţã sau moderaţie.
§
Interacţia a cãpãtat caracter mecanic.
§
Despre geografie, taoism, cãrţi vrãjite, cãrţi ‘ca Fracasse’, ‘cãrţi frumoase’ (v. CRI şi atâtea cãrţi sovietice).
Sau cãrţile irezistibile—ideea de fericire (CD). Ideea de lecturã excitantã.
§
Îmi e de—ajuns sã citesc sumarul jurnalelor lui ‘Morgan’, pentru a regãsi pofta scrisului acestuia laconic. Însã nota jurnalului sãu a devenit una tot mai politicã; iar analizele de cinema şi literare au intrat în descreştere.
§
Nici Iisus, nici filmele, nici romanul, nici rev.—şi presimţirea unei rãzgândiri a ei.
§
Am fãcut tot ce am putut ca sã o scot din minţi şi s—o umilesc. Exasperant—şi consternant.
§
A analiza un paragraf—ca Vasquez şi Ficino. Alege paragrafe din comentariile lui Ficino la Platon (‘Simpozion’, ‘Republica, VIII’), ‘Meditaţii despre suflet’, ‘De Vita Coelitus …’.
§
Energic şi nedibaci—energic în stângãcie.
§
Umorul are valoare şi calitate numai când însoţeşte un fond, când se conjugã cu un fond real, obiectiv.
Altfel, e numai zeflemea gazetãreascã.
§
Imensa simpatie pentru femei; femeile sunt pentru mine ca ortodocşii pentru Marcel.
§
Existã la ‘Morgan’ un viril şi sincer catolicism liberal, progresist şi leal. Cãci scopul celor ca el nu e ‘diminuarea’ catolicismului, abrevierea lui—ci au o nevoie sincerã de aceastã religie raţionalã şi uman formulatã. Catolicismul liberal spontan, care schiţeazã un militantism antisecular, în care nu intervin manevrele unor preoţi ‘reformişti’ acriţi, mi se pare mai emoţionant decât tradiţionalismul.
Cãci existã un ‘catolicism liberal’ îndreptat împotriva ‘lumii’, nu a tridentinismului; un catolicism liberal care mustrã lumea, nu tridentinismul (pe care—l înregistreazã cel mult drept o curiozitate).
Faptul îmbucurãtor este acela cã existã un catolicism liberal anti—secularist, nu numai unul anti—tridentinist (care e cel al preoţilor emancipaţi).
§
Doinaş şi Crama, Desnos, mulţi poeţi, Obrucev, ştiinţã popularizatã, ceva teatru francez, Stãnescu şi Arghezi.
§
Pulsaţia de bucurie din imnografia Învierii, ‘Paştile cele de tainã, Paştile cele preacinstite’.
§
Lumina Învierii, desfãtarea luminii.
Învierea şi generozitatea. Învierea e iubirea Lui Dumnezeu, lumina iubirii purtãtoare de grijã a Lui Dumnezeu. În acest sens, Învierea nu e mai deductibilã din noţiuni decât teoza. Are aceeaşi plenaritate a generozitãţii Lui Dumnezeu. Nu e ceva deductibil din noţiuni anterioare—ci e creativitate, e gest înnoitor al Lui Dumnezeu, ceva ce face Dumnezeu şi care Îi aratã bunãtatea fãrã margini. De aceea, ea nu decurge raţional din ceva ce o precedase, dintr—o necesitate logicã; da, e nenecesarã logic, nu ţine de o necesitate logicã argumentabilã, nu ‘rezultã logic’, nu e predeterminatã de o necesitate logicã, dar e intervenţia directã. Învierea, teoza sunt daruri—lucrãri ale iubirii Lui Dumnezeu.
§
Recenziile îngãduitoare ale lui ‘Morgan’ la policierurile lui Bourland au întrucâtva aerul unor servicii amicale. Nu cã elogiul n—ar fi sincer—însã critica e vizibil atenuatã şi omisã. Însã nu eludeazã latura decadentã, pânã la urmã epigonicã, a acestor fantazii, pastişe savante, a acestor excursuri livreşti, cum se zicea. Existã un epigonism în aceastã preluare de atmosferã şi imagini literare, în pastişã.
§
Obrucev, 3 x BPTC—sovieticii, Hilton, CRI. ‘Fracasse’; ‘Monte—Cristo’. Poftã. Excitant. Promptitudinea poftei.
§
Omul Iisus din Nazaret nu e ‘formã umanã’, nu e o teofanie. Teofania e semnificativã, însã finalmente arbitrarã, adicã nesemnificativã. În teofanie, conţinutul depãşeşte forma, care serveşte ca simbol; umanitatea Lui Iisus nu e o astfel de anvelopã, de formã exterioarã, de ‘conţinãtor’. Divinul e, în Iisus, unul din termeni. Prezenţa umanului intrinsec valoros e la fel de importantã, cãci noima e însuşi raportul, relaţia în care se aflã cei doi termeni.
Teoza e un pisc; de aceea, nu existã analogii pentru unirea desãvârşitã a umanului cu divinul. Pentru ceea ce e cel mai înalt, nu existã analogii—iar asemãnãrile sunt insuficiente, deficitare, ascund mai mult decât dezvãluie; asemenea realitãţi ultime, supreme, sunt nesurvolabile. Ele însele sunt ‘cel mai înaltul’; nu pot fi survolate.
§
Dogma despre Deipara nu vrea sã spunã cã Dumnezeu se întreţese cu un organism—ci cã se uneşte cu un om, cu cutare om, Iisus din Nazaret. Nu cu un organism—automat se uneşte Dumnezeu, nu cu o maşinã (ceea ce ar fi, dealtfel, o ficţiune cartezian—apolinaristã). Nici nu existã un organism uman ca entitate neraţionalã, separatã de suflet şi cãreia acesta sã i se supraadauge ca un termen extrinsec, dispensabil.
Nu un ‘organism uman neraţional’, un ‘automat uman’ Îşi uneşte Dumnezeu, ci un individ uman, distinct, singular.
Biologia neagã posibilitatea unui ‘organism uman neraţional’; existenţa organismului fizic denotã existenţa nivelului de organizare al minţii.
Omul Iisus nu e ‘umanitatea ca hainã’, ‘umanitatea ca veşmânt’, ca ceva manipulabil mecanic.
Iisus este om în sens plenar—aşa cum apariţiile veterotestamentare (adicã ‘Cei trei care i s—au arãtat lui Avraam sub stejar’) nu erau; acelea fuseserã ‘forme’, ‘apariţii’. Iisus e om deplin. Nimic nu lipseşte umanitãţii Lui—nici individualitatea psihicã, distinctivitatea mintalã. ‘Forma umanã a Lui Iisus’ nu e simplã teofanie, apariţie, simbol, ci individualitate distinctã. Nimic nu Îi lipseşte ca individ uman.
§
Revãzând sumarul jurnalelor lui ‘Morgan’, observ cã acesta a scris despre Stroheim, Hitchcock, Donen, Griffith, Lang, Ozu, Demy, Lean, etc. (primii patru ani sunt fãrã însemnãri de cinema—la fel ca şi anii VIII, XI, XII). Existã ceva impresii de cinema—şi un univers de cinema.
§
Virtutea abstractã şi ipocritã a grecilor, substituitã virtuţii dinamice şi fireşti a evreilor. Invocaţia de derelicţiune a Lui Iisus, pe cruce, nu e expresia deznãdejdii—fiindcã niciun Psalm nu poate fi expresia deznãdejdii, o rugãciune canonicã nu poate sã exprime deznãdejdea.
§
‘De n—ar zidi Domnul casa, în zadar s—ar osteni cei ce o zidesc’ (Ps. 126).
§
‘De te voi uita, Ierusalime, uitatã sã fie dreapta mea!’ (Ps. 136).
§
Cei care ‘n—aveau decât Biblia’ aveau, de fapt, o carte foarte cuprinzãtoare.
§
Goldoni. Frisch şi Pirandello.
§
Anumite restricţii, raţionale, sunt sanogene şi binevenite (Facerea 32, 32). Existã restricţii binevenite. Existã îngrãdiri care ajutã.
§
Prezenţã savuroasã şi delectabilã.
§
N—am avut încrederea necesarã.
§
Rogoz despre Leacock.
§
Dacã aş fi reuşit sã cred mãcar un moment cã a fost rea cu mine, mi—ar fi venit mult mai uşor.
§
Abia Tabucchi face dreptate iubirii, rânduielilor ei, normelor ei, firescului ei, la antipodul constatãrilor seci, etc..
§
Uba, Calovia, Dna. Bursan, Iuga—ce s—a ales de toţi aceşti scriitori.
§
Notaţii senzuale, din registrul senzualitãţii—între literatura lui Beyle şi viaţa lui Simenon, experienţa lui. Disjungerea. Panta.
§
Frica de necunoscut. Frica iraţionalã e rodul ignoranţei.
§
Femeile, vieneza, Lemmon, JG şi reconcilierea cu universul sensibil, empiric.
Cu ‘lumea’, cu factorul mundan, cu existentul.
Ruşii, Beyle, universul sensibil şi cel empiric, existent.
§
Marea; copilul; filmul.
§
Afirmând Întruparea, Iisus afirmã demnitatea femininului şi sintetizeazã umanitatea. Femeile se simţeau înţelese de El.
§
Creştinismul afirmã izoapostolicitatea a douã femei—una, neotestamentarã—cealaltã, Sf. Elena.
§
Iubirea şi trupul. Termenii mei nu sunt aceia ai lui Beyle.
§
Fluxul.
§
Ce sã citesc.
§
Ipocrizia, prefãcãtoria mea, fãcutul pe prostul.
Ea fusese mai lealã; însã, atunci când m—am prefãcut, nu s—a supãrat. La 9 z., când nu m—am mai prefãcut, s—a supãrat. Eroarea mea a fost temporizarea.
§
Gaidar, Gibson, Frisch, Cortázar, Scott, Voiculescu şi Tudoran, Crânguleanu, Bãran şi Kipling, CD, Dan, Dna. Y şi Bonciu. Puccini.
§
Imaginea consumului cultural al lui ‘Morgan’.
§
GS, Ralea, JG, AP, Papa. Gust şi şic. Agerimea. Premise ingrate.
Fetişizarea mizeriei şi a slinului (GM, Bouvier …--aerul hârlav).
§
Trebuiesc luat de la zero.
§
Spiritualitatea rãsãriteanã.
§
Prost şi vanitos.
§
Profanarea istoriei. Îndatoririle faţã de istorie. Istoria meritã respectul cuvenit defuncţilor.
Istoria e chipul celor defuncte.
§
Ar trebui sã mã învãţ sã apreciez rapid realitãţi empirice, şi nu ideale; situaţii empirice, asimetrice, etc..
Existenţa ca interacţie cu empiricul, pe axa empiricului.
§
În momentele descurajãrii, ascult imnul rãsãritean al Învierii, ‘Hristos a înviat’. Douã expresii rãsãritene ale triumfului pascal—Hristos biruitorul—‘Cuvântul Sf. Ioan Zlataust’ şi ‘Hristos a înviat’.
§
Medicinã, literaturã, citit. Urbanitatea. Gentleman. Geografia. Farmec. Vrut, obez, iubit, ten, tricoul, copile.
§
O pag. patristicã analizatã, reluatã, recititã, gânditã, testatã; la fel, un roman. Scrieri pentru care întâia citire e cu totul insuficientã.
Înfrigurarea. Vârsta.
§
Eu am fost lipsit de generozitate, am fost meschin, consternant şi ridicol, penibil.
§
La Sf. Toma: existã raţionalitate şi credinţã în minuni, în intervenţii supranaturale.
§
Natura raţionalitãţii Sf. Toma.
§
Interacţiunile mele sunt imagini ale haosului pe care îl aduc. Asta ar trebui sã mã îngrijoreze. Faptul cã încercãrile mele de relaţionare devin debuşeuri ale haosului şi dizarmoniei. Faptul cã implementez haosul şi bidimensionalitatea—decontul ignoranţei. Ar fi trebuit strãdanie, pentru a corecta.
§
Nici nu am fãcut O greşealã, ci un şuvoi de greşeli.
§
La antipodul acelui tupeist rãzbãtãtor, arivist.
§
La vârsta mea, nu prea mai e mare lucru de fãcut cu viaţa mea; rãmân, desigur, arta (ca subiect simmelian), literatura, ficţiunile, poezia, geografia, virtutea (ca moralã romanã), deprinderile montaigneene, etc.. Altfel, de trei ani trebuia sã fiu medic specialist. Am terminat facultatea la vârsta la care trebuia sã fi terminat o specializare. Trebuie sã elucidez ceea ce existã—nu sã rãtãcesc în ficţiuni ale înnoirii, amãgitoare. Voi lucra cu ceea ce e valabil şi utilizabil din ceea ce existã deja. Puţine se mai pot face; acest puţin meritã fãcut. Am fost absolvent abia la vârsta la care alţii sunt specialişti. Haosul dinafarã e proiecţia celui dinãuntru. Sigur cã ‘religia’ mea e numai dizarmonie.
§
Pictura nu e inexistentã la JG; existã referiri, chiar analize. Dezinvoltura, lejeritatea celui care n—are nimic de demonstrat.
§
În faţa propriilor greşeli, martor la ele, m—am descoperit neputincios, redus la a le fi martor.
§
Nu mai poate fi vorba despre a decide—ci numai de a constata, obiectiv.
§
Reaua—credinţã.
Animat de reaua credinţã; asta se vede în defetism, în laşitate. Izbit de barosul existenţei.
Am fost de rea—credinţã. Am ‘ţinut cu ursul’. Nu mi—am ţinut partea—n—am fost la prag. De nãravuri nu m—am putut dezbãra. De unde, cãderea liberã în haos. Existenţa mea ţine de minimal, larvar şi lamentabil.
§
Dezbãrarea de falsa religie. Vanitatea; ‘lumea’, vieneza, Lemmon ca emblemã a ‘lumii’, a mundanului.
§
Nimeni n—a ajuns ‘dur’, citind cãrţi cu ‘duri’; nici mãcar scriindu—le.
§
Substratul gândirii ar trebui sã—l constituie mai ales interacţiile umane.
§
Convins nu mai eram nici eu—a se vedea paralizia de acum 9 z..
§
Cârpãcealã imundã. Ager. Flux. A ţine pasul. Rea credinţã.
§
Cât fusese organic şi firesc.
§
Volubilul, flecarul Vasquez dã partea drept întreg şi pretinde cã aşa—zisul catolicism popular latinoamerican este reprezentativ pentru întregul ‘catolicism popular’ (bavarez, francez, italian, polonez, etc.). Cã întregul ‘catolicism popular’ e reprezentat în superstiţiile mexicane. Asta pare sã fie premisa analizelor lui, de aici porneşte. Or, ce legãturã are catolicismul bavarez cu acela mexican? Ce legãturã au straturile, neeradicate, de superstiţii, cu Evanghelia?
Eu dau dreptate intelectualismului lui Tresmontant şi consider acestea, fenomenele de religiozitate popularã latinoamericanã, drept cazuri de creştinare imperfectã—nu drept normative pentru creştinismul popular.
Pe de altã parte, poate fi ‘catolicismul popular’ descris de Vasquez acordabil cu neoplatonismul? Superstiţiile unuia, cu ezoterismul savant al celuilalt?
§
Or, Vasquez postuleazã ceea ce ar trebui abia demonstrat—reprezentativitatea fenomenelor religioase latinoamericane pentru spectrul ‘catolicismului popular’ generic. Ce legãturã au acele superstiţii odioase, cu tridentinismul de care Vasquez face atâta caz?
Şi ce legãturã au ezoteriştii renascentişti cu tridentinismul? Ce acord existã între teologia de la Trent şi tezele neoplatonicienilor renascentişti?
§
Nu cred cã neoplatonismul, cu tot ezoterismul sãu, ar fi caracterizarea filozoficã a superstiţiilor ‘catolicismului popular’ latinoamerican—şi nu cred cã între neoplatonism (creştin, sau nu), tridentinism şi ‘catolicismul popular’ mexican existã vreo unitate realã. Cred cã sunt fenomene divergente, şi cã profesarea unuia implicã excluderea celorlalte douã. Împotriva lui Vasquez, probabil, eu cred cã Ficino şi Mirandola nu s—ar fi recunoscut nici în superstiţiile catolicismului popular mexican, nici în populismul lui Vasquez, care joacã pe cartea blazãrii şi a extravaganţei provocatoare. Nu cred cã esenţa creştinismului se reduce la mizeria şi derizoriul superstiţiilor mexicane, nici la anomaliile religioase ale unor populaţii imperfect creştinate şi în care sechelele pãgânismelor reapar periodic. Nu cred cã pãlãmida superstiţiilor e esenţa creştinismului. Catolicismul se poate sã fi fost mai tolerant—însã nu şi mai sincretic. Catolicismul este exclusivist, nu poate coexista cu neghina pãgânismelor. Practicile religioase mixte tocmai aşa sunt—impure, irelevante teologic. Ele nu pot norma ortopraxia. (Ceea ce ar putea sã fie valabil şi pentru visul sau eufemismul ‘creştinismului cosmic’ românesc descris de cãtre Eliade—un dismorfism, nu o ‘sintezã originalã’ sau un sincretism binevenit; cãci aceeaşi situaţie religioasã a poporului român fusese constatatã şi de alţii, care o interpretaserã drept dovada unei creştinãri insuficiente, neconvingãtoare, a unei spoieli de creştinism.)
§
Probabil, însã, cã intuiţia lui Vasquez e asemãnãtoare aceleia a lui Eliade, la care existã aceeaşi asociere a interesului pentru practicile religioase populare cu acela pentru ezoterismul renascentiştilor. Eliade simţea la fel, gândea la fel. Şi el avea sentimentul respectabilitãţii ‘eresurilor’ şi tradiţiilor religioase populare. Acelaşi organicism şi ‘primitivism’ antiintelectualist existã la religiologul român şi la ‘aventurierul metafizic’ hispanic, veleitar al religiei şi al filozofiei. Amândoi simt la fel; Klages, Campbell aparţin şi ei cam aceleiaşi tendinţe. Din acest punct de vedere, Vasquez nu e un coate—goale, ci se aflã într—o companie respectabilã.
§
De bine, de rãu, Vasquez are o tezã, o idee, un impuls. O axã spiritualã. Vede lucrurile într—un anume fel.
§
Autori, cãrţi, filozofi, scrieri. Ca la JG. Nearb.. A testa.
Acordarea la valorile empirice, mundane. Geografia. Ba viitoarele colege de la ‘istoria artei’ (subiecte)—ba copila: ’92, Mirela, etc..
§
Sc. XX a avut intuiţia profunzimilor religiosului primordial, elementar, primitiv, abrupt, şi s—a efectuat un fel de întoarcere, teoreticã, ştiinţificã şi chiar practicã, spre acesta, spre abisalitatea lui, corespunzând aceleiaşi aspiraţii cãtre larvar şi elementar, vizibilã şi în alte direcţii ale aceluiaşi veac; acestei intuiţii i—a dat o interpretare şi formã fie savantã (la Eliade), fie filozoficã, fie direct metafizicã (la Klages).
Primitivul a devenit primordialul, elementarul, recomandabilul. Primordialul acesta a fost explorat în profunzime—v. şamanismul, religiile australiene la Eliade.
§
Inclusiv antichitatea clasicã a fost reinterpretatã în acord cu aceastã reevaluare a elementarului religios—i s—a descoperit versantul echivoc şi straniu.
§
Obstacolele existã în mine, nu înafarã.
§
În cazul meu, acelaşi loc l—ar avea Simmel şi Schopenhauer, Sf. Toma şi câţiva tomişti, KR şi DB, câţiva rãsãriteni, PC şi Bloy, JG. Geografia ca atitudine spiritualã.
Statuia din Londra, vãzutã.
§
În viaţã, nimeni nu—ţi ‘ţine partea’; trebuie sã—ţi ţii singur partea.
§
Ideea mea de activitate e cheltuitul.
§
Un gest, izolat, nu e nimic.
§
Nivel de interacţii.
§
Sex şi dans. Lumea ei, în ce constã tonusul ei.
§
Neavând de unde citi romanele lui Bourland, citesc recenziile scrise de ‘Morgan’, recenzii un pic complezente. Se simte amabilitatea, de la acest ciufut.
§
În general, sefistul român nu depãşeşte nivelul intelectual—cultural al colecţionarului de capace de bere (ideea mea de sefist fiind ‘Morgan’, Ep. Sigrist).
§
Jaloane ale fericirii literare imediate—Claudel, Nosov, Grahame, Gaidar şi Kataev, ‘Parma’ şi Gracq.
§
Restrâns, îngrãdit şi tracasat.
§
Adesea, ceea ce pare o constatare e numai un postulat. Se postuleazã ceea ce se pretinde a se fi constatat.
§
Expresia propriului meu haos, a dezlânãrii, letargiei şi cârpãcelii, a sleirii şi aiurelii.
§
Nu e prietenul Lui Dumnezeu cine nu e, mai întâi, prietenul oamenilor.
§
Se simte: aiureli vs. pozitiv, empiric.
§
Atât latura Loara/ JG, cât şi rãzbaterea, aprecierea rapidã, decisã.
§
Blogul ca entitate literarã—în cazul meu, una gracqianã—cu necesara epurare, purificare.
§
Geografia, literatura, poezia, cititul, tomismul.
§
Umor, inteligenţã, promptitudine şi bun simţ, rapiditate şi moderaţie.
§
În unele privinţe, sunt mai degrabã mistic—iar în altele, mai degrabã religios.
Romanii erau religioşi.
§
Dumnezeu se aflã dincolo de strãdanii, nu dincoace; în acest sens, sunt rãsãritean—la antipodul quietismului şi al fatalismului şi al teoriilor predestinãrii. Cine duce strãdania pânã la capãt Îl va afla pe Dumnezeu—acesta este optimismul ascetic.
§
A învãţa ortodoxia de la Damaschin—urmând sugestia Pãr. Jugie.
§
E interesant cã schismaticii acuzã latinizarea ritului bizantin, însã ei înşişi nici nu admit validitatea unui rit apusean şi adaugã epiclezã, etc.. Imperialismul pe care îl denunţã le e foarte la îndemânã, la o adicã.
§
Cred cã Borges a dat mai mult o sapienţialitate, o atitudine gnomicã, o abordare fermecãtoare—decât o operã. Ceea ce a rãmas de la el, ca proze de ficţiune, nu e, poate, aşa considerabil; farmecul atitudinii lui rãmâne, iar convorbirile lui vor rãmâne, la fel ca acelea ale lui Goethe şi ale lui Johnson.
Borges era fermecãtor mai ales citind, interpretând, analizând poezia—câteva versuri —unde e mult mai convingãtor decât în ceea ce are de spus despre filozofii sau religii.
Poezia, versurile, literatura fantasticã, literatura în general—pe acestea, Borges le citea şi le interpreta bine, cu dibãcie, le pricepea, le simţea. În rest, cum nu credea în adevãrul enunţabil în formã abstractã, cum era inapt de expresia obiectivã a adevãrului, cum era relativist şi sceptic, e dezamãgitor când abordeazã filozofiile şi religiile, pe care le rãstãlmãceşte şi le deformeazã, le rateazã. Este caracteristic pentru poetul la care filozofia e o veleitate, un ornament prost înţeles şi chiar rãu utilizat.
Nu putea crede în expresiile abstracte ale adevãrului—şi asta se simte, şi îi afecteazã facultatea de a discuta teoriile, etc., care, la acest sceptic, devin ciudat de superflue.
Avem, cu Borges, reversul a ceea ce observa Paleologu la Noica. Noica se înşela asupra artei, ca Borges asupra filozofiei (şi religiei); nu e vorba de culturã, Noica ştia literaturã şi argentinianul ştia filozofie. Însã se constatã inaptitudini evidente, şi unuia nu îi era dat simţul artei, aşa cum celuilalt nu îi era dat simţul adevãrului enunţat teoretic, abstract.
§
Literar, se poate ca Eliade sã fi avut un gust mai sigur decât EMC, deşi întâiul nu—şi cultiva o imagine de estet, pe când al doilea, da.
Eliade simţea arta mai bine—ceea ce se vede nu numai din gama mai largã a literaturii admirate, ci şi, la obiect, în cazul a ceea ce alegea din ‘În cãutarea timpului pierdut’. Dealtfel, cei doi nici nu erau la acelaşi nivel, Eliade îi era net superior nihilistului (ceea ce, din nou, a fost corect enunţat de Paleologu).
§
Revenind la Borges, acesta discuta bine poezia, analiza bine versurile—poezia şi literatura fantasticã, o fãcea cu bonomie amuzatã, ironicã.
Cred cã Borges va rãmâne în ipostaza de interpret al poeziei, de critic de poezie—şi, mai cuprinzãtor, de mare critic literar. La 27 şi la 29 de ani am citit culegerea scrierilor lui critice—sunt remarcabile şi perspicace. De un foarte ales simţ al frumuseţii, de o inflexiune foarte curatã. Poezia o citea bine, o simţea, o interpreta ingenios şi obiectiv, nu sacrifica nici ingeniozitatea, cu totul fermecãtoare, nici obiectivitatea. Arta lui criticã alia inteligenţa, intuiţia şi o convingãtoare experienţã de cititor.
Procedeul lui Borges, procedeu literar, consta în a seduce, în a cuceri, în a fermeca—la asta se pricepea mai bine decât oricine. Tonalitatea, nuanţa şi inteligenţa sunt cele care plac la el.
§
Cinci antologii de poeţi autohtoni; poezia universalã—marţi şi joi; poezia autohtonã—azi.
§
Borges avea un înalt simţ al demnitãţii poeziei—şi al frumuseţii poeziei. Îi cerea poeziei frumuseţe şi profunzime, adâncime de un fel artistic.
§
În cazul criticii de artã, nu e vorba despre raportul artei cu literatura—ci cu gândirea. Critica de artã este expresia gândirii stimulate, agere—nu o concurenţã literarã fãcutã vizualului; critica de artã nu e literaturã concurând arta—ci gândirea stimulatã de artã, demnitatea ei este aceea a gândirii, se scrie despre artã fiindcã arta stimuleazã gândirea—şi nu pentru a concura, literar, arta, pentru a îi recrea, literar, efectele.
§
Papini, trad., ed., poeţii americani, evreul sudamerican, Wells, Shaw, GKC, scrieri teoretice, iezuitul, policierurile, a sorta, parţialitatea, tendenţozitatea. La unul, refuza scrierile teoretice ca dizgraţioase, teziste; la altul, ca false, ca nocive—le refuza în numele anticreştinismului.
Recenzii, cronici literare, proze fantastice, francezii, evreul rus, aprecieri, italienii.
Laicii.
§
Visul, subconştientul, poezia şi literatura fantasticã. Italienii. Bogza, Naum, Jebeleanu, Stãnescu, Arghezi, Eminescu, Stancu, Gheorghiu, Teodorescu, Doinaş, Crama, Philippide, Botta.
§
Inconştientul e o ficţiune, o ladã freudianã, un cufãr; subconştientul e o realitate, un etaj.
§
Am început sã citesc SF, sã vãd filme de Lang,
§
A discuta câteva versuri—ca evreul argentinian.
§
Asanarea.
Ciureanu; Fl.I., orã; gazdele surori, paróhul; vicarul, prietenia; Ep., botezul.
§
Urâtul.
Plictis.
Zile şi luni de dezlânare şi de cârpãcealã—sleit de inacţiune.
§
Fãrã gândul Loarei, şi fãrã gândul ‘geografiei de la Gracq’; de fapt, nici nu cãlãtoream, ci mergeam, umblam.
Tectonica psihicã.
Psihotectonica.
Geografia ‘dupã Gracq’, ‘de la Gracq citire’.
§
Autorii Caragiale—la Cioculescu, Paleologu şi George (iar înaintea acestora, la ambiţiosul Cãlinescu).
§
Ca femeie, substituibilã; ca fiinţã şi bucurie datã de fiinţã, nu.
§
Planuri—şofat, tenis, Durãu. Ozu; franciza interbelicã.
§
Substratul masculin.
§
Nu sunt capabil de rutinã, de ‘simpatie’; ci fie de iubire, fie de indiferenţã.
§
Analiza unor aforisme (moraliştii, AS, englezii, italianul).
§
Nici nu pot atribui literaturii ceea ce e atribuibil strict haosului, fricilor, dezlânãrii.
§
Ficino la Vasquez. Analiza câte unui paragraf.
§
Vârsta. Sb.—poezia şi semnificaţia (de joi şi vin.).
§
Şofat.
Firesc.
Tel.; banii; luni; joi; vin.; joi—privirea.