André Maurois: ‘Climate’. Glezna Denisei Aubry

André Maurois: ‘Climate’. Glezna Denisei Aubry



‘Climate’ este o carte respectabilã mai întâi ca subiect: subiectul ei e unicul care conteazã în literaturã, adicã singurul despre care meritã scris—sensul existenţei şi relaţiile dintre bãrbat şi femeie—ceea ce poate cã sunã cam vag, însã, dacã adãugãm ceea ce e încã mai important: tratarea, atunci abordarea lui Maurois, prin calitãţi de stil şi formã, situeazã romanul în tradiţia realismului psihologic francez.
Autor de biografii ‘romanţate’, literaturã umoristicã şi nonşalante fantazii şi romane SF, Maurois a avut neşansa de a fi clasat ca autor de ‘literaturã uşoarã, neambiţioasã, de divertisment’; ceea ce nici nu e departe de adevãr, însã implicã o desconsiderare nemeritatã. Maurois i—a citit şi respectat, însã nu i—a urmat pe marii înnoitori din generaţia care îl precedase—aceea a lui Proust. A înţeles cã, decât sã fie un revoluţionar de mâna a doua, e mai bine sã fie un conservator moderat. Nu s—a înşelat defel în privinţa propriilor lui aptitudini. N—a acceptat sã aparţinã pleiadei de ‘mici inovatori’ veleitari şi, de fapt, sterili. (Pentru contrast, ne putem gândi la avangardismul frenetic şi cam oportunist al lui Eliade, care proba, ca pe nãdragi, formulele literare noi.)
Pentru cine scria Maurois? Existã cei care îi citesc numai pe Joyce şi Proust; însã existã şi cititori care au vreme pentru o literaturã care se mulţumeşte sã fie agreabilã.
Într—o literaturã, pentru a exista Montherlant, Claudel şi Gracq, e necesar sã existe mulţi ca Maurois, ca Bordeaux, ca Merle şi Druon.
Cioculescu, Paleologu aveau îngãduinţã pentru autori de acest gen—la fel şi Philippide, iar Cãlinescu le recomanda râvna literarã, reproşând romancierilor noştri ambiţia nemãsuratã şi îndreptându—i cãtre etica unor romane bine scrie, care nu aspirã la revoluţionarea artei romanului. De ex., Cioculescu a avut cuvinte îngãduitoare pentru Ohnet, iar George, dacã nu mã înşel, pentru Dekobra.

Cine cunoaşte cât de cât viaţa lui Maurois va regãsi în biografia naratorului primei pãrţi a ‘Climatelor’ jaloanele celei a romancierului: studiul filozofiei, munca la uzina tatãlui, etc.. Profilul de tânãr libertin blazat, de seducãtor amar, personaj contradictoriu (aspru anahoret al studiului şi seducãtor aproape involuntar, libertin niciodatã în lipsã de amante) îi revine, aşadar, tot lui Maurois; banalei existenţe de tânãr burghez evreu, senzual şi disciplinat, care participa la afacerea tatãlui sãu, Maurois a cãutat sã îi adauge un revers de libertinaj dezabuzat şi de pustnicie a gândirii, ştiinţei şi artei, revers care poate cã nu convinge. Unui hedonism prozaic, Maurois a vrut sã îi confere aura sihãstriei spinoziene.
Fondul real al lui Maurois este unul burghez, hedonic, artistic şi empiric, cu mult simţ al realitãţilor curente. Ambiţiile lui literare (inexistente pentru snobi) nu erau nemotivate. Ins calculat, controlat, metodic, disciplinat şi prozaic, Maurois a cultivat, probabil cã din instinct, imaginea cuiva care se dã în vânt dupã titani, extraordinar şi titanism.
În filozofie, Alain, un epigramist nu lipsit de teribilism, convenea naturii lui Maurois.
‘Climate’, roman analitic burghez, are un epigraf, etic, din Alain, suprema referinţã intelectualã a lui André Maurois (o notez cu simpatie), care condamnã dubla iluzie a celor douã evaziuni: în trecut şi în viitor.
Prima parte a romanului este confesiunea unui gelos. Gelozia reprezintã numai o parte din cauza suferinţei lui; în rest, intervin neînţelegerea şi, poate, incompatibilitatea. E gelos pe o nevastã pe care nu o înţelege, pentru care nu e, poate, fãcut, pe care o pierde şi de care divorţeazã. Atâta câtã e, analiza geloziei e mai convingãtoare decât aceea a pasiunii luminoase. Convenţia literarã nu e aceea epistolarã, ci a confesiunii: un divorţat îi scrie unei femei despre fosta lui soţie.
Ca şi în ‘Trubendal’ al lui Virgiliu Monda, romanul geloziei se rezolvã în acela al egoismului propriu şi al ignoranţei, al ignorãrii femeii—bilanţ de egoism propriu şi de înşelare, de ignoranţã. Bãrbatul rãtãceşte drumul în hãţişul iluziilor lui. Trãieşte într—o lume de închipuiri zadarnice. Nu ştiu dacã Monda şi Maurois asta vor sã spunã; însã asta spun. Ambele sunt, în plus, şi cum am menţionat deja, şi cazuri de disparitate. Un bãrbat şi o femeie care n—au mai nimic în comun descoperã acest lucru. Or, tocmai asta reteazã drama. ‘Aha, era, aşadar, o neînţelegere.’ Consecinţele pot sã fie dramatice, fireşte; însã drama însãşi lipseşte. Suntem în categoria ‘dramaticului’, nu în aceea a ‘dramei’ propriu—zise.
Se vede cã din aceste douã romane, ‘Climate’ (prima parte, cãci a doua generalizeazã, şi transformã misoginia în mizantropie) şi ‘Trubendal’, lipseşte iubirea şi, mai ales, simpatia faţã de femeie; ele nu lipsesc din scrierile lui Bonciu, din naraţiunile erotice ale lui Tabucchi, din romanul lui Dai Sijie—ca sã trec în revistã alte cãrţi analizate aici.
Existã, pe de altã parte, o anume artificialitate tezistã în a—l face pe Philippe sã treacã, în a doua parte a cãrţii, prin ceea ce parcursese fosta lui soţie, în prima (iar pe a doua soţie prin gelozia pe care o trãise Philippe).
Într—un sens, semnificaţia romanului ar trebui sã reiasã din raportul şi confruntarea celor douã pãrţi; în alt sens, a doua parte repetã ceea ce a enunţat prima. Impresia este cã ne aflãm într—un ‘Proust de larg consum’, într—o versiune popularã a analiticii proustiene a geloziei. Maurois e un narator mai rapid, mai alert decât Bonciu, şi fãrã înclinaţiile naturalist—decadente ale acestuia.

Existã un Maurois umorist, un Maurois sefist, un Maurois analist, un Maurois memorialist—fãrã a mai vorbi despre biograf şi autorul de istorie popularã; ‘Climate’ reprezintã cea mai cunoscutã scriere a analistului.

‘Orgoliul şi slãbiciunea îi învingeau bunãtatea’; ‘obiceiul foarte rãu de a cãuta fericirea în suferinţã’—astfel de notaţii îl aratã pe Maurois drept un psiholog prozaic şi burghez, însã realist. Psihologic, romanul nu conţine cine ştie ce notaţii originale, iar drama gelosului nu ajunge sã aparţinã semnificativului uman; justeţea lui Maurois este aceea a burghezului pãtrunzãtor. Resursele reale ale cãrţii sunt memorialistice, confesive, nu de creaţie; acolo unde dã impresia de adevãr, o face în felul unei redactãri memorialistice, şi asta nu numai fiindcã aşa o cere convenţia literarã, ci fiindcã acesta e substratul real al naraţiunii. De aceea e instructiv rãspunsul la întrebarea despre caracterul autobiografic al ‘Climatelor’. Vorbeşte Maurois despre propria lui viaţã şi despre întâia lui cãsãtorie? Sunt ‘Climatele’ o autobiografie mai mult sau mai puţin deghizatã?
Interesantã e latura de roman al formãrii prin durere. Consternarea mutã, indiferent de direcţia concluziilor care par sã i se suprapunã, e autenticã; dacã Marcenat nu a învãţat nimic, cel puţin bãnuieşte cã ar fi trebuit sã înveţe ceva.