Încercare despre ceea ce unii numesc ‘spiritualitate’

Încercare despre ceea ce unii numesc ‘spiritualitate’







Spiritualitate, ca încercare de a pune în relaţie existenţa cu pãtrunderea realitãţii şi ca afirmare de valori şi intenţie de realizare umanã, am întâlnit în rândurile despre surrealism ale lui Gracq; spiritualitatea este corespondentul contemplativ al înţelepciunii practice, atitudine conştienţã cu toate cã nu abstractã, conduitã contemplativã, ‘largul fiinţei’, ‘tinereţea înnoitã’.

S—ar putea spune cã ‘spiritualitatea’ este ‘etajul contemplativ’ al sapienţialitãţii [1]. Iar principiile şi viziunile acestui etaj se rãsfrâng, fireşte, la rându—le, asupra practicii, pe care o informeazã intim, în unitatea organicã a vieţii. Pe de altã parte, maximele de conduitã practicã, dependente de spiritualitate, ar putea fi vãzute ca parte a acesteia.
Spiritualitatea pretinde o concepţie despre transformarea vieţii.

Este, în cazul artiştilor, ‘atmosfera’, o spiritualitate? Gândurile lui Bergotte despre Vermeer par sã o sugereze. Iar esenţa acestei ‘spiritualitãţi din artã’ pare sã fie tocmai faptul cã ea nu trebuie ‘tradusã’, ‘formulatã’, pusã în formule verbale. Filmele lui Ozu, atâtea romane, sugereazã aceeaşi idee. Spiritualitatea acesta din artã nu trebuie ‘extrasã’. Ea e un prag superior, decât care nu existã ceva mai înalt, nu o expresie brutã.
Datele atmosferei pot ajunge sã sugereze un anume mod de a simţi viaţa şi de a se situa emoţional în existenţã.

Iar dacã evitãm reducţionismul, spiritualitatea mea este una a frumuseţii; ce altceva, oare, decela neobositul Simmel în arta lui Rembrandt?
Frumuseţe, plãcere, spiritualitate—aceşti termeni sunt corelabili.


NOTE:


[1] ‘Înţelepciune’, ‘spiritualitate’ sunt termeni compromişi de cãtre neaveniţii şi becisnicii care îi morfolesc într—una.