Şir ha—şirim

Şir ha—şirim





Şir ha—şirim a fost redactatã probabil în sc. III sau IV î. d. Hr. şi inclusã în canonul biblic evreiesc în sc. I d. Hr.. Ea face parte din Ketuvim (‘alte scrieri’: a treia parte a Bibliei evreieşti, alcãtuitã din unsprezece cãrţi) şi din cele cinci rulouri sau meghilot; are un loc de cinste în uzajul liturgic evreiesc şi face parte din toate canoanele biblice, cele creştine şi cel mozaic, pe de altã parte mai e consideratã şi drept una dintre cele trei antilegomena ale Vechiului Testament (împreunã cu ‘Ecleziastul’ şi ‘Estera’), din cauza controverselor din vremea includerii în canon [1]. Ea e prima meghila cititã în sinagogã în anul liturgic evreiesc: de Paşti.
‘Carte îndrãzneaţã şi trupeascã’, spun precauţii, ‘Cântarea …’ a fost prompt alegorizatã. Pornind de la fenomenologia febrilitãţii şi nesaţului, ‘Cântarea …’ adânceşte aspiraţia creaturalã cãtre viaţã, iubire şi fericire. Vorbeşte despre sacralitatea existenţei şi a experienţei. Este una din capodoperele valorizãrii experienţei şi a existenţei fireşti. Descoperã binele în existent şi în firesc; iar dacã vede transcendentul reflectat în imanent, nu e mai puţin fidelã acestui imanent. Dacã se referã la binele întâlnirii cu Dumnezeu, nu înseamnã cã se referã mai puţin la binele întâlnirii dintre bãrbat şi femeie. Carte solarã, se aflã la antipodul glacialitãţii alegoriei. O alegorie este reuşitã literar în mãsura în care autorul ei uitã cã scrie o alegorie şi uitã sã ‘alegorizeze’, pentru a urma, în schimb, sugestiile poeziei şi ale subconştientului. Alegoria ilustreazã fãrã a crede în ilustraţie; creaţia literarã nu e posibilã fãrã vocaţia şi credinţa în ilustraţie. Paradoxul alegoriei este cã instituie un plan literar, refuzându—i autonomia, lipsindu—l de dinamicã, animându—l dinafarã, din exterior, ca pe o marionetã. Ea nu crede cã semnificaţia se dezvãluie în lãuntrul literarului, ci înafara lui. Esenţa creaţiei literare este ca semnificaţia şi realizarea sã nu fie disociabile, separabile; artisticitatea nu este un veşmânt sau un ornament, înţelesul survine în interiorul artisticitãţii, nedisjuns—şi nu dincolo de ea. Este ‘Cântarea …’ o alegorie? Are ea didacticismul alegoriei? S—a remarcat cã parabolele Domnului, deşi formã literarã prin excelenţã didacticã, sunt nereductibile la o ‘moralã’, ci spun mai mult decât parafrazele lor. Şi aceasta este o experienţã genericã a cititorilor Bibliei, care aflã în povestirile ei mai mult decât ilustrarea didacticã a unor teze.
Înţelegerea misticã nu a fost un pretext pentru includerea cãrţii acesteia în canon; ci motivarea sine qua non a prezenţei unei cãrţi al cãrei subiect este erotic. Pe de altã parte, DACĂ nu ar fi fost inclusã în canon şi DACĂ textul ei s—ar fi pãstrat totuşi, cartea aceasta ar fi fost cea mai valoroasã scriere evreiascã nebiblicã; spre perfectarea canonului evreiesc, se vede, se strãvede o dorinţã de arhivare a tot ceea ce era scriere importantã—Biblia devine o arcã destinatã sã salveze tot ceea ce merita afecţiune în creaţia literarã evreiascã. Aşa sunt incluse cãrţi ca ‘Ecleziastul’ şi ‘Cântarea’; spre desãvârşirea lui, canonul evreiesc devine testamentul unei culturi, care înglobeazã tot ceea ce e vrednic, care asimileazã poeme erotice şi nihiliste, care nu lasã sã îi scape nimic din ceea ce e remarcabil. De aceea, poate, nu au rãmas înafara Bibliei scrieri evreieşti de o valoare comparabilã. În febrilitatea discuţiilor despre canon din sc. I, în amploarea controverselor, se întrevede intenţia unei culturi de a recapitula şi însuma. Aşa se face cã nu a fost lãsat înafara Bibliei nimic de o valoare comparabilã cu aceea a cãrţilor deja incluse. În pragul organizãrii Bisericii, iudaismul face bilanţul şi îşi perfecteazã canonul. Nimic nu e irosit; se previne pierderea a orice are importanţã. Biblia devine recapitularea creaţiei culturale literare a unui popor. Lãrgimea de vederi e vrednicã de stimã.
Unor faimoşi monahi medievali apuseni, aceastã scriere le plãcea foarte mult. Mistica iubirii conjugale, vizionarismul şi interesul pentru Apocalipsã sunt coordonatele spiritualitãţii creştine apusene, în prelungirea imagisticii nupţiale a parabolelor Lui Iisus (parabole care invocã nunta sub aspectul festivului, nu sub acela al eroticului) şi a proclamãrii pauline a Misterului cel mare.


NOTE:

[1] O confuzie e, totuşi, posibilã: unii folosesc ca sinonime ‘antilegomena’ şi ‘cãrţi deuterocanonice’ pentru VT; însã nici ‘Estera’, nici ‘Ecleziastul’, nici ‘Cântarea …’ nu sunt deuterocanonice. Pe când alţii vorbesc despre antilegomena veterotestamentare în sensul la care mã refer şi eu aici: nu acela de scrieri deuterocanonice, ci de scrieri a cãror integrare în canonul biblic evreiesc s—a fãcut pe fondul unor controverse şi obiecţii, scrieri a cãror includere a fãcut obiectul dezbaterii.