Din viaţã

Este destul de neinspirat ca o prezentare istoricã sã îi asocieze pe Lagrange, Loisy şi Goguel, de parcã concluziile acestora trei ar fi fost similare. De ce trebuie Lagrange asociat fie cu ateismul camuflat al unui modernist, fie cu liberalismul unui protestant?
§
Atât unui teolog anglican, cât şi unui ziarist catolic ‘conservator’, Pãr. Brown, ţinta indignãrilor şi a denunţurilor mele la 27 de ani, le apare ca un moderat. Cred cã, la vremea lui, Ratzinger s—a inclus şi el în corul admiratorilor biblistului american.
Formula admiratorilor lui este ‘progresismul autentic’, ca opus ultra—progresismului.
Ideea celor ca Brown şi Ratzinger este cã teologia nu e o notã de subsol a istoriei, nu trebuie sã depindã excesiv de factologie; semnificaţiile teologice pot avea şi alte izvoare. Existã semnificaţii teologice şi noţiuni care nu depind de fapte; care nu ‘transcriu’ istoria. Era o încercare de a emnacipa teologia de apologeticã. Reflecţia teologicã nu trebuie sã fie auxiliarã apologeticii şi guvernatã de interese apologetice.
La 30 de ani, eu am citit ceva din tratatele biblice ale lui Brown, iar concluziile lui mi s—au pãrut excesive şi arbitrare. Conjecturi care reflectã parti pris—uri teologice, prejudecãţi.
§
Rugãc. de cerere; însã şi aceea de laudã şi de pocãinţã, ca şi aceea de gratitudine. Mai plãcutã poate sã Îi fie Lui Dumnezeu o atitudine.
§
Ceea ce sã dea o oarecare demnitate vieţii mele.
§
Din nelinişte şi deznãdejde, din descurajare.
Camuflarea pustiului. Estomparea rarefierii. Viaţa în interacţie.
§
A deveni conştient de setea, de nevoia, de dorinţa de viaţã, iubire şi fericire. Stâlcirea.
§
Şi eu mã gândesc la vizionarii neştiuţi, la misticii necunoscuţi, la sfinţii pe care nu îi cunoaşte nimeni, la discreţia supranaturalului. Publicitatea nu e rãsplata sfinţeniei.
§
Paradoxul soteriologic al Crucii şi koanul.
§
Acei vechi erudiţi nelipsiţi de duh, neplacizi (Menéndez, Ranke, Michelet, etc.).
§
Naturaleţea şi experienţa. Unele din poziţiilor ‘noilor teologi’ reflectau naturaleţea şi inteligenţa, însã unele din poziţiile manualelor reflectau experienţa, la fel de necesarã.
§
Falsa intelectualitate. Nici, nici …. Apatia şi letargia.
§
Mã intereseazã prezentarea lui Martini de la seminarul despre Înviere din 1970.
§
Forme ale alienãrii de propria viaţã, forme ale dezlânãrii constitutive.
§
Dreptul.
Mai spune şi alte lucruri, mult mai importante şi semnificative—şi chiar acelea pe care le spune despre sine, le spune într—un fel care le face interesante.
§
Mai ales ca filolog biblic, ca biblist în sensul tehnic, în accepţia restrânsã, ca savant.
§
Patru exegeţi (dintre care, trei laici francezi) şi trei biblişti. Cu ce ies. A merita.
§
Eseuri rahneriene/ gracqiene, de anvergurã, şi ‘cuvinte’ ca ale habotnicei, rapide, lapidare, directe.
§
Limbuţia şi diluarea post—conciliare.
§
Nu am avut smerenia gratitudinii, elementara şi omeneasca smerenie a gratitudinii, licãrul acela de recunoştinţã smeritã, pe care trebuia sã îl fi suscitat contrastul cu mizeria, cu halul în care fusesem. Smerenia gratitudinii e un pas curajos, iar mie curajul mi—a lipsit. Smerenia recunoştinţei ar fi fost o formã de curaj, şi aşa m—aş fi arãtat mai rãsãritean.
§
Aşa cã am fost vremelnic redat balastului.
§
Catafatic sau prin afirmare. Afirmativitatea.
§
Menéndez ştia sã—şi ofere subiecte vaste şi delicioase—marii latini, Shakespeare, marii spanioli, avea simţul a ceea ce e de prim rang. De aceea opera lui—inclusiv aceea de comparatist şi de istoric literar—conteazã mai ales ca întreg, ca tot. la el, comparaţia este o operaţie a inteligenţei, nu ceva mecanic.
§
Neimplicat în reformismul bisericesc, în progresismul militant, în controversele teologice post —conciliare. Conştient cã scria capodopere ale epistemologiei şi cã revoluţiona şi fundamenta gnoseologia.
§
Nu ştiu cât e de realã sau exageratã ‘mizeria manualelor’—însã ceva trebuia îndreptat.
§
Sf. Bonaventura—mai ales la Gilson, Tresmontant, la scotişti şi la Ratzinger (dezavuat ca interpret tendenţios şi falsificator, lãutar). Scotiştii spun cã interpretarea acestuia din urmã nu trebuia sã fi ‘prins’, şi cã a fost nocivã.
§
Natura absolut simplã a Sf. Spirit e exprimatã de cea mai limpede dintre substanţe.
§
Treptata demodare a asceticii post—tridentine; insuficienţele ei. Antipatia faţã de ea a crescut treptat. De unde, importanţa eroilor rugãciunii, ca Foucauld şi Marmion. ‘Bizantinismul’ deplorat de anglican, lipsa adevãratei vigori, ‘jumãtatea de mãsurã’, disiparea. Evlavie epigonã, cu caracteristicile epigonismului.
§
Îmi place când anglicanul acela scrie mai ales despre evlavie, despre rugãc..
§
Nimeni nu se roagã ca sã aibã despre ce sã scrie.
§
Alexandrinii transparentizeazã istoria, iar antiohienii o opacifiazã. Pentru primii, intrinsecul treimic se strãvede în planul istoriei; pentru ceilalţi, nu.
§
Se pare cã Sf. Grigore vorbea despre o ‘luminã accesibilã simţurilor transformate de cãtre Sf. Spirit’.
§
‘Cea mai mare desãvârşire a omului religios este sã facã lucrurile obişnuite în chip desãvârşit.’
§
Se spune cã, dupã Trent, catolicii au trecut la o evlavie şi la o teologie de epigoni—dupã cum o aratã deopotrivã ascetica şi manualele vremii. Un epigonism ghettoizat, care pierdea din vedere esenţialul, care neglija fundamentalul, care se nãclãia. Ascetica lor era una de epigoni, stilul teologiei era unul pentru epigoni. Ceva se pierduse.
§
Comentatorii scolastici sunt absolviţi de rãstãlmãcire prin aceea cã scopul lor nu era exegeza dezinteresatã, obiectivã, ci schiţarea unei poziţii savante proprii. Ei ţinteau sã ajungã la nişte soluţii proprii. Interpretau tomismul în acord cu propriile interese speculative. Aveau propria lor ‘agendã filozoficã’ de avansat. Prioritatea lor nu era interpretarea imparţialã, ci ajungerea la o versiune în acord cu propriile lor gânduri.
§
Spunându—i samaritencei cã mântuirea vine de la iudei, Iisus Îşi pronunţa propriul nume, Îşi rostea propriul nume, cãci se numea ‘Mântuire’. În greacã, jocul de cuvinte se pierde, cãci numele Lui Iisus rãmâne netradus.
§
Nu pustiit, sleit, ci tandru şi afectuos, deschis, atent.
§
Ioan, preotul ierusalimitan care a transcris învãţãtura rostitã în curtea Templului; Ioan Marcu.
§
Psihismul—este etajat, însã observabil, accesibil observaţiei.
§
Ipoteza cã Ezechiel şi ‘al doilea Isaia’ au scris întâiul capitol al ‘Facerii’.
§
‘la merveilleuse collection Méthodes publiée par Hermann’
§
Gustul ştiinţei.
§
Soţii Maritain, cu voturile lor de castitate, îmi inspirã oroare.
Evangheliile nici nu reproduc cuvinte de laudã ale Lui Iisus pentru asceţi, nici nu ne spun cã frecventa asceţii. Nu rezultã cã era în legãturã cu vreo grupare asceticã. Ascetismul ca prejudecatã pãgânã şi ca sectarism. Iisus frecventa teologii şi pe oamenii la care gãsea credinţã; era, deasemeni, în legãturã cu unii preoţi, ca autorul celei de—a patra Evanghelii. Iisus cerea austeritate şi simplitate. Însã nu dezaproba viaţa casnicã, şi ceea ce le cerea apostolilor Lui nu le cerea şi ‘mirenilor’ întâlniţi. Îi plãcea societatea oamenilor şi avea deprinderea ei; nimic din grimasa moralistului mizantrop, din nefirescul cenzorului de moravuri. Renunţãrile pe care le—a pretins ucenicilor erau unele strict funcţionale şi raţionale, necesare pentru îndeplinirea apostolatului. Iisus a cerut ceea ce e necesar misiunii. În rest, oamenii pe care îi întâlnea erau ‘laici’.
§
Montaigne şi Sf. Bernard. Robusteţea medievalilor, gustul vieţii şi tenacitatea. Simptomul. Delãsarea modernilor, strepezirea. Indiciul vigorii.
Refuzul bigotismului. Nefanatizat. Dezinhibat. Dezîmbâcsit.
§
Urmarea lepãdãrii, a apostaziei, a dezicerii survenite.
Mama, despre mizeria preocupãrilor artificiale, sucite, neconforme vârstei şi condiţiei.
§
Genialitatea Lui Iisus; ce autor de teologie asceticã sau moralã a mai atins o asemenea originalitate şi energie la treizeci şi ceva de ani?
§
Nefasta disjungere a asceticii de misticã—urmarea fiind cã ascetica devine un cod de corvezi, o corvoadã. Artificialitatea acestei prejudecãţi ţine tot de ghettoizarea post—tridentinã a teologiei, de monopolul universitar.
§
Ce vreau eu cu viaţa mea? Vremea; vârsta.
§
Cu acestea mã pregãtesc eu de iernat.
§
Sistarea catalogãrii—ce sã citesc, ocazia, vraful—mâncarea—vârsta—valori, vârsta.
§
Neputinţa de a continua ceva, de ‘a da urmare’, de a gãsi tiparul.
Şi nimic bun nu poate începe cu o decizie arbitrarã, ‘stoicã’.
§
Cãrţile misticilor simbolizeazã realitatea, mai mult decât o reprezintã; nemenţionând secundarul, nu îl neagã, ci îl lasã în voia firii. Ele nu vor sã dea o reprezentare completã a realitãţii—care, astfel, apare ca sãrãcitã; ci numai a întâiului nivel al realitãţii—dumnezeiescul, sau realitatea supremã. Ele nu sunt cartografii, ci jalonarea esenţialului. De aici, tãcerile misticilor în privinţa mundanului. Scrierile misticilor sunt simboluri, nu oglinzi ale existentului. Ele nu transcriu realitatea întreagã—ci numai realitatea supremã, sau suveranã.
§
‘Noua teologie’, teologiile progresiste, etc., nu sunt cu nimic mai artificiale sau aberante decât au fost teologia Capadocienilor, teologia alexandrinã, aristotelismul scolastic, scolasticile post—tridentine. Dreptul de cetate, legitimitatea ‘noilor teologii’ nu trebuie pledate în chip special, ca şi cum ar fi vorba despre anomalii. Ele sunt transformãri de paradigmã la fel de fireşti ca şi majoritatea acelora care le—au precedat. ‘Noutatea’ lor nu trebuie sã descumpãneascã în chip deosebit, ca şi cum o revoluţie subversivã s—ar fi produs. Ele sunt expresia procesului continuu de creativitate teologicã. Mult din ceea ce e azi canonic a trecut drept descumpãnitor la vremea apariţiei. Multe teologii canonice au fost inovatoare şi au fost interpretate ca abateri nefireşti. Nu cred în monopolul formelor trecutului, asupra prezentului; cred în monopolul adevãrului, însã acesta e altceva.
§
M—ar interesa sã vãd ce interpretare teologicã dã Roma sãrbãtorii de azi. Care e semnificaţia teologicã ‘romanã’ a acestei sãrbãtori. Care e justificarea ei teologicã—şi care sunt originea şi istoricul sãrbãtorii. Cum înţelege Roma ceea ce e sãrbãtorit azi în creştinãtatea apostolicã apuseanã.
Nu un stindard al dolorismului, ci un izvor al nãdejdii şi o deprindere a rugãc.. Nu prilej de lamentaţii pioase—ci şcoalã de curaj veritabil, normã a îndrãznelii şi a activitãţii.
E adevãrat şi cã mie îmi plac toate celebrãrile liturgice ale Mariei.
Cum îşi înţelege Roma sãrbãtorile.
§
Cãrţi—lecturi—a irosi—balastul—activ—hiatul catalogãrii, sistarea—vremea—nivel.
§
‘Pierderea sinelui’, bruscarea, dezorientarea, pierderea cu firea, vulnerabilitatea cognitivã, cedarea, impresionabilitatea, defetismul.
§
Am reapãrut în parohie dupã 4 ¼ l..
§
Substratul teologic al sãrbãtorii, conţinutul doctrinar al ceea ce se celebreazã, noima celebrãrii, intenţia predicatoare.
§
Nu existã o sãrbãtoare a Lui Iisus Rãstignit, a Lui Iisus Crucificat; mai mult, ziua care precede sãrbãtoarea de azi e închinatã Crucii biruitoare, triumfului Crucii—predominã aspectul de triumf. Cu o zi înaintea acestei sãrbãtori mariane, se celebrase Crucea triumfãtoare, Crucea biruitoare, Crucea ca unealtã a mânturii şi nu de torturã. Nu e o reiterare a Vinerii Mari. Nici nu existã Missã în ziua comemorãrii Pãtimirii Domnului. ‘Ziua Crucii’, cum o numesc huşenii mei—şi presupun cã şi ceilalţi creştini români—e celebrarea lemnului biruitor, victorios, dãtãtor de mântuire, salvific, pragul Raiului. Pe de altã parte, dacã liturgica Pãtimirii Domnului (liturgica Sãptãmânii Mari) nu e întreagã, nu e completã fãrã vestirea Învierii, nici sãrbãtoarea marianã de azi nu ar avea sens ca enunţare doloristã. Ori, ce enunţ teologic îi corespunde? Liturgica Pãtimirii e incompletã fãrã liturgica complementarã a Învierii; dacã înţelegem asta, care e semnificaţia sãrbãtorii de azi? Chiar comemorarea muceniciilor este înţeleasã ca celebrare a unor triumfuri, a ‘naşterii pentru Rai’, a ascenderii la Rai. Cred cã Biserica vrea mai mult decât ca enoriaşii sã contemple durerile Mariei; ce semnificaţie teologicã sã afle în aceastã contemplare? Iatã o sãrbãtoare pe care predania apuseanã o explicã insuficient, sau prin recurs la sentimentalism şi la emoţionalism. În religie, eu sunt pentru ‘filozofia uscatã’ a latinilor şi pentru ‘celebrarea uscatã’ a rãsãritenilor—uscate, ambele, prin aceea cã lipsesc surplusurile dizgraţioase, faldurile, excesele, prisosurile de înduioşare, sentimentalismul, emoţionalismul şi excrescenţele fadorii. Idealul meu sunt tratatele scolastice şi Liturghiile greceşti. Sãrbãtoarea de azi este ca un fel de Vinere Mare?
§
A scrie mai mult despre religie şi rugãc..
§
Empiric, nu aprioric.
Blamata ‘uscãciune’ e pozitivitate, verticalitate, rezultat al esenţializãrii, al necomplacerii, al redresãrii permanente. Ceea ce e ‘uscat’ fiindcã nu existã prisosuri şi osânzã, ‘burţi’, ‘şorţuri’, revãrsãri. Desicarea ca absenţã a infernalului, ca purificare, ca înãlţare; e mai ‘uscat’, cãci e mai înalt.
§
Cola; fumat; verde; ed.; copile; biografiile scrise de ierarhul iezuit; mâncarea; liturgistul anglican; rezultate ale epigonismului.
§
A trece de la laudã, la gratitudine şi mulţumire, apoi la ‘vederea rãului’, la cunoaşterea rãului, şi apoi la petiţie. Cei patru paşi ai rugãciunii. Rugãciunea mea sã fie chipul meu; şi nici n—ar putea sã fie mai de soi decât sunt eu, originea ei. Rugãc. nu poate sã fie mai plãcutã Domnului, decât cel care o rosteşte (‘Nu m—am asemãnat dreptului Abel,/ Daruri primite nu Ţi—am adus Ţie, nici jertfã nepãtatã, nici viaţã fãrã prihanã.’)
§
Oamenii care mergeau sã se închine înaintea reprezentãrii Cinei celei de Tainã. Încã un mod în care arta religioasã apuseanã poate depãşi condiţia ilustrativului pedagogic.
§
Empatia lor netãgãduitã.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
Dezbãrarea.
§
Vieţile sfinţilor sunt cartea umanitãţii.
§
‘Oile Lui Dumnezeu, veniţi şi cinstiţi—o pe Maica Lui Dumnezeu, care e şi Maica voastrã.’
§
Labre şi Merton. Trapismul adevãrat.
§
Religia e dincolo de Bultmann şi de ‘ateismele creştine’, nu dincoace de iehovişti. E o gândire raţionalã şi criticã, dusã pânã la capãt, coerentã, nu alunecarea în oligofrenismul cleios al denominaţiilor aberante.
§
Triumful Crucii, biruinţa Crucii—sãrbãtoare de atitudine esenţial rãsãriteanã—terapia—nu contemplarea torturii, nu fetişizarea uneltei de supliciu. De aceea, cred cã celebrarea care îi urmeazã imediat trebuie interpretatã în acelaşi spirit.
§
Socialul, rutina, ziare (preotul anglican), deprinderi, picnicuri, jocuri, dans, savoarea efemerului; pe de altã parte, ceea ce nu e/ reprezintã ‘viaţa întreagã’ sau completã, ci numai supremul vieţii. Ceea ce sugereazã sau induce o nefastã atitudine reducţionistã.
§
A cita des un roman, scene dintr—un roman.
§
Ceea ce ‘trage înapoi’ înţelegerea.
§
Doi oameni care se iubesc, se vor, şi stau unul fãrã celãlalt.
§
Grigore Dialogul vãzuse cã are ce învãţa de la rãsãriteni.
§
Semidoctismul preotului anglican care crede cã acordurile Romei cu nestorienii eludeazã … Calcedonul. Nu Calcedonul îl eludeazã, fireşte—ci ‘numai’ Efesul.
§
‘Resemnãrile’ tendenţioase; ceea ce e interesant şi ceea ce e tradiţional.
§
Nu era deajuns sã fi fost bine intenţionaţi şi utili; trebuia sã mai fi fost şi sfinţi (regii canonizaţi).
§
Dintr—o nevoie de ierurgie, de raţionalitate ierurgicã.
Aceeaşi raţionalitate care mã îndeamnã la un oarecare incognito, la limitarea interacţiilor cu lumea respectivã.
§
Tomiştii zişi transcendentali sunt poate cei mai blamaţi, însã mie abordarea lor mi se pare cea mai convenabilã; şi mã gândesc mai ales la tomismul transcendental iniţial—acela european francofon.
Lonergan afirmã cã a ajuns la versiunea lui nu atât prin lecturi savante, cât prin învãţãmânt şi prin interacţii, prin oamenii pe care i—a întâlnit, şi care radiau kantism din acesta.
§
Elogiul deghizat în blasfemie.
§
Negãri adolescentine.
§
Instinctul frumuseţii.
Covoarele persane, atenuarea culorilor.
Sofiologia ar putea sã corespundã unui astfel de instinct al frumuseţii.
§
Fericiţi cei care au milã şi lucreazã, fac ceva.
§
Nu era rãvãşit sau scuturat de extaze.
§
Marii asceţi, marii mistici au fost mai ales autodidacţi. Nu erau cititori de literaturã religioasã.
§
Cei mici ‘ai Sãi’.
§
Cã Iisus conferã, dã preoţia Sa cui o vrea El.
§
Oamenii excepţional de permeabili la sacru.
§
Târzia, ineficienta iubire umanã.
§
Nevoi interioare.
§
Biserica asigurã legãtura credincioşilor nu cu o figurã mitologicã, un simbol sau vreo emblemã, ci cu chiar galileanul a cãrui biografie o enunţã pe scurt la Crez—Acestuia I se adreseazã, nu vreunei entitãţi speculative sau abstracte. În acest sens, predania e cât se poate de demitologizantã şi nu a fãcut nicicând jocul intenţiilor mitologizante. Ea îi îndreaptã pe creştini cãtre Iisus Nazarineanul, a Cãrui biografie pe scurt o şi relateazã Crezul, nu cãtre vreun principiu metafizic sau cãtre vreo entitate mitologicã. Orice semnificaţie are nevoie de acest vast substrat biografic. Iisus nu e o predicã kantianã ambulantã, nu e un manual de kantism ambulant, aşa cum devine la demitologizatorii sc. XIX—XX. Evangheliile însele sunt istorie—nu o parabolã kantianã, nu o naraţiune instructivã, un kantism pentru mase. Creştinii, câţi mai sunt, nu atât de puţini pe cât ar vrea unii, se închinã numai Celui care a predicat iudeilor acum douã milenii—nu unei abstracţiuni sau unei entitãţi mitologice. Intelectuali avizi de abstracţiuni şi de mitologie, nesaţioşi de vagul mitologiei, ar fi vrut demult sã transforme biografia istoricã în pânza de pãianjen a vreunei mitologii aeriene.
§
Unora li se pare preferabilã puritatea abstractã a mitologiei. Nu şi Bisericii. În acest sens, ea proscrie filozofarea vanã, reveria mitologicã.
§
Dezbãrarea de dispreţul faţã de fiinţe, de dispreţul acela aprioric, sordid şi coclit, de dispreţul caustic şi pornit.
§
Existã şi azi sfinţenie ascunsã, neştiutã oamenilor.
Preadumnezeiescului Iosif îi dãduse Tãicuţul inima uşoarã şi seninã. Îi dãruise simţirea, inima simţitoare, sensibilitatea sacrului şi uşurinţa extazului. A fost decizia Tãicuţului de a rãspunde plânsului nenorocirilor lui Iosif, preadumnezeiescul, diadema Conventualilor.
Cu uşurinţã se înãlţa în extaz—imediat.
§
Înseamnã ‘provincie’, nu ‘regiune’ (‘zonã’); sensul e politic—administrativ, nu geografic.
§
Refuzul creştin de a se închina patriei.
§
Bloggeri—ca anglicanul—cãrora cardinalii nu sunt vrednici sã le dezlege sandalele.
§
Vaccinurile, cipurile, evreii şi cahalul, neoprotestanţii.
§
Imperfecţiunea rezultatelor. Nu existã pere mãlãieţe, tot binele vine numai din efort, iar rezultatele efortului sunt imperfecte, necesar imperfecte. Însã acesta e existentul. Ce e valabil se obţine numai prin strãdanie, activ.
§
Irealitatea rãului. Rãspunsul la dilema rãului.
§
Rãnile nu se infectau, nu supurau (nu ‘puroiau’, cum spun, execrabil, chirurgii), însã dureau. Plaga era curatã, însã dureroasã.
§
Sugestia cea mai deconcertantã este aceea cã douã Evanghelii ar putea fi ale aceluiaşi autor, ar putea proveni de la acelaşi autor—tânãrul învelit în tunicã de in, pus pe fugã—şi ucenicul preaiubit.
§
Onirologia—ca şi astrologia, magia. Nu horoscoapele din ziare.
Cãrţi—teologii—italianul—pastorul şi romanciera—emanciparea—gazetarii—tendinţa.
ME—vârsta—eseuri subtile—KR—Ralea—articole—perspicacitatea. Dna. R.. Abordarea.
Aprecierea lui asupra scrierilor tardive, de bãtrâneţe, crezute de unii ca mai puţin reuşite sau representative—chiar ca ratate.
Malkuta di—şemaia, sau vasileia ton uranon.
§
Identitatea Lui Hristos e greu de definit pentru cã ea e fãrã analogii—e ceva original, nemaivãzut, nu mai e ‘omul singur’, omul ca atare, ci uniunea—un alt mod de existenţã. Acest om e adevãrat, însã nu e singur. E real, însã nu e singur, cum sunt ceilalţi oameni. E caracterizat de un nou mod de existenţã, de un mod nou de a fi.
§
Gustul pentru eresuri, pentru cercetarea eresurilor, rãtãcirilor şi devierilor.
§
Mãcar ‘Gândirea Bisericii Romei’, ‘Prezenţa realã …’, ‘Cristologia …’, ‘Iudaismul …’ şi ‘Cel mai vechi comentator …’.
§
Mi s—a pãrut relevant ca, la un vechi prieten creştin, sã regãsesc asocierea dintre naţionalism/ filetism, şi anti—iudaism. Idolatrizarea naţiunii şi a patriei merge mânã în mânã cu resentimentul anti—iudaic, cu anti—iudaismul.
§
Versetul repetat de acel vârstnic iezuit muribund, în care lucrarea dumnezeiascã era desãvârşitã.
§
Invidia—şi cei care vor bucuria altuia. Decalogul loveşte exact în inima acestei râvne reptiliene. Pe ea o vizeazã.
§
Culoarea hainelor. Vesta şi haina. Galben şi verde. Casa; hârleţul, vârsta; conversaţia; sentimentul; escaladarea; aula; graba; legatarii, transmiterea ştafetei.
§
Italianul şi cãrţile, scrierile canadezului. Utilizarea lor, aplicatã, pe mai multe nivele—inclusiv literar.
§
Anglicanul—strãdaniile lui, într—o atmosferã de curãţie şi sãnãtate moralã, de auto—transparenţã şi bunã credinţã.
§
Francezul îşi identificã propria lui tradiţie—biblicã, în primul rând; scotistã şi misticã.
§
Cine afirmã un Dumnezeu treimic—pe Dumnezeul treimic—nu afirmã un triteism, ci o noţiune exactã şi specificã despre Dumnezeu—nu o divinitate genericã.
§
Azi am primit—prin lecturã—rãspunsul la întrebarea (şi afirmaţia) de ieri searã despre predestinare.
§
Nu pot sã condamn—cãci m—aş condamna; nu mã ştiu ‘mai bun’. Abia azi—ideea limpede a poruncilor, a condiţiilor ontologice, a coordonatelor Împãrãţiei. Proscrierea teritorialitãţii, a dominaţiei, a lãcomiei, a violenţei şi ripostei egale.
§
Îngerii ca lucrãri ale Lui Dumnezeu. Etimologiile.
§
Înclinaţiile antiohiene ale Sf. Ioan Zlataust—tendinţele se vãd, ca urmãri ale formaţiei lui antiohiene. Nu e întâmplãtor cã, înainte de Nestorie, un alt Patriarh venit de la Antiohia s—a asociat cu teza pecabilitãţii Mariei. Ceva exista în atmosfera antiohianã. Sf. Ioan Zlataust nu profesa, nu avea ideea impecabilitãţii Deiparei. E un semn, semnul unei tendinţe.
§
Îngerii veterotestamentari, ca nume pentru lucrãrile Lui Dumnezeu. Etimologiile numelor lor o aratã—un nume desemneazã o anume lucrare dumnezeiascã, sau putere. În ce fel, în teologia intuitivã a VT, corespundeau aceste entitãţi care desemnau lucrãri divine, unor indivizi pur spirituali?
Închinarea la îngeri—şi restrângerea creştinã a cultului îngerilor.
Iisus, însã, vorbeşte despre altceva—despre îngeri personali. El spune cã ‘cei mici’ au îngeri. Ce desemna angelicul? Lucrarea purtãtoare de grijã a Lui Dumnezeu, distribuirea Proniei?
S—a renunţat, în vremurile moderne, la credinţa în existenţa unor indivizi spirituali angelici, nu din raţionalism, nu ca simptom al valului demitologizãrii, ci fiindcã s—a vãzut echivocul referirilor biblice.
Angelicul biblic înseamnã mai degrabã proximitatea şi acţiunea dumnezeiescului, decât ‘medierea’, intermedierea.
§
Ed. ale trad. enciclicelor—descrise ca ‘frumoase’; cã e o ed. bucureşteanã.
§
Ca sumarul învãţãturii pontificale autoritare a rãposatului Papã. Nu sunt poziţiile lui ca ‘învãţãtor privat’, ci ca Pãstor Suprem, cum se spune, al Bisericii universale. Nu sunt cateheze, ci poziţia Romei, atitudinea Romei.
§
Trebuie încercatã discutarea lor fãrã a se aduce în discuţie în orice moment chestiunea infailibilitãţii, fãrã a se pune mereu pe tapet infailibilitatea. Nu e vorba despre infailibilitate, acesta e un aspect extrinsec—şi o trapã.
§
Cât de pustie e existenţa oamenilor cu o ‘viaţã plinã’!
§
‘Te—ai pus pe gospodãrie—nu mai ţine golãneala!’