Sf. Ignaţiu de Loyola şi solicitarea pedagogiei dumnezeieşti

Sf. Ignaţiu de Loyola şi solicitarea pedagogiei dumnezeieşti





Ceea ce cerea Sf. Ignaţiu de Loyola nu era suferinţa ca atare, aşa cum e înclinat dolorismul absurd şi distorsiunea psihicã, ci pedagogia dumnezeiascã, ocaziile de a învãţa şi de a se corecta. Sf. Ignaţiu e un mare teolog al pedagogiei divine. Niciun sfânt nu cultivã suferinţa, ci valoarea penitenţialã, pedagogicã şi salvificã a suferinţei, ca şi cogniţia rezultatã din experienţele suferinţei. Suferinţa e importantã prin ceea ce ocazioneazã, prin ceea ce ne poate învãţa—aşadar, prin ceea ce e dincolo de ea. Învãţarea e traumaticã; iar cu ajutorul Lui Dumnezeu, aceastã trauma poate fi convertitã în ceva de dincolo de ea—în luminozitate, în limpezimea religioasã.
Sfinţii au constatat cã învaţã, cã se poate învãţa din suferinţã. Suferinţa poate, fireşte, sã îndobitoceascã, sã exaspereze; însã poate şi sã limpezeascã şi sã ajute. Ţinta sufletelor ascetice e o bunã utilizare a suferinţei, un progres prin suferinţã. Sfinţii au remarcat cã învaţã mult din durere.
Pedagogia e necesarã; omul poate sã o accepte, sau nu. Nu e vorba de teorii monstruoase ale dolorismului. Nu e vorba de nãlucirile masochismului.
Între nesocotinţa pelagianã şi Apusul descurajãrii protestante, e posibilã o a treia cale; iar asceţi ca Ignaţiu de Loyola sunt cãlãuze pe aceastã a treia cale.
Existã o a treia soluţie la dilema procedeelor sfinţirii; iar Sf. Ignaţiu o enunţã, rãspicat. Poate de aceea, caracteristica definitorie a spiritualitãţii ignaţiene este ‘atenţia’ [1].
Sf. Ignaţiu spune cã, pentru binele sufletului, pedagogia dumnezeiascã trebuie chiar solicitatã, cerutã.
Nu e de mirare cã optimismul sãu l—a fãcut cât se poate de antipatic protestanţilor, şi cã e, poate, sfântul Contra—Reformei cel mai demonizat şi invectivat de cãtre protestanţi—care resimţeau, în el, negarea completã a principiilor lor descurajante şi demoralizante.
Într—o vreme în care alţii scriau despre imputarea exterioarã, despre justificarea prin imputare externã, Sf. Ignaţiu vorbeşte despre merite şi sfinţire—oferind exact remediul necesar pentru combaterea ereziei luterane. Optimismul sãu ascetic e la antipodul descurajãrii protestante. Iar ascetica lui e una a sinergiei, a conlucrãrii, fãrã tentaţia pelagianismului.
Ignaţiu de Loyola e teologul voinţei de sfinţire—ceea ce e altceva decât ‘voinţa de mântuire’ a protestanţilor, cãci Ignaţiu porneşte de la realizabilul sfinţeniei—de la admiraţia faţã de marii sfinţi, de sfinţenia realizatã în creştini. Ideal energic, voluntar şi ‘militar’. Ignaţiu nu ţinteşte, nu nãzuieşte la o sfinţenie abstractã sau idealã—ci la aceea aşa cum o vede realizatã în marii sfinţi despre care citise.
Ignaţiu credea naebãtut în atotputernicia dumnezeiascã—şi mai credea cã omul trebuie sã se strãduiascã mult pentru a beneficia de aceastã atotputernicie. Învãţãmântul lui de teologie sunt vieţile sfinţilor—şi aceea a Lui Hristos.
Sf. Ignaţiu de Loyola face parte din categoria acelor cãlugãri şi oameni de rugãciune—ca şi Sf. Benedict, Bernard, Francesco—de la care orice cuvânt pãstrat e studiat cu folos. Nimic spus de el nu e fãrã rost.

NOTE:

[1] Nu e fãrã semnificaţie faptul cã autori iezuiţi ca Lonergan, Rahner şi Martini acordã atâta importanţã ‘atenţiei’.