Din viaţã

La 34 de ani, Lonergan îşi începe cei unsprezece ani de ucenicie tomistã.
Poate cã trãsãtura distinctivã a lui Lonergan a fost faptul de a nu fi spectaculos; de a fi nespectaculos. Când aveam 27 de ani, mã interesam destul de mult de el, şi citeam destul de mult despre el.
§
Rugându—mã Sf. Rozariu, prefer nu sã vizualizez ‘scenele’, ci sã reflectez la câte un element. De ex., Iordanul înseamnã apa, epurarea, spãlarea de nãravuri, curãţirea. Mã gândesc la o apã, şi la curãţirea de nãravuri, de racile. De defecte, de proastele deprinderi.
Bunavestire înseamnã o locuinţã curatã şi bunele deprinderi ale rutinei casnice; vizita înseamnã sociabilitatea, afabilitatea, uşurimea şi jovialitatea robustã, plenaritatea interacţiei juvenile; naşterea înseamnã ieşirea din iarna confuziei şi a iraţionalului, raza raţiunii; înfãţişarea la Templu înseamnã odãjdiile sacerdotale, sacramentalitatea actelor, dimensiunea vizibilã; gãsirea copilului Iisus înseamnã şi reîntregirea, ca şi împãrţirea, faptul de a împãrţi cu altul; Iordanul e apa şi dezbãrarea, spãlarea de nãravuri; minunea de la Cana e nunta, convivialitatea sfinţitã, binele plenar, mundanul; proclamarea Împãrãţiei înseamnã azurul; Schimbarea la Faţã înseamnã ‘insuficientul completat, întâmpinat şi preluat’; instituirea Euharistiei este sacralitatea pâinii cerute şi la Rugãciunea domneascã; Grãdina Mãslinilor înseamnã îmbãrbãtãrile aduse de înger; biciuirea este rãul provocat altora, cruzimea, violenţa, neatenţia, lipsa de consideraţie; încoronarea cu spini este oribilul—implauzibilul oribil; purtarea crucii este rãbdarea; rãstignirea este pedagogia necesarã. Rozariul e o explorare de elemente şi înţelesuri, o şcoalã a reprezentativului.
Religia rãmâne în forma nãdejdii, a credinţei creştine în posibilitatea progresului.
§
Cãutând ceva de citit despre Rozariu, am ajuns la monahul Marmion, despre care mã interesasem în urmã cu cinci ani, şi care cred cã va rãmâne ca una din figurile cele mai notabile ale catolicismului sc. IX—XX—alãturi de Mőhler, Newman, Scheeben, Foucauld şi Teilhard. Ilustrativ pentru gradul de desãvârşire rafinatã la care ajunsese catolicismul preconciliar—şi pe care progresiştii s—au strãduit cu zel sã o anuleze.
Poate cã cea mai atractivã caracteristicã a monahului Marmion este clasicitatea lui—puritatea liniei, derivatã din voinţa de moderaţie şi raţionalitate. A subliniat prin exemplul propriu cã benedictinismul şi catolicismul înseamnã clasicitate, echilibru.
§
Lecturi, Biblia, filozofia, teologia, spiritualitatea; ceea ce e (şi) de interes spiritual.
§
Monahul învaţã de la preotul cãsãtorit—fiindcã nu învaţã de la o funcţie, ci de la sfinţenie.
§
Numai grâu curat.
§
Fetişizarea confuziei, a cârpãcelii şi a aiurelii.
§
Multele cãrţi care se deterioreazã necitite, delãsate.
§
Mi se pare cã liniile chipului monahului Marmion îi exprimã bine spiritualitatea. Aşa era şi creştinul—dupã cum îi era chipul.
§
Bucuria e mai mult o capacitate, decât o conjuncturã.
§
Proclamarea Zãmislirii Neprihãnite poate fi interpretatã ca o înfrângere a dominicanilor. Veacuri la rândul aceştia au refuzat sã celebreze sãrbãtoarea.
§
Ideea este cã acţiunile oamenilor nu se reduc la substratul chimic, la resorturi chimice, la trama chimicã a psihismului. Chimia e, în limbaj profetic, ‘piatra’, cremenea.
§
Savoarea Bibliei. Savoarea unor tradiţii; şi savoarea inteligenţei.
§
Nu cred cã de la Newman va rãmâne numai unul din genurile literare iscusit ilustrate de el; dimpotrivã—cred cã vor rãmâne şi omiliile, şi tratatele, şi versurile.
§
Hipopotamul.
§
Un element fizic şi un element moral.
§
Ceea ce invidiazã de fapt apusenii nu sunt jaloanele religioase rãsãritene, ci atitudinea şi afecţiunea filialã a rãsãritenilor. Soluţia nu e preluarea de jaloane—ci numai reconsiderarea în alt spirit a ceea ce deja existã, redescoperirea existentului. Curajul identitãţii. Limpezimea identitãţii. Apusenii confundã jaloanele, cu receptarea acestora. Jaloanele nu sunt ‘mai bune’ în Rãsãrit—însã sunt mai bine receptate.
Acceptã cu gura cãscatã tot ceea ce le vine din Rãsãrit, şi criticã la sânge tot ceea ce e apusean.
§
Clasicitatea monahului şi singurãtatea pastorului.
§
Pocãinţa este terapie şi renaştere, nu pedeapsã.
§
Mãturatul casei este mai religios decât lecturile patristice.
§
Eseul despre ‘Misiunea Ordinului benedictin’.
§
Analize şi reflecţii religioase (‘cuvinte de învãţãturã’—habotnica şi cardinalul englez, notele lui cam disparate).
§
A mã visa sau a mã închipui altcineva.
§
Lucrurile au fiecare un nume—adicã o noţiune şi un înţeles, un sens, sunt cognoscibile.
§
Pg. 36: ‘lipsa simplitãţii şi afectarea’. (1819)
§
Spiritualitatea abatelui Marmion era una a pedagogiei şi imitaţiei; accentua strãdania de a—L imita pe Hristos.
§
Râsul cel rãu, neruşinat, începuse vin.; apoi, marţi; apoi, ziua urmãtoare, când eu plecam; apoi, peste aproape douã sãptãmâni, când cu bonurile; la fel şi joi, şi vin.; apoi, luni, şi peste alte douã zile (razant). Nu mai era pãrerea de rãu; nici dispoziţia de când cu ‘banii’; nici plutirea de joi; nici bosumflarea din urmãtoarea joi (serialul şi harta; ‘hârtii vechi’).
Vin.; luni, dubla interacţie; marţi; râsul; joi—‘hãrtii vechi’; vin..
§
Rev. de asceticã, tratatul medieval trad., clasicii francezi.
§
Scrisul abatelui Marmion este unul fãrã surplusuri retorice. Fãrã balastul frazeologiei pioase. Admirabil ca directeţe, concizie şi adresã. (De la el au rãmas fie note şi corespondenţã de îndrumare, fie transcrieri fãcute de ucenici ale cuvintelor lui.)
§
Libertatea în arbitrar nu se explicã prin ceea ce este ales—ci prin motivul alegerii, prin ‘substratul individual’.
§
‘Direcţia generalã’ e cea care conteazã. Adicã tendinţa.
§
Ceea ce m—a îndemnat sã dispreţuiesc textura existenţei.
§
Se cunosc aspecte discutabile ale pontificatului, acţiunii, deciziilor şi chiar teologiei lui Wojtyla; însã asta e valabil pentru oricare dintre Pãrinţii bisericeşti—şi pentru Sf. Toma, şi pentru capadocieni (acestora nu li se aplicã ‘discutabilul pontificatului’, bineînţeles, însã, sub lupã, apar aspecte contestabile ale teologiei lor, etc.). Putem fi scandalizaţi sã aflãm cã mentalitatea zootehnicã a eticii sexuale apusene îşi are un reprezentant în Sf. Toma; cã impulsivul Sf. Augustin a defãimat sexualitatea şi i—a atribuit transmiterea pãcatului originar. Or, nici acestor Pãrinţi nu le cerem sã fie chiar desãvârşiţi.
Dacã e omenesc la ei sã mai fi şi ricoşat, la fel de omenesc e şi la Wojtyla.
§
Avertizat—degeaba. Zadarnic. Blocaj. Paralizia. Cleios.
§
Bãrbat pentru o asemenea femeie.
§
Decizii inspirate (cele douã mãlãieţe—studenta şi pioasa; dentista).
§
Au fost şase ocazii (banii; luni; ‘hârtii vechi’; vin.; joia—paralizia; boacãna).
Şi invidiile, şi tel.—luni, şi retardatul—azi, şi negocierea, şi alte douã boacãne.