Acasã

Sb. am lipsit de la lit., cu toate cã berea din ajun nu constituia un motiv suficient. Am fost tendenţios; de fapt, substratul lipsei l—au reprezentat ideea cã ‘o datã e zero’, şi ideea cã nu mai plec dum. la Sibiu. Dealtfel, joi lãsasem deoparte dieta, ‘ca pentru dum.’; iar ieri, nu ştiu bine de ce—din delãsare.
În calendarul rãsãritean, Sf. Serghei şi minunea de la 447 a Trisaghionului. Trisaghionul e rugãc. liturgicã în care eu mã regãsesc cel mai bine.
Sapiditatea unor teologii moderniste. Sapiditatea modernismului, rugãc. şi progresismul—nefanatizat—sunt gândurile mele. Rabatul de la Evanghelie al tradiţionaliştilor fanatici. Banalizarea istoriei Lui Iisus. Rabatul de la Evanghelie al tradiţionaliştilor nu e neînsemnat.
Cãderea s—a însoţit de tentaţia cãtre blasfemie. Modul subconştientului de a simboliza auto—lezarea.
Ieri am gãsit un studiu sociologic al lui Kurtz despre modernism, şi, rãsfoind ‘America’, revista iezuiţilor, un eseu al lui Martini (‘Predând credinţa într—o lume postmodernã’), douã eseuri ale lui Taft, un articol al lui Liddy despre Lonergan, un articol al lui Fitzmyer despre declaraţia comunã de la Augsburg.
Omul trebuie sã se supunã unor rigori obiective, extrinseci, nu acelora pe care şi le scorneşte singur, ci solicitãrilor reale, ‘istorice’, cerinţelor experienţei—aşa încât ‘întrebãrile de la alţii’ ajutã mintea sã se strãduiascã mai mult—de aceea formatul ‘rãspunsurilor’ (italianul, laicul englez, iniţativa religiilor) şi al îndrumãrii e instructiv şi pentru cel care sfãtuieşte.
Fumat şi cola, prânzul semi—vegetarian, cafea. Avusesem intenţia de a vãrui—ca şi pe aceea de a citi. Iar în lipsa actelor, consemnez intenţii. Ca o schimbare, cafeaua îmi place acum mai mult decât cola; vreau mai degrabã cafea, decât cola.
Aceastã suitã de eseuri, inspirate de poemele în prozã asiatice ale unui diplomat francez, reprezintã jurnalul meu—celelalte fiind însemnãrile ‘morganiene’.
Când o viaţã ajunge sã aibã ‘sens’ exclusiv în vid, ‘în aer’, e dificil sã—şi mai gãseascã unul în interacţie.
Fiecare îşi are un mistic, un mistic care sã—l îndrume, sã—l cãlãuzeascã: Martini şi Rahner îl au pe Sf. Iñigo (despre care iezuitul neamţ a scris mãcar douã texte—unul, acela citat, în anii ’60, de Ratzinger: ‘Mormântul lui Loyola’; al doilea, acela din ’78: ‘Sf. Ignaţiu îi vorbeşte unui iezuit de astãzi’).
Alte eseuri şi mesaje, un fel de ‘pastorale de la distanţã’, ale lui Martini: ‘Crãciunul meu la Betleem’, ‘Predând credinţa într—o lume postmodernã’, ‘O comunitate creştinã …’, schiţa unei priviri istorice şi teologice asupra ‘dialogului’ cu evreii—în toate, limpezime, energie, savoare şi sapiditate; e vorba mai ales de scrieri din rev. iezuiţilor americani şi aceea a politicianului italian. Forma lor literarã, adesea desãvârşitã, de un gust extraordinar, e aceea a unor meditaţii din care nu lipsesc nici propunerile practice, nici sugestiile şi iniţiativele pastorale, nici experienţa—imensã şi judicios interpretatã—nici tonul personal.

Azi, în calendarul rãsãritean, adormirea în Domnul a Sf. Ioan Teologul. Tradiţia distinge, aşadar, între cronicari şi teologi.
La Missã, plecarea vicarului ‘biblist’ (paróhul ne asigurã cã acesta a studiat atât ‘ştiinţe biblice’, cât şi limbi orientale; ceea ce nu a preîntâmpinat o predicã înţesatã de agramatisme, dezacorduri şi o sintaxã dubioasã). Vicarul a citat cartea unui italian, ‘Ocazie sau ispitã’. Ne—a informat cã numai el şi Bulai cunosc Biblia în limbile în care aceasta a fost scrisã; cã ne vom convinge de ‘frumuseţea traducerii’. Cã ar fi bine ca Bulai sã mai trãiascã pânã sã termine însemnata traducere (adicã ‘cel mult cinci ani’). Paróhul ne comunicase cã pânã acum s—au tradus numai NT, Pentateuhul şi ‘Cartea Psalmilor’. Vicarul a dizertat un pic despre rãdãcina verbului ebraic ‘a crede’. E un agramat.
‘Loyola’ mi se pare un nume foarte frumos, de o sonoritate foarte melodioasã şi agreabilã.
Sfinţii irezistibili, pe care nu poţi sã nu îi iubeşti mult.
Card. Martini vede începuturile ‘politicii religioase antisemite’ în Spania vizigotã a sc. VII.
Dum. încep fumatul la 6 ¼.
Categoria teologicã de ‘sãraci ai lui Izrael’. La ce se referea, ce însemna. Chiar Sf. Iñigo (Cuv. Ignatie), drept unul din ‘sãracii lui Izrael’.
Rahner, Martini şi Špidlik despre Sf. Iñigo. ‘Restituirea numelui’.
Iisus şi indignarea ipocritã a Ap. Petru.
Ca la Rozanov şi Bloy.
Interpretãri metafizice şi religioase.
Mã gândesc la lumânarea aprinsã de vârstnicul Pãr. Rahner, într—un lãcaş, într—un sanctuar, pentru a o cinsti pe Sf. Fecioarã. Din partea lui—şi a unui neamţ—e şi destul, şi mult.

Luni, sãrbãtoarea Sf. Vincenţiu de Paul, anunţatã încã din ajun de fostul vicar. Ceva la acest sfânt caritabil denotã calitatea lui umanã excelentã, existã ceva care îl face interesant ca om. La Missã, mi—am amintit aprecierea lui durã despre Jansenius. Mi—am amintit şi de introducerile în şcolile spiritualitãţilor apusene catolice. Viaţa creştinã francezã a sc. XVII e remarcabilã.
Într—un fel îmi place Sf. Chiril Alexandrinul, în alt fel, Sf. Iñigo (şi misticii sc. XVI), şi în alt fel, Sf. Vincenţiu de Paul (estimarea obiectivã).
Sf. Vincenţiu este Pãrintele lazariştilor.
Vicarul a citat o maximã despre rugãc. a Sf. Vincent.
Îl regãsim întrucâtva în vecinãtatea controverselor religioase franceze ale sc. XVII, însã era un om eminamente practic, empiric—un organizator.
‘Noii teologi’ sunt mai degrabã savanţi patrologi—decât teologi patristici. Mai dispuşi sã ia patristica în serios.
Elveţienii. Cei doi elveţieni; reformatul avusese drept cititori pe doi catolici elveţieni. Barth—Kűng—v. Balthasar—Rahner.
‘Noii teologi’, iezuiţii, iezuiţii francezi ‘noi teologi’.
‘Noii teologi’ iezuiţi francezi.
Eu cred cã ceea ce au reuşit ‘Noii teologi’ a fost sã îl impunã pe Origen ‘teologiei despre teologie’, nu ‘teologiei despre religie’, active. L—au readus în discuţia savantã—nimic mai mult. Însã nu cred cã asta a înrâurit ‘sensibilitatea teologicã’, sau perspectiva teologicã, adicã ceea ce valideazã reluarea activã a unei teologii. Cu alte cuvinte, Origen nu a avut rolul reluat de Luther în discuţia teologicã luteranã, etc.. Sc. XX a vãzut renaşterea unor prestigii teologice: Sf. Grigore al Tesalonicului şi Sf. Simeon Noul Teolog în sfera rãsãriteanã—Luther în sfera protestantã—Sf. Toma în creştinãtatea romanã şi simpatizantã. Nimic asemãnãtor nu s—a întâmplat cu Origen, care a rãmas un subiect al ‘teologiei istorice’, un subiect al dizertaţiei savante a ‘Noilor teologi’. Nu a luat naştere nicio ‘tendinţã origenistã’, interesul a rãmas unul istoric şi savant—nimic asemãnãtor neopalamismului, luteranismului şi neotomismului care au reconfigurat aspectul teologiilor creştine. Aportul origenian—ca teologie şi ca spiritualitate—la gândirea creştinã a sc. XX a fost unul nul. În ambianţa pre—conciliarã, îndrãzneala şoca; în atmosfera de dupã Vaticanul II, recuperarea lui Origen era ‘prea puţin’, ceva prea nespectaculos, faţã de noile paradigme. În concluzie, cred cã Origen nu a reuşit sã intereseze îndeajuns. Origen a rãmas un subiect de resortul ‘teologiei istorice’, nu a trecut în practica teologiei active. Acelaşi lucru e adevãrat şi pentru ceilalţi platonizanţi studiaţi de cãtre ‘Noii teologi’. Probabil cã astfel de subiecte au pãrut prea exotice şi extravagante, faţã de nevoile reale ale teologiei curente.