Din viaţã

Luni, prânz cu cremwurşti, apoi fumat şi cola.
Am citit/ aflat despre Zibaldonele lui Amerio; hârtiile lui Bloy, Rozanov, Simmel, Weininger, Tolstoi, adnotãrile lui Coleridge, carnetele lui Schopenhauer sunt alte astfel de scrieri.
Zibaldonele lui Amerio îl aratã ca pe un strepezit, o orãtanie burzuluitã, un oţãrât—şi, în plus, exponentul celui mai anost ‘spirit pre—conciliar’. Celor ca Amerio trebuie sã li se rãspundã rãspicat cã Vaticanul II a fost un Conciliu ecumenic întrunit în Sf. Spirit.

Existã la exegetul Martini atât biblicul, gândirea biblicã, întemeierea biblicã—cât şi ceva ce ar pãrea sã aibã în comun cu protejatul sãu controversat, Mancuso--aşadar selectivitatea, refuzul, excluderea a ceea ce, în Biblie, contravine sensibilitãţii moderne umaniste aşa cum o înţeleg unii—latura de duritate şi asprime a Bibliei, încuviinţarea violenţei şi a atrocitãţilor, a masacrelor; cardinalul crede cã pentru cei de azi Biblia nu mai e acceptabilã în întregime—ceea ce e, de fapt, chiar învãţãtura despre Biblie pe care am primit—o eu în adolescenţã (şi anume, cã existã în Scripturã lucruri discutabile, tributare unei perspective revolute, atribuibile unor mentalitãţi depãşite, cã VT nu se aflã pe aceeaşi treaptã de ‘inspiraţie’ ca NT, cã sunt vizibile elemente omeneşti şi defecte). Pe scurt, italianul pare sã spunã cã iubeşte (numai) anumite lucruri din Biblie—în orice caz, nu întreaga Biblie. Nu toatã Biblia i se pare vrednicã de Dumnezeu sau atribuibilã direct inspiraţiei dumnezeieşti. Sunt curios ce crede despre importanţa pe care o au pentru prietenii lui, protestanţii, tocmai acele ‘versete ale vindicativitãţii’. Iar repulsia pentru vehemenţele apocaliptice o are în comun şi cu primatul anglican. Pe de o parte, revendicarea biblicului—pe de alta, selectivitatea, tendinţa de a expurga şi ‘curãţi’ Biblia de neconvenabil.
Marţi am întâlnit vreo cinci—şase foşti colegi (la tarabe; în faţã la Trei Ierarhi), printre care un chirurg care se pregãteşte sã plece în Belgia. Vrusesem sã îi spun cã eu prefer apatia şi letargia—însã ar fi sunat prea ostentativ, aşa cã am tãcut.

În a patra zi de lipsã (a fetelor) sunt relativ distrat la lit.—atât la Lecţionar, cât şi la rugãciuni; însã vicarul a predicat bine, despre poveri (povara fricii, a nesiguranţei—poverile cotidiene). Ieri, marţi, am mâncat mult—trei sandvişuri cu pui, covrigi, cârnaţi, plus bere.
Mã gândesc la viaţa care este în unii oameni religioşi; la mundanizarea accentuatã; la berea de ieri; şi la magicul unor momente, sau al unor ani (’92; ’93). Unul din gândurile acestui an a fost autoritatea şi auctorialitatea Lui Dumnezeu. Autoritatea Lui Dumnezeu asupra vieţii mele (suveranitatea)—şi auctorialitatea Lui, acţiunea lui creatoare.
Deşi aveam impresia cã am vizitat periodic pagina lui ‘Morgan’, abia azi observ cele douã interesantissime note de jurnal din august.
Revenirea la rugãc.; de joi; corelarea; sb.—articolul, subminarea, prejudecãţi, arbitrar.
Ţipãtul sau strigãtul restriştei, al nevoii.
Am simţit adesea cã viaţa mea e inclusã într—o înţelepciune mai înaltã—Sf. Sofia, sau Atena a lui Proclu Diadohul. Cã existã o rânduialã, sau ajutorare, sau miluire mai înaltã—de aceea invoc şi eu, ca şi Sf. Xavier: ‘Iisuse, fiul lui David, miluieşte—mã!’. Alteori, mai numesc aceasta şi ‘pedagogia’—asprimea o numesc ‘pedagogie’.
Nesaţul de ierurgii sã nu devinã rutinã.
Ce sã citesc—cf. şi ieri.
Preotul ostracizat, bonomul prelat belgian, CT, CMM, KR, BL, dogmaticianul iezuit Q., KB, monahul CM, Dna. R., pastorul din romanul ei—o samã de creştini. Noua înclinaţie—progresist—‘protestantizantã’, deschiderea şi simpatia.
La lit., mã gândeam cum aş reapãrea în strai de carmelit.