Despre Friedrich v. Hűgel

Despre Friedrich v. Hűgel





V. Hűgel era scoţian dinspre mamã, şi s—a mutat în Anglia la 15 ani, aşa încât izvoarele care îl prezintã ca fiind austriac nu dau o imagine prea exactã; cãci el nu era englez în felul în care devenise Eliade american. Mama, soţia şi soacra lui erau convertite la catolicism; una din fiice s—a cãlugãrit. Aşadar, o atmosferã de opţiuni energice în favoarea catolicismului.
Era o naturã propriu—zis religioasã, îi aprofunda pe mistici (cu toate cã a refuzat, a negat identificarea peremptorie a misticismului cu întregul religiei, dându—şi seama cã misticismul e ‘numai’ un ‘comportament religios specializat’) şi viaţa de rugãc.. Scrierile lui sunt grupabile în câteva clase: filozofia religiei, analiza elementului mistic şi a celui istoric ale religiei, analiza unor noţiuni teologice, studiul misticilor şi îndrumarea duhovniceascã.
A promovat filozofia nemţeascã antebelicã. Vedea în anumite filozofii moderne nişte instrumente mai bune de analizã a religiosului (şi a misticului), decât putuse fi versiunea de catedrã a învãţãmântului teologic catolic. Cu Mőhler, Scheeben, v. Hűgel şi Newman, înviorarea teologiei a venit din elementul etnic nelatin.
Scrierile lui duhovniceşti, de îndrumare duhovniceascã, reprezintã analize la obiect care permit sã vedem gândirea vie la lucru.
Refuza sã creadã în reaua credinţã a prietenilor sãi, moderniştii radicali; totuşi, pentru sine a evitat excomunicarea. Ca şi la Loisy şi Tyrrell, intenţia lui teologicã este în principal una apologeticã. Era de vârsta lui Harnack, ambii fiind cam cu un deceniu mai vârstnici decât Tyrrell şi Loisy.
A gestionat reţeaua modernistã, funcţionând sau slujind ca instigator la modernism, ca aţâţãtor al controversei, ca om de legãturã. Prin el, moderniştii ajungeau sã se cunoascã unul pe altul. Modernismul sãu nu corespundea unui temperament religios placid—ci dimpotrivã. E interesant cã scandalul modernismului a izbucnit ca urmare a tentativei a doi catolici, Tyrrell şi Loisy, de a—i riposta lui Harnack—de a demonstra eficienţã apologeticã, ceea ce le—a adus ambilor excluderea din Bisericã. Se poate argumenta cã Biserica pe care o apãrau ei împotriva neamţului nu era Biserica autenticã, ci o propunere proprie. Apãrând, ei pierdeau, în teorie, ceea ce meritase apãrat—iar apoi, şi în practicã (apartenenţa la Bisericã).
Cu alte cuvinte, ca sã apere, împotriva lui Harnack, ‘noţiunea catolicã de Bisericã’, ei trebuiau sã pretindã cã aceastã Bisericã e altceva decât chiar era. Biserica nu s—a considerat echitabil apãratã prin scrierile lor.
Ca şi teologia epocii post—apostolice, şi teologia catolicã modernã începe tot cu apologeţi—unii, de o ortodoxie discutabilã, şi fãcând mai mult deservicii. Aşa încep teologiile, marile curente teologice—cu apologii ‘greşite’. Şi în teologie, bunele intenţii pot sã ducã la rezultate anapoda.

V. Hűgel nu a rãmas numai pentru rolul sãu istoric, ca organizator, ci şi ca scriitor—unii putând sã prefere ceea ce a scris despre mistici—alţii, filozofia religiei—iar cei mai mulţi, probabil, din câţi or fi, scrisorile de îndrumare duhovniceascã. Acestea nu constituie sfaturi pioase, ci analize, gândire, elucidarea de noţiuni, criticã. Sunt proza inteligenţei, a unei inteligenţe suverane, superioare. Prozã de o inteligenţã aparte. Catolicii care ‘vroiau altceva’ priveau spre el—ba chiar şi unii anglicani.
Avea gustul şi înţelegerea, priceperea filozofiei, a analizei filozofice. Nu a redactat indigeste tomuri de pietate placidã. Rândurile lui scânteiazã de inteligenţã. Unii spun despre Loisy cã ar fi fost un bun prozator; v. Hűgel nu pare mai puţin încântãtor.

Existã câteva culegeri de scrisori duhovniceşti de la v. Hűgel—fapt insolit, nu numai fiindcã provin de la un laic, ci şi fiindcã fac din el singurul modernist care a reuşit sã îşi cucereascã o asemenea reputaţie de îndrumãtor duhovnicesc.
Cred cã prima daţã i—am întâlnit numele ca pe al unuia dintre autorii citiţi de Dra. O’Connor.