Émile Faguet, ‘La tragédie française au XVIe siècle’, 1912

Émile Faguet, ‘La tragédie française au XVIe siècle’, 1912






Acest spirit [clasic francez], a fost suficient spus, şi ajunge sã o amintim, este alcãtuit din limpezime, ordine, logicã şi un anume gust al mişcãrii vii şi alerte. Cu aceste însemne s—a arãtat în Evul Mediu. Acestui întâi fond, Renaşterea i—a adãugat tot ceea ce geniul nostru naţional putea lua din antichitãţile clasice. Ceea ce era considerabil. Antichitatea ne aducea, mai întâi şi mai presus de orice, acest nu ştiu ce pe care nu pretind deloc sã îl definesc şi care se numeşte Frumosul. Înafara şi deasupra facultãţilor esenţiale care conspirã la formarea operelor de artã, ordine, limpezime, logicã, sensibilitate, imaginaţie, existã în sufletul omenesc ceva rar şi excelent, care este gustul desãvârşitului şi al alesului, simţul delicat şi sigur al ‘ceea ce este astfel încât ceva mai bun nu poate exista’, şi puterea de a—l crea. Se poate spune cã acest instinct Evul Mediu nu l—a avut, şi cã, fãrã antichitate, ar fi necunoscut de lume. Transportul pe care oamenii l—au încercat întâlnindu—l s—a numit Renaştere. Aceastã zguduire rodnicã a avut douã efecte principale: le—a inspirat pãrinţilor noştri gustul bogãţiei formei, şi gustul desãvârşirii formei. A existat un efort universal pentru a da ideilor vechi sau noi, sentimentelor noi şi vechi, cadre mai vaste, mai maiestuoase, mai bogate, pentru a da, deasemeni, acestor sentimente şi idei semne mai exacte, mai scânteietoare, cuvinte nobile, locuţiuni frapante, ritmuri preţioase.


[…]
Muzica, în fine, se situeazã ca înafara spaţiului şi a timpului. Ea dã senzaţia, într—un anume fel, a mişcãrii pure, fãrã a aminti ideea nici a spaţiului unde se exercitã mişcarea materialã, nici a timpului mãsurat de mişcarea materialã. De aceea nu exprimã decât sentimentele, care sunt mişcãri ale sufletului, adicã, dintre toate mişcãrile, cele care sunt cel mai aproape de a fi înafara timpului şi a spaţiului. Ceea ce revine la a spune cã ea nu picteazã, nici nu povesteşte, însã cã sufletul se percepe imediat în viaţa lui intimã (cf. Hegel, ‘Sistem al artelor’). […] Dansul este pictura muzicii. Însã, singurã, muzica este arta care scapã cel mai mult spaţiului şi timpului, şi care este cea mai capabilã sã arunce sufletul înafara timpului şi a spaţiului: este expresia cea mai puţin imperfectã a infinitului.


[…]
În ziua în care Eschil a inventat al doilea actor, a fãcut epopeea sã dialogheze, adicã a fãcut—o sã trãiascã sub ochii spectatorului în sânul lirismului. În ziua în care Sofocle a inventat skenografia, a introdus artele plastice în sânul epopeei lirice. Tragedia greacã este esenţial sinteticã. Ea admite arhitectura, pictura, sculptura, muzica, evoluţiile ritmice: poezia dominã şi conduce acest mare cor.
Aceastã poezie însãşi, consideratã separat, este sinteticã încã. Tragedia greacã, aşa cum putem sã o citim, adicã lipsitã şi de spectacol şi de muzicã şi de dans, este, încã, o operã în parte dramaticã, în sensul propriu al cuvântului, în parte epicã, în parte liricã. Ceea ce noi numim ‘dramã’ nu ocupã decât un loc, care nu e întotdeauna cel mai considerabil. Ceea ce îl izbeşte cel mai mult pe francezul familiar cu teatrul sãu naţional, când se aflã în prezenţa unei tragedii greceşti, este lipsa acţiunii, şi, dupã umoarea lui, fie hotãrãşte cã tragedia greacã este copilãria artei, fie se forţeazã, de bine, de rãu, sã afle calitãţi de acţiune şi mişcare în tragedia greacã, fie se mãrgineşte sã se plictiseascã. Când pãtrunde mai înainte, îşi dã seama cã o tragedie greacã nu e o tragedie francezã, cã este un frumos episod epic, de alurã maiestuoasã şi înceatã, încetinitã încã de dezvoltãri magnifice, inutile acţiunii, de poezie liricã, totul prezentat sub formã de dramã.


[…]
Existã un sculptor, un muzician şi un liric în tragicul grec; existã în tragicul englez un moralist şi un istoric.
[…]
Amestecul genului epic cu genul dramatic ne e încã mai strãin. Naraţiunea homericã are un loc important în drama greacã. Epopeea e însuşi fondul dramei shakespeareiene. Acolo unde englezii au crezut cã trebuie sã extindã, noi am restrâns.