Hare Krishna (Vaiyasaki dasa: Kirtan rasa)

Hare Krishna (Vaiyasaki dasa: Kirtan rasa)






Vaiyasaki dasa: Hare Krishna (Raga Malkauns) constituie o expresie de religiozitate pe care o înţeleg şi cu a cãrei aspiraţie mã pot identifica, ştiu de unde vine, cunosc adâncul inimii, care îi corespunde; înţeleg impulsul de religiozitate din care un asemenea imn devoţional poate proveni, nevoia de sacru care îi corespunde. Aceastã versiune a imnului Hare Krishna mi—a plãcut nespus de mult, fiindcã pot simţi foarte desluşit mişcarea de sentiment pe care o impune sau o sugereazã.
Religiozitatea din care provine Hare Krishna o înţeleg şi pot sã mã identific cu ea. Existã jubilaţie în lauda adusã zeului. Aceastã laudã jubilândã vrea sã nu înceteze; ea însãşi nu e numai laudã oferitã, ci şi dar primit din partea celui lãudat. Cine n—ar vrea ca Salve Regina sau Litania lauretanã sã nu înceteze nicicând?
Acest Hare Krishna porneşte pe îndelete; ritmat şi domol. În vocea cântãreţului vibreazã cordialitatea. Mişcarea melodiei e reuşitã: de aceea, place. Existã asigurarea frumuseţii zeului lãudat, certitudinea bunãtãţii lui.
Îmi place felul cum se laudã aici. Inima nu poate fi obositã decât de puţinãtatea şi egoismul ei, de necurãţia ei.
Omul revine cu rugãciunea sau lauda lui; revine şi o reaminteşte, face partea lui din relaţia cu sacrul. În rugãciune, repetiţia e naturalã; şi e chiar natura rugãciunii, testatã de experienţa popoarelor. Când emoţia, dorinţa şi simţirea debordeazã cuvintele şi pãtrund în infinit, cuvintele rãmân ca o candela, ca lumina invocatã în Preconiul pascal; ele sunt ‘paza minţii’, pe când duhul se îndepãrteazã vertiginos în mişcarea lui a de a fi primit în infinit, sau în infinitatea contemplaţiei.
Rugãciunea—laudã, gratitudine, cerere—nu e numai un discurs; are o laturã discursivã, însã nu e o enunţare, ci o mişcare a inimii.
Rostul rugãciunii nu e sã enunţe, iar un discurs tot (numai) un discurs e. Scurtimea nu mântuieşte; şi cu ce—ar face—o?

Ce sã crezi despre cretinii pe care îi plictiseşte Rozariul, însã se entuziasmeazã de Rugãciunea Lui Iisus, care e încã mai repetitivã (Rozariul alterneazã repetarea a trei rugãciuni, din care douã lungi, iar conţinutul contemplativ e variat cu fiecare Mister)?
Seculariştii de odinioarã îşi repetau poezii, pe care le învãţau pe de rost—sau chiar nuvele şi romane, ca admiratorii nuvelistului Babel şi cei ai lui Stendhal sau M. Caragiale; azi, nici evlavioşii, mãcar, nu mai vor ‘sã repete cuvinte’, sã mai accepte ospitalitatea unor practici testate de milenii.
Omului de azi gura pare sã i se fi strepezit pentru cuvinte; ceea ce aratã cât de puţin mai e capabil sã se bucure de înţelesul lor.

E interesant cã o dublã mişcare s—a desfãşurat simultan în Occident: simultan cu descoperirea lumii formulelor de rugãciune rãsãritene (isihaste sau necreştine: de la Rugãciunea Lui Iisus la mantre şi la AUM), au fost repudiate, în Missã şi în evlavie, ‘repetiţiile’, redundanţa.
Occidentul avusese şi el experienţa rugãciunii naturale, repetitive: formulele Missei şi rugãciuni ca Rozariul o aratã.
Se ştia cã rugãciunea nu e nici o formalitate, nici un aviz, iar succesul ei depinde strâns de stãruinţã. Omul se poate ruga ‘scurt’, însã nu rapid, ci stãruitor.

Ceea ce reformiştii liturgici postconciliari nu au vrut sã înţeleagã a fost firescul repetitivitãţii în rugãciune, naturaleţea acestui gest, eficacitatea lui totodatã imediatã şi simbolicã (credinciosul totodatã beneficiazã de cufundarea/ înãlţarea în invocaţia lui stãruitoare, şi simbolizeazã infinitatea mişcãrii lui de ascendere): acestea nu sunt enunţuri (încât sã poatã deveni redundante), ci implorãri, strigãte, suspine; repetarea tocmai cã le intensificã, nu le slãbeşte sau atenueazã.
Rugãciunea sã foloseascã puţine cuvinte: e adevãrat; însã sã le foloseascã des şi stãruitor. Iar eroii religioşi ai VT nu erau oameni ai rugãciunilor scurte, cum nu era nici Iisus, Care se ruga îndelung.
Nu ‘puţine cuvinte, rar folosite’. Pe de altã parte, ‘creativitatea discursivã’ în rugãciune e nefastã şi monotonã (‘adresarea cu propriile cuvinte’, etc.).

(Eu cred cã intenţia lui Wojtyla, cu rugãciunile scrise de el, inclusiv ‘completarea Rozariului’, a fost de a arãta cã vremea noastrã e una de creativitate legitimã, nu mai puţin decât oricare alta, cã e ‘ora mântuirii’, nu mai puţin decât altele; însã, ca imagine, iniţiativele lui au dat apã la moarã ‘inventivitãţii’ fãrã rost, repudierii ‘formulelor’, etc..)

Omul se regãseşte fie şi în strãdania sau în intenţia cordialitãţii.