Din viaţã

E interesant cã unii i—ar lua ca dascãli de virtute mai degrabã pe stoici decât pe asceţii creştini.
Eu cred cã, filozofic, mai mult se poate învãţa despre virtute de la unii creştini, care sunt filozofi mai adânci, mai autentici decât fuseserã stoicii.
Ca filozofi ai virtuţii, asceţii creştini n—au de ce roşi înaintea stoicilor antici, care nu îi egaleazã.
Şi se subestimeazã credulitatea anticilor necreştini.
În concluzie, creştinii au fost mai buni dascãli de virtute decât stoicii pãgâni. Sunt citiţi Seneca, Marc—Aureliu şi Epictet; se poate învãţa mai mult de la Sf. Isaac, Varsanufie şi Dorotei.
§
Am plecat furios, ruşinat şi neputincios.
§
Marile piese sunt, probabil, de fapt ‘poeme dramatice’; clasicii francezi nu scriau texte destinate neapãrat reprezentãrii, scenei, ci poeme dramatice, poeme ‘pe roluri’.
(Se poate spune cã şi Claudel, şi O’Neill scriu ‘teatru’, numai dând cuvântului un sens foarte larg, vag şi imprecis. Iar diferenţele provin deopotrivã din tradiţii naţionale divergente şi din mutaţiile diacronice ale esteticii dramatice. Însã, în ansamblu, cred cã teatrul francez, de la Musset şi Hugo la Claudel, Montherlant, Giraudoux şi Anouilh, a menţinut mai bine condiţia aceasta a ‘poemului dramatic’. E, în bunã mãsurã, un fenomen naţional, circumscris naţional, cum o afirmã şi Faguet. Teatrul—poem e un fenomen foarte francez, fãcând sã coincidã ambiţia dramaturgului cu aceea a poetului.)
§
Ca ed.: ‘Anna …’, ‘Tess’ şi ‘Roşu …’.
§
Teoria frumuseţii are tot atâta legãturã cu experienţa ei, pe câtã are şi teoria sexualitãţii cu experienţa acesteia.
Prea nu se ţine seama de limitãrile apriorice şi intrinseci ale teoriei. Impresia mea e cã reflecţiei teoretice i se poate pretinde relativ puţin.
§
Sacrul e supraabundentul, plenarul, maternul (maica, ‘puterile supreme’ despre care scrie marele Simmel, gestul pãsãrii de a—şi aduna, ocrotitor, puii, pe care spunea Iisus cã l—a încercat cu iudeii; izvorul milostivirii absolute, pragul bunãtãţii neîntrecute, mirul cel dãtãtor de viaţã, comunicarea vieţii veşnice, femininul ca principiu de viaţã), cel care dã bucurie şi desfatã inima, cel ce fusese dorit, muţeşte, de inimã, nu ‘altfelul’. Aşa e exprienţa Sf. Ilie, în peşterã; aşa o resimt sutaşul cel credincios, pocãita intratã la prânzul farizeului, etc.. Atingând sacrul, ei ating preabunul, preamilostivul, preagenerosul, supraabundenţa bucuriei. Ei se ating de ceea ce îi poate restaura.
Aceasta e experienţa deplinã şi maturã a sacrului.
Otto se opreşte la terorile primitivului, la registrul distimiei, la şocul şi surprinderea incomensurabilului. Iisus a schimbat aceste lucruri. Iisus a renovat ‘schema sacrului’. Iisus a instaurat o altã gamã a simţirii.
Teoriile ‘cu totul altului’ unilateralizeazã o schemã veterotestamentarã. Cutremurarea celui în faţa ‘cu totul altuia’ e urmatã, în iconomia mânturii, de alt registru de emoţii; iar Otto n—a ţinut seama de experienţele creştine ale sacrului, de simţirea suavã a marilor mistici ortodocşi apuseni.
§
Teatrul TREBUIE scris fãrã considerente de scenã, de reprezentare, de ‘reprezentabilitate’. În rest, existã piese scrise în vederea scenei, a reprezentãrii, cu gândul numai la acestea—de ex., industria Broadway—ului astãzi, teatrul bulevardier acum un veac, maculatura sc. XIX, etc.; niciun Racine nu s—a ivit din aceastã industrie. Ceea ce nu înseamnã cã Racine scria pentru sertar şi nu pentru scenã.
Însã o atitudine de relativã şi sãnãtoasã indiferenţã faţã de ‘cerinţele scenei’ nu trebuie nici ea absolutizatã.
§
Asceza nepracticatã, asceza ALTORA (stoici, pãgâni, budişti) pare întotdeauna abstractã şi inofensivã.
§
Sf. Toma, Gilson, Rahner, Teilhard, Blondel (corespunzãtor lui Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Marx şi Bergson—la Simmel; metafizicianul vienez şi esteticienii).
§
Se vede cã unii anticreştini (iluminişti şi de sc. XIX), ca Voltaire, reacţionau împotriva unor aspecte care teoretic sunt periferice, însã practic ocupau avanscena a ceea ce se vede din creştinism.
Sc. XX, moderniştii, progresiştii au revoluţionat creştinismul—şi, implicit, reprezentarea despre acesta.
§
Ceea ce alţii numesc ‘frumuseţe’, eu numeam ‘viaţa’, ‘duhul’, ‘nesaţul’, ‘infinitul’; poate cã ocoleam termenul ‘frumuseţe’ din cauza sugestiei de finitism şi, mai ales, din cauza înţelegerii incomplete.
§
Nu cred cã existã o pluralitate de divinitãţi; cred cã existã Creatorul, Iisus din Nazaret aşa cum îl definesc Sinoadele ecumenice, şi comunicarea personalã a Lui Dumnezeu (nu numai a darurilor Lui): Sf. Spirit.
§
Iisus a recomandat rugãciunea cu puţine cuvinte—însã îndelungã. Rugãciunea nu e înştiinţarea Lui Dumnezeu.
§
O tuşã frumoasã a lui ‘Morgan’, stripologul francez, vernian de precizie, este citarea a douã locuri din Verne, în cursul unei discuţii despre un articol al lui Hakim El Karoui—sugerând cã expresiile lui Verne i se ivesc spontan sub condei.
Şi nu e doar o menţionare în treacãt; existã o ironie în îngrijirea cu care ‘Morgan’ consacrã un întreg paragraf unei discuţii de filologie/ semanticã vernianã.
§
A nu discuta pe amintiri vagi, pe reprezentãri confuze, imprecise, ci pe texte; singurul adevãr este acela direct, al textului.
§
Cred cã London, cu cele douã cãrţi pe care le—am citit pe la 9 ani, m—a impresionat mai mult decât mi—a plãcut; asprimea lumii evocate mi—a displãcut, însã faptele şi atmosfera m—au impresionat, cã era vorba de bãiatul boxer sau de cuplul rãtãcitor prin zãpezi, ameninţat de foame.
§
Impresia de genialitate e accentuatã de pornirea de la derizoriu, de la rizibil: Beyle, Balzac, Dickens, cu stângãciile lor.
§
Intenţia de geografie, în sens general, nu neapãrat gracqian, existã şi la patrologul american Peter Gilbert; eseurile lui ocazionale trateazã despre geografia şi climatul locurilor traversate sau vizitate.
§
Simţul viu al plãcerii, al bucuriilor plãcerii, al trepidaţiei acestora, în autenticitate moralã—la Claudel şi Gracq.
Tema scrisului e alta decât tema creaţiei; eu îmi simt viaţa ca definitã de scris (ca şi Gracq, De Quincey, Tolstoi, Simmel, Bloy, Arghezi). Scrisul e ceva definitor; caracterizeazã existenţa, e resimţit ca plãcere şi vocaţie. În cazul vocaţiei ‘creaţiei’, mai intrã şi ambiţia, pornirile de salahor, râvna, etc..
Existã ambiţioşii (Balzac), tonomatele literare şi diletanţii (Beyle, GT di L).
Scrisul ca atare are o relaţie directã cu viaţa, cãreia îi e necesar.
§
Ca subiecte: Loara—autorii—cãrţile, ca la JG; ce sã citesc: tarabe, ziarele, consum; autorii: subiecte& lumi (CD, Sh.); subiecte ocazionale, empiric, cr., nearb., a testa; romane, antologii de poezie; parafraze; listate; cf. ieri (sb.): câţiva autori; ca ‘Educaţia …’.
Continuitatea: formatul; icoanele; autodescrierea; frontispiciul.
§
Cei care vorbesc despre H de B cu o îngãduinţã afectuoasã, nãscutã din iubire (aşa cum vorbea JG despre JV).
§
Atitudinea lui Conrad faţã de romantism traduce atât insatisfacţia lui, cât şi faptul cã, totuşi, nu vedea o alternativã, cã nu îl critica în numele unui curent literar rival; de aceea, ambivalenţa raportãrii conradiene la romantism. Nu e nici romantismul integral al lui Stevenson, nici modernismul lui Ford. E o criticã a romantismului, din interiorul acestuia. E un romantism corectat, nu negat.
Alternativa lui Conrad la romantism e un romantism ajustat, transformat, ‘critic’. Însã nu e antiromantismul moderniştilor. Conrad nu poate fi confiscat sau revendicat pentru antiromantism. Romantismul predecesorilor nu îl mulţumeşte; însã nu îi opune o altã şcoalã literarã.
Dizidenţa lui Conrad nu poate sã ascundã fondul de lealitate. Conrad simte ca un romantic; continuã sã simtã ca un romantic, şi îl nemulţumeşte simplismul şi schematismul anumitor soluţii literare romantice.
În niciun caz, Conrad nu schimbã romantismul pe realism—sau pe naturalism, etc.. Rãmânând în cadrul romantismului, se simte liber sã îl critice, sã îşi ia distanţe, sã fie independent şi autonom. Cu alte cuvinte, sã nu facã literaturã ‘de şcoalã’; nu e un romantic înregimentat.
Aş spune cã multe lucruri din romantism nu îl mulţumeau; însã nu vedea o alternativã în poeticile rivale.
Trebuie spus şi cã romanticã nu e la Conrad numai recuzita. El nu e un prozator ‘de recuzitã romanticã’. Însã în interiorul poeticii romantice, el opereazã o triere. Alege ceea ce convenea viziunii sale, şi orientãrii lui cãtre realitate—cum şi originalitãţii geniului sãu.
De aceea, eu vãd în el un romantic critic, nu un antiromantic. S—a delimitat de ceea ce, în romantism, contravenea înţelegerii sale. A criticat, nu a negat. Nu totul, în romantism, convenea geniului conradian; o alegere, delimitãri erau necesare.
§
Valori morale, etice—o scriere comportã o viziune moralã, eticã, o interpretare a vieţii.
§
România ca rãscruce culturalã.
§
În Sf. Augustin coexistã vocaţia metafizicã cu aceea clericalã, de om al altarului, de preot. Acest om fãcea metafizicã şi administra Sacramentele.
§
Cel mai mare rãu al condiţiei clericale este pozitivismul religios, religia ‘de—a gata’.
§
Howells, Trollope, Bennett şi Gissing.
Jamesienii; trad.; evreul argentinian, modernistul englez; critica literarã, deprecierea romanelor.
Discernãmântul, realismul şi realismele, pozitiviştii polonezi şi realiştii americani (antebelici), Prus şi Howells; articole de criticã.
§
‘Harap Alb”, basm amplu terifiant. Impresia mea din copilãrie aceasta a fost. Fiinţele demoniace, cerbul, ursul, Spânul, sunt bine fãcute.
§
S—a resimţit cã acel realism de la sfârşitul sc. XIX era o fundãturã, nu ducea nicãieri.
§
Romanele care au un cifru.
§
Papa afirmã cã, în privinţa libertãţii voinţei, Sf. Toma este mai augustinian decât franciscanul Duns Scotus. (Notez asta în legãturã cu ‘augustinismul’ atribuit, în general, teologilor franciscani.)
§
În catehezele sale, Papa Benedict trece în revistã istoria intelectualã a Bisericii.
§
Azi (luni), trei prãjituri, icetea, salatã, pilaf, cinci mici, cârnaţi.
§
Taft cere un ecumenism al echitabilitãţii; or, e evident cã aşa ceva exclude integrismul. Premisa acestui ecumenism al echitabilitãţii e o poziţie destul de criticã faţã de propria tradiţie—aşa cum se vede şi pe teren. Ecumenismul nu poate veni ‘în completarea’ integrismului. Acest ecumenism al echitabilitãţii e imposibil fãrã o situare criticã faţã de propria tradiţie.
Pentru a fi echitabil, trebuie sã nu fii integrist; tradiţia complementarã nu o va completa mecanic pe aceea proprie—ci se cere o ajustare a tradiţiei proprii, o revizuire. Echitabilitatea nu convine integrismului.
§
Ep. Sigrist are dreptate: complicitatea, complacerea cu mizeria, izolarea, bidimensionalitatea, absurdul—existã o pervertire, o obişnuire, ele ajung sã fie recunoscute ca elementul firesc. Ele vin din om.
§
Frumuseţea empiricã.
§
Sublinierea, în Vest, a importanţei preotului diecezan a funcţionat şi ca un antidot la fanatism, ca un tampon împotriva bigotismului şi a fanatizãrii, ca o lecţie de moderaţie. Ascetul se ilustreazã, uneori, ca un fanatic; preotul diecezan, nu. Modelul creştinismului occidental e clerul diecezan. Aceasta descumpãneşte, întrucâtva, fanatismul. Figura simbolicã nu e ascetul, ci preotul diecezan, cu moderaţia lui; de la el nu sunt de aşteptat performanţe de fachir.
§
În cazul reformiştilor şi tradiţionaliştilor liturgici, se înfruntã nu principii, ci preferinţe şi gusturi; ‘apãrãtorii’ vechii Misse acţioneazã aşa fiindcã o preferã estetic, nu în numele unor principii. Înfruntarea e una de preferinţe, nu de principii. Aş vrea sã îi vãd pe ‘tradiţionaliştii’ care, de fapt, preferã noua Missã, însã, în numele principiilor, etc..
§
Didacticism vs. sugestia idealului (înafara oricãror considerente de plãcere sensibilã: un fel de ‘scurtcircuitare’ a simţurilor).
§
Zornãitul cãdelniţei.
Ieremia cel din groapa cu noroi (‘urmeazã vieţii lui celei plângãtoare’).
§
Nu cred cã un roman de Bonciu poate fi analizat, rezumat, definit ca o piesã a lui Sofocle. În general, o piesã are intenţia mult mai netã decât un roman.
Iar pe de altã parte, nu poate fi comparat un roman avangardist cu o piesã clasicã; bineînţeles cã romanul avangardist nu e definibil la fel ca piesa clasicã, ideal de echilibru, etc..
§
Întâi constatã frumuseţea, pentru ca apoi s—o interzicã. Idealiştii pornesc de la constatarea frumuseţii în lumea realã, de la frumuseţea existentã, ca, apoi, s—o transfere în întregime în intangibil, ideal şi abstract. De la o experienţã directã, ea devine un postulat, o deducţie.
§
Redactarea unei cãrţi nu spune mare lucru despre conceperea ei; totuşi, redactarea e cea care face cartea. Neglijenţele de redactare rãmân. Redactarea poate sã nu fie pe potriva cãrţii, a concepţiei. Chiar dacã nu e grãbit conceputã, faptul cã e grãbit redactatã tot afecteazã calitatea literarã. ‘Execuţia’ nu e o formalitate. Ea poate trãda premisele, superioare.
Redactarea deficitarã decalibreazã o carte.
Timpul redactãrii poate sã fi fost precedat de o elaborare minuţioasã; însã redactarea grãbitã face ca o carte sã lase de dorit.
§
Gilbert judecã literatura/ dramaturgia de la altitudinea lui Sofocle (citit de un elenist).
El vede cã eu nu îi citesc deloc pe antici.
§
Rãzbunarea ignoranţei, urmãrile ei.
§
Cu un aer imbecilizat, de oligofrenã, ţinând cuţitul întins înainte, etc.; vrafuri rãsturnate. Mai ales, acel aer mofluz, antipatic şi complet imbecil, stins.
§
În ‘Concluziile’ ‘Tinereţii lui Sainte—Beuve’, carte scrisã pe pragul întâiului rãzboi mondial, Faguet discutã insuficienţele respectivului scriitor—mã refer la percepţia cam distorsionatã a marilor autori din vremea lui, pe care o avea; spune cã erau la acesta şi carenţã, şi invidie. Nu proceda aşa numai din invidie, ci şi fiindcã acesta era nivelul sãu estetic. Studia marea artã a trecutului, deja desemnatã ca atare, fiind incapabil sã o recunoascã pe aceea a prezentului. Din arta mare, o recunoştea numai pe aceea deja recomandatã de tradiţie. Cu alte cuvinte, interpreta mai bine decât aprecia. Nu era un adevãrat drãmuitor de frumuseţi. Nu era pe potriva marii frumuseţi, nu era la altitudinea acesteia; şi mai era şi stricat de invidie.
Pentru a o interpreta, avea nevoie ca frumuseţea sã îi fie desemnatã, indicatã. Ceea ce nu înseamnã o completã (ci o marcantã) lipsã de perspicacitate.
‘Personajele secundare numeroase şi bine pictate sunt principalul element de viaţã într—un roman’ (Faguet).
Sainte—Beuve spune cã furia cea mai crudã şi nemiloasã este aceea a firilor tandre (se referã la femei).
La pg. 136, Faguet discutã lecturile tânãrului Sainte—Beuve. Homer, latinii, Petrarca, Wordsworth, Michelangelo, Milton, Dante. Îi citea mult pe englezi. În acest sens, cu anglofilia lui, l—a precedat pe Taine. Anticii, englezii, nemţii, italienii.
‘Non pas un seul, mais dix, mais vingt, mais cent;
Non les meilleurs, Byron le magnanime;
Le grand Milton ou Dante le puissant,
Mais tous Anas de naissance anonyme,
Semés de traits que je note en passant.
C’est mon bonheur. Sauriez—vous pas, de grâce,
En quel recoin et parmi quel fatras
Il me serrait possible d’avoir trace
Du long séjour que fit à Carpentras
Monsieur Malherbe ….’
§
Exasperez, înfurii şi scot la ivealã ce e mai rãu în oameni. Acţionez ca un factor de urâţire.
§
Sainte—Beuve citea latini, italieni, englezi şi nemţi—pe potriva marilor poligrafi germani de la începutul sc. XIX, istorici de literaturi. Anglofilia lui literarã e de naturã sã îi facã cinste; intelectual, Sainte—Beuve era extraordinar, apare ca un mare intelectual, poliglot şi chiar filolog. Cultura lui literarã era imensã, poate mai cuprinzãtoare decât aceea a lui Taine; iar dacã la marii critici francezi de dupã Sainte—Beuve (Taine, Faguet, Thibaudet; românul Lovinescu provenea din aceeaşi şcoalã) existã o laturã clasicistã, un studiu al antichitãţii clasice, poate cã niciunul nu mai înfãţişeazã o atare satisfãcãtoare armonie goetheanã. Ca aptitudine a gustului, poate cã Taine (şi chiar Thibaudet!) erau mai prompţi. Defectele lui Sainte—Beuve sunt la fel de surprinzãtoare ca şi multiplele lui însuşiri.
La fel ca Taine, Faguet, Thibaudet, Ibrãileanu, Lovinescu, Cãlinescu, Cioculescu, Sainte—Beuve îşi concepea oficiul în termeni ampli—dând criticii o funcţie generalã (în alt sens decât acela al pionieratului cultural maiorescian).
§
Versurile, de o domoalã vioiciune, în care Sainte—Beuve îşi cântã bibliofilia.
Unul dintre poeţii bibliofiliei.
§
Lecturi care sã mângâie, reconforteze şi ajute (Ev. Sf. Luca, de ex.).
§
Racine oriental (cf. Dnei. Y.), teologic şi gracqian. Racine al viilor culori rãsãritene; al pieselor biblice.
§
Douã piese ale lui Arnault, patru piese de Coppée, douã de Richepin, una de Delavigne, trei comedii de Etienne, numai ‘Hernani’, patru piese de Voltaire, una de Piron. Poveştile în versuri ale lui Voltaire. Elegiacul Parny (Tibul francez—într—un veac care cãuta asemenea asimilãri clasice; ‘iubirea, galanteria, voluptatea şi pasiunea’).
Cele trei mari comedii ale sc. XVIII (Piron, Gresset, Destouches).
§
Cultul frumuseţii empirice şi realizate, reale, existente, nu al aceleia ideale.
§
Cântecul poeziei lui Prudhomme e minor, însã real.
§
Simţul frumuseţii: la Baudelaire şi Claudel.
Baudelaire şi Arghezi. Primul—poezia; culegerea, Gide, aprecieri, Cioculescu; JG. Al doilea: manualul, impresia, vârf; proza; la 22 de ani, o poezie.
§
Pg. 176 a antologiei: despre Corneille. Îi e lãudatã sublimitatea. Racine e realistul—Corneille e romanescul.
Poveştile în versuri ale sc. XVIII.
Dna. Labé e prezentatã cu respect; Scève de—abia e menţionat.
§
Cãrţile adesea consultate.
§
Bretania şi Brizeux.
§
Semn necesar al unirii şi al solidaritãţii (Crucifixul, cristologia lui calcedonianã). Crucifixul afirmã ceva, şi împiedicã o eroare.
§
Crezul literar pur al câtorva dintre realiştii clasicismului francez.
§
Nu doar cã ea vrea sã conducã; însã e şi mai bine, mai raţional ca ea sã conducã.
§
Faguet face o instructivã diagramã istoricã a teatrului.
§
A citi ca Pasquier.
§
Antonie, Sofronie, Gheorghe, Luca, Lazar.
§
Erori: 16 z.; 11 z.; 8 z.; 7 z.; azi. Cele douã amânãri (16 z.; 7 z.). La 9 z.; joi. Enervarea.
Cu picioarele pe pãmânt. Prompt. Dintr—o privire. Cumãtrul.
§
Capitularea. Defetist. Laş. Ce sã iubeascã.
Cele douã neinspirate amânãri. Însã frica, şi dorinţa de a amâna, şi faptul cã nu am renovat casa, şi fluctuaţiile dietei, indicã un fond de imbecilitate. Iar de trebuit, trebuia încã de luni—sau peste douã zile, cu muzica—sau în cealaltã luni, cu albumele, sau când cu ziarul—ori a doua zi, cu testele; ocazii au fost. Atitudinea mea s—a deteriorat din ce în ce.
Dealtfel, nici n—am mai acţionat din iubire; şi nici n—am mai vrut într—adevãr. Amânarea a fost o formã de a nega. 24 z.—amuzamentele; 22 z.—mâncarea, Ep.; 17 z.—amânarea. Neinspirat şi aerian. Era evident cã lucrurile merg din rãu cãtre mai rãu. La 9 z., ea a luat cu totul altfel aiureala mea.
§
Joia în care, vrând sã mã arãt perspicace, am fost numai lipsit de tact (scuzând întârzierea unui rãspuns).
§
Am fost mereu neinspirat.
§
Ficţiunile mi s—au pãrut mai interesante decât viaţa; însã nu sunt.
§
Mai absurd am fost eu, decât ea.
§
Cât o va ţine faza de furie? E şi orgolioasã, însã şi cu picioarele pe pãmânt, tandrã şi romanţioasã.
§
Amânarea e neinspiratã, distruge şi deterioreazã.
§
O femeie nu uitã aşa uşor, nu iartã aşa uşor, şi nu înceteazã sã iubeascã aşa uşor.
§
Ea nu s—a jucat la nesfârşit; eu, da.
§
Analize şi parafraze—ca la JG.
§
Joi—9 z.—‘hârtii vechi’.
§
Ieri, guraliv, imprudent, pripit, nemasculin; a o da pe ea în mâna unei ticãloase.
§
Discreţia.
§
Cunoaşterea adevãrului e o participare la Hristos, o cunoaştere în Hristos. Adevãrul nu poate fi escamotarea realului. Hristos se aflã la originea realului, drept cauzã a acestuia; adevãrul nu poate proveni din escamotarea realului. Escamotarea realului situeazã mintea înafara adevãrului, o deterioreazã.
§
Creştinismul nu a constituit impedimentul, ci a fost numai alibiul, aparenţa. Am fãcut din creştinism alibiul lipsei de virtute. Mi s—a nãzãrit cã ar justifica lipsa virtuţii. Ceva care sã justifice mizeria, laşitatea. Ieri, de ex., m—am întrecut pe mine însumi—în josnicie.
§
Nu am instincte, ci vise.
§
Cred cã în Evanghelia gazdelor Lui Iisus, a surorilor gazde, trebuie pornit de la reprezentarea unei situaţii concrete de viaţã: Marta ilustreazã nu o ‘atitudine fundamentalã a spiritului’, ci ‘neatenţia la persoanã’. Ea ia notã de prezenţa Lui Iisus, apoi ‘se achitã de îndatoririle ei de gazdã’, cufundându—se în rutinã, în mecanic. Am întâlnit astfel de oameni; sunt dintre cei neatenţi la individualitãţi, neinteresaţi de persoane, gata sã formalizeze raporturile, sã le reducã la un set de norme. Sunt indivizi nesubjugabili, baricadaţi în spatele unui set de reguli. Marta nu Îl cinsteşte pe Iisus ‘în felul ei, care nu e cel contemplativ’; ea nu e prea interesatã de Cine e Iisus şi ce are de spus. Ea reduce raporturile la un set de activitãţi prescrise: ea e Legea Veche, dacã vrem sã dãm o interpretare simbolicã; Legea Veche, care lucreazã, însã nu ascultã. Marta e sinagoga. Ea substituie raportului viu, convenţionalitatea unui set prestabilit, care îi îngãduie sã facã abstracţie de persoana vie. Marta nu Îl prea apreciazã pe Iisus pentru cine este. Ea Îl reduce la categoria ‘musafirului’. În acest sens, existã lipsã de respect în atitudinea ei, lipsã de respect proporţionalã cu zelul ei de ‘a se achita de îndatoririle ei de gazdã’.
Ea nu pe Iisus Îl vede, ci o categorie umanã, aceea a ‘oaspetelui’; de aceea, percepţia ei moralã e destul de redusã, de sumarã. Ea nu se lasã cuceritã, subjugatã de acest musafir aparte. Ea nu vrea sã ştie cu adevãrat de El.
Existã orgoliu şi vanitate în corectitudinea cu care oameni ca Marta îndeplinesc normele; în spatele ‘devotãrii’ lor, existã vanitate. Lui Iisus îi displãcea formalismul care sufocã; zelul Martei trebuie vãzut ca expresie a implacabilei obtuzitãţi a celor care substituie realului şi viului, şabloane, norme. Marta e o mãrginitã, care vede în Iisus tot numai mãrginirea; ea nu se lasã subjugatã. Marta nu e zeloasã din iubire, ci din formalism, din vanitate, pentru cã ‘nu ascultã’; din ‘neatenţia la persoanã’. La felul cum sora ei nu e leneşã, ci ‘lasã totul deoparte ca sã asculte’. Sora Martei este deschisã cãtre un raport viu, sesizeazã persoana, unicul.
Cine n—a întâlnit zelul morocãnos al Martei? Cine nu simte cât de fals, uman, şi de vanitos e acest zel demonstrativ, aceastã ospitalitate demonstrativã?
Marta perverteşte şi transformã aparenta deschidere explicitã în primirea de oaspeţi, în închiderea zelului morocãnos şi care ‘nu ascultã’, e surd.
Marta e morocãnoasã, cum o aratã şi vorbele ei; întotdeauna zelul acesta e morocãnos şi amar. E zelul sinagogii; şi, fireşte, al tuturor celor surzi.
Pentru a înţelege întâmplarea aceasta din casa celor douã surori, trebuie pornit nu de la tipologii abstracte (‘activul’ vs. ‘contemplativul’), ci de la reprezentarea a ceva întâlnit în viaţã: de la tipul zelosului morocãnos, al celui care se baricadeazã în spatele prescripţiilor. Marta e o zeloasã morocãnoasã, surdã la ceea ce împrejurãrile au de spus; din vanitate nu acceptã aceşti morocãnoşi orgolioşi sã fie instruiţi. Viciul lor e insidios, şi se poate strecura inclusiv în ‘viaţa contemplativã reglementatã’. Existã pustnici cu inima Martei. Zelul sinagogii existã şi în pustnicie.
Prin aceastã împrejurare din casa surorilor, Iisus face un pas mai departe şi ne mai debaraseazã de un zel: dupã acela al prescripţiilor, religioase, e etalatã forma generalã a vanitãţii zelosului, a celui care, pretutindeni, aşazã prescripţiile înaintea realului. Iisus aratã cã nu numai în religie e formalismul condamnabil, ci şi în viaţa cotidianã. Formalismul se soldeazã mereu cu excluderea persoanei.
Or, aceşti formalişti morocãnoşi sunt nu victime (ale propriului zel), ci agresori—ei pretind consideraţie absolutã pentru activitatea lor morocãnoasã. Ei cred numai în aferarea lor pedantã—şi îi detestã pe cei care nu fac la fel. Iisus nu o certase pe Marta; însã Marta îşi ceartã sora, convinsã fiind de exclusivitatea propriei ei dreptãţi. Ea e convinsã cã e exemplarã. Nu vede alternative onorabile la propria ei comportare. Detestã ceea ce nu îi seamãnã. Ea îşi ceartã sora fiindcã nu i se conformeazã. Nu acceptã alte formule de comportament; încã un indiciu al lipsei ei de imaginaţie şi al strãşniciei sale morocãnoase. Iisus va corecta aceastã ticãloşie a Martei. El vede cã zelul ei e în sine greşit; nu cã ar fi ‘supradimensionat’, ci porneşte din orgoliu, din împietrire, şi duce la predispunerea de a judeca. Marta nu ascultase nu din cauzã cã s—ar fi socotit nevrednicã; ci deoarece crezuse cã nici nu meritã ascultat. Nu e la ea modestia activului care se socoate nevrednic de contemplaţie, de dãruirea contemplaţiei; ci e obtuzitatea celui care desconsiderã contemplaţia.
Iisus ceartã orgoliul celor care ‘se achitã de datorii’. Al zeloşilor ostentativi. Zelul lor nu aduce roadã; nu îi poate face decât morocãnoşi. Iisus nu o certase pe Marta fiindcã nu ascultã (neascultând din desconsiderare, nu din modestie, nu fiindcã s—ar fi crezut nevrednicã); însã o ceartã dupã ce Marta îşi muştruluieşte sora. Mai mult, Marta Îl fãcuse pe Iisus responsabil de lenevia surorii, fiindcã ‘o ţine de vorbã’. De aici vedem cât de greşitã era reprezentarea orgolioasei Marta. Aşadar, în spatele zelului religios al sinagogii se aflã zelul obtuzitãţii morocãnoase.
Iisus aratã forţa în absenţa zelului mecanic. Cãci sora Martei are şi ea un zel al ei, zelul ascultãrii; însã acest zel e un nesaţ, un fenomen de viaţã. În zelul surorii Martei, viaţa e cea care e în lucrare. Abia sora Martei are adevãrata ospitalitate; abia ea îl gãzduieşte cu adevãrat pe Iisus. Abia ea este interesatã de Iisus.
Cãci, pânã la urmã, sora Martei este o ‘contemplativã în lume’; ea nu aparţinea vreunei secte de sihaştri. Contemplaţia ei ţine de situaţii cotidiene—ca gãzduirea unui musafir interesant, ale cãrui cuvinte meritau ascultate. Sora Martei nu e o precursoare a sihaştrilor—ca Ilie sau ca alţi prooroci.
Tocmai cã lipseşte în viaţa ei relaţia dintre ‘contemplaţie’ şi ceea ce vesticii numesc ‘clauzurã’. Sora Martei nu e deloc o claustratã. Contemplaţia ei nu pretinde clauzurã, nici ‘contexte speciale reglementate’, ci atenţia la eveniment. Ea contemplã din mijlocul ‘lumii’. Ea nu se aflã ‘dupã gratiile clauzurii’, ci, dimpotrivã, dincoace de ele, aici, în lume.
Marta nu e atentã la persoana Lui Iisus; ea ‘se achitã de îndatoririle faţã de un musafir’, e ‘gazdã bunã’, şi nu concepe cã ar putea fi şi altfel. Ea reduce umanul la stereotipuri, coduri şi convenţii; un nou formalism, mai adânc decât acela al farizeilor. Iisus îi spune Martei cã ‘atenţia la persoanã’ are întâietate asupra ‘regulilor primirii musafirilor’. Cã se poate lucra ‘în deschidere’, şi se poate lucra ‘achitându—te’. Iisus nu are simpatie faţã de conştiinciozitatea morocãnoasã, mohorâtã, arţãgoasã. Iisus aratã cã aceastã conştiinciozitate se fundeazã pe o eroare, constã într—o eroare. Lenea surorii Martei este ‘atenţia la persoanã’; nu e lene, e receptivitatea faţã de persoanã. Pentru Marta, ceea ce comunicã Iisus nu meritã atenţie. Marta nu înţelege sã lase ceva deoparte pentru a—L asculta pe Iisus. Ea Îl subordoneazã şi pe Iisus rutinei, uzanţelor.
§
Iisus Hristos, Împãrat nebiruit, Fiul Lui Dumnezeu, Împãrat biruitor, Triumfãtorul,
Viaţa amarã şi chinuitã.
§
Atunci când reformele devin necesare, ele nu trebuie fãcute în numele trecutului; nici Vaticanul II, nici Luther nu au resuscitat Antichitatea creştinã. Paseismul e dãunãtor; nicio reformã, vreodatã, nu a putut reînvia trecutul.
§
Ce puteam pricepe sau simţi? Dupã decenii în marginea vieţii, dupã decenii amorţite, dupã decenii netrãite ….
§
Ieri, un pisoi foarte mic, murdãrel, pricãjit, care şi—a ridicat privirea intensã cãtre mine.
§
Chiar când omul e de fapt absent din viaţa lui, trebuie sã nu capituleze şi sã acţioneze ca şi cum ar fi prezent; sã acţioneze decis, ferm.
§
Ca toţi oamenii susceptibili, sunt prea acaparat de susceptibilitatea mea şi mã comport neglijent cu alţii, dau frâu liber toanelor, deraiez.
§
Evreii nu sunt legalişti, ei se referã la însãnãtoşire, prescripţiile lor trimit—inutil, o declarã proorocii—cãtre altceva, mai adânc; grecii sunt.
§
Nimic nu ne spune cã sora Martei era ‘în general, de obicei inactivã’, nici cã Marta greşea ‘numai din prea mult zel’. Ci despre sora Martei aflãm cã, în aceastã circumstanţã, când a fost cazul, a lãsat totul deoparte pentru a—L asculta pe Iisus; iar despre Marta, cã zelul ei e fundamental greşit, e întemeiat pe orgoliu şi pe îngustime. Nu e stângãcie, ci vanitate. Nici Marta nu are scuze, nici sora ei nu e o leneşã. Nu ştim cum se comporta sora Martei în general; ştim cum s—a purtat când L—a primit pe Iisus.
§
În cazul Mariei, sora Martei, nu cred cã e vorba despre ‘normarea vieţii contemplative’, ci despre omul deschis spre real. E vorba despre refuzul atitudinilor mecanice. Atitudinea Mariei nu traseazã directivele unei existenţe eremitice. Extrapolarea aceasta are un sunet neconvingãtor. Marta e una din frumoasele figuri de oameni religioşi (sau, în alte cazuri, cel puţin capabili de gesturi de încredere), pe care Sfântul Luca le prindea aşa de îndemânatic (dreptul Simeon, cf. Luca 2, 25; leprosul cel smerit, cf. Luca 5, 12; sutaşul, cf. Luca 7, 6; pãcãtoasa care vine la masa farizeului Simon; Iair; hemoragica; Zaheu; vãduva sãracã).
Evanghelia Sf. Luca este una a încrederii în Iisus (cf. Luca 7, 23). Tot ea povesteşte şi extazul Lui Iisus (Luca 10, 21). Iar cap. 10—21 sunt mai puţin evenimenţiale, şi mai cu seamã ale discursurilor teologice.
§
Tonalitatea postbelicilor.
§
Aprecierea pentru sfinţenie nu e aprecierea pentru marasmul hagiografiei convenţionale.
§
Cred în acomodarea Liturghiei prin difuziunea lentã, naturalã a unor practici.
§
Un blogger care a scris despre Rahan mã face invidios—şi face sã îmi revinã dorinţa de a scrie despre comicsuri—de a scrie pe scarã largã.
§
Scrieri de ştiinţã obiectivã, ca ale atâtor altora.
§
Nu cei din generaţia mea au beneficiat cu adevãrat de PIF—uri; pentru noi, erau numai PIF—uri reciclate—noi am cules mai mult talaşul, resturile, când peak—ul fenomenului trecuse pentru români. Pentru noi, PIF—urile erau relicve din trecut, relicve ale altor copilãrii. Mi—am amintit de RAHAN, de MIŞA, de TOPOLINO … (numai un prestigiu), ba chiar de basmele din UNIUNEA SOVIETICĂ (naraţiuni grafice).
§
Pro Taft: Koehl, Evagrius.
Anti—Taft: Ochlofobul, Tighe, Lanser.
Pro—reformã liturgicã (ruteanã): DJS, Lanser.
Anti—reformã liturgicã: Ochlofobul, Tighe, Koehl.
Discuţia s—a ordonat în jurul a douã axe distincte: oportunitatea şi ortopraxia reformei liturgice rutene, şi defectele Pãr. Taft.
§
De fiecare datã când preotul înalţã preacinstitul Potir, preacinstita Ostie, preacinstita Jertfã, pentru întreg poporul dreptcredincios le înalţã.
Ofrandã, nu numai cerere, laudã şi mulţumire. Pe de altã parte, mistagogia rãsãriteanã a pãstrat mai bine noţiunea ‘riturilor sacre’, a misteriilor oficiate. Existã rituri sacre, operaţiuni, teurgii. Existã misteriile, slujiri rezervate iniţiaţilor. Natura acestora e una teurgicã. Este o formã a slujirii şi a unirii. Pentru mine, ar fi util sã aprofundez liturgica pãgânã clasicã. Poate însã cã nici riturile sacre pãgâne nu erau separate de jertfã. Poate cã şi în ele se aducea jertfã.
§
Îi confundasem pe Pituţ şi Micu.
§
E interesant cã parteneriatele Romei cu Bisericile rãsãritene dizidente nu au fost acte de ‘supunere necondiţionatã’ din partea acestor Biserici estice; dimpotrivã, ‘autoritatea romanã’ era condiţionatã, limitatã, restricţionatã, nu era interpretatã monarhic. Într—un anume sens, s—au semnat acte de recunoaştere reciprocã. Documentele precizau cã rãsãritenii nu transferau deloc întreaga autoritate Romei; dimpotrivã, intruziunea acesteia ar fid us la anularea unirii. Romei îi revenea un loc într—o alianţã; nu supremaţia monarhicã. Rãsãritenii ‘reveneau’ condiţionat, cu dreptul de a pune condiţii. Iar Roma nu a fost strãinã de încercãrile de a schimba ‘legea’ altor Biserici. Romei nu îi revenea un control absolut. Şi e reconfortantã luciditatea care a guvernat aceste redactãri din sc. XVI—XVII.
Rãsãritenii unionişti admiteau cã Romei i se cuvine supremaţia, însã nu una absolutã sau monarhicã. Era o supremaţie restrânsã, limitatã, condiţionatã. Era un primat efectiv, însã nu absolut, nu atotputernic. Roma a acceptat cã existã domenii de viaţã bisericeascã asupra cãrora nu are putere, cãrora le revine autonomia.
§
Dacã PIF—urile erau ‘de fapt’ revista de propagandã a comuniştilor francezi, cum de sunt integral interesante şi azi? De ce nimic nu s—a ‘perimat ideologic’? Care e balastul leninist din ele? Unde existã eroizarea comuniştilor? În cel mai bun caz, se poate spune cã scenariile pregãteau pentru viitoarea acceptare a unei ideologii de stânga, cã inculcau ‘valori de stânga’, valorile stângii seculariste şi antireligioase—asta da. Nimic nu e atribuibil comunismului ca atare. Nu existã glorificarea eroilor comunişti. Eu nu ştiu sã fi existat comicsuri cu Parhomenco. Nu le erau inculcate copiilor tirade comuniste. Erau, cel mult, formaţi pentru a accepta nişte atitudini stângiste şi seculariste. Însã atmosfera revistei era una cu totul ‘capitalistã’ şi normalã—nimic din artificialitatea şi crisparea propagandei de stat. Se repetã faptul cã era instrumentul de propagandã al comuniştilor francezi; de fapt, se regãseau în scenariile acestei reviste elementele tradiţionale ale laicismului francez, ale secularismului francez—propaganda era una secularistã, nu de alt fel. Ideologia promovatã era aceea a secularismului francez clasic. Religia era prezentatã fãrã simpatie, cu ostilitate, ca superstiţie şi dominaţie; însã, la francezi, nu e nimic ‘comunist’ în asta, ci o tradiţie secularistã.
§
A învãţat sã mã iubeascã fãrã a mã cunoaşte.
§
Desãvârşirea nu e monotonã; greşeala este. Inventivitatea face parte din desãvârşire, iar falsa desãvârşire este o greşealã.
§
Autorii încântãtori. Unii sunt aşa în mod mai spontan decât alţii (Voltaire, de ex.). Prolificitatea n—are nimic de—a face cu spontaneitatea; existã prolificitate laborioasã. Unii creazã puţin muncind mult; alţii creazã mult, muncind enorm, nemãsurat. Prolificitatea nu e un indiciu de spontaneitate.
§
A caracteriza, defini o carte ca Borges—relaxat, concis. Mi—am amintit de acele scurte introduceri sau predoslovii satisfãcãtoare.
§
Rãsãritenii nu trebuie sã se defineascã împotriva Romei, ci ca fiind altfel decât Roma, nefiind ca Roma în toate; trebuie sã îşi sublinieze dreptul la individualitate, nu la opoziţie. Nu reluând şicanele antiromane vor aprofunda specificul propriu. Or, ei par sã vrea sã resuscite antifilioquismul, etc..
§
Lit., Sf. Marcu, noţiunea (cotlonul), cãrţi sapienţiale, a merita, Sf. Nectarie. Papist şi rãsãritean. Antinomia unui rãsãritean … papist. A admite, cu moderaţie, un primat în limite patristice, în limitele acceptãrii patristice. La fel de mult îmi displace naţionalismul religios, filetismul. În speţã, panslavismul, elenismul reciclat, etc.. Am ales lit. din comuniunea Episcopului Romei, acea lit. oferitã în comuniunea Bisericii Romei. Creştinismul rãsãritean mai eşueazã în naţionalism, savaism.
§
Ipoteza unui creştinism rãsãritean nepalamist, pentru care întâiul mileniu rãmâne norma şi vârful, şi a cãrui sintezã isihastã ar fi o falsificare, ceva artificial, forţat, o silnicire—ideea fiind aceea cã poţi fi rãsãritean\ ‘grec’\ ‘bizantin’, fãrã a fi şi palamist, sau fãrã a vedea în palamism culminaţia necesarã a tradiţiei rãsãritene a întâiului mileniu (Pãr. GB; Papa; Pãr. SB). Cei pentru care fondul prepalamist conteazã mai mult. Alţii, ca Sofronie, Antonie şi Ep. Sigrist, ca sã nu mai vorbim de proponenţii catolici rãsãriteni (slavi şi sirieni), nici nu asociazã palamismul cu antiecumenismul; nu cred cã al doilea ar fi implicit în primul, sau fãcut necesar, sau concluzia fireascã în plan ecleziologic.
Studiul despre palamism, al lui Icã, e numai erudit. Nu conteazã ca gândire. Nu e o analizã teologicã. Nici mãcar o descriere perspicace.
§
Acceptat ca misticã şi asceticã, nu ca metafizicã. Acceptat ca principii mistice, nu ca axiome metafizice.
§
Patericul mi se pare mai instructiv decât stoicii romani. Li—l prefer. Am mai multe de aflat de la asceţii creştini.
§
Existã şi o lucrare prin difuziune a creştinismului, o lucrare secretã, prin înrâurirea civilizaţiei deja modelate, a principiilor şi a normelor, prin ‘elemente cauzate de cãtre creştinism’, o lucrare mai largã, o cuprindere mai amplã, în sensul în care aboliţionismul, socialismul, feminismul, progresismul sunt efecte ale educaţiei creştine; lucrarea lui nu se reduce numai la vizibilul registrelor.
§
Corbul, Burada, trei romane ale lui Corbul (‘Uragan …’, ‘Dinastia’—ed., ‘Constantinopol’), studiile de istorie ale lui Corbul, Corbul: drept şi istorie, romanele lui, programã, Joyce, Rebreanu, ‘Portretul …’, cum face vaca, bagatelizare. Teroriştii ruşi, ţarul, reformele. Ieri—Fowles şi ‘Lolita’, Stewart, Gere, ‘Noaptea iguanei’, ecranizãri; azi—Corbul vs. Joyce, ‘Portretul …’, vaca, programã, ‘ca Rebreanu’.
§
Preoţii nu seamãnã instituţiilor care îi formeazã, ci poporului care îi dã. Preoţii seamãnã societãţii, defectele lor sunt atribuibile familiilor, societãţii care i—a dat.
§
Popescu, un articol, SF, ’80, seria, SF, Verne, maşini, descrieri. Popescu—cinema, tenis, SF.
§
Probabil cã sfinţii creştini mi—ar plãcea şi dacã aş fi budist.
Sfinţii cu chipul lor viu, nu hagiografia convenţionalã, anostã.
§
Teologic, preconiul pascal ar trebui sã fie o rugãciune normativã. Învãţãtura ei hamartologicã nu trebuie relativizatã.
§
În privinţa Euharistiei, a pãcatului originar, gândesc ca apusenii medievali ortodocşi.
§
Nu impulsurile corecte mi—au lipsit, ci încrederea în sine—şi curajul încrederii în sine. Acestea nu le—am avut.
§
Nici fizic, nici moral, nu sunt un om vrednic de iubire.