Verile adolescenţei mele

Verile adolescenţei mele







Îmi amintesc cu plãcere de verile adolescenţei mele, mai ales de acelea din ’92, ’93, ’91, ’94, ’90; în ’86—’89, aceste veri erau vacanţe petrecute exclusiv la Huşi. În ’90—’94, au fost vacanţe petrecute cu intermitenţã la Huşi. În timpul vacanţelor, citeam, scriam, vedeam filme. Cu încetul, m—am contaminat de acea dezlânare apaticã şi ursuzã, descurajatã şi plumburie. Lipsit de instinctul sau de nevoia de a domina, devenisem insensibil la plictisealã, la irosire, la rarefiere; la rarefierea constitutivã. Ce îi adunã pe adolescenţi sau pe tineri la un loc? Gregaritatea, competitivitatea, nevoia de a domina şi de a subjuga; toate acestea mi—au lipsit, preferând o moleşealã visãtoare, o toropealã flascã, apaticã. Identitatea empiricã a omului e una diacronicã; e suma acestor evenimente sau rarefieri ale existenţei lui. O enigmã propusã de Dumnezeu, omului; şi, poate, de om, Lui Dumnezeu. Nu era nimic orgolios sau afirmativ sau asertiv în izolarea mea; numai defetism apatic, fricã, spaime.
Picioarele atitudinii acesteia erau descumpãnirea—nu numai a vârstei—şi o deznãdejde mutã, o descurajare abruptã. Pânã la 14 ani, n—a existat nici gândul unei afirmãri, a ceva pozitiv; pânã la 15 ani, n—a existat niciun gest. Iar pânã la 17 ani, nicio acţiune. Însã acesta ar fi un alt capitol.
Şi atunci, ce, sau de ce, îmi amintesc cu plãcere, când vine vorba despre aceste veri? Un climat, chimia sãnãtoasã a vârstei, tihna lipsei de aspiraţii—care implicã şi lipsa prostiei. Fãceam totul—adicã, mai nimic—de capul meu.
Calitãţile mele nu erau de naturã sã îmi compenseze defectele. Aveam, de pe atunci, o foarte proastã reprezentare a relaţiei personale; reprezentare provenitã din egoism, şi caracterizatã de iresponsabilitate şi brutalitate inconştientã. Socializarea îmi apãrea ca o corvoadã. Lealitatea n—am deprins—o niciodatã.
Tot de atunci, bagatelizam esenţialul. De unde, o dezumanizare, şi o inumanitate. De aceea, imaginea unei existenţe alcãtuite din rarefiere, din plictis, din fadoare, din dezlânare şi moleşealã. Altceva nici nu ştiam, nici nu puteam gândi.
Într—un fel, eu n—am ştiut sã mã ridic deasupra împrejurãrilor. Împrejurãrile erau cele care erau; eu nu am ştiut sã fiu etic, nici sã vreau. De aceea, existenţa pe care o constat apaticã şi letargicã. De aceea, complacerea în derizoriu.
Ceea ce era bun în mine nu era deloc de naturã sã compenseze ceea ce era rãu. Nici nu eram, fireşte, conştient de aceastã dualitate a foarte bunului şi a foarte rãului în mine; în unele privinţe, o luam mult înainte, rãzbeam. În altele, rãmâneam mult în urmã.

Acum am gândul poeziei, al geografiei, al modului de a cãlãtori, al peisajelor, al cititului, al mundanizãrii, al estetizãrii, al neoplatonizãrii. Iar acest scurt memorial mi—a fost inspirat de cãtre un articol francez despre Borges.

Împrejurãri aparte ale vieţii mele m—au înviorat întrucâtva.
Un tipar social greşit, întreţinut de juxtapunerea a ceva de foarte bunã calitate, şi a ceva de foarte proastã calitate, o îngemãnare consternantã şi hidoasã.
Nu consimţeam ‘sã dau de la mine’ când era cazul.
Într—un fel, socialitatea nu mi—am asumat—o niciodatã.

Neoplatonizarea ca formã de estetizare—şi estetizarea, ca formã de mundanizare. Coerenţa ca rãsãritean, limpezimea, valorile.

Am fost un tânãr inteligent, însã nu pe deplin conştient, şi aerian.

O searã de varã, cu cola, ţigãri, cinã.

O anumitã însufleţire şi înfrigurare, inteligenţa, simţul practic, exercitat.

Apatia, dezlânarea, moleşeala, lipsa de tonus şi de direcţie, accedia, apatie ursuzã şi acrã, ceea ce fusese remarcat din adolescenţã drept irosire şi lâncezealã, descurajare morocãnoasã, cu o minuţiosã artã de a mã face nesuferit. Vai, apatia râncedã şi ieşirile consternante …. Cufundarea în ceea ce mã urâţeşte, în ceea ce e de naturã sã mã urâţeascã. Ca şi neavenita francheţe rudimentarã, greoaie.

Cum spuneam—îmi amintesc cu plãcere de verile adolescenţei mele; de mine nu—mi amintesc cu nicio plãcere. Apatie, rarefiere, dezlânare, lâncezealã, bizara irosire şi letargie, care descumpãnea. Nu altceva decât noţiunea de existenţã pe care o primisem din jur; rapida derobare de la orice formã a socialitãţii, etc.. Fusese remarcatã anomalia acestei irosiri, a lâncezelii, a moleşelii. Gãseam, constat azi, fericirea tocmai în acea dezlânare ursuzã, în apatia morocãnoasã; gregaritatea îmi repugna, şi pe drept cuvânt. Pus sã aleg între imbecilitatea drasticã a congenerilor, şi moleşeala plictisitã, o preferam pe cea de—a doua. Scufundat în apatie şi lâncezealã, imersat în abulia cleioasã şi împãienjenitã, recalcitrant şi îmbâcsit, defensiv şi moleşit, am lãsat viaţa sã treacã.
Dacã se poate pretinde discreţie în privinţa propriei problematici moral—umane, la fel de dizgraţioasã e şi locvacitatea când vine vorba de subiecte religioase, etc., gustul cislei religioase. La fel de deplasatã e şi aceasta, şi trebuie în egalã mãsurã sã ne dezbãrãm de ea. Dacã cei dinainte, ‘premodernii’, nu ignorau problematica mizeriilor existenţei, însã erau discreţi în privinţa ei, nu o discutau nu din neştiinţã şi abrutizare—ci din discreţie şi cuviinţã, atunci şi ‘subiectele aulice’ ale religiei sau ale doctrinei trebuie tratate cu aceeaşi lipsã de limbuţie. Discreţia în privinţa mizeriilor sinelui nu trebuie sã se însoţeascã de locvacitatea cu care se discutã religie, etc..
E curios cum înţelegerea aduce bucurie; poate cã în acest fel e adevãrul, dumnezeiesc. Racursiul unei existenţe irosite în apatie, rarefiere şi abulie aduce un fel de bucurie înveninatã. Poate cã sufletul presimte cã adevãrul moral serveşte la ceva?

Câţi oameni studiazã teologia pentru a—L uita cât mai desãvârşit pe Dumnezeu, ca sã huleascã, sã uite pânã şi existenţa Lui Dumnezeu; acesta e scopul studiului lor teologic.

Substanţa clisoasã, apatia cleioasã a existenţei mele terne.

Sunt un adept al cumpãtãrii, moderaţiei şi raţionalitãţii, cu ceva simpatie pentru ascetism, însã şi acesta moderat, echilibrat. Însã principiul, valoarea şi regula vieţii filozofice stau în atitudine, coerenţã şi raţionalitate, nu în conduitele practice, care sunt numai unelte, numai instrumente, care, necoordonate, nu pot sã ducã la nimic bun. Existã, de ex., bucurii ale religiei, bucurii ale înţelegerii şi simţirii, pe care unii le numesc ‘misticism’; vãd în raţionalitate o formã a dezmorţirii necesare, şi un acces cãtre plenitudinea vârstei.
Cred cã, în secret, i—am admirat mereu pe cei care au nevoie de ascetism, simt nevoia ascetismului pentru a—şi domoli pornirile; în cazul meu, dimpotrivã, ascetismul trebuie aplicat defetismului, apatiei, moleşelii—aşadar, un ascetism inteligent şi raţional.
Viaţa filozoficã e deschiderea cãtre existent, cumpãtarea, deschiderea cãtre real şi experienţã. Privesc lucrurile nu drept ceea ce vor sã treacã—ci drept ceea ce sunt în realitate. Formularea unei existenţe filozofice ţine de practicã şi de empiric, nu de teorie; ea nu are legãturã cu falsa completitudine închisã a aprioricului şi abstractului, ci cu instinctul vieţii, cu o afirmativitate intuitivã, pe dibuite.
Mai mult efort poate fi compensat de cãtre mai multã detentã, un plus de relaxare.

Ideea mea a fost sã—mi bat joc—frenezia de a—mi bate joc, de a irosi, de a rata. Cu un fel de furie hotãrâtã. Solipsismul ca revers malign al mizantropiei—şi ceea ce sperie la mizantropie; cu alte cuvinte, pluralismul conştiinţelor îmbãrbãteazã, existenţa simpatiei altora, care e altceva decât ‘evaluarea’. Solipsismul e inconvenientul major al mizantropiei—‘moartea în singurãtate’, cum se spune. Or, simpatia altora rãmâne o nevoie a omului. Faptul cã cineva e gãsit vrednic de interes—de interes viu, uman—de cãtre alţii, aceastã ‘simpatie subzistentã’ e un ‘gând care susţine’. Aceastã simpatie are limite, etc., însã existã.