Brémond despre Louis Lallemant (‘Istoria literarã a sentimentului religios în Franţa’, v. V)

Brémond despre Louis Lallemant (‘Istoria literarã a sentimentului religios în Franţa’, v. V)





‘Misticilor, Compania, în întregul sãu, le preferã pe asceţi: celor ca Lallemant, ca Surin, ca Guilloré, pe cei ca Bourdaloue, ca Ravignan, ca Olivaint, modele mai puţin strãlucitoare, însã mai sigure, care îi par sã realizeze în mod excelent idealul sobru, voluntar, metodic, imediat practic, la care un fiu al Sf. Ignaţiu trebuie sã se regleze pe sine însuşi şi sã regleze sufletele pe care le are în grijã. Se înţelege cã un simplu istoric nu trebuie sã se pronunţe între aceste douã tendinţe. […] Tocmai fiindcã sunt iezuiţi, mãrturia Pãrintelui Lallemant şi a ucenicilor sãi are pentru noi o forţã aparte, mediul care i—a format neputând decât sã nutreascã în ei iubirea pentru cãile comune şi teama de iluzie. Pe de altã parte, ei nu au putut învinge rezistenţele înţelepte pe care li le opunea acelaşi mediu, decât arãtându—se ei înşişi credincioşi în chip mai strict tradiţiei ascetice a Companiei, şi, dacã se poate spune, mai iezuiţi. Orice misticism ortodox cere o abnegaţie totalã, însã aceştia insistã mai mult decât alţii, şi mai în detaliu, asupra exigenţelor dure, asupra reversului crucifiant al vieţii mistice. Psihologi, moralişti, aşa cum orice adevãrat iezuit trebuie sã fie, şi mult mai mult, ei împing, uneori pânã la exces, aşa cum o vedem în opera lui Guilloré, pãtrunderea neliniştitã a analizelor lor, severitatea presantã şi nemiloasã a sfaturilor lor. Puţinã culoare, niciun lirism. Sublimul lor se ghiceşte, bineînţeles, însã nu izbucneşte decât arareori. Mã tem, chiar, sã nu fie gãsiţi terni. Bucuria le lipseşte, şi duhul copiilor. Au ezitat, au luptat îndelung înainte sã se abandoneze harului: au cântãrit ‘pentru’ şi ‘împotriva’ în balanţele unei teologii riguroase; chiar şi dupã ceea ce, în cele din urmã, s—au predat, ei rãmân mereu în gardã, dezlegându—se, bineînţeles nu de Dumnezeu, însã de propria lor mizerie. Ce conteazã! Îi preferãm aşa. Misticii de avangardã nu ne lipseau. Îndãrãtul lor, ca sã le modereze impetuozitatea şi sã le acopere retragerea, ne trebuia aceastã micã armatã de iezuiţi, înceatã în a se urni, prudentã, greoaie, fãrã strãlucire, fãrã muzicã, însã neînfrânţi.’