Din viaţã

Chiar lui v. Hűgel, concluziile biblistice, argumentele şi demonstraţiile lui Loisy i se pãreau hazardate, arbitrare şi neconvingãtoare. V. Hűgel gãsea concluziile şi demonstraţiile biblistice ale lui Loisy, şubrede, hazardate şi incerte. Nu le încuviinţa—deşi, chiar dupã aproape douã decenii, încã mai savura capodopera care i—a atras lui Loisy dizgraţia.
Prietenia lui v. Hűgel n—a fost zdruncinatã de nimic. Le—a rãmas prieten excomunicaţilor, chiar şi dupã cãderea în dizgraţie. La el, în societatea lui se reuneau traiectele modernismului. El era gestionarul, administratorul. El gestiona antrepriza, el coordona campania.
Iar v. Hűgel se pronunţa, în privinţa biblisticii lui Loisy, ca biblist şi ebraist el însuşi; nu era un neavenit. Era un biblist şi ebraist calificat. Patru din cãrţile publicate de Loisy în întâiul deceniu al sc. XX îi pãreau valabile şi la începutul celui de—al treilea deceniu (se remarcã disproporţia cantitativã între dimensiunile scrierilor teologice ale lui Loisy, care sunt firave, şi cele ale scrierilor exegetice—care sunt impozante).
Gusta plenar binefacerile aduse de un om—atât prietenia, cât şi lucrãrile. Nu se restrângea; includea în sfera interesului sãu scrierile şi omul.
Scrisoarea de la ’21 aratã cã, deşi poate cã, retrospectiv, depista infiltraţii imanentiste în lucrãrile prietenilor sãi (întâmplarea fiind ca el sã le fi fost prieten mai ales ambilor excomunicaţi, penalizaţi), considera condamnãrile magisteriale ca neavenite şi injuste. Rãmânea credincios cartei apologetice a lui Loisy.
Corespondenţa, sfãtuirea duhovniceascã, socialul şi slujirea, aratã, toate, importanţa acordatã de baron substratului relaţional. Era tocmai opusul unui aerian, al unui aiurit. Eu cred cã a slujit Biserica.
Era savant, biblist şi filozof. Ştia sã fie ‘filozof al religiei’, şi nu ‘filozof religios’, ca unii grafomani ruşi.
Evlavia baronului nu era descurajatã de biblistica extremistã pe care o frecventa (Loisy şi liberalii nemţi). A demonstrat cã evlavia poate sã fie la nivelul biblisticii celei mai radicale, cã una nu e descurajatã sau inhibatã de cealaltã. Cãtre 70 de ani, admitea, bonom, firesc, cã e mai aproape de protestanţi, decât de catolici, cã îl inspirã mai degrabã protestanţii nemţi, decât ‘imanentiştii’ catolici.
§
Degeaba se smiorcãia Papa, la moartea iezuitului irlandez excomunicat. Degeaba, în zadar smiorcãielile Papei.
§
Chiar la începutul anilor ’20, exegeza lui Loisy era ideea lui v. Hűgel de exegezã, îi gãsea merite nemãsurate. [Poate şi din cauzã cã Loisy n—a devenit niciodatã un detractor sistematic, ca Turmel şi Houtin. Ateu, însã pãstrând o respectabilitate intelectualã. E meritul lui Loisy de a nu fi alunecat în zona lui Loyson, Houtin şi Turmel.]
Probabil cã v. Hűgel este ‘cel mai de stânga’, cel mai ‘modernist’ dintre scriitorii acceptaţi de Tesmontant ca leali Bisericii.
§
Gestul publicãrii acelor scrisori.
§
Loisy i—a supravieţuit [mult] lui v. Hűgel. Care a fost evoluţia relaţiei lor? Ce mai ştiau unul de altul? Ce credea baronul despre cariera post—creştinã, sau post—catolicã cel puţin, a biblistului insurgent şi apostat?
Tresmontant îl gãsea pe Loisy, condamnabil; v. Hűgel, nu, sau nu în întregime.
§
Ulterior, s—a constatat cã Roma fusese clarvãzãtoare, cã judecase drept.
§
P., tranşant şi decis, despre irelevanţa urâţeniei.
§
Vameşul nu se roagã, nu e recunoscãtor, şi nu ‘simte harul’, nu simte sfinţirea care, asigurã Iisus, a pogorât asupra lui.
Aici suntem la antipodul mesalianismului rãsãritean, şi în consonanţã cu teologia acţiunii harului a lui Danneels—lucrarea harului nu se face simţitã, poate rãmâne camuflatã emoţional.
§
O pag.—sau câteva pagini dintr—un mistic sau un ascet.
§
Dubla mizerie—umanã şi exterioarã, pustiul şi rarefierea.
§
La începutul deceniului al treilea al sc. XX, rãspunzând unei solicitãri amicale, baronul v. Hűgel desemneazã cãrţile catolice din ultima jumãtate de veac care l—au alimentat duhovniceşte cel mai mult; aceasta e ‘lista lui v. Hűgel’, cuprinde 26 de cãrţi—patru de Loisy şi trei de Tyrrell. Loisy e nu numai autorul prezent cu cele mai multe cãrţi (secondat de Tyrrell), însã e şi singurul biblist din listã (care cuprinde şi cãrţi savante ale altora—însã de filozofie). Cinci cãrţi sunt italiene. Autorii sunt enumeraţi dupã naţionalitãţi (englezi, nemţi, francezi, italieni, apoi preotul secular parizian).
§
V. Hűgel era incapabil—nu numai sã îl deteste—însã chiar sã—l dispreţuiascã pe Pius al X—lea; şi dezaproba şi descuraja atacurile împotriva Papei, ripostele şi revanşele personale.
§
Semnificaţia acelei culegeri de scrisori—multe referitoare la actori modernişti încã activi. A fost preluatã imediat de istoricii crizei.
§
Monahul, laicul şi ‘Imitaţia …’; italianul şi ‘Exerciţiile …’; preotul american şi Ioan din singurãtate. Fineţea semiţilor, a sirienilor.
Ceea ce nu e de folos—ceea ce nu e folositor—nu duce nicãieri—pleava—balastul—francheţea necesarã, chiar asprã. Chimia duhovniceascã.
Dinamica existenţei. Pastorul. Iernarea.
Pastorul.
§
V. Hűgel spunea cã atât Tyrrell, cât şi Loisy au deviat, s—au abãtut, însã, la începutul anilor ’20, cãrţile lor îi rãmâneau esenţiale. Şi e interesant cum, reticent faţã de ‘imanentiştii’ francezi, avea atâta apreciere pentru cei doi excomunicaţi—numai cãrţile lor fac peste un sfert din ‘lista lui v. Hűgel’. Dealtfel, mãrturia francã a convingerilor lui filozofice e un pic deconcertantã—cãci ‘imanentiştilor’ francezi ajunsese sã li—i prefere nu numai pe ambii excomunicaţi—însã, mai ales, pe filozofii nemţi protestanţi, la care gãsea mai mult.
§
Iernarea—mãcar Tyrrell, Loisy, Troeltsch, Grandmaison şi Sertillanges, Turmel şi
§
În fond, v. Hűgel ajunsese, la începutul anilor ’20, sã fie mai rezervat faţã de ‘imanentiştii’ francezi, decât faţã de atât tandemul excomunicaţilor, cât şi filozofii protestanţi nemţi.
Lista lui v. Hűgel nu mai include ‘Studiile evanghelice’ ale lui Loisy, de la începutul veacului, pe care deasemeni le apreciase foarte mult şi le recomandase, cândva, energic.
Biblistica nemţeascã pe care o elogiazã aratã cã, în chestiuni de exegezã, v. Hűgel era îndeajuns de radical.
[De ex., pe Lagrange nu—l semnaleazã ca biblist, iar ca polemist îl detestã, considerându—l un delator, unul din calomniatorii apostatului.]
Diferenţa socialã dintre Loisy, un ajuns, un parvenit, şi v. Hűgel.
§
Probabil cã rezultatele acelor ‘Studii evanghelice’ au fost preluate, ulterior, în monografiile ample.
§
V. Hűgel gãsea la Loisy lucruri discutabile; contestabile, rizibile sau bizare; şi altele, folositoare. Îi admira şi literatura ca atare.
§
V. Hűgel mãrturiseşte cã insatisfacţia lui faţã de imanentism a fost una treptatã, gradualã şi crescândã.
Aproape paradoxal, oricum deconcertant, v. Hűgel lãuda ‘marea pace’ din scrierile timpurii ale iezuitului excomunicat (care nu a apostaziat).
§
Douã cazuri religioase aproape simetric opuse.
§
Din rugãc., frecventarea Missei, noţiunea progresismului, destoinicia anglicanului şi simpatia faţã de modernişti.
Interpret al istoriei crizei moderniste. Interpretarea istoriei modernismului—mai ales francez—sau franco—englez—nu acelea zise periferice.
§
Tipar interpretativ.
Nefanatizat.
§
Improprietatea laxismului doctrinar.
§
Ceea ce rãmâne, ceea ce rezistã, ceea ce face faţã; aspiraţiile fireşti, nevoile. Transcenderea creştinã e o completare.
§
Psihologia creştinã clasicã vede în atavisme şi împrejurãri, în povara geneticã şi a mediului, în ‘degradarea preluatã’, mai mult un balast, decât o infirmitate. Individualitatea tocmai creatã de Dumnezeu va înfrunta acestea ca pe ceva dinafara ei, nu ca pe o povarã inerentã, ci ca pe ceva ambiental. Individul e împovãrat (de toate acestea), însã nu degradat intrinsec, nu survine o degradare inerentã. El rãmâne partenerul Lui Dumnezeu.
§
Loisy avea 51 de ani când a fost excomunicat; Tyrrell avea 46 de ani (când a fost ‘numai’ ‘privat de Taine’), şi a mai trãit sã vadã şi izgonirea lui Loisy, anul urmãtor (cu un an înaintea propriei lui morţi).
§
Un om nu poate coincide decât în mod abstract şi ca intenţie cu un întreg istorico—cultural bimilenar—şi chiar cu adevãrul. Însã asta nu trebuie sã antreneze suprimarea relaţiei directe cu acel întreg cultural—istoric, înţeles şi în expresiile lui vizibile, care pot sã fie discutabile şi, la rându—le, imperfecte.
§
Nu numai excomunicare, ci şi proscriere.
§
Lui v. Hűgel îi plãceau tocmai acele cãrţi care i—au adus lui Loisy excomunicarea; era un radical.
§
Subversivitate, progresism şi modernism.
Ceea ce trebuie subvertit.
§
Nu numai ‘fapt’ sau element, ci şi reflecţie—planul secund.
§
V. Hűgel este acela dintre moderniştii ortodocşi [adicã strãin, pânã la urmã, de Hébert, Turmel şi Houtin], militant însã ortodox, cãruia i—a plãcut cel mai mult, şi i—a considerat ca sufletul mişcãrii, tocmai pe preoţii tandemului de ostracizaţi, pe corifeii ostracizaţi ai tendinţei. V. Hűgel vedea în modernism o tendinţã religioasã salutarã—coruptã, uneori, de imanentism, cum îl numea el (şi dãdea ‘imanentismului’ o accepţie mai vagã şi mai largã decât aceea blondelianã—vedea în el mai mult un ‘naturalism religios’). El e modernistul ortodox care, şi la mai bine de un deceniu de la excluderea din Bisericã a tandemului moderniştilor, accepta fãrã mari rezerve tocmai acele scrieri ale lor care au determinat riposta romanã.
§
Tendinţele reformatoare care au precedat, în sc. XIX, scandalul crizei moderniste. Chiar dacã nici oratorianul Simon—pe vremea lui Bossuet—nici diferiţii reformişti catolici ai sc. XIX, nici Newman şi nici Loyson, nici prelaţii francezi cu simpatii liberale, nu pot fi încadraţi ca pre—modernişti, nu e mai puţin adevãrat cã o pregãtire, difuzã şi dispersatã, a existat. Criza aceasta a avut un prodrom.
§
Cei cãrora li se repeat mereu cã sunt eretici ajung, pânã la urmã, sã o creadã—şi sã se comporte ca atare, cu urmãrile de aşteptat. Este ‘internalizarea oprobiului’.
§
Caracterul, religiozitatea şi chiar probitatea savantã ale lui Loisy lasã de dorit; şi—a înşelat prietenii, le—a trãdat încrederea, nu lãsa impresia unui creştin autentic, şi lãsa frâu liber elucubraţiilor biblistice, discreditânu—şi singur munca. Chiar celorlalţi modernişti, faptul nu le—a scãpat. Într—un fel, s—a predestinat rolului de ‘personaj negativ’ şi de ‘bãiat rãu’—fãrã ipocrizie, da, însã cu cinism şi un fel de neruşinare.
Apare ca un amestec de Loyson, Turmel, Houtin şi Hébert—reducând credinţa la o abordare simbolicã şi intelectualistã, intelectualizatã.
Adicã tocmai ceea ce e mai rãu şi mai contestabil în modernism.
§
Cuceririle, înaintãrile s—au obţinut prin exagerãri, prin excese, prin violenţã şi tendenţiozitate. Cãci era o corectare organicã şi dinamicã, ‘în mişcare’, ‘din mers’, nu o impasibilã reglare de cabinet; erau condiţii de campanie, de luptã.
§
Apare vãdit cã, dincolo de faţadã, v. Hűgel gãsea mai multã inspiraţie la nemţi, la Eucken şi Troeltsch, decât la scolastici. E un fapt.
Ca şi la restul vechilor modernişti, inspiraţia e mai ales filozoficã: schismaticii şi patristica rãsãriteanã nu joacã niciun rol. Pentru un progresism care viza înnoirea, apelul la tradiţii allogene ar fi fost o anomalie, ceva nefiresc.
În general, nu ‘spiritul patristic’ e ceea ce îi preocupa. Filozofiile moderne au rolul dominant.
§
Sporadic, existã la v. Hűgel, ici şi colo, ceva spoialã tomistã; însã se vede cã e ceva de circumstanţã, nu o convingere realã.
Aceşti ‘teologi critici’ şi moderni/ modernizanţi erau rãspicat antiscolastici—ceea ce n—ar trebui sã contrarieze pe nimeni.
§
Sigur cã riposta moderniştilor ‘dateazã’; dateazã, la propriu şi la figurat. Dateazã din perioada premergãtoare autenticei renaşteri tomiste, a tomismului ‘prelucrat’, redescoperit, emancipat de viziunea manualelor. Riposta moderniştilor vizeazã încã tomismul de catedrã, ‘aulic’, convenţional. Ceea ce fãcea ca ei sã protesteze împotriva vulgatei tomiste. Cunoşteau numai ceea ce era îndeobşte prezentat ca fiind tomismul. Se poate spune cã şi critica lor, poziţia lor, au fãcut necesarã redescoperirea. Suntem, încã, pe vremea ponositului tomism antebelic, de catedrã; cu toate cã primele încercãri deja se fãcuserã, iar o reconfigurare se schiţa destul de energic.
La fel de adevãrat e cã mulţi modernişti erau mai degrabã generic—antiscolastici, decât anti—tomişti; se opuneau faţã de ceea ce ei considerau a fi ‘spiritul scolasticii’, ‘spiritul scolastic’—maniera—şi manierismul—respective.
§
Aveau de—a face cu un tomism ponosit, cariat, deformat şi de pripas, simplist şi devitalizat, schematic, ineficient, retrograd şi anost. Însã deja de pe atunci se gãseau cei care sã punã umãrul la despotmolirea tomismului—renaşterea, redescoperirea începuserã.
§
Romanele teologice biblice—naraţiuni teologice.
§
V. Hűgel constata cã, de la un moment dat, biblistica lui Loisy devine fantasmagoricã, arbitrarã.
§
Ieri, marţi, cu gândul la ‘Miranda’ şi la ‘Cheia’. Dupã 9 z..
§
Transformarea ontologicului în moralism. Nesemnificativul. Largheţea. Expresia coruptã a unei aspiraţii naturale.
§
Douã invidii: realizãri—un forumist, şi teza, citatele, stilul. Mult peste nivelul prostiei îngãlate şi al bigotismului agramat.
Pacea şi bucuria creştine—expresii literare şi faptice ale pãcii creştine, ale bucuriei, ale supraabundenţei pãcii creştine integrale.
§
Ar merita analizat rolul lui v. Hűgel în transformarea lui Tyrrell, în transformarea survenitã—de la acel om al pãcii, la ‘imanentistul’ de mai apoi. Oare nu chiar v. Hűgel îl orientase, îl direcţionase cãtre altceva decât pacea vãditã în întâile cãrţi, pace iniţiale de la care a fost deturnat, şi pe care irlandezul o atinsese deja înainte sã—l fi cunoscut pe baron? Oare cine l—a ‘imanentizat’, l—a împins în direcţia studierii (nefaste) a ‘imanentiştilor’, l—a rãtãcit? Nu era oare v. Hűgel (cel puţin parţial) responsabil pentru imanentizarea lui Tyrrell, pentru transformarea lui imanentistã, pentru reorientarea şi tendinţa cãtre imanentizare?
Baronul constata schimbarea. Însã nu vedea cã iezuitul fusese un om al pãcii înainte de a—l fi întâlnit, şi devenise un imanentist şi un insurgent abia dupã aceea? Şi oare ce îi alimentase, dincolo de propria dinamicã, nefastele tendinţe belicoase, accesele de furie, de indignare anti—papalã?
§
I., ieri (marţi)& 10 z. (dum.—ieri).
§
Deopotrivã ca organizator şi sponsor, ca prieten, ca intermediar, ca savant şi ca scriitor el însuşi, plus ca şi cronicar privilegiat; intenţia şi scopul, semnificaţia acelei ed. a culegerii, amplu utilizatã, recunoscutã ca atare.
§
A milita pentru realizarea valorilor creştine. De pe poziţia centrismului.
§
Gândul cã adoraţia nu e parte a ascezei; adoraţia, pragul de sus, cu strãlucirea sau cu discreţia ei.
Absurditatea patentã şi jalnicã de ‘a te strãdui sã adori’, strãdania de a adora.
Copilãria are nevoie de puţinã religie—nişte rudimente sau elemente, câteva lucruri. Copilãria e încã ‘dincoace de viaţã’. Nu exista penitenţã în Raiul pãmântesc. Religia pentru copii trebuie sã corespundã nevoilor copilãriei; nu e o ‘religie pentru adulţi’, la scarã.
§
Creştinismul fãrã minuni, şi un pic tributar tezelor biblisticii nemţeşti de acum un veac, al lui v. Hűgel. Ceea ce s—a perimat, între timp, din exegeza de atunci.
§
Ipoteza cã Loisy a fost radicalizat de Roma—de cenzura şi riposta Romei, iar Tyrrell, vai, de chiar v. Hűgel care, mai târziu, constata alunecarea înspre imanentism, cu toate cã el însuşi fusese factorul acestei transformãri.
§
Viaţa mea este o bãtãlie pierdutã—şi pierdutã pentru totdeauna. Singurele zdrenţe de onoare care îmi mai rãmân sunt sã recunosc aceastã înfrângere.
§
Existenţa cea cleioasã, apaticã, îmbâcsitã, confuzã şi letargicã. Adicã egoism şi sãrãcie lãuntricã.
§
Ap. Pavel nu a scris tratate teologice; scrisorile lui nu sunt tratate teologice, predicare a Evangheliei în formã epistolarã. A dat Ap. Pavel vreo sintezã a credinţei creştine, ca atare, altfel decât în legãturã cu chestiuni bisericeşti?
§
Se poate spune cã, în exegezã, în atitudinea exegeticã, moderniştii erau antiohieni.
§
Lui Tyrrell, restricţia, ‘interzicerea Tainelor’ i—a frânt inima; Loisy a vãzut în propria excomunicare numai oficializarea unei situaţii deja preexistente, nu a adus nimic nou.
Cu mult simţ empiric şi al sufletelor.
§
Sintetizând ceea ce e mai folositor duhovniceşte în ½ veac de literaturã creştinã, v. Hűgel enumera opt cãrţi de filozofie, cinci cãrţi de apologeticã, un roman, cinci cãrţi duhovniceşti, şapte cãrţi ale celor doi prieteni ai sãi ostracizaţi şi o culegere de studii teologice.
§
Nu e vorba despre tupeul şi neobrãzarea escrocului, ci despre lealitatea neconvenţionalã a fiului.
§
Neinspirat. Însã inspiraţia, acţiunea inspiratã nu vin ‘din aer’, ci dintr—o atitudine.
§
Tropii. Stareţul, ca responsabil al comunitãţii. De aceea stareţul e acela înştiinţat.
§
O anumitã asprire, stridenţã şi demonstrativitate, artificialitate a manifestãrii creştine.
§
Dumnezeu a acceptat schimbul—şi n—a batjocorit moartea sfântului sãu.
§
Lucrãrile necreate. Distincţia între esenţã şi lucrãri. Se distinge între esenţa şi lucrãrile Lui Dumnezeu, ca distincte de esenţa lui.
§
Pãcatul acutizeazã simţul sacrului; în unii, asta prilejuieşte conversiunea (vameşii, ‘pãcãtoasa’), în alţii, nu. Însã existã o treaptã a depravãrii, la care simţirea dumnezeiescului devine de nesuportat.
§
Loisy: era, probabil, şnapan, pezevenghi, mehenghi, coţcar—însã nu o lepãdãturã imundã ca Turmel.
Boala lui Loisy se poate sã fi fost vanitatea: vanitatea care îi fãcea demonstraţiile şi argumentele, şubrede şi tezele, futile. Era bolnav de orgoliu, suferea de orgoliu—ca atâţia alţii. Ţinea morţiş sã aibã mereu dreptate. Îşi bãlãcãrea oponenţii—cel mai adesea, inepţi şi net inferiori.
Zavera modernistã. Zurbagiii modernişti. Cât insurecţie, cât zaverã în toatã puterea cuvântului.