Îndemn la descoperirea lui Henri Huvelin

Îndemn la descoperirea lui Henri Huvelin





Istoria creştinismului încã mai rezervã surprize; în climatul actual, nimic nu îndrumã cãtre—sau nu vorbeşte despre preotul Huvelin—aşa cum nu vorbeşte nici despre laicul v. Hűgel sau lazaristul Pouget—exponenţi ai uitatului modernism antebelic.
Însã despre asemenea oameni, despre asemenea creştini, despre asemenea preoţi meritã aflat şi ştiut—şi azi, şi oricând. Iar memoria lor o mai pãstreazã câţiva. Nu ştiu dacã ei vor fi vreodatã canonizaţi; nici nu e aşa de important. Sunt deja canonizaţi în inimile celor care îi înţeleg, care vor sã îi înţeleagã, care se simt ajutaţi de cãtre ei în desluşirea experienţei. Cãci de la preoţi ca Huvelin se pot învãţa atâtea, se pot folosi poveţele şi sfaturile şi experienţa lor. Progresismul oficial post—conciliar s—a dovedit, vai, neinteresat de recuperarea unor asemenea reputaţii. Le rãmâne creştinilor individuali sã aclame adevãrul acolo unde—l gãsesc.
Vocaţia lui Huvelin a fost de a spovedi şi de a îndruma. A fost unul din marii duhovnici francezi ai sc. XIX, un mare îndrumãtor duhovnicesc. Îndemna la slujire socialã şi la lealitate faţã de Bisericã. Neasemuitul sãu rafinament face din el un Avvã francez. Generozitatea lui a fost fãrã pereche. Încuviinţa modernismul. Impulsul sãu modernist pornea din exigenţele spiritualitãţii, nu din vanitatea ‘germanizãrii exegezei’. Era racordat la tradiţiile post—tridentine ale catolicismului francez. Slujirea lui a fost una duhovniceascã—în confesional. Nu admitea bagatelizarea socialului şi a preocupãrii pentru social. V. Hűgel admira mult asemenea vieţi de completã dãruire şi slujire.
Cinste acelui catolicism care producea preoţi ca Vianney şi Huvelin!
Astfel de preoţi îi plãceau lui v. Hűgel: Vianney, Damien de Molokai, Huvelin, Ioan de Kronştadt; meschinãria îl scârbea, ca şi lipsa de eroism. Îi admira pe unii preoţi seculari.
Huvelin, unul dintre cei mai timpurii modernişti francezi, a reflectat îndelung asupra privirii.
‘Cereţi bucuria, nu numai lãuntricã, însã aparentã, pentru înflorirea celorlalţi …. Rãspândiţi veselia aşa de bunã pentru cei pe care îi înfloreşte.’
‘Privirea noastrã e egoistã, iatã de ce e tristã …. Dacã sunteţi bucuros, sã aveţi o privire de recunoştinţã pentru cei care vã înconjoarã; ca sã se poatã spune despre dv.: e bun, vrea fericirea întregii omeniri …. Dacã sunteţi nefericit, aveţi o privire de milã, o privire mai blândã asupra celorlalţi.’
‘Creştinismul nu e nimic, dacã nu e întrupat în fapte.’
Cordialul creştinism activ şi social al lui v. Hűgel e întrutotul consonant cu apelurile lui Huvelin.
‘Caritatea nu e numai pentru cei care primesc, ea e mai ales pentru cei care dau.’

Sfatul lui Huvelin, adresat moderniştilor: ‘Fãrã revoltã, fãrã rupturã’, nu e o chestiune de strategie şi de prudenţã, de dibãcie şi abilitate, de gestionare a confruntãrii, ci convingerea cã Biserica trebuie sã rãmânã aceeaşi. Cã rezultatul schimbãrilor necesare trebuie sã fie menţinerea identitãţii Bisericii. Vrãjmãşia, animozitatea şi pornirea înfloresc pe terenul revoltei. Modernizarea Bisericii trebuie sã fie o lucrare organicã, o lucrare înscrisã în ordinea firescului—nu o revoltã. Instigarea la opoziţie, confruntare, subminare şi luptã corespunde unei mentalitãţi conflictuale care vrea deturnarea Bisericii. Or, nu poate fi vorba despre ‘preluarea Bisericii’ de cãtre o altã şcoalã, cu alte interese.
Pãrintele Huvelin nu simţea cã ar aparţine unei alte Biserici decât autorii francezi ai sc. XVII, pe care îi interpreta.
Gândea şi scria deopotrivã pentru alţii şi pentru sine. Situa lucrurile despre care vorbea în ‘largul lor’.
Dezaproba, în nume propriu, şi ca povaţã, ‘revolta’, însã nu îi judeca pe alţii şi înţelegea cã existã necesitãţi ale luptei de dat; nici în aceastã privinţã, nu se comporta ca un moralist, nu îi chema la ordine pe exponenţii modernismului mai certãreţ, înţelegea cã existã o dreptate—fie şi numai parţialã —şi a acestora. Nu îi condamna pe cei nevoiţi, oarecum, sã adopte stindardul revoltei, în lupta pentru ceva bun şi în lupta pentru adevãr, decrispare şi naturaleţe. Nu se zorea deloc sã judece.
Mi se pare cã moderniştii ca Huvelin reprezentau, ilustrau creştinismul integral, creştinismul fãrã rabat, şi erau în mãsurã sã—l opunã poncifelor şi creştinismului sclerozat, ambiental. În termenii lui Danneels, e vorba despre creştinismul viu, personal, dinamic şi ales—opus creştinismului sociologic, pasiv, laş şi ‘preluat’, ereditar.

Ca şi Pouget, Huvelin era unul dintre preoţii care meritã întâlniţi. Sunt oameni care s—au dat fãrã cruţare, s—au cheltuit.
Cu Huvelin şi Pouget, cu asemenea preoţi, pãream sã asistãm la o renaştere a creştinismului cãtre sfârşitul sc. XIX. Subtilitatea neînchipuitã a acestor oameni îi face egalii celor mai rafinaţi Avva.
Repet: v. Hűgel şi Huvelin, Bergson şi Pouget (unicitatea acestuia), chiar Rozanov şi Leontiev, Bloy şi preoţii ‘sãi’; axioma lui Martini se probeazã: un om potrivit, o carte bunã, bunã dispoziţie.