UMOR ROMÂNESC

UMOR ROMÂNESC


Antologiile reunesc şi ilustreazã varietatea stilurilor, a talentelor; o veche antologie a lui Iosifescu oferã douã ĩmbieri—umor şi nuvele, sau proze scurte, ceea ce e ĩn mãsurã sã creeze o varietate vioaie. Ea ĩşi propune sã satisfacã deopotrivã gustul pentru umor şi pe acela pentru lecturi scurte, rapide.
Criteriul antologãrii a fost cel axiologic—nu a ilustra proza umoristicã româneascã ‚cu bune şi cu rele, aşa cum e ea’—ci numai cu bune. Tabloul trebuie sã fie avantajos, aşadar selectiv, nu verist.
Vechea antologie de prozã umoristicã naţionalã a lui Iosifescu se deschide cu o prefaţã foarte ĩngãlatã a acestui critic pe care mai demult ĩl admiram—Iosifescu recurge la cârpãcealã, punând pe tapet diverse noţiuni neexplicitate—satirã, umor, comic. Orice discuţie esteticã a noţiunilor de comic, umor, satirã, râs cere o definire prealabilã a termenilor, fiindcã fiecare autor opereazã de fapt cu accepţii foarte proprii, de nededus din jargonul manualelor. Iosifescu greşeşte neexplicând ce are ĩn vedere cu asemenea termeni.
Notele premergãtoare selecţiilor ilustreazã un vechi nãrav al introducerilor româneşti depreciative—ceea ce ar trebui sã facã oficii de cât mai avantajoasã prezentare a autorului trece ĩntr—o diatribã severã care subliniazã defectele şi carenţele artei acestuia. Prefeţele acestea româneşti vechi sunt ĩn general severe, cu o notã de dispreţ faţã de scriitorii pe care pretind cã—i servesc; iar senzaţia este cã asemenea constatãri negative nu—şi prea aveau locul ĩntr—o prefaţã (--ci, de ex., ĩntr—un studiu autonom--).
Pe de altã parte, dacã multe dintre introduceri par reticente, e adevãrat cã ele sunt şi juste—cãci la urma urmei nici noi nu—i acordam un loc mai ĩnalt lui Muşatescu sau Al Teodoreanu sau I Teodoreanu—defectele remarcate ĩn textele introductive fiind nu numai cele ĩndeobşte atribuite respectivilor autori—ci şi cele pe care la urma urmei le constatãm şi noi. Iosifescu urmeazã reprezentarea convenţionalã a autorilor antologaţi. Cu toate acestea, cum nota dominantã a criticilor lui este imputarea facilitãţii, mãrturisesc cã ĩn contextul unei ANTOLOGII DE UMOR faptul e cam bizar. Nu ‚facilitatea’ e pãcatul cel mai uimitor sau surprinzãtor al umoriştilor ....
Câteva merite ale antologiei—prlejuieşte reĩntâlnirea unor uimitoare capodopere ca IAPA LUI VODÃ (--bucatã de bravurã a uluitorului Sadoveanu--), a prozelor lui Brãescu, a fiolelor de vitriol argheziene, a INELULUI MARGHIOLIŢEI [de Teodoreanu]—deasemeni simpatica pastişã cronicãreascã a lui Topârceanu, paginile lui Cãlinescu—şi care meritã nu pentru umorul lor; existã şi o bunã schiţã a lui Rebreanu, şi scrieri amuzante, simpatice de Muşatescu.
Mai degrabã dezagreabile par mitocãniile lui Cocea, care se poate lãuda cu ceva pornografie, al cãrei admirator am fost la—nceputul adolescenţei avide de asemenea lucruri, dar nu şi cu umor (--de ex., o şarjã a cãrei poantã este ĩnjurãtura naţionalã--), iar ideea de a include câteva pagini de Camil Petrescu—ĩn orice caz, pe cele alese—a fost sinistrã.
Fãrã a cãdea ĩn regionalisme forţate, aş spune cã ĩntâietatea esteticã le aparţine scriitorilor moldoveni, bine reprezentaţi [Sadoveanu, Brãescu, Al O Teodoreanu, Topârceanu].
Cezar Petrescu şi I Teodoreanu aratã şi ĩn bucãţile excerptate nivelul literar cam scãzut şi precar pe care li—l cunoşteam. Stilul nostru ‚artist’, ĩn sensul de ‚ornat’, e strãlucit reprezentat de acei autori cu o intensã conştiinţã a organicitãţii prozei (Sadoveanu, M. Caragiale, Hogaş); prin contrast, scriitori ca I Teodoreanu şi Petrescu aratã o precaritate a facturii stilistice, care recurge la procedee mecanice, inanimate. Stilul artist e posibil—când e organic, rezultat al viziunii; cei doi autori numiţi ilustreazã ipostaza mecanicã şi silnicã.
Farmecul prozei lui Brãescu e bine reprezentat—schiţe mai degrabã realiste, discrete, fãrã şarjã şi fãrã rãutate, fãrã efecte cãutate. Brãescu e numit ‚umorist’; mai degrabã este un realist care ia latura amuzantã a lucrurilor. Comparaţia cu predecesorul Caragiale e nefuncţionalã fiindcã meşteşugurile celor doi sunt aşa de diferite—Brãescu nu şarjeazã, nu forţeazã, nu existã acea notã specificã de rãutate. De unde şi fineţea prozei lui—tocmai aceasta scoţând ĩn relief ceea ce—ar putea fi obiectabil ca meschinãrie a lumii descrise—arta luminoasã şi finã ĩn contrast cu insignifianţa lumii militare.
La cam nesãratul Holban, ‚amicul Paul’ nu e mai puţin imbecil decât conferenţiarul Moşinski; şi, ĩn general, notaţiile holbaniene despre infinita stupiditate a profesorimii de provincie nu suplimenteazã cu nimic cunoaşterea, par numai şicanatoare. Holban prezintã latura cea mai inofensivã a stupiditãţii şi veleitarismului provinciale cu aerul cã ar dezvãlui tare oribile şi genuni ale umanului. Satira lui e convenţionalã, lingavã şi banalã, bine reprezentatã ĩn ‚amicul Paul’, a cãrui acrealã e mai exasperantã decât ‚superficialitãţile’ unui oarecare Moşinski. Revanşa luatã de Holban asupra unor anodini colegi pare insipidã şi nemotivat ultragiatã, de o indignare deplasatã. Iatã—l pe Holban paladin al modernismului ĩn jungla ostilã a provinciei didactice! Aferim.
Fadã zeflemea de modernist sârguincios care face din ‚amicul Paul’ exponentul propriilor complexe de superioritate—facilã victorie asupra imbecilei dãscãlimi provinciale. Nu spun cã materialul sociouman nu era apt de prelucrãri superioare; dar nu e Holban omul sã prindã rubiconda lãbãrţare a prostiei autosatisfãcute sau chiar rânjetul ei agresiv. Gãseşte numai tonul ĩnţepat al unui imatur emoţional. Holban nu are veninul satiric necesar, ci numai insipida indignare a unui modernist prea silitor.
Marea, dacã nu unica temã a romancierului Cãlinescu a fost pitorescul decrepitudinii. Paginile antologate de Iosifescu meritã oricând citite.
Aceastã trecere ĩn revistã a prozei literare naţionale pe care o prilejuieşte antologia lui Iosifescu mi—a dat ideea de a revedea unele aprecieri ale lui Vianu din tratatul lui de stilisticã a prozei româneşti—fenomenologie şi explicare a conştiinţei estetice a scrisului naţional.