Din viaţã

Lumea de devoţiuni medieval—tridentin—barocã se potrivea acelei lumi excepţional de cultivate, de sofisticate şi de competente religios, era pe potriva ei. Presupunea acea lume ale cãrei caracteristici sunt cu totul altele decât acelea ale lumii noastre seculariste. Pierderea structurii lumii morale medieval—baroce e un fapt; este ea şi un rãu? Din punctul meu de vedere, da; ĩnsã acest rãu nu e remediabil prin negare, prin iluzionare, prin autoamãgire, prin sugestionare.
Şi nu existenţa lumii moderne seculariste aşa cum ea stã ĩn sine la baza inadecvãrii modelului medieval—baroc al evlaviei; ci resortul este necultivarea religioasã a omului pios al vremii noastre. Acesta poate fi ceva mai cultivat decât lumea secularistã; dar nu mult mai cultivat.
Lumea modernã secularistã e aşa cum e ea; ca urmare, omul modern, fie el şi religios, e relativ necultivat religios—prin comparaţie cu omul lumii medieval—baroce.
Artificialitatea ‚activitãţilor religioase comunitare’ din vremea noastrã reiese şi din faptul cã de fapt ele nu ţin nici de modelul antic, al ‚implicitului’ şi al simplitãţii, nici de lumea religiozitãţii medievale, care pretinde, pentru a funcţiona, un context social abolit demult.
Se ĩncearcã, mecanic, continuarea unor tradiţii de activitate religioasã care pretind, pentru a funcţiona, o altã lumea, lumea medieval—tridentin—barocã, excepţional de cultivatã religios, de calificatã. Lumea devoţiunilor pretinde acest fundal civilizaţional, astãzi absent. Maimuţãrim deprinderile şi practicile oamenilor unei alte lumi—cãrora ele le veneau mãnuşã, fiindcã ei erau aşa de instruiţi religios, aşa de diferenţiaţi sub aspect religios. Dar noi nu—i cunoaştem pe acei oameni; ĩi ignorãm, deşi ĩi maimuţãrim. Lumea modernã ne—a luat cu ea. Cu aşa ceva nu e de jucat; pe de altã parte, lumea de azi nu mai e nici cea a anticilor, care era oricum una sacralizatã—deşi ĩn alt fel decât cea medieval—barocã. Lumea devoţiunii religioase trebuie sã fie una a tãmãduirii raportului omenescu cu lumea—deşi nu a ‚concilierii’, a pactizãrii cu lumea—ĩnsã a situãrii corecte faţã de premisele mute, implicite, date ĩn relaţia cu lumea.