Din viaţã

A crede ĩn artã.
Creaţia.
Iorga, Scott, Féval, May sunt pentru mine ca Verne pentru Gracq şi Tournier (şi D. Toma).
A crede ĩn artã—fãrã mute accepţii peiorative.
Demodat.
‚Defectele’.
۞
Forma scurtã, stilul, vlaga scânteietoare, directeţea, originalitatea. Intenţia hedonicã de—a reciti.
۞
Avem de–a face cu un sofism—se constatã de fapt cã Dumas nu vroia sã scrie pastişe dumasiene—se comparã douã formule literare nesincrone—se comparã intenţii, neţinându—se cont de faptul cã prozatorul mai vârstnic nu avea de ales ĩntre douã formule literare concurente—e un anacronism.
۞
Studiez ĩn voie CARAGIALIANA lui Cioculescu, ĩn ultima ed. antumã, fiindcã vreau sã citesc multe lucruri despre Caragiale; existã un soi de originalitate, realã, care constã ĩn a—i da peste nas cu ingeniozitate cititorului—‚Vezi, pe asta n—o vãzuseşi!’—iar aceastã ostentativã şi chiar contondentã originalitate, Cioculescu n—o etala.
Respectiva originalitate epatantã şi teribilistã se—ntâlneşte la Chartier filozoful, la Cãlinescu, uneori şi la Chesterton, ea foloseşte arta butadei şi paradoxurile cele mai deconcertante; dar rostul real al originalitãţii e de corecta şi ĩndruma bunul simţ cu ale lui rezultate uzuale—nu de—a—l desfiinţa.
۞
Clase—marile cãrţi; romane ample, vaste; romane de un format convenabil, apreciabile scurt, mânuibile; gândirea; studiu; un scop; latina; ca scop; transformarea; cadru; salutar; anabolic; avanscena; scuar II; ca rãspuns; autorii .... Aşadar, cam vreo şase clase de lecturi (ilustrativ: Beyle; Camil P.; ziarele; doctrinã; JV, scuar II ..., ed.). A varia.
1/zi.
Oribilul. Abstractul. Izbitorul. Imaginea.
Existã lipsa de originalitate, banalitatea. Existã originalitatea forţatã şi ostentativã, epatantã. Şi existã ‚a treia cale’, originalitatea mai mult ca fapt decât ca intenţie, afabilã şi moderatã.
۞
Am remarcat o trãsãturã curioasã a scrisului lui Cioculescu—nu numai a aceluia despre Caragiale—Cioculescu evitã, cu ironie, sã fie tranşant—fie servind platitudini deliberate şi convenţionalitãţi boante, nesãrate—fie, mai ales, servind echivalentul savant al unor lãlãieli de tergiversare. Tot acestui comportament cam bizar i—aş subscrie de fapt şi moralismul foarte ritos al lui Cioculescu—parcã pentru a dezminţi ironic ceea ce s—ar putea presupune despre el (adicã un gust al bârfei şi un ascuţit cinism).
Impresia e de zeflemea, de strategie literarã, de persiflare. Nimic tranşant, direct—ci sugestii oblice; bineĩnţeles cã existã un farmec imens ĩn asta.
Circulã anecdote despre Cioculescu; dar nu e nevoie sã recurg la ele pentru a nota uzul dublei mãsuri—plãcerea de a etala scãderile lui Matei Caragiale se conjugã cu deprinderea de a escamota pios josniciile tatãlui acestuia—de obicei, ĩnscriindu—le foarte convenabil sub o admitere foarte genericã şi vagã a ‚defectelor’ caragialiene—ceea ce e foarte puţin şi nespecific, comparat cu mojararea pe ĩndelete a neghinei mateine.
La Matei, este un sonor ‚iatã!’; la tatãl sãu, un mormãit ‚mda, mã rog ...’ .
Ca sã revin totuşi, nici Cioculescu ĩnsuşi n—a lãsat altora impresia unui jansenist, ca sã zic aşa, sau pe a unui puritan. Cazul fãcut de erorile lui Matei Caragiale este cam dezagreabil. Eu oi fi ‚parţial’ şi pãrtinitor, fiind demult omul lui Matei, dar cred cã dubla mãsurã a lui Cioculescu este oricum ĩnafara neutralitãţii.
Ĩn altã ordine de idei, Cioculescu e criticul român pe care l—am citit cel mai mult—mai mult decât pe Ibrãileanu, Lovinescu, Zarifopol, Cãlinescu, Manolescu—pe care i—am citit mult (iar dintre strãini, pe Faguet şi Taine).
Ĩntr—o vreme, pe la 21—23 de ani, Cioculescu era unul dintre EROII MEI, ĩmpreunã cu şi ĩn alt fel decât Cãlinescu.
Desigur cã afli mai multe despre Cioculescu citindu—l, decât citind despre el; acesta şi este ‚secretul’ tuturor figurilor de interes pur literar (--spre deosebire de, sã zicem, Take Ionescu sau Bonaparte--).
Reputaţia lui Cioculescu era a unui cinic; ĩnsã chiar fãrã a şti asta, se ghiceşte cã aerul lui de moralizator este parte a unei tachinãri. Pe de altã parte, nu era nici el aşa de coerent pe cât le—o cerea altora. [Un alt mare literat ale cãrui aere şi ĩncruntãri solemne de moralizator şi de propovãduitor puritan, cu varii oţãrâri solemne, contrazic reputaţia sa de hedonist este Ralea.]
۞
Demodat.
Demodarea şi farmecul.
Ĩnafara modei.
۞
A nu vrea nimic. La ce se reduce o viaţã—şi când nu existã nici acest lucru .... Imagine crudã. Ierarhia; a ierarhiza; regula goetheanã—neurmatã. Asezonarea. Nearb..
۞
Unele bucãţi de filologie şi factologie caragialianã (--mai degrabã decât de criticã--).
۞
A ieşi.
Gamã.
Preda; drogurile; drogaţii; AH, Dna. Kelly, snobism, arivism cultural, nãravuri. Kitchcock. Alibi. Silã. Fruntaşii, marii poluatori. Poluarea ĩn economiile mediocre.
۞
Cu ce mã deosebesc de el?
Ce mã diferenţiazã?
۞
Erori de novice.
۞
Expresia scrisã ĩnşealã, e neutrã şi imitativã, nedefinitorie, exclude tocmai miezul personal—mitocãnia personalã, emfaza aceea ruralã—de gospodar ajuns ....
Atâtea cazuri de stridentã malnutriţie culturalã—oameni silindu—se sã consume ceea ce nu li se cuvine.
Ceea ce nu meritã.
Nu voi fi eu ‚mijlocitoarea culturalã’.
۞
Electrizant. Cariera. Capitala. BM.
3 x invidia.
۞
Ideea mea, care e şi a lui Tresmontant şi a Sf. Toma, este disjungibilitatea ştiinţei, faptul cã o datã cu semnificaţia generalã a unei doctrine nu cad—sau nu se susţin—fiecare din componentele ei.
Metafizica patristicã le poate fi predatã necreştinilor, sau necredincioşilor; ceva e mai bun decât nimic—cu condiţia sã fie ĩntr—adevãr ‚ceva’, o unitate cognitivã.
Doctrina e defalcabilã, divizibilã; integrismul e o falsã virtute.
۞
Mama este cea care mi l—a recomandat, la 10 ani, pe Matei Caragiale.
Lecturile de la 13 ani. La 16 ani.
Cioculescu, Chartier, Cãlinescu, Proust, moş Borges, R. Petrescu,
‚89, viniluri.
Literaturã, metafizicã, teologie, istorie, arte, regie; geografia.
Naturale.
Anca.
Sem. VIII.
Sem. IX.
Chartier (filozoful) vorbea nu de inutilitatea criticii literare—ci numai despre inutilitatea celei negative, de demascare, de denunţare—afirmând cã ea e condamnatã la caducitatea a ceea ce denunţã.
Demodat.
Nota originalã.
Cruste.
REMEMBER, citit la 13 ani.
۞
Drum greşit. Scepticism. Ba se poate spune ....
A afirma.
Omul nu poate ‚fi oricum’, arbitrar.
۞
Marile cãrţi—a ciocãni. Experienţa frumuseţii literare.
۞
Manã.
۞
Oare ĩmpodobea, le orna? Dimpotrivã—le menţinea la o expunere neutrã, neornatã—la fel ca Dna. Y..
۞
Am ĩn vedere mai ales cãrţi—nu ipoteze despre om, nu speculaţii vagi şi arbitrare despre cum era omul.
Pogorârea ĩn cârpãcealã.
Remarci despre stil, caracteristici şi procedee, lumea artisticã. Chartier, citat cu respect şi ca autoritate, pentru aprecieri originale, de Vianu şi Cioculescu.
۞
Preambul. Triplul folos:--hedonic, plãcerea, vlaga, ĩnariparea, electrizant;--modularea, stilul, asanarea, formarea—funcţia instructivã;--caracterizarea, aprehendarea specificului, noţiunea obiectivã despre meritele unei arte, progresul cognitiv. Cãrţile care pot exercita aceastã triplã funcţie.
Beyle, Stevenson, Balzac, Sadoveanu, Gib.
Gib, Sadoveanu:--ca Verne la Gracq, ca Balzac la Chartier. Şi, oricum, ierarhizarea nu implicã excludere.
Ĩnsemnata funcţie de modelare a minţii, de redresare a cogniţiei, de redresare şi a stilului. Ca şi unele capodopere ştiinţifice.
A ciocãni.
Autohtonii—vârf; risipa; aventuri, AD; ambele articole; ambele afirmãri ale ĩntâietãţii ...; mari cãrţi.
۞
Fofilarea.
۞
Cum de s—a putut ignora faptul cã Matei Caragiale aparţine de drept romanescului celui mai pur.
Existã şi un romanesc psihologic, cel mai ambiguu.
۞
A ciocãni stilul, meritele artei.
۞
Naturaleţea. Ce e scânteietor, scãpãrãtor scris, electrizant.
۞
Ideile bune sunt cele care nu trebuie pledate, ci se verificã frecvent.
۞
Doughty, Eric Gill, Norman Douglas, Gould,
۞
Transparenţa stilului şi gustarea limbajului. Prostul gust. Pastişele neinspirate (vechiul limbaj bisericesc, MS, MC—pastişe ucigaşe).
۞
Un autor e important pentru creaţiile—nu pentru bârfele şi şarjele lui.